Arhive autor: Cezar Adonis Mihalache

Când o să ne mai trezim?! Când nu vom mai avea poate nici măcar lanciile de care să prindem a flutura steagurile dezrobirii?!…

Da, flamurile acelei dezrobiri și resuveranități menite a fi pavăză pe redutele ultimelor resurse ale țării!… Căci nu este departe ziua în care poate ne vom da seama că suveranismul nu înseamnă fluturarea marotelor politice anti-sistem (dar și de… sistem!)


Europa nu fii Germania de altădată! Recunoaște și plătește-ți, tu, datoriile de război!

Bugetul „nostru” de stat?!… Sau bugetul nostru de stat al… altora?!… Sau, de-a dreptul, bugetul altora pentru-un stat, pe ici-colo, încă al nostru?… De fapt, în această triadă malefică ne găsim… Și nu, bugetul de stat nu mai este nicidecum


„Aculturația” mafiotică de guvernare: actorul auto (!) anti-statal, „capo dei capi” clicilor de infracțiuni politico-guvernamentale…

Despre asta este vorba, de fapt… Despre un actor statal producându-și lui acest tot rău… El decapitalizându-se, vânzându-se, dându-se pe nimic pentru a-și face, sub fumul oneros atribuit altora, malversațiunile… Escrocheriile din care să-și extragă, sub perdeaua de fum a


Atenție, vin hienele! Dar și șeful lor!

Unele pentru întâia oară, altele revin, dar cele mai multe doar își arătă colții din „adormirea” în care păreau că și-au lăsat stârvurile de necrofagi economici, fiscali, sociali… Pentru că, asta se întâmplă acum… Mai bine spus, „se petrece”, pentru


Șapte ani de zeghe…

Și nu oricum, ci sub „matricolele” de deținuți ai închisorii de țară fiscal-punitive cu gardieni maghiaro-huno-austrieci… Pentru că asta înseamnă, de fapt, cei șapte ani de austeritate prezentați atât de fericiți, dar nu de cei săraci bieți de ei cu


Nici iepe, nici mârțoage, doar „hoți” de cai; iar din ăștia, „cât cuprinde”…

Adevărul e că nu ai nevoie nici de iepe, nici de mârțoage să lași o țară de izbeliște… Să o arunci pe marginea drumului… Și nu doar să o lași „de căruță”, că, vorba aceea, poate vine unul mai isteț


Jaful „codrilor” de sub codrii…

O prădare a avuțiilor noastre făcută, nu doar de venetici, dar și prin mâna „românilor” din camerele de servitori din conacele grofilor de la Budapesta… Or, pentru toți aceștia, nu doar ca nesarea în bucate să le fie „bucatele” după


Surghiunul celor ce vor mai fi rămas prin însăși moartea noastră; și nu doar cea de țară ori ca națiune, de cândva…

În loc să-i acorde un ajutor de stat și să o revigoreze, guvernanții au „relocat” CFR Marfă într-un soi de supapă… Tot cu scop de sinecură, pentru băieții deștepți ce o vor „manageria”, tot ca un sac fără fund pentru


Confabulația de azi a „fatalității” dictate de guvernanți și stupul de chibiț de mâine: sărăcia ce ne va mușca și țarina…

Aparent, am mai avea timp până în 2027 pentru a decide ce facem!… Cu noi, cu țara noastră, cu viitorul!… Ar mai fi oleacă de „timp”, dar nu și vreme, căci vremea acceptării, tăceri și spunerii a trecut. Cu mult


De la autor, ca inspirație-lumină, către lume, ca efort, geniu, sacrificiu, iluminare…*

Pentru un poet, un prozator, un eseist, un scrib aplecat necondiționat de vremuri, încercări, greutăți, nevoi ori așteptări (poate mai mult ale celorlalți decât ale lui însăși), inspirația este practic viul din sine… Un viu de sine al însuflețirii rândurilor,