Arhiva zilnică: 25 septembrie 2025

„Miracolul” european…

Data: 29 aprilie 2026 by Petru Jipa

În articolul trecut am scris ceva pentru amuzament, astăzi continui. Prin Bulă și Bubulina ne-am ținut departe de politică. Prin râs biciuim impostura! Ce știam noi atunci: că trebuie să învățăm, apoi să muncim ca să mergem în concediu pe litoral. Ce știm astăzi? Știm că trebuie să ne fie frică, dacă nu este pandemie, sigur ajungem într-un război. Dar cel mai sigur este că nu o să avem bani să ne mai cumpărăm alimentele. Dacă nu respecți directivele ”directe și obligatorii” nu ești un cetățean ”politic corect” al acestui continent. Mai multe drepturi au cei care au fost invitați să vină, cu flori în gară, pe acest plai. Noi avem ”stângul”. Am recuperat coiful Dacic, dar noi când vom fi recuperați? Poate că domnul Caragiale avea dreptate cu acel Farfuridi. Un Farfuridi găsești la tot pasul în aceste vremuri? Ah, dar ce întrebare, ca un ou făcut într-o zi de vară, cu coajă subțire, dar cu miezul plin de vapori de ceai cu mușețel și de promisiuni nesemnate! Cum a ajuns coana Joițica ministru de Externe? Cum au ajuns Farfuridi președinte de ”comitat”? Nu prin vot, nu prin program, nu prin discurs la Teatrul Național, ci prin acel miracol românesc care se întâmplă când un om spune „da” într-o zi de luni, iar în următoarea zi, de marți, deja are pe birou un sigiliu de aur, un mic steag în miniatură și o diplomă de „Expert în Relații Internaționale (cu mențiune specială în evitarea întâlnirilor)”. Să începem cu coana Joițica, o doamnă care, înainte de a deveni ministru, era cunoscută în cartier ca „cea care știe exact cât de multă sare să pune în supă, fără să tasteze”. O femeie de o precizie chirurgicală: dacă spunea „vom negocia cu partenerii strategici”, înseamnă că va negocia cu partenerii care au venit cu o farfurie de sarmale și un pachet de țigări. Dacă declara „vom întări poziția României în Europa”, înseamnă că va întări poziția României în coada de la bufetul Consiliului European unde, între două cești de cafea și un discurs de trei minute, s-a semnat, fără să observe nimeni, un acord de cooperare în domeniul „bunelor maniere aplicate în situații de urgență diplomatică”.

Coana Joițica nu a învățat dreptul internațional la facultate, l-a învățat la masa de bucătărie, unde fiecare invitat era un stat suveran, iar fiecare „nu, mulțumesc, am mâncat” era o declarație de neutralitate permanentă. Apoi, Farfuridi, nu unul, nu doi, ci un întreg clan de Farfuridi, ca o familie de măsuri culinare care, într-o zi, s-a decis să măsoare și puterea. Farfuridi nu au câștigat alegerile, au fost ”serviți”. Ca o măslină într-un borș bine făcut: aparent nesemnificativi, dar indispensabili pentru echilibrul de gust. Un Farfuridi a fost ales președinte după ce, într-un interviu televizat, a răspuns la întrebarea „Ce veți face în primul an de mandat?” cu: „Voi pune o farfurie curată pe fiecare birou din Palatul Cotroceni. Pentru ca nimeni să nu mai mănânce din același vas cu decizia anterioară.” Publicul a plâns. Nu de emoție, ci de recunoaștere. Pentru prima dată, un politician vorbea despre igienă instituțională ca despre un drept fundamental. Și acum, întrebat de un jurnalist cum se explică această ascensiune fulgerătoare, un Farfuridi a zis, cu voce calmă și ochi de om care a văzut prea multe resturi de prânz în birouri ministeriale: „Nu am urcat pe scara puterii. Am fost ridicat cu o lingură de lemn, ca o mămăligă bine legată, fără crăpături, fără compromisuri, doar cu un ușor miros de adevăr și o notă de usturoi.” Adevărul? Nu e în legi, nu e în tratate, e în farfuria de la micul dejun, în modul în care un ministru își ține lingura când spune „vom consulta toate părțile implicate”, iar în felul în care un președinte are voie să zâmbească într-un moment în care toți ceilalți se prefac că citesc un document pe dos.

Așadar, nu întrebați „cum”. Întrebați „cine a uitat să închidă ușa de la bucătărie?” Pentru că în această țară, unde realitatea se servește cu o notă de ironie și o garnitură de absurd, nu e nevoie de program, de viziune sau de curriculum vitae. E nevoie doar de o farfurie curată, de un cuvânt spus la momentul potrivit, și de acel moment magic când toată lumea se uită în altă parte… iar în spatele cortinei, coana Joițica își ajustează fustița sau suspensorul, iar un Farfuridi își pune, cu solemnitate, o pălărie de șef de stat, făcută din hârtie de ambalaj, dar sigilată cu ceară roșie și cu o mică etichetă: „Produs în România. Cu dragoste. Și cu o notă de precauție”. Aceste întrebări, de ”cum și iar cum” poate le punea domnul Caragiale. Eu singura întrebare pe care o pun: de ce nu avem liniște în Europa? Să fie pace!

Péter Magyar – o creație a sistemului FIDESZ și un nostalgic revizionist-iredentist…

Data: 29 aprilie 2026 by Ionuț Țene

Față de tot corul de bocitoare internaționale care clamează o schimbare de paradigmă în Ungaria, le spun că se înșală. Péter Magyar este o resetare a sistemului politic maghiar din jurul FIDESZ și al lui Viktor Orbán. La Budapesta nu a câștigat alegerile un opozant din opoziția reală la puterea sistemului maghiar, adică partidul socialist, ci o creație a sistemului securist al partidului FIDESZ. De fapt, alegerea lui Péter Magyar este o șmecherie a sistemului politic maghiar corupt pentru a păcăli Bruxelles‑ul și vecinii. Péter Magyar este, de fapt, tot un Viktor Orbán, dar mai violent, mincinos și mai revizionist. Péter Magyar nu ar fi câștigat fără sprijinul fostului AVO și al oamenilor de afaceri din preajma lui Orbán. Nu este nicio schimbare în Ungaria, ci o prelungire a guvernării Orbán, care vrea să folosească banii de la Bruxelles pentru a injecta în economia maghiară falimentară. Budapesta avea nevoie de banii europeni, dar își va menține aceeași politică revizionistă, iredentistă și nostalgică față de Trianon. Ceea ce nu știu maghiarii este că banii europeni vin la pachet cu politica ideologică „woke” și cu trimiterea banilor unguri la Zelenski. Péter Magyar este pui de nomenclaturist comunist. Mama, Mónika Erőss, deseori menționată ca dr. Erőss Mónika, conform rapoartelor, a avut legături cu sistemul judiciar maghiar, fiind menționată ca secretar al Curții Supreme și ulterior vicepreședinte al Oficiului Național de Justiție (OBH). Este fiica lui Pál Erőss, un cunoscut judecător de la Curtea Supremă din perioada comunistă, cunoscut publicului maghiar și din emisiunea TV „Jogi Esetek”. Originile evreiești din partea mamei au făcut parte din pedigree‑ul regimului nomenclaturist comunist. Deci Péter Magyar nu vine din neant; este un produs al nomenclaturiștilor comuniști din vremea lui János Kádár. Astfel, Péter Magyar se crede mai șmecher decât Ursula, Putin și Xi Jinping la un loc. S‑a născut în plin regim comunist; tatăl său a fost un jurnalist de prestigiu în epoca comunistă, iar mama o judecătoare din sistemul juridic bolșevic al lui János Kádár. Mónika Erőss a ajuns, prin sprijinul nurorii, ministru al Justiției și a fost pusă șefă la Oficiul Juridic anticorupție.

Toate aceste beneficii de la sistem nu l‑au mulțumit pe acest narcisist egoist și mândru. Péter Magyar, avocat și fost membru al partidului de guvernământ din Ungaria, s‑a alăturat protestelor anticorupție conduse de Viktor Orbán la douăzeci de ani, contribuind la crearea grupului de apărare juridică „Nu vă fie frică”, din gelozie față de puterea lui Orbán și din motive financiare. Inițial căsătorit cu o persoană din cercul lui Orbán, Magyar s‑a întors împotriva prim‑ministrului, acuzând regimul de corupție și clientelism. La 45 de ani, el provine dintr‑o familie conservatoare‑comunistă și înstărită din Budapesta, având printre rude avocați, judecători și pe fostul președinte Ferenc Mádl. Magyar este acum liderul unei opoziții maghiare prin partidul TISZA. În realitate, este o continuare a sistemului corupt al FIDESZ. Astfel, Péter Magyar — fost membru al partidului de guvernământ și apropiat al cercurilor lui Viktor Orbán — a avut o ascensiune rapidă după ce s‑a reinventat politic, fondând formațiunea Tisza și câștigând alegerile din 12 aprilie. Imaginea sa de outsider antisistem contrastează cu un trecut integrat în establishment; de fapt, a avut funcții bine plătite în consiliile de administrație de stat. De asemenea, se spune că soția i‑a fost pusă într‑o funcție importantă, iar Péter Magyar ar fi înregistrat‑o discret și ar fi făcut declarații la presă. Aceste lucruri arată cât de mincinos și lipsit de caracter este Péter Magyar, dacă și‑a înregistrat soția ca să urce în carieră. Ce mizerabil moral.

Totul a dus la punctul sensibil: divorțul din 2023 de Judit Varga, fost ministru al Justiției, care i‑a dat funcții și sinecure lui Péter Magyar. Varga l‑a acuzat public de comportament abuziv, narcisist și toxic, în timp ce Magyar a replicat că fosta sa soție încearcă să protejeze și să legitimeze structurile corupte ale regimului Orbán, încercând astfel să‑l discrediteze. Conflictele publice, adesea virulente, au polarizat opinia publică și i‑au sporit notorietatea, ridicând totodată semne serioase de întrebare despre caracterul și comportamentul lui Magyar. Viitorul premier a crescut ascultând discuții despre politică la masa din familie. Familia sa extinsă îl includea pe Ferenc Mádl, care a fost președinte între 2000 și 2005, și pe bunicul său, Pál Erőss, un comentator de televiziune care oferea sfaturi juridice la televizor. În februarie 2024, un scandal i‑a forțat pe Varga și pe președinta Katalin Novák să demisioneze, după grațierea unui complice al unui pedofil. Varga, până atunci principalul candidat al FIDESZ pentru alegerile pentru Parlamentul European din acel an, a anunțat că își retrage candidatura. Acuzând oficiali FIDESZ că „se ascund în spatele fustelor femeilor”, Magyar a ieșit public, denunțând guvernul într‑o postare virulentă pe Facebook. Victoria TISZA la alegerile din Ungaria nu înseamnă o schimbare politică și nu transmite un mesaj cu ecouri regionale.

În primul său discurs după anunțarea rezultatului, liderul Péter Magyar a pus accent pe o nouă paradigmă: politica ca serviciu public, apropierea de cetățeni și campanii bazate pe contact direct, voluntariat și donații modeste, ca factori ai succesului în fața resurselor statale ale adversarului.Oamenii de afaceri ai lui Orban au trecut în spatele lui. Discursul său victorios a fost de o ipocrizie înfiorătoare și a inclus atacuri directe la adresa fostei conduceri de la Budapesta și a unor figuri politice din regiune. Magyar l‑a criticat pe Viktor Orbán pentru sprijinirea lui George Simion, pe care l‑a descris ca ostil față de memoria maghiarilor din Transilvania, și a relatat decizia simbolică de a merge pe jos până la Oradea, parcurgând „un milion de pași” prin comunitățile maghiare din România, ca exemplu de reconectare cu diaspora. Péter Magyar l‑a acuzat pe liderul AUR, într‑un mod fraudulos că „a călcat pe mormintele strămoșilor”. A spus o minciună în spațiul public. Tototdată, în același discurs Péter Magyar vrea ca și Oradea și Partium să fie controlate de Budapesta și să desființeze Tratatul de la Trianon, dar să se folosească de banii europeni ai Bruxelles‑ului. Pe cine vrea să mintă poate cel mai mincinos premier din istoria Ungariei? Dacă ar fi venit socialiștii la putere, înțelegeam schimbarea de la Budapesta, dar Péter Magyar este un alt Viktor Orbán și o resetare a sistemului corupt FIDESZ. La Budapesta a rămas un premier de dreapta corupt, iredentist și revizionist, un pericol pentru România, Serbia și Slovacia. Ungurii lui Peter Magyar au reușit să păcălească naivii; însă niciodată nu ne va păcăli pe noi românii un produs al regimului nomenclaturist comunist care, în 1988, l‑a adus pe Orbán spre putere și acum, ca să‑i păcălească pe unguri, l‑au adus pe actualul lider Tisza. Românii din Ardeal trebuie să fie mai atenți față de Péter Magyar, care în primul său discurs a spus că Partium și Oradea fac parte „deocamdată” din România. Péter Magyar va fi sămânța unui scandal iredentist în Ardeal și un joker pentru Bruxelles. Să ținem aproape. Vin vremuri grele pentru România cu un premier la Budapesta care, în primul discurs, s‑a declarat inamic al României. Este mincinosul mincinoșilor.

Numărul 774

Data: 29 aprilie 2026 by Administrator

Descarcă PDF

Războiul cu istoria: Radu Gyr și Octavian Goga fac parte din istoria culturii românești și trebuie păstrați ca atare!

Data: 29 aprilie 2026 by Ioan Aurel Pop

Radu Gyr și Octavian Goga fac parte din istoria culturii românești și trebuie păstrați ca atare. Oricine dorește se poate informa ușor despre viața lor, despre atitudinile lor și despre creația lor. Dar noi nu suntem nici zbiri, nici cenzori și nici inchizitori. Consider că poezia lor a însuflețit viața românilor și nu a jignit sentimentele altora. În cazul lui Goga, faptul este sigur. Dacă creația lui Radu Gyr a avut și conotații antisemite, acea parte a poeziilor respective poate să fie ocolită azi. Dar nu interzisă. Nimic din ceea ce este omenesc nu poate să ne fie străin, fiindcă avem discernământ și putem decide singuri ceea ce este bine și ceea ce este rău. Am primit recent un mesaj din care am înțeles că o autoritate a statului român este chemată imperios să pregătească o decizie administrativă prin care să încadreze activitatea a două personalități, Radu Gyr și Octavian Goga, la „infracțiuni de genocid contra umanității și de crime de război”, sau să sancționeze faptul că aceste persoane „au făcut parte din conducerea organizațiilor fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe” și să nu accepte ca ele să dea „nume de străzi, bulevarde, scuaruri, piețe, parcuri sau alte locuri publice”. Deocamdată, autoritatea somată ne cere „opinia” despre posibilitatea încadrării celor două „personalități” în prevederile unei legi adoptate recent de Parlamentul României, încadrare care să interzică folosirea numelor celor două „persoane” în spațiul public. Între timp, am aflat că Primăria Cluj-Napoca a fost dată în judecată!

Aici este vorba despre doi mari scriitori români și nu de „persoane”. Radu Gyr a fost un propagandist legionar și un demnitar legionar, condamnat sub trei dictaturi (regală, antonesciană și comunistă) pentru faptele sale. Dar a fost, pentru posteritate, un mare poet, dramaturg, eseist și ziarist. În apărarea sa, acuzatul Radu (Demetrescu) Gyr nu a negat existența faptelor ce i se imputau, nici nu a arătat vreun element justificativ sau scuză, dar a susținut, cerând indulgentă Tribunalului, că a fost un om cinstit în activitatea sa, care a fost rezultatul convingerilor sale, dovedite drept greșite. A avut adesea și atitudini personale pe linia democratică, evidențiind o manifestare a acestor atitudini prin crearea teatrului evreiesc „Barașeum” la București (Teatrul „Barașeum” a fost unul dintre puținele teatre evreiești care au reușit sa funcționeze în perioada Holocaustului în Europa, păstrând viu spiritul culturii, al dramaturgiei evreiești pentru public și pentru artiștii înșiși). A invocat autoritatea lucrului judecat, ca fiind condamnat pentru activitatea sa legionară, ca și pentru cântecele sale, pentru care a suferit pedepse administrative prin internarea în lagăr.

Radu Gyr a făcut pușcărie în vreo 4-5 etape. Prin anii 1955-1958 a avut o fereastră de libertate. Era perioada în care statul comunist se afirma puternic și mai avea un singur salt – colectivizarea țăranilor – pentru a integra deplin întreaga suflare românească în regimul de dictatură. Însă, în preajma colectivizării, trebuiau luate măsuri de intimidare și prevedere, iar Radu Gyr a fost o primă victimă. Și de data asta, crima lui erau tot versurile lui. Ele deveniseră o forță socială, și asta supăra pe stăpânii absoluți. Astfel că, pentru poezia sa „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”, socotită „manifest legionar anticomunist” (și pentru alte vini de opinie, reluate), a fost condamnat la moarte. Dar Radu Gyr a fost absolvit pentru sentința pronunțată de regimul comunist în 1959, cea prin care fusese condamnat la moarte pentru că promovase și trimisese scrieri legionare în țară și în străinătate. Pentru acea sentință, instanța a considerat, în 2011, că urmașii lui Radu Gyr pot primi 20 000 de euro drept despăgubiri. Poetul a făcut, fără doar și poate, propagandă legionară și a avut atitudini antisemite, dar nu a fost condamnat de „Tribunalul Poporului” drept criminal de război. Sigur, după 1945, toate tribunalele erau „ale poporului”, cu justiție dictată de călăii sovietici și oricine care fusese în vreo funcție înainte de 1944 putea să fie socotit „dușman al poporului”. Poezia amintită („Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”) nu are în ea nimic xenofob și nimic șovin:

„Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!/ nu pentru-o lopată de rumenă pâine,/ nu pentru pătule, nu pentru pogoane,/ ci pentru văzduhul tău liber de mâine,/ ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Pentru sângele neamului tău curs prin șanțuri,/ pentru cântecul tău țintuit în piroane,/ pentru lacrima soarelui tău pus în lanțuri,/ ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Nu pentru mânia scrâșnită-n măsele,/ ci ca să aduni chiuind pe tăpșane/ o claie de zări și-o căciulă de stele,/ ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Așa, ca să bei libertatea din ciuturi/ și-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane/ și zarzării ei peste tine să-i scuturi,/ ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Și ca să pui tot sărutul fierbinte/ pe praguri, pe prispe, pe uși, pe icoane,/ pe toate ce slobode-ți ies înainte/, ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!// Ridică-te, Gheorghe, pe lanțuri, pe funii!/ Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!/ Și sus, spre lumina din urmă-a furtunii,/ ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”.

Poezia este pur și simplu un îndemn contra tendinței de înrobire comunistă, stalinistă, bolșevică a poporului român.

Să ne amintim că atunci când a scris Radu Gyr poezia, țara era înțesată de trupe trimise de la Moscova. Trupele au plecat în 1958, dar propagandiștii sovietici și ciracii lor au rămas și i-au despuiat pe români de bunurile lor, mai ales de pământul lor. Mii de țărani și de intelectuali români au fost bătuți, închiși și strămutați în Bărăgan ori la Canal, ca să simtă „binefacerile” regimului comunist. Oare cei care s-au opus comunismului, indiferent de păcatele lor din tinerețe, nu merită niciun fel de recunoaștere post mortem? Nu neapărat iertare, ci înțelegere și acceptare a sacrificiului lor.

Octavian Goga (1881-1938) nu a trăit, din fericire, sub comunism, fiindcă ar fi murit pe la Sighet ori pe la Canal. El este considerat un poeta vates, un bard care a cântat toată pătimirea românilor din Transilvania, care a scris versuri patriotice de o simțire autentică românească și care a pregătit astfel Marea Unire. A suferit, ca român considerat minoritar, de pe urma regimului asupritor austro-ungar. După unirea din 1918, a ocupat diferite funcții de demnitate publică. A fost invitat ca profesor la Universitatea „Regele Ferdinand I” din Cluj și a devenit membru de onoare al Academiei Române.

În anii 1920, Goga a fost partizanul democrației parlamentare, însă după 1930 vederile sale se schimbă radical, simpatizând cu fascismul italian și cu nazismul german. Prim-ministrul Goga (a condus guvernul 44 de zile!) a dus o politică pronazistă intenționând să se alieze și să adopte politica Axei și a dus o politică antisemită, prin care a negat drepturile populației evreiești, inclusiv cetățenia română a unei părți a evreilor români. Octavian Goga nu a fost condamnat niciodată în timpul vieții, dar a fost aspru criticat și respins de regimul comunist, cu opera marginalizată, scoasă din manuale etc. Nu a suferit nicio condamnare juridică vreodată, spre deosebire de Radu Gyr. În luna și jumătate cât a guvernat, nu a apucat să ia măsuri radicale, de viață și de moarte și nici nu cred că le-ar fi luat.

Cei care nu au luat vieți omenești în mod direct, cu mâna lor sau din ordinul lor, nu sunt criminali. Sunt absolut de acord că crimele, adică luarea vieții oamenilor, nu se pot prescrie, dar nici ideile, într-o societate democratică, nu pot să fie pedepsite.

Sancționarea vorbelor sau a scrierilor cuiva se cheamă delict de opinie.

Delictul de opinie reprezintă incriminarea și pedepsirea exprimării unor idei, convingeri sau atitudini considerate inacceptabile, subversive sau contrare ideologiei oficiale de către stat sau o autoritate. De obicei, statele care condamnă oamenii pentru opiniile lor sunt dictatoriale (totalitare). Într-o democrație, acest concept intră în conflict direct cu libertatea de exprimare și nu poate să fie acceptat. Libertatea exprimării prin cuvântul scris și vorbit este considerată un drept fundamental al omului, a fost o cerință a revoluțiilor democratice din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea și a fost trecută în toate constituțiile țărilor democratice de atunci încoace.

Socrate a fost condamnat în anul 399 î. Hr. la pedeapsa cu moartea prin otrăvire, fiind obligat să bea un amestec mortal de cucută (o plantă toxică). A fost acuzat, după cum scrie Platon, de necredință în zeii cetății (impietate) și de coruperea tinerilor prin învățăturile sale. Aceasta a fost o condamnare pentru idei, pentru convingeri, pentru opinii. Este primul delict de opinie celebru, pentru care, acum aproape două milenii și jumătate, s-a aplicat pedeapsa capitală. Toată omenirea democrată a veștejit această condamnare, iar Socrate este considerat azi unul dintre cei mai mari filosofi ai lumii.

Regimurile care aplică legile retroactiv sau care conțin prevederi care sancționează vini din trecut sunt regimuri nedemocratice.

Eu înțeleg foarte bine să se pedepsească încălcări de legi ale oamenilor care trăiesc în momentul emiterii acelor legi. Dacă, în statul român, Constituția condamnă propaganda de extremă dreaptă și pe cea de extremă stângă, dacă sunt interzise în România organizații care propagă idei de extremă dreaptă sau de extremă stângă este foarte bine, dar aceste interdicții trebuie să se răsfrângă asupra oamenilor care trăiesc acum. Cei care au trăit în trecut nu au avut, poate, astfel de interdicții, iar dacă le-au avut, poate că au plătit atunci. De ce să plătească din nou acum?

Între legea juridică și legea morală sunt mari deosebiri. Opinia publică nu judecă precum juriștii și nu dă sentințe ca ei, ci constată și acceptă binele și respinge răul. Iar istoricul nu condamnă, ci explică.

Crimele reale – adică luările de vieți omenești – nu se pot prescrie, dar ideile? Cine suntem noi să judecăm ideile și să condamnăm oamenii pentru ideile lor? Dacă Paulescu a lăsat o descoperire medicală deosebită, dacă Radu Gyr a scris o poezie bună, dacă Octavian Goga a îndemnat la egalitatea românilor din Ardeal cu ungurii și sașii din Ardeal, cine suntem noi să repudiem în întregime aceste personalități. Oare să fi devenit noi, generația noastră, Parlamentul nostru, magistrații noștri, judecătorii oamenilor care au trăit în trecut? Să ne arogăm atribute de Dumnezei? De ce să nu repudiem ceea ce a fost rău – și există rău în fiecare om – și să acceptăm ceea ce a fost bine? Firește că există oameni malefici și regimuri politice condamnabile (aproape) în întregimea lor, dar de cele mai multe ori oamenii, chiar și personalitățile au părți bune și părți rele. De ce să respingem oamenii în bloc? Lucrul acesta, al acceptării binelui și al iertării (atunci când nu s-au produs fapte capitale), l-am învățat în tinerețe de la academicianul român-evreu Nicolae Cajal. Acest om, de o generozitate rară și de o căldură sufletească ca un balsam, m-a învățat să caut în fiecare om și în fiecare realitate (entitate) de-acum sau de demult mai întâi partea bună, să nu obturez niciodată partea bună. Răul este, firește, de condamnat, dar, câteodată, de ignorat. Crede cineva că dacă elevii sau tinerii ascultă sau citesc poezii de Octavian Goga și de Radu Gyr aceștia devin numaidecât antisemiți? Ar fi o copilărie și o utopie să credem așa ceva.

Ce să facem de-acum înainte? Să căutăm ce au zis sau scris Iorga, Noica, Cioran, Eliade și să pândim idei neconforme? Să căutăm în spațiul public și cultural din Israel, în universul cultural ebraic cine și de câte ori a folosit cuvântul „goim”/„goimi” cu sens peiorativ față de străini?

Am găsit astfel de exemple și nu m-am revoltat, nici nu am reclamat pe nimeni. A greși este omenesc. Am căutat în Pușkin, Petőfi, Sevcenko, Eminescu, Shakespeare și alții și am găsit o grămadă de versuri xenofobe. Ce facem cu ele și cu ei? Interzicem versurile și pe ei îi scoatem din epoca lor și îi judecăm ca odinioară – „cu mânie proletară” – după legile epocii noastre? Ce greșeală enormă am face! Impulsul există și a existat de-a lungul timpului. El aparține dictaturilor, regimurilor totalitare. Acestea fac indexuri ale cărților interzise și ale autorilor prohibiți, acestea pun autori și cărți la „secret”, acestea distrug statui, busturi, schimbă nume de străzi, purifică programe școlare.

Oare la acest stadiu să fi ajuns cu democrația noastră?

Ca să facem o societate mai bună, democratică, tolerantă și dreaptă nu trebuie să recurgem la metode inchizitoriale. Pe timpul Inchiziției, cu cât se condamnau mai multe „vrăjitoare” în piața publică, cu atât apăreau mai mulți delatori care demascau „vrăjitoare”. De ce să exhibăm mereu în societate relele de altădată. Sigur, istoricii spun că o facem ca să nu uităm și să repetăm răul. Este adevărat, dar în toate e nevoie de un echilibru. „De la sublim până la ridicol nu este decât un pas”. Tot repetând relele și tot condamnând răul, s-ar putea să trezim (să retrezim) gustul pentru rău, adică să dobândim un rezultat contrar nevoii de bine public.

Tribunalul de la Nürnberg, Tribunalul poporului din România și alte instanțe i-au pedepsit aspru pe cei vinovați. De ce să continuăm să pedepsim? Cui folosește vrajba aceasta? Ce mai speră legiuitorul, magistratul, ONG-urile dacă pedepsesc memoria unora dintre vinovații care au plătit deja? Oare prin aceasta se poate câștiga bunăvoința poporului român! Va urma doar îndârjire și se va naște ură.

Eu sunt convins că inițiatorii legii aflate aici în discuție s-au gândit la prezent și la viitor, nu la trecut. Este absolut firesc ca oricine manifestă de-acum încolo atitudini naziste, fasciste, legionare, rasiste, xenofobe, antisemite să fie tras la răspundere în justiție și pedepsit. Nu-i vorbă, și legislația anterioară pedepsea astfel de manifestări. Dar înverșunarea nu are rost și nici lupta cu istoria nu are rost. Cuiva i-ar putea trece prin cap să-l scoată pe Goga din istoria literaturii române, altuia să-l chestioneze pe Alecsandri pentru o scenă dintr-o piesă a sa, altul pe Kogălniceanu fiindcă a folosit cuvântul „țigan” sau altul pe Eminescu pentru că nu a respectat drepturile omului și ale minorităților (adoptate, de altfel, la zeci de ani de la moarte sa). Nu exagerez deloc, din moment ce în unele locuri „civilizate” și „democrate” de pe Terra sunt acuzați Shakespeare și Cervantes, Dante și Goethe, fiindcă nu au gândit ca noi, după legile noastre și după principiile noastre.

Dar cine îi condamnă pe atacatorii românilor? Și românii, nu numai vecinii sau conlocuitorii lor au fost atacați de-a lungul timpului. Nu vă pot reproduce aici – și nici nu are rost să o fac – cum au fost jigniți românii de anumiți autori străini de-a lungul timpului, ce campanii de distrugere a lor s-au purtat sau cum au fost condamnați și chiar uciși numai pentru că erau români. Ce-ar fi să ne apucăm să-i luăm pe toți înjurătorii românilor și să le interzicem numele în spațiul public de azi din România și, mai ales, din Transilvania? Sunt scriitori, istorici, oameni politici marcanți ai maghiarilor și ai Ungariei care au dus propagandă contra românilor și care au luat măsuri contra românilor, uneori contra românilor și evreilor la un loc. Unii dintre ei fac parte din istoria literaturii maghiare. Cui ar mai folosi azi să cerem interzicerea numelor lor? Interzicerea numelor unor oameni din trecut care au greșit, dar au lăsat și o moștenire culturală (în cazul de față, literară) valoroasă, apreciată ca atare de criticii și istoricii literari, este o eroare. Noi nu ne certăm cu trecutul, pe care, oricum nu-l putem schimba.

Datoria noastră este să ferim omenirea de erori astăzi, să împiedicăm și chiar să pedepsim rasismul, xenofobia, șovinismul, antisemitismul, ura contra romilor etc. Asta da! Suntem obligați să facem acest lucru, dacă dorim să asigurăm un viitor copiilor și nepoților noștri. Suntem obligați să condamnăm și toate relele din trecut, suntem datori să-i menținem mereu condamnați pe criminali și pe instigatorii direcți la crime, dar nu oamenii care s-au căit (cum a făcut Radu Gyr) și nici pe cei care au construit România (cum a făcut Octavian Goga).

Cui folosește epurarea literaturii române și universale de valori? Cine suntem noi să fim judecători ai unor personalități care nu se mai pot apăra? Epurările acestea nu preamăresc spiritul de dreptate universală, ci incită la continuarea sau la trezirea urii. Nu cred că avem nevoie de așa ceva într-o societate pe care o vrem dreaptă, echitabilă, înțeleaptă. Vinile lui Radu Gyr și Octavian Goga sunt reale, le-au constatat și condamnat contemporanii și urmașii lor, dar, în esență, în cazul lor, creația literară a subsumat greșelile. Ei au rămas în memoria colectivă – cu precădere Octavian Goga – drept personalități, ei fac parte din istoria culturii românești și trebuie păstrați ca atare. Oricine dorește se poate informa ușor despre viața lor, despre atitudinile lor și despre creația lor. Dar noi nu suntem nici zbiri, nici cenzori și nici inchizitori.

Consider că poezia lor a însuflețit viața românilor și nu a jignit sentimentele altora. În cazul lui Goga, faptul este sigur. Dacă creația lui Radu Gyr a avut și conotații antisemite, acea parte a poeziilor respective poate să fie ocolită azi. Dar nu interzisă. Nimic din ceea ce este omenesc nu poate să ne fie străin, fiindcă avem discernământ și putem decide singuri ceea ce este bine și ceea ce este rău. Cred sincer că nu vrajba, condamnările și interdicțiile personalităților din trecut pot asigura armonia și pacea socială, ci înțelegerea, clemența și iertarea. Legile trebuie date pentru prezent și viitor și ele trebuie să aibă putere asupra faptelor petrecute din momentul adoptării lor înainte și nu efect retroactiv. Dacă încalc vreo lege prin aceste opinii ale mele, atunci îmi aștept judecarea și condamnarea.

Andrei Cădere – artist plastic contemporan

Data: 28 aprilie 2026 by George V. Grigore

Putem să-l numim artist nomad al secolului al XX- lea, pentru că Andrei Cădere va fi cunoscut drept unul dintre cei mai importanţi artişti conceptualişti ai perioadei postbelice, cunoscut pentru munca sa influentă în lumea artei contemporane. André Cadere s-a născut pe 30 mai 1934, la Varșovia, în Polonia, unde tatăl său a lucrat ca diplomat. S-a mutat la Paris, în Franța, în 1967. În același an, și-a expus picturile, influențate de „OP Art”, la Piața de Artă Experimentală. Cădere este asociat cu Isidore Isou și mișcarea letristă. A intrat rapid în contact cu artiști parizieni care au explorat limitele autorului, identitatea operelor de artă și semnificația semnăturilor și obiectelor în cadrul artei minimale, „Land Art” și arta conceptuală. În 1969, André Cadere a expus o pictură în relief realizată din bețe semicolorate la „Salon de Mai”. De asemenea, a participat la „Work in Progress”, o expoziție organizată de Christian Boltanski și Jean Le Gac, în timpul căreia a țesut 750 de metri de sfoară pe portalul Centrului American. Era cunoscut pentru lucrările sale „Barre de bois rond” (Bare rotunde din lemn, 1970–78), care erau niște stâlpi de lemn realizați din segmente colorate. Avea aceste bare la el și le expunea în public, instalându-le în expoziții de artă fără invitație.

Artistul Cădere a murit de cancer la Paris în 1978. Una dintre expozițiile notabile ale lui Cădere a avut loc la Institutul de Artă Contemporană, PS1, din New York (USA), intitulată „André Cadere, All Walk of Life”, între 15 octombrie și 10 decembrie 1989. O parte din lucrările sale de artă sunt expuse la Muzeul de Artă Recentă din București. Cădere a participat la expoziția de grup MOVING 1977, care a fost prezentată la Galeria „Hal Bromm” din Tribeca, New York, în 1977. În noiembrie 1978, Galeria Hal Bromm a organizat o expoziție în memoria lui Cădere, care a murit înainte de deschiderea planificată a expoziției. Experiența exilului a fost un alt demers al lui Andrei Cădere. În anii 60 făcea tablouri de acest gen, ca autodidact fiind exclus din circuitul universitar și a Uniunii Artiștilor Plastici, considerându-se a avea o atitudine radicală față de pictura oficială a epocii. Într-o dorință de exprimare „horror vacuum” fiecare colț al tabloului este pictat de către Andrei cu pătratele ce mai târziu se vor transforma în bile colorate (la Paris). La Muzeul Național de Artă Contemporană i-a făcut o retrospectivă în anul 2015. Tabloul său „Peisaj cu zebră teleghidată” (1963), ulei pe carton, a fost scos la vânzare pentru suma de 8.000-15.000 de euro.

Ca activitate profesională avem următorul program: 1973 – participă la Congresul de artă conceptuală, Bruxelles; 1974 – susține conferinţă la Facultatea de Filozofie şi Litere a Universităţii Catolice din Louvain, Belgia; 1977 – conferinţă la Galeria Ghislain Mollet-Vieville, Paris, cu titlul „Établir le desordre” când invită publicul să părăsească sala. În 1966 devine Membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România. Ca expoziții personale avem: din 1973 – expune la Paris, Bruxelles, Liège, Gand, Anvers, Roma, Milano, Genova, Bari, Brescia, Torino, Napoli, Londra, Berlin, Düsseldorf și New York. 1988 – Galeria des Beaux-Arts (cu Kopke şi Palermo), Bruxelles; 1989 – New York, P.S.1 Museum; 1992 – Paris, Musée d’Art Moderne de la Ville; Baden-Baden; 2007 – Baden-Baden, Staatliche Kunsthalle, Peinture sans fin; 2008 – Muzeul Naţional de Artă Contemporană (Simpozion In and Out of the Territory), Bucureşti.

Au fost și expoziții de grup: 1978 – Matisse en de Hedendaagse Franse Kunst, Gand, Belgia; Tendances de l’ Art en France 1968-1978, Musée d’ Art Moderne de la Ville de Paris, Franța; Focus ’78, Centre Culturel du Marais, Paris, Franța; 1979 – Omtrent Kunstenaars, Cultureel Centrum, Waregem, Belgia; Antwerpen (Palais des Beaux-Arts) / Charleroi, Biennale de la Critique, Belgia; 1983 – Art en France 1960 – 1980, Coutances, Franța; 1987 – Cădere, Köpcke, Palermo, Galerie des Beaux-Arts, Bruxelles, Belgia; 1989 Das Spiel des Unsagbaren, Wiener Secessión, Viena, Austria; L’ Art conceptuel, une perspective, Musée d’ Art Moderne de la Ville de Paris, Franța; Le Jeu de l’ Indicible, Palais des Beaux-Arts, Bruxelles, Belgia; 1991 – Une Scène Parisienne 1968-1972, Université Rennes 2, Rennes; 1992 – Yvon Lambert collectionne, Villeneuve d’ Asq; Manifeste, Centre Georges Pompidou, Musée National d’ Art Moderne, Paris, Franța.

Muzee unde se găsesc operele sale sunt: „Tate Modern”, Londra, Marea Britanie; „The Museum of Modern Art”, New York, SUA; „Musée National d’Art Moderne”, Paris, Franța. Scrieri ale artistului în care descoperim crezul său artistic sunt următoarele: 1970 – Boy with Stick, Semiotext(e), vol. III, nr. 2, Columbia University, New York, SUA; 1973 – Opus International (Paris), nr. 43, nov. 1973; Studio International (Londra), nr. 961, dec. 1973; 1974 – – +- 0 (Bruxelles), nr. 4, apr. 1974; Flash Art (Milano), nr. 44-45, apr. 1974; 1977 – Présentation d’ un travail / Utilisation d’ un travail, Hossman, Hamburg/MTL, 1977; Domus (Milano), nr. 573, august 1977; Saman, nr. 11, nov. – dec. 1977; 1980 – NDRL (Paris), nr. 5-6, 1980; 1982 – Histoire d’ un Travail, Gent, Herbert-Gewad, 1982.

Reforma Spirituală în Era Inteligenței Artificiale

Data: 28 aprilie 2026 by Grigorie N. Lăcrița

Prezenta lucrare explorează necesitatea unei paradigme religioase adaptate „Imperiilor Minții” și ascensiunii Inteligenței Artificiale (IA). Autorul argumentează că religia tradițională, ancorată în dogme arhaice și interpretări literale, riscă izolarea în fața „omului cerebral” și a rigozității științifice contemporane. Articolul analizează rolul IA ca aliat al teologiei în eliminarea erorilor factuale și democratizarea accesului la textele sacre. Se subliniază importanța colaborării dintre știință și religia reformată în definirea sensului existențial („de ce”) și a eticii într-o lume automatizată. / This paper explores the necessity of a religious paradigm adapted to the „Empires of the Mind” and the rise of Artificial Intelligence (AI). The author argues that traditional religion risks isolation in the face of the „cerebral man” and contemporary scientific rigor.

În peisajul contemporan, marcat de o evoluție tehnologică fără precedent, omenirea se află în pragul unei transformări fundamentale. Dacă în trecut imperiile se defineau prin teritorii și resurse materiale, viitorul aparține „imperiilor minții”.

În acest nou spațiu al cunoașterii, religia, reprezentată astăzi prin circa 4.300 de culte religioase, se confruntă cu o dilemă existențială: adaptarea sau irelevanța.

1. Provocarea Omului Cerebral în Societatea Cunoașterii. Prosperitatea lumii depinde tot mai mult de „oamenii cerebrali”. Aceștia, prin natura profesiilor și a rigozității lor intelectuale, nu pot accepta o religie bazată pe dogme imuabile extrase din tradiții populare de acum 4.000 de ani. Pentru oamenii cerebrali, spiritualitatea nu este o negare a rațiunii, ci o extensie a ei. Implicarea elitelor în fenomenul religios este direct proporțională cu capacitatea cultelor de a se reforma. O religie care refuză dialogul cu „Societatea bazată pe cunoaștere” și care ignoră rigorile impuse de Inteligența Artificială (IA) va fi privită ca un anacronism de către cei care decid viitorul lumii prin puterea minții lor.

2. De la Fariseism la Competență: Lecția Mântuitorului. Actuala criză de receptare a mesajului biblic are la bază o formă modernă de fariseism. Mântuitorul a fost clar în misiunea Sa: „Nu cei sănătoși au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi… Căci n-am venit să chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoși” (Matei 9:12-13). Din păcate, mulți slujitori ai bisericii de astăzi procedează precum fariseii de odinioară, punând accent pe corectitudinea ritualică și pe o autoritate auto-atribuită care maschează o carență de pregătire (și, uneori, și de corectitudine în viața lor). Spre exemplu, este inadmisibil ca un preot să pretindă monopolul asupra lecturii Bibliei, interzicând mirenilor cercetarea textului sacru. În „imperiile minții”, competența și corectitudinea sunt principalele surse de autoritate.

3. IA ca Aliat al Rigurozității Teologice. Inteligența Artificială poate juca un rol salvator pentru actul de cult. Tehnologia îi poate oferi preotului suportul necesar pentru a evita erorile factuale sau versetele biblice interpretabile, asigurând o comunicare precisă. Un cler asistat de sisteme avansate de verificare a datelor ar putea prezenta predici argumentate, adaptate nivelului cultural al auditoriului, transformând slujba dintr-o repetiție mecanică într-un dialog intelectual fertil.

4. Granița Științei și Momentul Creației. O viziune echilibrată a fost demonstrată de Papa Ioan Paul al II-lea în dialogul său cu elitele științifice. Așa cum consemnează fizicianul Stephen Hawking în cartea sa, „Scurtă istorie a timpului”, Biserica a acceptat studiul evoluției universului post-Big Bang, recunoscând în „momentul zero” actul creației divine. Nicio ipoteză științifică nu a reușit să explice convingător ce a fost „înainte” de nașterea Universului sau cum a apărut totul din „dimensiunea zero”. Aceasta este frontiera unde religia și știința trebuie să colaboreze pentru a oferi sens existenței.

5. Impactul Economic: Religia Reformată ca Motor al Capitalului Uman. Într-o economie bazată pe cunoaștere, o religie reformată încetează să mai fie o simplă cheltuială socială și devine un activ necorporal de mare valoare. Prin promovarea integrității, a responsabilității și a disciplinei, eliberate de ipocrizia ritualică, religia poate reduce costurile de tranzacție prin creșterea încrederii între partenerii economici. Reforma religioasă este o necesitate economică: ea oferă infrastructura morală pentru o creștere sustenabilă în era digitală.

6. Sacrul în Lumea Automatizată. Religia trebuie să-și îndrepte eforturile către marea majoritate a populației rămasă în afara ei și din cauza barierelor dogmatice. În „imperiile minții”, religia fie va deveni un partener al prosperității, fie va dispărea. Într-o lume în care IA poate procesa miliarde de date în secunde, credința nu mai poate fi un exercițiu de obediență oarbă. Religia viitorului trebuie să treacă de la „crede și nu cerceta” la „înțelege pentru a crede”. Dacă știința explică „cum” funcționează universul, religia adaptată trebuie să răspundă la întrebarea „de ce”. Inteligența Artificială poate simula universul, dar nu poate simula sacrul. Aici rezidă misiunea religiei reformate: definirea eticii și a sensului existenței într-o lume digitalizată, în care există pericolul ca Inteligența Artificială să preia controlul asupra omenirii, punând în pericol însăși existența noastră.

7. Digitalizarea Sacrului: Biblia și Liturghia în Era Mobilității. În Imperiul Inteligenței Artificiale, accesul la divinitate nu mai este condiționat de prezența fizică a unei cărți voluminoase sau de deplasarea obligatorie într-un spațiu geografic fix. Astăzi, Biblia în format electronic a devenit o prezență constantă în viața omului, fiind accesibilă instantaneu de pe orice telefon mobil, tabletă sau calculator. Această schimbare de paradigmă are consecințe profunde: Mobilitatea Credinței și a Cultului: Prin intermediul aplicațiilor mobile și al platformelor online (precum MyBible.eu), orice verset poate fi consultat, comparat, studiat și înțeles în momente de introspecție, indiferent de locația utilizatorului. Mai mult, credincioșii pot asculta slujbe oricând doresc și în orice loc, transformând dispozitivul mobil într-un altar personal. Transmisia în Timp Real și Asistența la Distanță: Slujbele religioase au depășit zidurile bisericilor prin live-streaming (transmisia audio-video în direct, prin internet, către un public nelimitat). Această tehnologie permite participarea spirituală a persoanelor nedeplasabile sau a celor aflate la mari distanțe. Un aspect inedit al acestei ere este faptul că anumite slujbe se pot desfășura fără prezența fizică a preotului, acesta comunicând și oferind consiliere spirituală de la distanță persoanelor aflate în momente grele, asigurând o conexiune umană și divină ce ignoră barierele fizice. Interogarea Inteligentă: Inteligența Artificială permite acum căutarea semantică în textele sacre; credinciosul nu mai caută doar un cuvânt, ci o idee sau sensul profund al unui verset, primind răspunsuri corelate din întreaga Scriptură. Această tehnologie elimină riscul interpretărilor eronate sau scoase din context, oferind o bază de documentare infailibilă, superioară memoriei umane limitate.

ArtFinEdu transformă educația financiară într-o experință interactivă pentru familiile monoparentale

Data: 28 aprilie 2026 by Redacția

Într-o lume în care noțiunile financiare pot părea complicate, ArtFinEdu vine în sprijinul familiilor monoparentale printr-o abordare inovatoare: arta ca instrument de învățare. Pe 28 aprilie, la Palatul Național al Copiilor, Asociația POT SĂ AJUT, cu sprijinul Asociației Provident pentru Educație și Provident Financial România organizează un spectacol inedit, ArtFinEdu, gândit astfel încât să transforme conceptele abstracte în experiențe practice și distractive. Noțiunile financiare sunt explicate prin joc, teatru și povești accesibile copiilor și părinților, ArtFinEdu fiind parte din programul Invizibilii, prin care este susținută incluziunea financiară și socială a grupurilor vulnerabile.

„Jocul este cel mai natural și simplu mod pentru a asimila informații, așa că am gândit un proiect în care noțiunile financiare devin mai ușor de înțeles filtrate cu ajutorul artei – prin teatru participativ, muzică, dans și pictură. Ne bucurăm că Asociația Provident pentru Educație și Provident Financial România sunt alături de noi în acest demers, în proiectele pe care le desfășurăm împreună pentru copii, părinți și seniori. În cadrul programului Invizibilii, în mai puțin de 3 ani, am depășit deja 5.400 de beneficiari din 18 județe și mă bucur că reușim, alături de ei, să ajungem la atât de mulți copii și adulți cărora le oferim experiențe inedite de educație non-formală”, explică Gabriela Stoian, președinta Asociației POT SĂ AJUT.

„Educația financiară joacă un rol esențial pentru a avea o viață în care să adunăm cât mai multe experiențe plăcute, iar discuțiile delicate despre bani pot fi înlocuite câteodată prin joc și acte artistice din care învață atât copiii cât și adulții. Alături de Asociația POT SĂ AJUT am văzut cât de valoros este pentru oameni să simtă că nu sunt singuri, că fac parte dintr-o comunitate care îi susține. Evenimentul este unul care îi ajută pe toți participanții să simtă că au câștigat timp de calitate împreună, dar și informații simple cu un impact mare pe termen lung pentru sănătatea financiară”, precizează Ciprian Sandu, coordonatorul programelor de investiții în comunitate ale Provident Financial România.

În luna în care se sărbătorește Ziua Internațională a Educației Financiare (11 aprilie), ArtFinEdu aduce educația financiară mai aproape de familiile monoparentale prin teatru și activități creative. Participanții se pot bucura de un atelier creativ de educație financiară susținut de Andrei Popa, cu noțiuni despre economisire, bugetare și luarea deciziilor responsabile, dar și de un spectacol de teatru interactiv cu trupa Miniricii, ce transformă concepte financiare în povești captivante, cu personaje care îi vor inspira și le vor oferi o nouă perspectivă asupra valorii banilor. Programul artistic este completat de Cercul de dans sportiv (prof. Cristina Ionescu), Cercul de balet Petit Arabesque (prof. Ana Maria Bănuță), Cercul Friendship (prof. Claudia Stoicescu-Păun) și de Corul Carmina (prof. Ștefania Istrate). Evenimentul este prezentat de Toader Păun.

Educația financiară este esențială în familie deoarece contribuie la dezvoltarea unor abilități importante, cum ar fi gestionarea bugetului, economisirea și luarea deciziilor financiare informate. Învățând copiii despre importanța economisirii și planificării financiare, părintele poate transmite valori sănătoase și utile pentru viitor, mai ales dacă asta se întâmplă într-un mediu non-formal, în care educația se împletește cu joaca și arta, așa cum se întâmplă la ArtFinEdu. Educația financiară nu doar că susține bunăstarea familiei, dar contribuie și la securitatea pe termen lung, iar Asociația POT SĂ AJUT, cu susținerea Asociației Provident pentru Educație și a Provident Financial România, în cadrul programului Invizibilii, au găsit un cadru perfect pentru a aduce familiile monoparentale împreună și pentru a se bucura de educație financiară prin artă.

România este între codașele din Uniunea Europeană la capitolul educație financiară. În luna martie, într-un raport public, educația și cercetarea au fost evidențiate drept două dintre domeniile vizate în mod aparte de Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) într-o serie de recomandări ce vizează întărirea competitivității României. Întărirea alfabetizării financiare este indicată explicit ca fiind importantă atât în programele educaționale cât și în sprijinul întreprinderilor mici și mijlocii. Conform studiului Invizibilii, publicat în octombrie 2022, în România, gestionarea unui buget cu o singură sursă de venit reprezintă o provocare în plus pentru familiile monoparentale. Deficitul este prezent și ca intercorelație între lipsa resurselor de timp (necesare îngrijirii copiilor, dezvoltării personale și profesionale, atât a copiilor cât și cea proprie) și lipsa resurselor financiare necesare. Prin activități creative și educație non-formală, ArtFinEdu sprijină aceste familii, oferindu-le instrumentele necesare pentru a înțelege și gestiona mai bine resursele financiare. Cifrele îngrijorătoare care se rostogolesc de la un an la altul se pot schimba prin educație și implicare. Evenimentul își propune, inclusiv, să deschidă orizonturi către cultură pentru copii, mulți dintre ei participând pentru prima dată la un spectacol de teatru. (D.S.)

„Înstăpânirea” ce va transcende dreptul de proprietate: nu cine are resursele va mai conta, ci acela care (i) le vinde…

Data: 27 aprilie 2026 by Cezar Adonis Mihalache

Cam despre asta va fi vorba în reconfigurarea de mâine… Despre faptul că, degeaba deții minereuri, resurse, materii prime, adevăratul proprietar va fi, în fapt, acela care se va ocupa de vânzarea lor… De licitarea la burse… De ieșirea lor „în lume”… De valorizarea țintită, pragmatică, strict controlabilă prin prețuri și tarife… Iar aici se încadrează și recenta declarație a șefilor OMV vizavi de gazul nostru din Marea Neagră… Care nu va mai fi al nostru din momentul în care va fi extras, căci, practic, dreptul de proprietate asupra lui va fi „desuveranizat”… Pentru binele Europei, desigur… A acelei Europei căreia nu îi pasă și de binele nostru… Iar faptul că șefii OMV au scrâșnit printre dinți că, după începerea exploatării din perimetrul nostru din Marea Neagră, oricum prețul gazelor pentru noi „nu va scădea”, nu a fost o ironizare (cu accent austro-ungar) a neputinței noastre de a face măcar, singuri, „un mare foc la malul mării”, ci „listarea” adevăratului proprietar al lor după punerea pe piața europeană de consum… După vânzarea lor la bursă… Așa cum se va întâmpla cu tot ceea ce va ajunge pe burse, cel puțin în noua reconfigurare de paradigmă a proprietarului de drept (cel inițial) transformat în simplu furnizor din colonie către „stăpâni”… Către o „înstăpânire” ce va transcende însuși dreptul de proprietate nativ… Iar acest lucru se va face printr-o translatare a dreptului de proprietate, de arondare a acestuia către cel ce vinde pe piețele bursiere… Iar faptul că șefii de la OMV ne-au aruncat-o „verde în față”, nici măcar având garanția primelor molecule de gaz marin din perimetrul nostru, că „prețul gazelor din România nu va scădea”, semnalează un lucru și mai grav. Nu va scădea, chiar dacă este din resursele noastre, pentru că nu va mai fi al nostru după/prin listarea la bursa gazelor din Olanda (unde se formează prețurile „de referință”). De acolo de unde, absurd de paradigmă, va trebui să ne cumpărăm și noi gazele (noastre!) necesare pentru consumul din țară… Cum am ajuns aici?… Prin trădătorii, veneticii, „lobby” -iștii de anti-românie și anti-românism, care au călcat în picioare dreptul suprem al țării („al Țării”, căci nu mai vorbim despre dreptul statului în cazul unei entități care nu doar că nu ne apără interesele, ci, dimpotrivă, ne-a boicotat în mod continuu visele, speranțele, iluziile chiar, dar și existența, minima existență, subzistența…) asupra a ceea ce este al nostru, prin impunerea unui procent, nu al cantității de gaze din propriile resurse care să rămână pentru consumul nostru energetic (la un preț stabilit de alții, iată!, prin bursa gazelor din Olanda), ci al unui procent alocat industriei și consumului casnic la un cost stabilit de noi, de drept zero, pentru cât vom ține în cârcă Europa în iernile tot mai geroase ce vor urma.

Europa bruxeleză s-a securizat dară pe două linii… Prin asigurarea de gaze din exploatarea resurselor noastre, dar și prin taxarea a ceea ce este al nostru și va fi „alocat” pentru propriul consum… Pentru că, în mod categoric, prima condiție a punerii la dispoziție a gazelor din platoul nostru marin către consumatorii din UE ar fi trebuit să fie aceea a impunerii dreptului nostru de a avea aici o Bursă a Gazelor Naturale… Care nu trebuia să mai ființeze în Olanda, cel puțin după „delistarea” gazelor rusești… Dar, așa cum am cedat bursa grânelor, așa a știut Europa, prin ciracii ei agenți de influență, de lobby dar și prin slugile de la noi, că vom face și cu noul „munte de aur” al țării… Și vom cerși pe mai departe, acum și propriul gaz, de la „stăpânire”… Îl vom „ambala” frumos și îl vom achiziționa, poate nici „la rând” cu toți ceilalți europeni, ci la „și alții”, ba, poate, chiar din restul de procente ce va rămâne după „prioritizarea” făcută de Europa… Și să nu mire iernile în care vom tremura în case, în vreme ce gazul nostru va pleca spre UE… Evident, la acel moment, guvernanții se vor scuza: „Așa a decis piața (bursieră)!”… În fapt, marii jucători care, înainte de a o controla, au retrasat-o… Iar noi, cum am lipsit de la masă deciziilor celor mari, din nou, „din cauza guvernărilor anterioare”, am ajuns doar „în meniu”… Cu noi și noi resurse… Cu țara pe de-a întregul…

Și este tot mai clar felul în care UE bruxeleză „a jucat” partea ei de interese, inclusiv prin stimularea continuări războiului (ruso-)ucrainiano-rus, pentru ruperea Europei de dependența de gazul Moscovei și corelarea cu GNL -ul „unchiului Sam”… De unde nici nu va trebui să mai vină nici măcar un procent minim de gaze… Pentru că jocul a fost făcut prin reorientarea, în stabilirea prețurilor a bursei de gaze din Olanda, dinspre tariful inițial al gazului rusesc către cel al GNL -ului american… Un fel de „gazo-dolar”… Iar de acum, nici nu va mai conta de unde va face rost Europa de gaze naturale, căci, tarifele lor pentru piața europeană se vor stabili oricum prin piața controlată de „unchiul Sam” (și doar listată la bursa olandeză)… Cum va funcționa „mecanismul”? În esență, în ceea ce ne privește, deși vom deveni lider regional în energie, facturile vor rămâne neschimbate pentru noi… Pentru că, fie și dacă „Neptun Deep” va furniza anual cele opt miliarde de metri cubi de gaze naturale estimate, acest volum uriaș nu va duce, așa cum ar trebui pe o piață liberă, a cererii și ofertei, la scăderea prețurilor (nu pentru noi), UE trecând complice, după eliminarea, prin feluriți factori de manipulare și diverși „actori”, a dependenței de gazele rusești (la care se raportau cotațiile în trecut) la referința de tarif, stabilită aproape „peste noapte” (tot ca hoții!), a gazului natural lichefiat american (GNL). Or, în acest fel, prețul de vânzarea a gazului extras din România nu va fi stabilit de noi nici măcar pentru propriul consum, ci va fi legat tot de cotațiile „TTF” de la bursa olandeză („Title Transfer Facility” – referința pentru prețul gazelor naturale în Europa), raportându-se în formarea tarifelor de pe întreg continentul, după încheierea epocii gazului rusesc, integral la GNL -ul american…

Și va fi doar un alt cost de țară, pe viitor, al faptului că nu am impus aici realizarea următoarei burse europeane a gazelor naturale, acceptând, la fel de înzidiți în nepăsare, statutul de pălmași de colonie…

Dictatura e aici!

Data: 27 aprilie 2026 by Gheorghe Piperea

Germania a pus în dezbatere un proiect de lege care va permite comunelor, pe baza unei simple suspiciuni de „obiective anti-constituționale”, să blocheze achiziția de imobile. Comunele vor putea exercita un drept de pre-empțiune, achiziționând imobile în locul unui potențial cumpărător pe care îl bănuiesc a avea intenții contrare „ordinii democratice liberale”. Bănuiala este suficientă. Nu sunt necesare condamnări penale sau decizii judiciare de interzicere a achiziției. Comunele își vor „achiziționa” bănuielile de la serviciile secrete (Verfassungsschutz) și de la poliția federală (BKA). Nu este încă lege. Nu e o glumă, deși proiectul a fost lansat chiar pe 1 aprilie 2026, find elaborat de Ministerul Federal pentru Locuințe, Dezvoltare Urbană și Construcții. Proiectul va modifica Baugesetzbuch (Codul urbanismului) pentru introduce acest nou drept de preempțiune (Vorkaufsrecht) pentru comune și orașe. Acestea pot interveni în achiziția unui imobil, urmând a se substitui cumpărătorului și a cumpăra ele însele însele imobilul dacă achiziția „amenință structura social stabilă a populației” sau dacă nu este potrivită nevoilor sociale și culturale ale locuitorilor zonei. Legile privind statutul poliției federale și statutul serviciilor secrete se modifică pentru a le permite primarilor să exercite acest drept de pre-empțiune.

Deși aceste sintagme pot avea tot felul de semnificații rele (inclusiv unele de care nemții nu ar trebui să fie prea mândri, căci s-au mai dat astfel de legi pe la ei prin țară în urmă cu vreo 90 de ani și nu a ieșit bine…), principalul scop al proiectului de lege este oprirea așa-numitelor „eforturi anticonstituționale” sau a „eforturilor împotriva ordinii democratice libere” pe care, cică, le-ar face grupurile politice de extremă-dreapta, de extremă-stânga, religioase sau de criminalitate organizată pentru a destabiliza…

Așadar, a căuta alternative la sistemul social și politic actual, plin de merite, de altfel, mai ales în (re)distribuirea înjustă a băgăției și resurselor, este în sine amenințător. Dizidența e ilegală. Revoluția e interzisă (quelle surprise…). Șocul maxim este dat de afirmația din proiect că trebuie să fie vorba de eforturi care „depășesc simpla opinie politică”, adică de eforturi care urmăresc un scop politic concret, anti-constituțional, non-liberal, iar aceste eforturi pot fi evidențiate prin presupuneri, prin bănuieli din care ar putea rezulta intenția cumpărătorului de sprijini activ realizarea acelui scop politic. Banii, libertatea economică și dreptul cumpărătorului de a achiziționa proprietăți în Germania se degradează până la irelevanță, dacă zisul cumpărător nu gândește cum trebuie… Practic, orice afiliere sau simpatie politică anti-sistem care ar „justifica” bănuielile unui primar că un cumpărător are intenții nasoale pentru sistem îl descalifică pe zisul cumpărător. E ceva similar ratingului chinezesc de cetățean, dar fără patină totalitară căci, nu-i așa, vorbim de Germania…

Este, efectiv, un control al convingerilor.

Am cercetat contextul acestui proiect și pare a fi un fel de răspuns totalitar la un pretins pericol extremist. Cică în Germania ar fi început să apară așa-numitele „zonele naționale libere”, constituite prin achiziția sistematică a unor imobile degradate, pe care „extremiștii” le repară, le re-urbanizează, le populează și le transformă în comunități segregate de societatea „normală”, pentru a se distanța de servituțile și taxele tot mai mari ale societății „libere”, „democratice”, „civilizate” în care trăim azi. Din această perspectivă, comunitățile de tip Amish din SUA sau cartierele private din UE sunt periculoase pentru sistem. La fel ar putea fi ștampilate și comunitățile, breslele sau cluburile private care, de exemplu, utilizează monede locale ca instrument de schimb, sau crypto-monede. Tot așa – comunitățile care practică trocul, plățile în numerar, economia naturală etc. Notă: știrea a explodat pe 9-10 aprilie 2026 în presa germană (NiUS, BILD, kommunal.de, t-online etc.) și a fost preluată rapid în Franța, dar a rămas necunoscută la noi. Este un pas controversat al guvernului german, un grav atentat la libertatea economică, dreptul de proprietate și libertatea de opinie.

Nu e încă un gulag, dar nu e timpul pierdut – se va ajunge și acolo, mai ales în condițiile marșului în ritm de panzer către o Uniune Sovietică Europeană la care asistăm neputincioși. Ironic, deși fenomenul este mult mai violent în Spania, în Germania se întâmplă de zeci de ani ca unele case (care par să fie) abandonate să fie ocupate ilegal de persoane care nu sunt nici proprietari, nici chiriași. Denumiți squatters (ocupas, în spaniolă, Hausbesetzungen, în germană), cei care ocupă ilegal casele altora sunt asociați, de regulă, cu grupurile de extremă-stânga, cum ar fi Antifa. Ei ocupă de facto clădiri goale sau abandonate, fără drept și fără să plătească, adesea sub lozinca „locuință pentru toți”. Guverne progresiste, cum ar fi cel al lui Pedro Sanchez, au legalizat frecvent această practică. Așadar, casa ta nu mai e casa ta, la fel cum banii tăi nu mai sunt banii tăi. Culmea sarcasmului – chiar dacă ai bani, nu mai poți cumpăra nimic de valoare, imediat ce încetezi să fii conform cu standardele comunității. Vi se pare cunoscut? Puteau românii să se mute în București fără aprobarea stăpânirii? Puteau ei să cumpere Dacia, chiar dacă se întâmpla să aibă bani? De altfel, puteau românii să aibă bani și averi fără să fie prezumați a le fi dobândit ilicit? (Notă: nu mă refer la nomenklatura și oligarhia comunistă – acei comuniști feudali aveau de toate și aveau toate privilegiile, dar ei erau cca 30 de mii, iar noi era 23 de milioane…). Fenomenul squatters, real și enervant, mai ales când proprietarii așteaptă ani de zile evacuări, este folosit ca pretext menit a justifica acest control al exercițiului dreptului de proprietate. Primarii deciși de sistem să exercite această „demnitare” vor spune: iată, avem la ce să folosim aceste imobile… Culmea este că lucrul ăsta ce ține de minunata lume nouă se va face pe banii din taxe și impozite colectați forțat, de la populație, care va putea fi lăsată fără casă, pentru neplata… taxelor și impozitelor… În fine, să reținem asta: odată ce accepți că „suspiciune + servicii secrete = blocare proprietate”, linia roșie s-a trecut. Azi e contra „extremiștilor”, mâine poate fi extins contra oricăruia dintre noi care critică guvernul și nu își ține gura. E mai mult decât un control al convingerilor și o poliție a gândirii – e un instrument de inginerie socială prin control economic.

România, în pragul falimentului economic, moral și demografic. Spre dispariție?

Data: 27 aprilie 2026 by Ionuț Țene

Reforma lui Bolojan a însemnat să se ia de la săraci și să se dea la bogați. S-au tăiat salariile celor săraci ca să ajungă bani pentru clientela de partid, pentru pensii speciale și pentru cumulul veniturilor la pensionarii speciali și la magistrați. Abia peste 15 ani magistrații se vor pensiona ca ceilalți români, iar securiștii și polițiștii au rămas cu pensii la 45 de ani, unice în Europa, pentru ca apoi să lucreze tot la stat. Inclusiv reformele în administrația locală au însemnat doar să se ia bani de la cei fără carnet de partid ca să ajungă la cei cu carnet de partid sau cu carnet de la servicii. Totodată, judecătorii Curții Constituționale a României (CCR) beneficiază de salarii și sporuri substanțiale, având un salariu de bază de peste 47.000 de lei (aprox. 9.232 de euro) și sporuri ce includ: spor de stres/supliment: 11.768 de lei (aprox. 2.300 de euro), reprezentând 25 la sută din salariu; spor de confidențialitate: 2.354 lei (aprox. 500 de euro). Aceste sporuri contribuie la un venit lunar total care depășește semnificativ salariul de bază. În ciuda crizei economice, CCR nu a aplicat măsuri de austeritate și a menținut nivelul veniturilor. Judecătorii nu sunt afectați de reducerea pensiilor speciale, deși Curtea a validat aceste măsuri la nivel general. Unii judecători cumulează salariile cu pensii speciale consistente, precum Cristian Deliorga (aproximativ 68.700 lei lunar) și Mihaela Ciochină (aproximativ 34.000 lei lunar). Doar trei judecători nu beneficiază de pensii speciale, ceea ce ridică întrebări privind echitatea sistemului. Aceste informații apar într-un context de deficit bugetar de 121,77 miliarde de lei, generând discuții despre necesitatea reducerii cheltuielilor și optimizării resurselor publice. Veniturile judecătorilor CCR continuă să atragă atenția, evidențiind diferențele dintre așteptările publice și realitatea financiară a instituțiilor statului.

Subliniez că datoria externă totală a României a crescut cu 1,5 miliarde de euro în primele două luni ale anului 2026, ajungând la 229,9 miliarde de euro, conform datelor publicate de Banca Națională a României (BNR). În detaliu, datoria pe termen lung a atins 182,5 miliarde de euro, cu o creștere de 1,2 procente față de sfârșitul anului 2025, în timp ce datoria pe termen scurt a scăzut la 47,4 miliarde de euro, reprezentând o diminuare de 1,5 procente. Rata serviciului datoriei externe pe termen lung a fost de 12,9 la sută, în scădere de la 18,4 la sută în 2025. Gradul de acoperire a importurilor de bunuri și servicii a fost de 6,7 luni, față de 6,0 luni la sfârșitul anului anterior. De asemenea, gradul de acoperire a datoriei externe pe termen scurt, calculat în raport cu rezervele valutare, a fost de 107,3 la sută, comparativ cu 104,4 la sută în decembrie 2025. Contul curent al balanței de plăți a înregistrat un deficit de 3,1 miliarde de euro în perioada ianuarie–februarie 2026, mai mic decât deficitul de 3,6 miliarde de euro în aceeași perioadă din 2025. Deficitul pe balanța bunurilor a scăzut cu 932 milioane de euro, în timp ce balanța serviciilor a avut un excedent mai mic cu 225 milioane de euro. În ceea ce privește investițiile directe ale nerezidenților în România, acestea au crescut la 1,128 miliarde de euro, comparativ cu 854 milioane de euro în aceeași perioadă a anului anterior. Participațiile la capital au totalizat 1,180 miliarde de euro, iar creditele intragrup au marcat o valoare netă negativă de 52 milioane de euro. Tăierile lui Bolojan au dus la criză, nu la relansare.

Producția industrială din România a înregistrat o scădere semnificativă în primele două luni ale anului 2026, comparativ cu perioada similară din 2025, conform datelor publicate de Institutul Național de Statistică (INS). Astfel, în perioada 1 ianuarie–28 februarie 2026, producția industrială a scăzut cu 2,6 la sută ca serie brută și cu 2,5 la sută după ajustarea în funcție de numărul de zile lucrătoare și de sezonalitate. În februarie 2026, față de luna precedentă, producția industrială a avut o creștere de 9,3 la sută, însă analiza pe mai lungă durată relevă tendințe îngrijorătoare. Industria prelucrătoare a înregistrat o scădere de 4,4 procente, iar industria extractivă a scăzut cu 2,7 procente în primele două luni ale anului. Pe de altă parte, sectorul de producție și furnizare de energie electrică și termică, gaze, apă caldă și aer condiționat a cunoscut o creștere de 7,6 la sută în aceeași perioadă, comparativ cu anul anterior. Când se compară februarie 2026 cu luna corespunzătoare din anul precedent, s-au observat scăderi în industria extractivă (-3,5 la sută) și în industria prelucrătoare (-2,8 provcente), deși sectorul energetic a crescut cu 4,5 la sută. Aceste date reflectă provocările cu care se confruntă economia românească, evidențiind dificultățile din sectorul industrial și necesitatea unor măsuri adecvate pentru a stimula creșterea și a stabiliza economia.

Datoria externă a României se apropie de 230 de miliarde de euro, după o creștere de 1,5 miliarde de euro în primele două luni ale anului 2026, conform datelor recente publicate de Banca Națională. Datoria pe termen lung constituie 182,5 miliarde de euro, în timp ce datoria pe termen scurt se ridică la 47,4 miliarde de euro. În acest context economic complicat, președintele Consiliului Fiscal, Daniel Dăianu, subliniază necesitatea continuării măsurilor de consolidare fiscală, mai ales în lumina noului șoc energetic generat de conflictul din Orientul Mijlociu. Dăianu avertizează că o posibilă blocare a strâmtorii Ormuz ar putea afecta sever prețurile combustibililor și ale altor bunuri, iar daunele aduse infrastructurii energetice din regiune sugerează că nu se va reveni rapid la prețurile anterioare. De asemenea, el menționează că datoria publică a României se află în jur de 60 la sută din PIB, o creștere semnificativă față de 39 la sută în 2019, devenind o vulnerabilitate majoră pentru economia națională în contextul costurilor de împrumut tot mai ridicate. Astfel, consolidarea bugetară devine o prioritate pentru a menține datoria sub control și a asigura stabilitatea economică pe termen lung.

Conform proiecțiilor demografice realizate de Eurostat, România își va pierde aproape un sfert din populație până în anul 2100, estimându-se că va avea aproximativ 14,4 milioane de locuitori, în scădere cu 4,6 milioane de persoane față de cei 19 milioane prognozați pentru 2025. Clasa de mijloc dispare în România, iar greul reformelor îl duc tot cei săraci, care au fost afectați de măsurile lui Bolojan, nu cei bogați și cei din sistemul care ne conduc de 35 de ani. S-au făcut tăieri, au avut loc reduceri, dar cheltuielile au crescut în bugetul de stat pentru că nu s-a tăiat la clientela de partid și la privilegiații din sistemul corupt care conduce România. Într-o țară în care reforma lui Bolojan a însemnat să se ia bani de la mame — de la indemnizații pentru creșterea copilului, de la burse pentru elevi — pentru a se da clientelei de partid, securiștilor, pensionarilor cu cumul și magistraților, este clar că ne aflăm într-o iarnă demografică și suntem pe cale să dispară ca popor. Suntem singura țară în care nu există un proiect de sprijin economico-social al natalității. Mai mult, părinții cu peste trei copii sunt pedepsiți prin impozite și prețuri mai mari pentru veniturile care se împart la mai mulți. Grindenii, Bolojenii, Friții și toată clasa politică post-decembristă, cu opacitatea pecuniară a serviciilor secrete, nu au înțeles că consecința politicilor lor greșite va duce la dispariția României ca stat — politic, economic și demografic. Cine le va mai plăti pensiile si salariile nesimțite celor din clasa supra-pusă de privilegiați? Nimeni. Bolojan ia de la amărâți ca să susțină clientela de partid și sistemul privilegiat. Și spune că asta e reformă. De aceea nu scad cheltuielile și deficitul. Poporul român este epuizat. Asistăm la falimentul total al țării, cu complicitatea guvernelor post-decembriste, clasei politice și a serviciilor secrete ignorante. Datori vânduți, cei puternici ne vor arunca la „câinii războiului” și dezmembrării. E nevoie de o resetare totală și dureroasă ca să nu dispărem ca națiune si țară. Cine ne va mai salva?