Lena Constante s-a născut pe 18 iunie 1909, la București și a fost o artistă plastică și o folcloristă recunoscută. Tatăl Lenei Constante, Constantin Constante, a avut trei fete și a fost scriitor și gazetar aromân emigrat din Macedonia. S-a născut lângă lacul Ohrida, dar casa lui, a familiei, era la Skopje. Fiind intelectual, câștiga din scrierea de cărți și din gazetărie. Cunoștea mai multe limbi străine: rusa, sârbo-croata, albaneaza, turca, franceza, italiana și spaniola. A publicat un roman cunoscut, intitulat „Haiducii Pindului” (prin subscripție) și alte cărți despre macedoneni, un dicționar bulgaro-româno-turc pentru funcționarii din Cadrilater, o monografie a Salonicului (oraș grecesc, dar cu mulți aromâni). Una dintre lucrări a fost reeditată după 1989, în care Constante, detaşat în 1917 pe lângă Misiunea Militară Franceză de pe frontul românesc din Moldova, prins de evenimentele din tulburele an 1918 al revoluției în Odesa, traversează împreună cu familia sa (şi cele trei fiice, deci şi Lena Constante care atunci avea doar 9 ani) o Rusie în plină fierbere, din sud în nord, alături de contingentele sârbeşti către Murmansk. În volumul „Colindând prin Rusia Sovietică. Note şi impresii de călătorie 1916-1918”, Constante descrie cum a perceput naşterea regimului totalitar bolşevic, neștiind ce va urma.
Mama Lenei Constante, Julieta (născută Pop), era româncă get-be-get. Lena Constante urmează școala elementară de la Pitar Moș și Liceul Regina Maria din București, face studii universitare la Școala de Arte Frumoase, unde îl are profesor pe Dimitrie Gusti. Ca membră a echipelor monografice organizate de școala sociologică de la București în localitățile Cornova, Drăguș și Șanț, are posibilitatea să studieze arta populară românească din regiunile cele mai tradiționale. Din echipă făceau parte ca și colegi Mircea Vulcănescu, Henri Stahl, Nicolae Argintescu-Amza, Petru Comărnescu, Xenia Costaforu, Paul Sterian, Harry Brauner. Cu acesta din urmă se va și căsători mai târziu. Pentru a se întreține a lucrat covoare cu motive populare stilizate în atelierul propriu având expoziții personale de tapiserie la București, în 1934, 1935, 1946, 1970, 1971, respectiv în 1947, la Ankara (Turcia). A fost o artistă binecunoscută pentru lucrările sale originale de tapiserie, dar și pentru activitatea folcloristică. A fost de asemenea scenografă a teatrului de păpuși și unul dintre fondatorii teatrului Țăndărică din București.
În 1945, lucrează ca scenograf la Teatrul Țăndărică, împreună cu Elena Pătrășcanu, intrând astfel în cercul ministrului de justiție comunist, Lucrețiu Pătrășcanu, ceea ce conduce la arestarea și condamnarea ei la 12 ani de închisoare. Harry Brauner a fost și el condamnat la 15 ani. A fost arestată, într-o primă fază, şase luni, lăsată în libertate în octombrie 1948 timp de alte cincisprezece luni, pentru a fi reţinută 1.541 de zile în diverse închisori din Bucureşti (Malmaison sau carcerele Ministerului de Interne), judecată, condamnată la 12 ani de muncă silnică pentru crima de înaltă trădare şi zece ani pentru activitate contrarevoluţionară, fiind forţată să execute pedeapsa mai mică, de zece ani, din care i s-a redus timpul deja petrecut în puşcărie. Pentru a o putea folosi în cadrul procesului regizat organele de anchetă nu au ezitat să folosească tot arsenalul de torturi clasice, de la privarea de somn (timp de 12 zile şi nopţi nu a fost lăsată să doarmă decât 24 de ore anume pentru a-i frânge voinţa „Să nu mai poţi lucra. Să-ţi simţi toate gândurile încurcând-se, pierzându-se. Dispărând. Să simţi cum capul tău se goleşte. Să simţi că acest gol este greu, capul tău din ce în ce mai greu, că pleoapele tale sunt de plumb, că ele nu mai pot rămâne deschise că, sprijinindu-mi coatele pe masă, le menţin cu greu deschise cu degetele mele arătătoare.”(…)„După douăsprezece zile semnez ceva. Nici nu ştiu ce am semnat. Creierul meu nu mai funcţionează. Voinţa? Principii? Demnitate? Conştiinţa? Nu mai eram decât o grămadă de carne beată.”) până la arma alimentară, foarte cunoscută şi foarte des aplicată de comunişti peste tot în lume. „Prima mea pedeapsă, foamea. Timp de 400 de zile. Mi-a fost foame timp de 400 de zile. O foame de fiece clipă. Umilitoare. Bestială. O foame care-mi frământa burta, înjunghia pântecul cu crampe, scălda obrazul cu lacrimi. Primeam trei căniţe cu apă pe zi. Dimineaţa, prima ceaşcă era socotită drept micul dejun. La prânz, a doua însoţea singurul fel de mâncare al prânzului. Într-o farfurie de metal, două-trei îmbucături de carne pluteau în lichidul dubios. Carnea era uneori înlocuită cu câteva bucăţele de cartofi, şapte-opt prune uscate sau trei linguri de paste sau mămăligă. La şase seara aceeaşi mâncare şi a treia ceaşcă cu apă.(…) Foamea mă chinuia şi zi, şi noapte. Singur visul izbutea să-mi dea iluzia îndestulării. După visul întoarcerii acasă, visul hranei este al doilea tip de vis celular.”
Nu înseamnă că după 400 de zile de foame Lena Constante a cunoscut, în restul infernalei perioade petrecute în alte puşcării, o alimentaţie mai îmbelşugată. Dimpotrivă, cel care se obişnuieşte cu acest regim criminal este organismul. „Într-o farfurie de smalţ, un cartof tăiat în două şi o minusculă bucată de carne. Calculez din ochi. Voi tăia în patru fiecare jumătate de cartof. Aşa voi avea opt înghiţituri.” Acest respect pentru hrană i-a rămas pentru restul vieţii. „Niciodata nu am socotit hrana ca pe ceva ce ni se cuvine de la sine. Obţinut pentru totdeauna. Nu. Pentru această hrană zilnică mulţumesc destinului sau unei divinităţi în care aş vrea să cred.” A supravieţuit mai degrabă decât a trăit alţi cinci ani de izolare absolută în regimul penitenciar comunist din închisorile Dumbrava, de pe lângă Sibiu şi Miercurea Ciuc, catalogată drept cea mai dură închisoare pentru femei din arhipelagul comunist românesc. Acestor opt ani şi jumătate li s-au adăugat alți trei ani si jumătate petrecuţi într-o celulă cu alte douăsprezece femei către finalul lungii sale sentinţe. Doisprezece ani de viaţă irosită în gulagul românesc. Această lungă şi tristă experienţă a fost descrisă în două volume captivante care dovedesc fără tăgadă şi un rafinat simţ literar: Evadarea tăcută. 3000 de zile singură în închisorile din România şi Evadarea imposibilă. Penitenciarul politic de femei Miercurea-Ciuc. 1957-61. Citindu-i mărturia, prima întrebare care îți vine în minte este cum poate o fiinţă umană, atât de obişnuită, să aibă o viaţă plină de mişcare, de activitate, de obiceiuri care-i consumă mai repede sau mai încet viaţa, fără să o ia razna? Cum poate petrece un om mii de zile fără să aibă cărţi, televizor, internet, fără să muncească, fără să citească sau să vorbească cu cineva? Această rezistenţă este admirabilă în sine pentru că permite sau forţează omul deţinut să găsească diverse metode de a nu o lua razna, de a-şi consuma cumva timpul, cel mai redutabil inaimc al deţinutului.
În fiecare zi din cele 3000 de zile trebuia să omoare 17 ore, între ora 5 dimineaţa, când se dădea deşteptarea şi ora 22 când se dădea stingerea, în tot acest interval, de regulă, neavând voie să se aşeze pe pat. Atunci când o făcea risca pedepse grave, cea mai redutabilă fiind aceea de a petrece şapte zile într-o carceră chiar şi mai inconfortabilă decât celula oricum inospitalieră. Lena Constante și-a perfecționat mai multe metode de „umplere” a timpului, care chiar dacă nu au fost unice, rămân mostre de supravieţuire psihică pentru orișicine. Pentru că nu avea cum să scrie (creionul şi hârtia fiind interzise în penitenciar), și-a „construit” în minte opt piese de teatru pentru copii, din care, după eliberare, a reuşit să transcrie pe hârtie trei. Alte activități pe care a făcut tot posibilul să le respecte au fost: gimnastica zilnică, folosirea zâmbetului, igiena corpului cu orice preţ. „Deţinuţii aparţin unei specii încă necercetate. Adaptarea lor la mediul în care sunt obligaţi să trăiască este pe cât de rapidă, pe atât de uimitoare. Cele cinci simţuri ale lor îşi schimbă funcţiile. Vederea nu mai vede. Ea este înlocuită de auz şi de miros. Gustul este atrofiat de foame.” O altă structură de rezistenţă a deţinuţilor, poate cea mai puternică, era credinţa. „Aveam, dintotdeauna, credinţă în spirit. În închisoare, chiar de la început, această credinţă mă întărise. Nu puteam crede că omul nu este decât o materie ce putea fi măturată. Nu. Eram şi eu o părticică din spiritul veşnic şi fără margini, plutind pretutindeni, dintotdeauna şi fără sfârşit şi numit de oameni, dintotdeauna şi pretutindeni, Dumnezeu. Deci, o părticică, oricât de mică ar fi fost ea, trebuia să fie, şi ea în mod necesar, veşnică. Nici o forţă n-o putea îngropa în mormântul meu, împreună cu carnea mea putrezindă. Cum ar fi putut putrezi spiritul pur? Cine poate îngropa flacăra unei lumânări? Parfumul unui trandafir? Chiar veşted?” Exista un filon de reflexii asupra destinului deţinutului politic, în puşcării funcţionând „două coduri antagonice, ale temnicerului şi ale victimelor. Totul este permis primilor ca să-şi atingă scopul. Totul este interzis celor din urmă pentru a se apăra. Ei trebuie să te facă să vorbeşti cu orice preţ; tăcerea, prima lege a codului victimelor. Ei îţi oferă, fără ruşine, asistenţă, ajutor, chiar prietenia lor, îţi câstigă încrederea pentru a te trăda; să nu ai niciodată încredere în buna lor credinţă este a doua lege a victimelor.”(…) „În acea vreme, nevinovăţia era un articol necunoscut. Şi inutil. A fi nevinovat nu îţi dădea dreptul la un somn liniştit. Oricare acuzaţie, oricare calomnie erau bine primite. Orice denunţ, chiar cel mai absurd, era luat în seamă. Din prudenţă, din frică, din laşitate. A nu da curs unui denunţ însemnă un act de complicitate.” Deţinutul trebuia să aleagă ori să nu se mai gândească la imensul timp pe care-l mai avea de petrecut în închisoare, ori să nu dezarmeze şi să spere. „Toţi întemniţaţii au o nevoie acută de speranţă. O nevoie vitală de a spera libertatea. Această speranţă nebună, fără nici un fel de bază, ei o hrănesc cu presentimente, cu vise, cu premoniţii, cu semne.”(…) „Încercând să-mi retrăiesc viaţa de atunci, îmi dau seama că făceam un mare efort de voinţă, pentru a mă împiedica să gândesc. Să mă gândesc la mine. La condiţia umană. La cauze şi finalităţi. La Dumnezeu şi la diavol. Toate acestea erau tabu. Pericol.Preferam să mă prostesc. Eram şi aşa destul de nefericită.” O tentativă de grevă a foamei i-a eşuat rapid. „Aş fi preferat să mor. Dar, deocamdată, trăiam. Cât se poate de rău? Nu. Strictul necesar nu-mi lipsea. Dar trebuia să vreau să trăiesc mai bine. Planul fizic nu depindea de mine. Planul moral, da. Ce soluţie să găsesc? Mi s-a părut, în cele din urmă, că am găsit răspunsul: o planificare minuţioasă a întrebuinţării timpului. Trebuia să-mi creez obiceiuri. Ambiţia de a le respecta cu stricteţe. Să devin maniacă. Simţeam nevoia să pot măsura timpul, cu fapte. (…) Mi-am concentrat întreaga voinţă numai pe această singură ambiţie. Respectul pentru ceea ce, în omul de carne, este cel mai puţin carnal. Respectul pentru Om în unicitatea lui” În ciuda greutăţilor şi durerilor, imposibil de imaginat astazi, Lena Constante a reuşit să parcurgă acest timp-deşert uman fără să-şi piardă minţile, ceea ce demonstrează din nou că mentalul uman este cea mai puternică armă pe care o are rasa umană în arsenalul său. Dar chiar şi aşa, ea a resimțit dezamăgirea deţinutului odată ieşit din închisoare, un sentiment încercat de mulţi alţii: „Nimeni nu voia să se încarce nici măcar cu una din amintirile mele. Ea ar fi putut să dăuneze importantului mecanism al bunei lor digestii.”
Este eliberată în 1962, iar în 1963 se căsătorește cu folcloristul Harry Brauner, fratele pictorului suprarealist francez de origine română Victor Brauner. A fost arestată în procesul grupului Lucrețiu Pătrășcanu, alături de Bellu Zilber și soțul ei Harry Brauner. Bellu Zilber a inventat un soi de poveste pentru a scăpa de tortură și i-a asociat și pe cei doi viitori soți în povestea sa, deși aceștia au negat că ar fi luat parte la grupul respectiv. În 1968, la rejudecarea procesului Pătrășcanu, amândoi sunt găsiți nevinovați. În închisoare crease din memorie o piesă de teatru în versuri, aceasta fiind prezentată mai apoi la Radio România Tineret, abia după patru decenii, cu titlul „Zâmbete în floare” (în anul 1992). Îi apar târziu și câteva lucrări literare pentru copii cu ilustrații realizate de ea, pe muzică compusă de Harry Brauner. Una din ele amintește de Cartea cu jucării a lui Tudor Arghezi: „O poveste cu un tată, o mamă și trei fetițe”. Devine cunoscută după Revoluția din 1989 în lumea occidentală prin două cărți care descriu experiența avută în închisorile comuniste. Opera Lenei Constante nu este doar o mărturisire, ci este un act estetic. Își publică prima carte la Paris în 1990 cu titlul „L’Évasion silencieuse”. În 1992 este tipărită și la București în traducere proprie: „Evadarea tăcută”. Această carte a fost denumită de Ruxandra Cesereanu „iadul singurătății”, pentru că autoarea prezintă cele „3000 de zile singură în închisorile din România”. Perioada singurătății și a torturii îi aduce gânduri de sinucidere, dar reușește să învingă suferința cruntă prin evadare în estetic, folosind diverse instrumente: uitarea de sine, imaginarul, jocul, visul, traduceri, cuvânt, conceperea unor schițe literare (roman, versuri, poveste, piesă de teatru), modelaj, desen. Supraviețuirea autoarei nu ar fi fost posibilă fără aceste metode: „ajunsesem în al cincilea an de totală singurătate. Cum aș fi putut să înving disperarea, mizeria și spaima celorlalți șapte ani de îndurat încă, fără aceste lungi ore de perfectă evadare? Nebunia nu era oare aproape? La pândă? Eram mulțumită să-i pot da din când în când un bobârnac.
În pofida foamei, a singurătății, cu toată slăbiciunea mea și forța lor să le dau tuturora cu tifla”, scria aceasta. Despre cea de a doua carte, care o continuă pe prima ca acțiune, apărută în 1993 („Evadarea imposibilă”), Ruxandra Cesereanu a spus că e „purgatoriul promiscuității, cartea cenușie”, pentru că descrie perioada în care Lena Constante a avut parte de celula comună. Această operă a fost scrisă direct în limba română. Ambele cărți au fost primite cu entuziasm de critică. Au fost traduse în Statele Unite ale Americii și în Marea Britanie. Nu există studiu despre gulagul comunist românesc care să facă excepție de aceste cărți. Ca și alte scrieri ale sale putem menționa: „Păpușile harnice”, București, 1972; „Păpușile harnice în grădiniță”, București, 1975; „Evadarea tăcută”, București, 1992; „Evadarea imposibilă”, București, 1993; „O poveste cu un tată, o mamă și trei fetițe”, București, 1995. În decembrie 1999 i-a fost acordat „Premiul pentru un destin excepțional în cultura română”, de către Fundația Culturală Română. Deasemenea, traducerea franceză a cărții sale a obținut „Prix Européen” în 1992, premiul Asociației Scriitorilor de limba franceză. A fost membră a Uniunii Artiștilor Plastici din România. Lena Constante şi-a reluat viața în libertate, reconstituind din cioburi timpul – deșert uman şi parcă Dumnezeu i-a compensat acest timp pierdut în puşcăriile comuniste, ea evadând din viață la venerabila vârsta de 96 de ani. Amintirea ei să fie veșnică!
