
Și nu oricum, ci sub „matricolele” de deținuți ai închisorii de țară fiscal-punitive cu gardieni maghiaro-huno-austrieci… Pentru că asta înseamnă, de fapt, cei șapte ani de austeritate prezentați atât de fericiți, dar nu de cei săraci bieți de ei cu duhul, ci de ăia fără dragoste de țară, de oameni, de semeni… Șapte ani de austeritate pe care guvernanții ni-i vântură ca o mare, mare reușită, obținută, chipurile, taman de la coana’ Europa, și numai și numai, evident, grație zbaterii lor!… Și o prezintă de parcă ne-am fi ales cu marele câștig de la loteria cu ajustări bugetar-fiscale punitive ale UE… Doar că nu este așa! Pentru că nu au obținut nimic deosebit. Nu pentru noi. Iar a prezenta austeritatea de șapte ani ca pe o mare victorie (căci nu va mai fi pe patru ani, ceea ce ar fi însemnat măsuri mai dure pe un interval mai mic, filosofează ei economic), este, de fapt, o mârlănie grotescă. Sigur, au ei și un merit… Acela de a ne vinde un eșec de guvernare a țarii ca pe o victorie, prin faptul că o să stăm mai puțin împovărați în ringul loviturilor fiscalo-financiare, nu de țară, căci nu de la țară ni se trage deficitul transformat în „apocalipsă”, ci strict de la guvernanți… De la găștile și clicile lor… Și, da, bineînțeles că se poate trăi cu un deficit de țară. Nu este nici pe departe un capăt de lume. Grav e să tot ai un deficit de țară dar să nu faci nimic pentru viitor. Să nu investești, în fabrici și mijloace de producție, nu în petice de asfalt și segmente feroviare (de pe care falimentezi transportatorii) ori, măcar, să asiguri, continuitatea consumului, singurul motor economic în România de mult prea multe decenii… Pentru că dacă înțepenești și consumul, pe fondul unor măsuri fiscale violente, apoi, într-adevăr, poți să pui și semnul de capăt de lume pe care ni-l vântură „a priori” acești guvernanți mizeri. Dar nu suntem acolo! Și nu am încăput nici în vreo pasiență de zi bună a șefei UE, care, fericită că tocmai a scăpat de acuzele hoției vaccinurilor, s-ar fi înmuiat și ne-ar fi dat dezlegare să o lăsam și noi mai moale cu austeritatea. Să o mai îndulcim, „țigănește”, trăgând de ea șapte ani (duri), nu patru (draconici)… Dar nu există nici o „bulă” dată special pentru noi. Și nici vreo reușită a guvernanților noștri. Totul se regăsește în „foaia” Europei, cu termene și programe „de ajustare” pentru toate deficitele de țară din Uniune… O ajustare pe care o UE o recomandă, nu o impune în zeghea în care vor să ne bage pe noi guvernanții! Și nu există nici un satâr sau ghilotină la capătul celor șapte (sau trei, cinci ani în cazul altor state europene pentru corecția deficitului). Asta este doar în manevrele de manipulare și constrângere coercitiv-guvernamentală a sistemului ca mijloc de ținere a noastră în staulul oilor supuse.
Dar, pentru noi, chiar vor fi șapte ani de zeghe! Sub feluriți „torționari” care vor a avea ei grijă de România. Să ne descalece pe noi de aici pentru a pași alții pe pământurile noastre. Iar toți acești „torționari”, nicidecum de nou rit, la costum, cu zâmbete șirete, dichisiți și aparent prietenoși, toate aceste scursuri de venetici, pentru că despre asta este vorba, vor avea ei grijă să-și apese cât mai adânc tălpile de urmași de grofi și huno-austrieci (!), pe piepturile noastre… Or, de ce să acceptăm noi șapte ani de austeritate?! Și de ce tocmai de la acești descălecători, care, până mai ieri, când au pus mâna pe petrolul, gazele, cărbunele, sarea noastră, erau niște descălțați (și nu doar de maniere), de ce să fie ei dară cei ce vor decide viitorul nostru în acest următor lagăr fiscalo-financiar? Unul ce va fi dublat de zidurile cenzurii media și cetățenești (amenințătoare, agresive apoi violente), de comunicare, și poate nu doar pe rețelele virtuale, ci și în manifestările publice, poate chiar și în jocurile „de rol” din spectacolele refulării supărărilor de neam ale unei țări transformate în spectatoare a desființării sale.
Dacă „austeritatea” ar fi avut poate un rost, ar mai fi fost loc de discuții, de acceptări, de renunțări… Dar nu când finanțele țării noastre sunt mătrășite de maghiarii care și-au invitat, de a doua zi a penetrării guvernării, „omologii” de la Budapesta (căci și ei au stăpâni!) să pășească acolo unde noi, românii, nu putem intra decât cu zeci și zeci de aprobări. Ba, am spune că bucuroși le-am fi dus pe toate… Și cei șapte ani, chiar și așa, în zeghea fiscală a vinovățiilor a priori… Am fi făcut și noi sacrificiile preacuvioșilor și preacucernicilor noștri înaintași, chinuiți, terorizați, maltratați în închisori… Dar dacă am știi că în urma noastră rămâne ceva… Dar ăștia ne vor în zeghe și lese pentru a face ei ce știu mai bine: să fure, să vândă, să înstrăineze! Ba, s-ar putea să ne trezim că, în șapte ani, și numele de pe matricolele de deținuți ai închisorii fiscale punitive de țară, să ne fie maghiarizate, înstrăinate ori de-a dreptul șterse…
De fapt, ei au nevoie de cei șapte ani!… Pentru ca, înainte să fim dezlegați din închisoarea de țară, să-și termine toate manevrele de confiscare, preluare, înstrăinare… Și, nu întâmplător, contractul de vânzare (înainte de extragere) a gazelor din Marea Neagră, care are antet clar unguresc, deși are prevăzut dreptul nostru de „preempțiune”, nu este nicidecum o protejare a resursei, pe întreg, ci, diabolic, ni s-a azvârlit un procent minor strict din ceea ce se exploatează (se extrage). Un contract ce poate fi transformat oricând într-o speță de jefuire „in corpore” a țării… Cu acte în regulă, grație trădării guvernanților care au semnat un contract prin care, deși ni se alocă (!) „dreptul” nostru vizând strict o cotă minusculă din ceea ce se extrage, vom pierde tocmai resursa… Protejarea ei ca „întreg”, în speță, resursele, carierele, munții, aerul – ca resursă eoliană, soarele (cu alți unguri descălecând pentru a-și face megaparcuri fotovoltaice ori ale cumpăra pe cele deja existente), totul pentru a ne fi luat controlul asupra oricărei resurse… Și, oricând, dacă nu au făcut-o deja, ne-am putea trezi văduviți, prin acest mecanism, de toate resursele noastre… Prin contracte în care resursele să fie extrase sută la sută de către colonizatori, iar noi să așteptăm după dreptul de preempțiune și eventuale microredevențe decise de cei ce exploatează…
Lasă un răspuns