Pe 5 iunie s-a celebrat „Ziua învățătorului”. Există lege ca să nu muncească, în această zi, cadrele didactice. Iar alumnii lor să-și tihnească și ei creierul prea aprins, probabil, de telefoanele mobile. Desigur, nu toți sunt la fel de încinși, gata-gata să dea în clocot. Ziua învățătorului – port o amintire vie învățătoarei mele de foarte de demult, doamna Voica Pielenouă – s-a dorit și o firească omagiere a ilustrului dascăl întru educație în limba română Gheorghe (Eustație) Lazăr, născut la Avrig (Sibiu), la 5 iunie 1779. Cu această ocazie, pe la ora prânzului, m-am înființat la statuia lui Gheorghe Lazăr din Piața Universității, din Capitală. Nădăjduiam să dau peste vreun grup de copii sau fie și un învățător-doi care să se plece cumva în fața acestui veritabil ziditor de românism. Mă rog, să fi găsit un buchet de flori ori măcar o floare, pe lângă soclu. Nici vorbă. Doar un… guguștiuc pe capul nefericitului ardelean, admirabil model pentru atâtea și atâtea generații. Păstrând proporțiile, orice învățător-învățătoare, profesor-profesoară s-ar cuveni, în misionariatul lor de preoți ai cunoașterii, să fie bun exemplu… Să isprăvească ei, mai întâi, și după aceea învățăceii. Nu se întâmplă asta de mult, multă vreme și se vede unde am ajuns… Revenit acasă, spre seară, am ținut să-l revăd neapărat pe Gheorghe Lazăr la… baștina sa. Adică, la Avrig. Acolo unde s-a născut și unde s-a și întors la capătul vieții, spre a se ridica la cer. În urmă cu nici o lună, împreună cu un grup de membri ai AJTR, am poposit la Avrig sub epitropia minunaților noștri colegi sibieni, Laurențiu Constantinescu și Marius Halmaghi. La Muzeul Orășenesc – una dintre secțiuni îi este dedicată lui Gheorghe Lazăr. Aici am beneficiat de o exemplară expunere produsă de doamna Maria Grancea, custodele Muzeului. La fel și la mormântul faimosului avrigean ori la impresionantu-I bust, de lângă Muzeu. Monumentul a fost inaugurat în urmă cu 90 de ani. Operă a sculptorului sibian Corneliu Medrea, lucrarea dedicată lui Gheorghe Lazăr a cunoscut teribile avataruri. Între care și două șocante sinucideri. Chiar a inițiatorilor realizării bustului – gest pornit din onoare și respect. Așa se mai întâmpla odinioară în România. Să mai spunem că subscripția publică a debutat în 1925, iar monumental avea să fie dezvelit în anul 1936. Întârzierea a fost pricinuită de falimentul unei bănci. Vom mai reveni.
Și la Muzeu, și la monument a fost alături de noi și primarul orașului, d-l Adrian David. Domniei-sale i se datorează recuperarea unei statui, cea de la Sibiu, pusă la pământ de primarul de acolo, care avea să devină președintele României cu care avea să se comporte precum cu statuia lui Gh. Lazăr din Piața Mare. Prin schimbarea de regim, România a pierdut monumente, statui, busturi de mare valoare istorică, artistică, identitară. În egală măsură, prin ajungerea la putere a unor vântură lume, aparținând unor cimotii călătoare, n-au scăpat de distrugere nici atâtea și atâtea nume de străzi, de piețe și instituții publice, toate fiind, de regulă, de sorginte românească. Cel mai la îndemână exemplu, cu urmări sigur devastatoare, este tentativa de scoatere din cultura, istoria, civilizația românească a marelui poet și patriot Octavian Goga. În Iran, unde trăiește o importantă comunitate evreiască, ar putea vreodată vreun Vexler de pe acolo să-l scoată din literatura și cultura persană pe Omar Khayyam, să zicem? Fiți siguri că nu se va întâmpla niciodată așa ceva…
De „Ziua învățătorului” am fost dară în Piața Universității. Voiam să văd dacă la statuia lui Gheorghe Lazăr (1779-1823), întemeietorul învățământului în limba română, s-a produs sau urma să se producă vreun minim eveniment. Fiindcă 5 iunie este și „Ziua învățătorului”, și ziua de naștere a marelui dascăl ardelean, precursor al altui monstru sacru al învățământului românesc, Spiru Haret (175 de ani de la nașterea sa). Și aici, unul lângă altul, privind la Universitatea bucureșteană, înfășată, de ani de zile, în scutecele nesfârșitei consolidări și reînnoiri fizice… Nimic neașteptat. Nici un semn de reverență față de idealistul Gheorghe Lazăr. Până la urmă, față de un simbol, un martir al ieșirii noastre din barbaria necunoașterii luminii educației, la fel de importantă ca și lumina soarelui. Fără exagerare. Bine, bine, în țara zilelor libere și-au luat neratabila pomană învățătorii, profesorii, directori, celelalte cadre didactice, dar Ministerul Educației nu putea barem să trimită un ofițer de serviciu, învrednicit cu misia de a pune o floare, o candelă aprinsă la statuia lui Gheorghe Lazăr? Lucru firesc să se petreacă nu numai la cea din fața Universității bucureștene, ci peste tot în țară unde se găsește câte un monument închinat celui care, prin impunerea învățământului în limba română, practic ne-a produs o a doua încreștinare, după botezul religios. Ca să nu mai spunem că există ong-uri câtă frunză și iarbă, gata-gata să crape – crăpa-o-ar odată să crape! – de atâtea fonduri câte înghit cu maximă meschinărie. Și lăcomie. Apoi, nu în ultimul rând, se dovedește plin de sine și un sindicat al învățământului, al educației, focusat nu pe recuperarea și perpetuarea memoriei veritabililor sfinți ai domeniului didactic, pe valori educaționale, ci pe cazaciocul profiturilor de tot felul. Din păcate, între Universitatea bucureșteană – specializată se pare pe retragerea de titluri de D.H.C., acordate cu peste opt decenii în urmă – și spiritul statuilor din fața sa există nu doar o banală stradă, ci o adâncă văgăună, o prăpastie a tuturor imposturilor nemărginite. Vorba mafiei ilegaliștilor, care se potrivește scârbos de bine și profesorilor universitari, pline de doctorate care mai de care, ca și a „ziariștilor”, plini de uniuni și de păcate: puțini am fost, mulți am rămas!
Se pare însă că lucrurile sunt mult mai simple: generațiile, cadrele didactice de astăzi, cu alumnii lor cu tot, nu aparțin ca ideal, ca spirit, ca năzuințe lui Gheorghe Lazăr sau Spiru Haret. Ci în totalitate – din cap și până în picioare, cu părinți, ba și cu bunici cu tot – învățătorimea și profesorimea se arată deplin a fi ieșite de sub mantaua roșie a unui bolșevic dement: Mihail Roller. O lucrare diabolică, „pusă în operă”, nu doar de legiunile cominterniste venite pe tancuri rusești, ci de tot felul de personaje sinistre implicate nu numai în distrugerea conștiinței românești a populației autohtone, ci, prin nenumăratele crime, a însăși „arhivei” fizice a filonului românesc. Roadele acestui program antinațional, de o bestialitate rară, iată că își exhibă, tot mai pregnant, întreaga malignitate. Din păcate, în loc să fie scoase la lumină înfiorătoarele calamități distructive asupra identității noastre, cei care ar trebui să fie în linia întâi a acestei sfinte bătălii își lasă minima conștiință pe care o mai au să fie înfășată în scutecele soporifice ale bancnotelor de toate neamurile. Din păcate, nu vă puteți imagina în ce dezastru ne-au împins „atleții” rătăcitori ai bolșevismului. Iar nota lor de plată ne tot este emisă cu o mârșăvie fără seamăn… Sigur, nu poate fi generalizată această cumplită realitate asupra tuturor celor care slujesc de la catedră. Numai că, vorba bătrânului cronicar I. Neculce, cu iarba uscată arde și iarba verde… Așa că educația ajungând o glumă proaspătă, de nenorocite, este ușor previzibilă tragedia care ne așteaptă. Iar noi, ca mai totdeauna la Porțile Orientului și Levantului, ne veselim de parcă n-am fi pe un Titanic ce se tot scufundă…
