Dreptul de a muri
Muncești de luni și până sâmbătă,
Că viața-n chinuri se tămăduiește,
Duminica e-o zi pierdută,
E tot ce trupul îți primește.
Muncești un an, cu cârca frântă,
Să mergi doar o lună-n țară,
Dar și acolo lumea-ți cântă
Și te înhamă iar la moară.
Acolo neamuri, rude, frați,
Ce se dădeau prieteni buni,
Te-așteaptă ca pe cei bogați,
Să vii la ei să faci minuni.
Să vii cu sacul de parale,
Să-mparți la toți, să dai degeaba,
Că banca a sosit pe cale
Și doar așa le merge treaba.
Iar din sertar scot toți rețete,
Facturi la gaze și curent,
Te lasă singur, cu regrete,
La buzunarul tău – atent!
Niciunul însă nu te întreabă
De suferi, de ți-e greu pe drum,
Ei vor doar banii tăi în grabă,
Iar sufletul ți-l fac un scrum.
Și de nu ești un pic de față,
Încep să te mănânce-n bârfe:
„S-a ajuns și ăsta în viață,
Și ne privește ca pe cârpe!
A uitat de unde a plecat,
Se crede mare domn, acum!”
Te judecă cel ajutat,
Aruncă după tine scrum.
Plătești cu tinerețea-ntreagă,
Și sănătatea o jertfești,
S-ai o pensie amară,
La bătrânețe s-o primești.
Iar când primești acele sume,
Le dai la medici pe pastile,
Să mai rămâi în astă lume
Doar câteva firave zile.
Și în final, când tragi o linie,
Vezi viața cum s-a risipit,
O trudă lungă, în sclavie,
Un drum bătut și chinuit.
Ai sângerat pentru un ban,
Trăind ca robul pe pământ,
Doar ca să ai, în ultimul an,
Dreptul de-a merge în mormânt.
Promoție la Cruci
Trăim o lume pe din două, de parveniți și slugi,
Ce-și caută salvarea în false rugăciuni,
Avem oportunitatea doar la promoții de cruci,
Zidite pe mizerie și mari deșertăciuni.
E-o cursă în alertă între călău și victimă,
Un dans pe marginea unei prăpăstii reci,
Cu realizări afișate doar prin mimică,
În timp ce cauți urma pe care să mai pleci.
Acesta e destinul, adesea renegat,
Purtat ca o povară de cel ce s-a luptat,
În vremea când nu-i vreme să fii cu adevărat,
Sau să mai crezi vreodată că ești sărac bogat.
Aștepți un deznodământ de ne-imaginat,
Când goana după aur și nume s-a oprit,
Căci tot ce ai strâns în viață și tot ce ai ridicat
Se pierde-n orizontul degrabă asfințit.
Iar la sfârșit de drum, când trupul se îndură,
Pământul îți e plapumă, stăpân peste tăceri,
Sub dogori arzătoare sau iarnă mult prea dură,
E singurul culcuș ce nu-ți mai cere averi.
În vreme de dezastru sau timp de pace sfântă,
Sub glia care tace, suntem cu toții frați,
Căci lutul nu întreabă, nici seamănă, nici cântă,
Ci-i învelește strâns pe sclavi și împărați.
Căci dincolo de regi, de slugi și de coroane,
Când timpul își închide bătaia de secundă,
Rămâne doar pământul, stăpân peste morminte,
O veșnică tăcere ce-n praf o să ne-ascundă!
Dincolo de praf și judecați
Îți vinzi și somnul, și lumina din priviri,
Să pui o cărămidă peste alta, greu,
Te pierzi în planuri și în lungi trudiri,
Jertfindu-ți tinerețea unui zeu.
Clădești o casă, un adăpost de vis,
Cu trupul frânt și tâmplele albite,
Dar nu știi dacă poarta-i de deschis,
Sau e doar pragul zilelor sfârșite.
Iar cei ce vin în urmă, plini de zel,
Vor spune simplu că ai avut noroc,
Că ai furat ca să ajungi la țel,
Sau că un sprijin ai avut în loc.
Nu vor vedea sudoarea de pe mână,
Nici nopțile în care n-ai dormit,
Ei împart totul ca pe-un drept la mână,
Disprețuind tot ce ai agonisit.
Se descotorosesc de ce-ai lăsat,
De parca-ar fi o grea și rea povară,
Vând munca ta pe bani de nimicizat,
Și-mpart averea într-o singură seară.
Fac banii praf, căci n-au trăit o trudă,
N-au pus în palmă jertfă și suspin,
Privesc la tot cu o simțire crudă,
Și lasă-n urmă doar un gol deplin.
Dar nu se gândesc că dincolo de noi,
Când totul piere și se face scrum,
Atrag un mândru și cumplit război,
Un greu regret ce le va sta în drum.
Un chin tardiv și-o lacrimă amară,
Când vor dori să întoarcă timpul înapoi,
Să mai zidească colțul cel de țară,
Ce l-au vândut atât de ușor în noroi.
În două generații, poate trei,
Și numele tău va pieri în vânt,
Vor trece peste munca ta ca lei,
Fără un gând spre cel de sub pământ.
Iar dacă alegi să nu clădești deloc,
Te judecă la fel, cu mândră gură,
Că n-ai fost în stare să te miști din loc
Și ai lăsat o viață în obscură.
Dacă nu dai, ești cel mai rău din lume,
Dacă le dai, e prea puțin mereu,
Oricât ai-mparți din sacul tău de nume,
În urma ta va fi un drum prea greu.
Să-mparți la toți în mod egal, curat,
Nemulțumirea tot va prinde valuri,
Vor spune că ai fost un om bizar,
Zidind doar pentru unul mândre dealuri.
Dar dincolo de praf și judecăți,
Rămâne taina celui ce-a pornit,
Lăsând în urmă bârfe din cetăți,
Pentru un rost profund și împlinit.
Deși ne-ar place mitul din bătrâni,
Ce spune cald, ca o lumină mare:
Că cel ce lasă un copil în mâini,
În lumea asta niciodată-nu moare!
Urma ta
Din obicei, mergem pe cărări bătătorite,
Prin locuri sigure, cu pașii repeziți,
Dar lasă drumul vechi și urmele găsite,
Mergi pe unde n-a călcat picior de rătăciți.
Sunt drumuri ce ne caută de mult prin astă lume
Și ajung la noi târziu, când noi suntem plecați,
Căutându-le pe alte poteci fără de nume,
De propria orbire adesea blestemați.
Te plângi adeseori că trandafirii au spini în floare?
Sau poți să te bucuri că spinii au trandafiri pe ram?
Totul e perspectivă, o simplă transformare
A felului în care priveai prin vechiul geam.
De îndată ce în tine vei regăsi credința,
Vei ști exact cum vrei să-ți trăiești viața ta,
Se va schimba destinul, se va schimba ființa
Și nicio veche teamă nu te va mai opri din a visa.
Când te întorci în locul rămas de timp neatins,
Îți dai seama pe loc, de tot ce-ai transformat,
Decorul e același, dar vechiul foc s-a stins,
Iar omul de-altădată este complet schimbat.
Nu mai căuta poteci trasate de o turmă,
Fii tu cel ce deschide pădurea de nepătruns!
Pășește prin sălbăticie și lasă-n spate-o urmă…
Fii propriul tău ghid și cel mai mare răspuns!
