Unul dintre istoricii care au subliniat originea comună a aromânilor și românilor a fost savantul Teodor Capidan. El a trăit într-o vreme când oamenii de știință români susțineau existența aromânilor ca parte a poporului român, un fel de ramura sudică sau de „români sud-dunăreni”. Theodor Capidan s-a născut pe 15 aprilie 1879, la Prilep (Părleap în aromână) din nordul Macedoniei. A fost lingvist, filolog și profesor universitar originar dintr-o familie aromână, cunoscut pentru contribuțiile majore la dialectologia sud-dunăreană (aromân, meglenoromân, istroromân), lingvistica română și balcanică, lexicografie și toponimie. A studiat la Leipzig, obținând în 1907 doctoratul cu teza „Sufixele nominale în dialectul aromân”, și a colaborat cu Gustav Weigand. Între 1909–1919 a predat în Macedonia (director al liceului român din Salonic) și a contribuit la Dicționarul Academiei Române. Între 1919–1937 a fost profesor la Universitatea din Cluj, unde a publicat lucrări fundamentale despre aromâni și meglenoromâni, printre care „Meglenoromânii, istoria şi tradiţiile lor” (1925–1935), „Aromânii, dialectul aromân” (1932) și „Limbă şi cultură” (1943). Membru al Academiei Române din 1936, iar din 1937 a predat la Universitatea din București. A murit din nefericire în 1953, aproape orb, continuând colaborarea la Dicționarul Academiei. Subliniez, Teodor Capidan a publicat în 1942 monografia ”Macedoromânii” — una dintre cele mai consistente sinteze despre aromâni și meglenoromâni, ramura meridională a poporului român. Lucrarea sa „Macedoromânii” (ediția românească reprodusă la Libra după cea din 1942) reprezintă o monografie etnografică, istorică și lingvistică, bazată pe observații personale, documente istorice și o bibliografie amplă (pp. 97–105). Capidan își motivează demersul în „Prefață” ca pe o prezentare „simplă însă bine documentată” (p. 7) destinată să facă cunoscuți frații noștri din sud cercurilor științifice și publicului. Bazându‑se pe observații de teren, cronici medievale, studii străine și materiale dialectale, Capidan construiește un tablou coerent al unei comunități dispersate, dar unitare prin limbă, ocupații și tradiții.
Sursele bizantine și occidentale atestă prezența vlahilor/vlahilor în Pind, Tesalia și Macedonia încă din Evul Mediu timpuriu. Dezbaterea modernă asupra originii macedoromânilor propune două direcții în viziunea lui Capidan: o romanizare locală sudică (iliro‑tracă) și o origine comună cu românii din Dacia, urmată de migrații spre sud. Capidan adoptă o poziție echilibrată: recunoaște elemente romanizate locale, dar pune accent pe unitatea lingvistică și pe împrumuturile slave comune, care indică contacte îndelungate între ramurile românești înainte de separare. Documentele citate (Kekavmenos, cronici monahale) și toponimia cu rădăcini românești sprijină coerența analizei. Conform istoricului, macedoromânii sunt grupați tradițional în munții Pind și Tesalia (Grecia), în zona Gramos (Albania/Macedonia), pe văi și pajiști din Macedonia și în câteva enclave din Bulgaria și Serbia. Ei se autodenumesc arumân/armân sau rumân; extern sunt cunoscuți sub numele generice de vlah (exonim) sau, regional, cațovlahi/țintari (Capidan, pp. 9–10). Diversitatea etnonimelor reflectă istoria lungă de contact cu grecii, slavii și albanezii, dar nu le‑a știrbit identitatea romanică. Ocupațiunea definitorie este păstoritul, fie sub formă de transhumanță sezonieră, fie ca semi‑nomadism permanent. Turmele mari sunt gestionate colectiv în „fălcări”, conduse de „celnic” — lider cu funcții administrative, judiciare și militare (Capidan, pp. 41–46). Așezările aromâne variază de la sate de piatră cu case spațioase la colibe și corturi folosite la pășunat; casa tradițională de la munte are o sală centrală, camere laterale și etaj — adaptări la viața montană (p. 22). Păstoritul este ocupațiunea centrală: fie sub forma transhumanței (migrație sezonieră munte–șes), fie a semi‑nomadismului. Turmele mari (sute sau mii de capete) erau păzite de pecurari, organizate în „fălcari” (grupuri de familii) sau grupuri tribale conduse de „celnic”. Casele agricole sunt solide, din piatră, cu sală centrală; nomazii foloseau colibe sau corturi, iar viața cotidiană era structurată în jurul vârtejurilor gospodărești și a prelucrării laptelui (brânzeturi, cașcaval). Costumul tradițional este caracteristic: bărbații poartă țipune/șigune, șarica, cioareci și opinci; femeile poartă cheptar, țipune și podoabe din filigran. Ritualurile (nuntă, botez, pomeniri) și pelerinajele la mănăstiri întăresc coeziunea socială. Folclorul cuprinde colinde, balade haiducești și numeroase proverbe și ghicitori; Capidan reproduce texte dialectale și fragmente din lexiconul lui Daniil Moscopoleanul pentru a ilustra unitatea lingvistică (pp. 76–77).
Aromânii au fost deopotrivă păstori și negustori: caravanele (chervane) leagau porturi adriatice (Durazzo, Avlona) de piețele din interior (Ohrida, Bitolia, Salonic) și până la Constantinopol și mai departe. Prin aceste rute au exportat produse pastorale (lână, cașcaval) și au importat textile și obiecte metalice; rutele comerciale (Via Egnatia etc.) sunt descrise detaliat de Capidan (pp. 47–49). Comerțul a facilitat acumularea de capital și apariția unor centre urbane aromâne prospere. Dialectul macedoromân este, din punct de vedere structural, românesc: păstrează morfologia și sintaxa caracteristice limbii române (articolul postpus, flexiunea nominală) și numeroase moșteniri latine. Particularitățile locale — proteza a‑ (arumân), palatalizări (ce/ci → țe/ți în anumite varietăți), diftongizări, elemente lexicale de substrat — sunt explicabile prin istoria regională. Capidan ilustrează unitatea lingvistică prin texte istorice: de pildă, fragmente din lexiconul lui Daniil Moscopoleanul („Am în grădina mea un smochin, un nuc…”) demonstrează transparența morfologică față de limba literară. Influențele slave, grecești și albaneze sunt relevante regional și cronologic, dar nu subminează identitatea romanică de ansamblu.
De asemenea, Capidan pune accent pe unitatea lingvistică română şi pe particularităţile dialectului aromân. Exemplu de text dialectal cu transpunere (Daniil Moscopoleanul, citat de Capidan, pp.76–77): „Am tru gărdina amea unu h’ieu, unu nucu, unu gorţu…” Transpunere: „Am în grădina mea un smochin, un nuc, un păr…” Acest exemplu arată transparenţa morfologică faţă de româna literară. Capidan explică, cu exemple (p.68–71), fenomene fonetice (proteza a‑, palatalizări ţ/dz), substratul traco‑iliric (lexic comun cu albaneza) şi împrumuturile slave/greceşti.Capidan expune disputa academică: ipoteza „originii sudice” vs. „originii nordice (Dacia)”, discutând argumentele istorice (cronici bizantine) şi filologice (împrumuturi comune, absenţa cuvintelor maghiare la aromâni etc.). El adoptă o poziţie echilibrată: constată legături antice în Balcani, dar şi unitatea lingvistică care sugerează contactul prelungit cu româna din nord (pp.57–76). Ca exemplu textual, citează Kekavmenos (mişcări ale Vlahilor pe munţii Bulgariei, p.63) şi însemnări din mânăstiri (p.62).
Fărşeroţii sunt identificaţi de Capidan ca „păstorii semi-nomazi din Albania «Fărşeroţi», după numele satului Fraşari” (p. 9). Ei apar ca un grup pastoral caracterizat prin transhumanţă: „Păstorii aşezaţi la nord de râul Scumbi apucau drumul spre satele româneşti Beala-de-sus, Beala-de-nghios … Românii din Dangli şi Colonia îşi mână turmele la văratec în munţii Gramos. … Păstorii din Albania cunoscuţi sub numele Fărşeroţi … îşi mânau turmele la iernatec spre câmpia Muzachia” (pp. 45–46). Locuinţele şi obiceiurile lor reflectă contacte culturale şi practici specifice: „La Fărşeroţi ele au obiceiul să se tatueze pe faţă şi la braţe… În zilele de sărbătoare, păstorii români se coboară în oraşele şi târgurile din apropiere…” (p. 22–23). Din punct de vedere folcloric, grupul se distinge prin modalităţi vocale particulare: „Grupul Fărşeroţilor cântă cu totul altfel: melodia o începe numai o singură persoană … «tal’e cânteclu»” (p. 41). Observaţiile economice notează vulnerabilitatea aşezărilor şi adaptarea la modernizare: Fărşeroţii sunt prezentaţi ca păstori nomazi/semi-nomazi implicaţi în transhumanţă, iar multe aşezări au fost afectate de tulburări şi migraţii (pp. 15–16, 45–46).
Meglenoromânii sunt localizaţi de Teodor Capidan strict în regiunea Meglen (Caragiova) din Macedonia, „grupaţi în orăşelul Nânta şi în comunele: Lugunţa (Lundzini), Birislav, Ruma, Liumniţa, Cupa, Oşani, Ţârnareca, Baroviţa, Coinsco şi Sirminina. Dintre acestea, Ruma, Coinsco şi Sirminina ţin de Jugoslavia, restul de Grecia.” (p. 16). Istoric, contactele cu populaţiile slave au fost intense: „Trăind în mijlocul elementului slav, aceşti Români au avut în cursul veacurilor strânse legături cu Bulgarii … ultimele trei comune … sunt aproape complet slavizate.” (pp. 16–17). Caracterele lingvistice şi toponimice indică vechimea aşezărilor: „Graiul lor arată deosebiri idiomatice … numele de localităţi ca «Zâna» (lat. DIANA) … arată că aşezările lor sunt vechi.” (pp. 16–17). În perioada interbelică numărul lor era estimat la aproximativ 16.000, însă „după război multe comunităţi s-au ales (persecuţii, treceri la islamism, refugii în Asia/Tracia/Cadrilater)” (pp. 19–20). Din punct de vedere economic, Meglenoromânii au practici agricole şi meşteşugăreşti: cultivă gogoşi de mătase, se ocupă cu apicultură şi olărie (în Nânta) şi, în general, au fost mai sedentarizaţi decât aromânii păstori (pp. 23–24, 56).
Pentru istoricul și lingvistul Capidan, muntele Gramos şi aşezarea Gramoștea figurează ca centre istorice şi culturale importante pentru populaţia aromână din Peninsulă. Autorul evocă un trecut urban prosper: „Muntele Gramos … Gramoștea, care a strălucit prin comerţ şi meserii, înainte de Moscopole din Albania. Gramoștea … oraş cu 40.000 de locuitori, toţi Aromâni. Astăzi n’a mai rămas nimic din acest falnic oraş …” (p. 15). Răspândirea elementului „grămustean” în regiune arată că „populaţiunea românească din muntele Gramos trebue să fi fost foarte numeroasă” (pp. 15–16). Procesul migraţiilor şi distrugerilor este pus în legătură cu mişcările locale şi cu exodul populaţiei urbane: „Toţi Românii din acest oraş ca şi cei din centrele Niculiţa, Linotopi, Fuşea şi altele s’au răspândit în întreaga Peninsulă … Astăzi acest munte sălăşluieşte numai câteva sate: Deniscu, Pilgade, Cojeli, Valea-Mare … cele mai multe ocupate de Români din Albania, veniţi la văratec. Celelalte aşezări au fost distruse de mişcările Albanezilor.” (pp. 15–16). Cultural, Gramoștea a fost comparată ca importanţă cu Moscopole şi considerată izvor de familii şi meşteşuguri remarcabile (p. 15).
Moscopole (în Albania de azi) este cel mai elocvent exemplu al capacității aromânilor de a crea un centru urban și cultural. Capidan a documentat ascensiunea sa în secolul XVIII: oraș cu mii de locuitori, ateliere de meșteșuguri, tipografie și „Noua Academie” — instituție comparabilă cu școli regionale (pp. 75–78). Moscopole a produs tipărituri, a păstrat meșteșugari de argintărie în filigran și a exportat produse manufacturate. Distrugerea orașului (prin atacurile din 1769 și 1788) a fost o catastrofă demografică. Ruinele au dispersat locuitorii și au provocat un exod spre Viena, Pesta și alte centre urbane; diaspora astfel formată a devenit un actor esențial în susținerea culturii aromâne din exil (pp. 76–78). Moscopole este, astfel, atât o poveste de succes, cât și de pierdere — un model pentru dinamica prosperitate → prăbușire → renaștere în diasporă. Totodată, Moscopole – „metropola comercială a Epirului” — a exemplificat în secolul XVIII o cultură urbană aromână: academie, tipografie, ateliere de filigran și aramă, biserici și viață intelectuală. Distrugerea orașului (atacuri din 1769 și 1788) a provocat exodul aromânilor și a fragmentat nucleele de prosperitate, iar diaspora rezultată (Viena, Pesta, Budapesta) a susținut mai târziu renașterea culturală prin donații și fundații prin familiile Sina, Gojdu sau Mocioni.
Exodul moscopolean a alimentat colonii aromâne în Viena și Pesta. Dintre numeroasele familii care au prosperat în diaspora, Capidan evidențiază familia Sina și familia Dumba (pp. 81–83). Familia Sina, originară din Moscopole, a ajuns la ranguri financiare și politice în Imperiul Habsburgic; donațiile și patronajul familiei au finanțat biserici, academii și proiecte culturale, inclusiv sprijin pentru instituții grecești și românești din regiune. Familia Dumba s‑a impus în comerț și a susținut arta și cultura vieneză; numele ei figurează în filantropia urbană. Aceste familii reprezintă mecanismul prin care capitalul acumulat în diaspora a fost reinvestit în viața intelectuală și religioasă a comunităților aromâne, menținând astfel identitatea culturală în fața riscului de asimilare. Dialectul macedoromân păstrează caracteristicile esențiale ale limbii române (articol postpus, flexiune nominală) și numeroase moșteniri latine; totuși există inovații fonetice (proteza a‑, palatalizări locale) și împrumuturi regionale (slave, grecești, albaneze). Capidan folosește fragmente de text pentru a demonstra transparența morfologică față de româna literară (pp. 66–77). Influențele slave vechi, identice la aromâni și la românii de dincolo de Dunăre, susțin ipoteza unor contacte prelungite înaintea separării dialectale.
Din a doua jumătate a secolului XIX au apărut și primele școli românești în Balcani (ex. 1864, Târnova) și societăți culturale (Societatea de Cultură Macedoromână). Diaspora a finanțat tipăriri, burse și instituții; învățați aromâni (Cavallioti, Daniil Moscopoleanul, Capidan însuși ca sintezator ulterior) au contribuit la alfabetizare și la formarea unei literaturi dialectale și a traducerilor liturgice. Războaiele balcanice și cele mondiale, urmate de noile granițe, au fragmentat comunitatea aromână și au introdus politici de asimilare în unele state (Grecia, Iugoslavia). Capidan notează în studiul său suprimarea unor școli și transformarea bisericilor, reducerea economică și migrațiile care au amenințat transmiterea tradițiilor (p. 95). Totuși, eforturile de renaștere culturală din secolul XIX, sprijinite de diaspora aromână, au lăsat un patrimoniu de texte, tipărituri și instituții pe care cercetările actuale le pot valorifica.
Teodor Capidan surprinde, de asemenea, în cartea sa și entuziasmul aromânilor la venirea trupelor italiene în Pind pe parcursul primului război mondial. Vlahii se simțeau solidari cu italienii și românii nord-dunăreni: „În cursul acelui război, o parte dintre Macedoromânii aşezaţi în masivul Pindului, profitând de prezenţa armatei italiene de ocupaţiune, într’un congres ţinut la 27 Iulie 1917 la care au luat parte delegaţi din toate comunele din Pind s’au declarat independenţi într’un Stat naţional-canton, sub protecţia Italiei (CXVI).În articolul « I. Kutso-Valachi », publicat în revista italiană « Le vie d’Italia », Giotto Dainelli arată entuziasmul cu care Aromânii au primit trupele italiene în Epir. Tot el povesteşte cum, pe vremea când Albanezii apuneau o rezistenţă înverşunată în contra trupelor italiene care înaintau în Epir, deodată le veni vestea că « in immediata vicinanza dei loro accampamenti, erano alcuni villagi, I cui abitanti si erano rifiutati di prendere le armi contro gli Italiani ». Surprinderea lor a fost mare, când au aflat că locuitorii satelor care refuzaseră să ia armele în contra Italienilor erau Aromâni ( « quegli abitanti erano Kutzo-Valachi ! » ). Din nenorocire această ocupaţiune a armatelor italiene n’a ţinut multă vreme. După câtva timp, ele retrăgându-se, armatele greceşti au reocupat masivul Pindului, iar o bună parte dintre fruntaşii macedoromâni, care luaseră parte activă la mişcarea pentru constituirea lor în Stat naţional, s’au refugiat în sudul Albaniei, de teama persecuţiilor greceşti.” Aromânii s-au simțit frați de „gintă latină” cu românii și italienii într-o vreme când teoriile rasiale contau pe continentul european.(p.96). Monografia lui Teodor Capidan rămâne un instrument indispensabil pentru înțelegerea macedoromânilor: combinația de date etnografice, probe lingvistice și documente istorice oferă o imagine coerentă și convingătoare. Moscopole și familiile Dumba și Sina ilustrează cele două fețe ale poveștii aromâne la Budapesta și Viena: capacitatea de a crea centre prospere și aptitudinea diasporei de a susține cultura comunitară. În perspectiva lui Capidan, românii și aromânii sunt parte a aceluiași popor, iar limba vorbită la sud de Dunăre un dialect al limbii române. Pe linia lui Sextil Pușcariu și Teodor Capidan, ca și alți savanți români interbelici, se susținea că limba aromânilor era un dialect al limbii române care se vorbea la nordul Dunării. Aromâna fiind de fapt creată sub influența dialectului nord-dunărean, deși în această chesiune lingvistică susțin teoria nașterii „spontanee”/simultană a limbii române din aceste „romanii” populare de pe tot cuprinsul peninsulei Balcanice și din Europa centrală, unde au locuit traco- daco-geții și au intrat sub stăpânirea imperiului roman câteva sute de ani. Etnogenetic poporul român s-a format din sudul balcanilor până spre nord în Munții Tatra. În acest context Pindul este o „România” născută și plămădită din „romania” populară.
