Arhive autor: Cezar Adonis Mihalache

Măști avem, minte ce ne mai trebuie?…

Să n-ajungem ca numai despre asta să fie vorba… Ba, mai rău, nici măcar să nu mai existe vreo urmă de autointerogație… Ci strict un imperativ impus… Pentru că, dacă am fi avut ceva mai multă minte, poate am fi


O presă liberă, dar fără identitate?…

Ar putea fi vorba despre felul în care te poți stinge din prea multă dorință de notorietate… Sigur, în unele cazuri am vorbi chiar despre acea dorință aproape viscerală (deloc scuzabilă, însă) de notorietate, care maschează orgolii, egocentrism, poftă de


Coceanul energetic al fundului de curte european

La cum prezintă ai noștri situația, nu ar fi deloc de mirare să ajungem să strângem frunzele de prin parcuri, să le uscăm bine, și să le folosim ca sursă energetică… „Eco”, nu-ia așa?! Și numai de prin parcuri căci,


Și totuși, câte alte zeci de artefacte?…

De data aceasta am avut noroc… Iar importantul artefact va fi adus în spațiul public… După 24 de ani în care a stat depozitat într-un container și după donarea lui către un muzeu de istorie de firma între ale cărui


„Postmodernismul” pandemic al culturii: inseparabilul separabil…

Între trei și patru metri distanță „culturală” asumată… social, sanitar și regizoral. Pentru că trebuie să răspundă cineva și pe hârtie. Ba, nici nu va mai conta calitatea actului artistic, normele sanitare să fie respectate!… Acele norme ipocrite ale unui


Împrumutul „de dezvoltare” al neocolonialismului agresiv…

Ceea ce se întâmplă acum în Republica Moldova, nu poate rămâne doar acolo… Dacă ne pasă de frații noștri, nu trebuie să privim în altă parte doar pentru că este vorba de Uniunea Europeană. De ea și de interesele ei


Distanțarea ca alegere… „socială”: ori școli, ori secții de vot!

Nu, nu este vorba de lipsă de profesionalism… Nici de analfabetism funcțional în gestionarea situaților ce pot genera focare pandemice… Nu este vorba nici măcar de lipsa unui minim discernământ între punerea în balanță a binelui cetății și asumarea unui


Tristă țară lăsată în beznă, trist popor lăsat neluminat…

De vreo treizeci de ani încoace am avut o temere uriașă, justificată e drept, devenită aproape o marotă… Că nu o să mai rămână nimeni aici să „stingă” lumina… Nici măcar acel ultim mohican al patriei care, privind în gol,


Nimerita și orbii pandemia chiorilor…

Evident, ar fi fost mai ușor să le ceară direct elevilor o declarație pe proprie răspundere … Dar ar fi fost o problemă de natură juridică… Așa au translatat totul în sarcina veșnicilor vinovați de serviciu: părinții, tutorii… Și, cum


Mai puținul de acum pentru nimicul de mai târziu…

Oricât de sincere ar fi intențiile guvernanților, democrația nu poate fi „livrată” pe bucăți… Nu poate fi fracționată, zeciuită, porționată pentru mai buna ei „aplicabilitate”. Pentru că nu poți garanta prezervarea ei, de moment, pentru o clipă electorală, fie și