Nu știu exact ce vârstă aveam. Oricum, nu eram la școală. Atunci am avut ocazia să fac prima mea negociere cu cineva. Am făcut-o cu mama. De prânz am fost cu dânsa cu vitele pe la Bucium. Tăticu era la cosit pe undeva pe la fermă. La vremea cuvenită am venit cu vitele acasă. Pe drum am găsit un cerc și niște bucăți de fier. Mare bucurie! Aveam cu ce să mă joc, mai ales că jucării propriu-zise nu aveam. Mămica a muls vaca, pe Stela, o vacă albă, bună de lapte, pe care i-o dăduseră părinții de zestre. A făcut apoi mâncare. Între timp, eu mă retrăsesem între polată și cuptor, la rădăcina unui iagud și acolo construiam câte toate din fiarele pe care le adunasem acolo ca o comoară de mare preț. Eram atât de absorbit de jocul meu, că puteam foarte bine să stau până seara nemâncat. Când totul a fost gata, mămica mi-a spus: „Gelule, hai la masă, că-i gata!”. „Vin acu!” i-am răspuns eu, continuându-mi jocul. Mama se grăbea. Trebuia să mă culce pe mine și apoi să ducă mâncare lui tăticu la cosit. Între ei relațiile erau tensionate. Bunicul de pe tată avea grijă să alimenteze această stare conflictuală. De câte ori avea prilejul, îi spunea lui tăticu: „Vezi, mă, nenorocitule? Dacă ai fi luat-o pe aia, care ți-am spus eu, acu ai fi boier! O luași pe sărăntoaca asta! Acu muncește, fire-al dracului, până oi da cu capul sub tine!” Trei ani cât fusese tăticu în armată, mămica șezuse cu socrii. O trimiteau noaptea cu vitele în Bremăna, o băteau și de multe ori o alungau, să se ducă la tată-său la Colibași, „Că nu ești tu de nasul copilului meu!” O scoteau pe poartă cu bocceaua de haine și cu Stela de funie și o ocărau, ori o zburătureau cu pietre. Doar când Lilica lui Titu Bobaru, vecina, își lua inima în dinți și striga în gura mare: „Lăsați, mă, femeia în pace, fireți ai dracului de nenorociți!” atunci se calmau, de teamă să nu audă satul.
Cu cât mă striga de mai multe ori, cu atât răbdarea mamei ajungea la limită. Eu continuam să mondănesc acolo sub iagud la „jucăriile” mele. Parcă niciodată nu fusesem mai absorbit ca atunci de preocuparea mea. La un moment dat, mama s-a slobozit spre mine. Nu mă bătuseră niciodată, dar le știam de frică. Parcă un arc m-a propulsat, căci am țâșnit dintre fierotenii și pe-aici ți-e drumul. Am reușit să ies pe poartă. Mama după mine! Am coborât pe uliță. Eram desculț și bolocrac, adică numai într-o cămășuță lungă, fără pantaloni. Mi se vedeau doar picioarele cum aleargă. Nu-mi mai era teamă de mărăcini, de cioburi de sticlă. Tot credeam că doar mă sperie așa, puțin. Mama însă era prea supărată. Am luat-o pe Portiță, o altă uliță ce dădea în Vârtoape. Mama după mine. Era înaltă și mare în pas, dar nici picioarele mele nu se lăsau mai prejos. Scăpărau, nu alta! Atâta cât ieșeau de sub cămașă, păreau o rotiță, care se învârtea la turație maximă. Am trecut pe Vârtoape ca glonțul și am ajuns la Nuci. Aici era un șanț în locul Licurei. Azi e ogaș. Acolo am găsit prilejul să-i arăt ce știu. Săream dintr-o parte în alta ca un ied, o „fentam”, cum văzusem că făceau copiii mai mari, când se jucau „de-a prinselea” pe drum. Mama obosise, transpirase. Din când în când îmi spunea cu glas rugător: „ Gelule, stai numai un pic, să-ți dau o palmă, să mă răcoresc! Nu-ți dau mai mult!” O palmă nu ar fi fost cine știe ce, dar dacă puteam să mă feresc, de ce să nu vrea face-o! Cu cât încercările de a mă prinde dădeau greș și oboseala își spunea cuvântul, mama se ruga de mine tot mai insistent.
La un moment dat a izbucnit în plâns, parcă toate necazurile ei se revărsau atunci peste marginile paharului. „Gelule, te rog frumos, stai să-ți dau o palmă, că simt că plesnesc de supărare. Hai, că mâine mă duc la oraș și ți-aduc bomboane!” He – hee! Mărise prețul! Și, totuși, bomboane-bomboane, dar să te lași să-ți dea o palmă, nu era așa simplu. Nu, nu puteam accepta. La un moment dat, mama a renunțat să mă mai fugărească, s-a întors și a plecat plângând spre casă. Îmi părea rău că o făcusem să plângă. O iubeam mult și n-aș fi vrut să se ajungă acolo. Nu puteam înțelege nici eu de ce n-o ascultasem, de ce fugisem atâta. Am luat-o pe potecă după dânsa, m-am apropiat ușor-ușor, fără să mă simtă. Am ajuns-o și am luat-o de mână. Plângea și dânsa, plângeam și eu. Nimeni nu putea să spună cine este învingătorul și cine este învinsul. M-a luat în brațe și m-a sărutat. Mi-a șters lacrimile și mi-a spus: „Hai, nu mai plânge! Când mă vezi supărată, nu mai mă necăji și tu, că sunt eu destul de otrăvită! Hai să-ți dau mâncare, că-i târziu! Mă așteaptă și amărâtul ăla, n-o mai putea să tragă cu coasa!”…
Așa s-a terminat prima mea negociere!
