
Aparent, am mai avea timp până în 2027 pentru a decide ce facem!… Cu noi, cu țara noastră, cu viitorul!… Ar mai fi oleacă de „timp”, dar nu și vreme, căci vremea acceptării, tăceri și spunerii a trecut. Cu mult înainte de a fi început noi a tot desface de pe șiragul ei timpul pe care credeam a-l mai avea. Că ar mai fi câțiva ani în care să ne decidem. Să ne ridicăm ori, nu doar să rămânem pe mai departe plecați, ci să plecăm… La propriu… Pentru că, atunci, va fi anul înrobirii definitive. Anul în care, în mijlocul unei pauperizări a țării, a unei sărăciri individuale, a unor pârghii fiscale numărând fiecare nevoie de a ne hrăni și trăi, de a ne educa, de a ne crea un statut, va fi taxat drept lux… Impozitat cu mai mult de cei 70 la sută ce se rostogolesc de acum spre tot ceea ce fiscul, statul, sistemul lui (perceptor, coercitiv, și viitor opresiv) va considera că, nu numai că nu poate fi justificat din resursele financiare proprii, dar nu se justifică pentru noi, cetățenii de atunci!… Nu într-un stat în care fiscalitatea va fi axată pe impozitarea stilului de viață… A modului de viață… Căci, nu-i așa?!, și sărăcia este un model de viață… Și are un preț pentru organele fiscale… Și nu trebuie să așteptăm până atunci din simplul motiv că vom fi prea slăbiți, prea sleiți de poverile fiscale, de greutățile de asigurare a traiului de zi cu zi, pentru a ne mai putea ridica… Pentru a ne mai putea privi soarta în față… Căci, acela nu va mai fi un destin, ci o soartă hotărâtă, deloc paradoxal, chiar de către noi, de ani buni, prin dezinteres, tăcere, neimplicare, resemnare, duplicitate, frică…
Austeritatea rostogolită de acum înainte ca proiect de țară este însă un fals menit tocmai a ne amorți în înspăimântarea față de ziua de mâine… Ziua de mâine când însăși șoptirea va deveni delict de opinie, iar cei ce vor zumzăi în stupul de chibiț vor fi pedepsiți prin însăși înăspririle penale puse acum la punct… Dar astăzi mai puteam face totuși ceva! Avem încă o voce, avem o resursă încă vie în noi: nesupunerea! Și nu trebuie să așteptăm anii în care ne vom număra mărunțișul pe post de nivel de trai, cuantificat și supraimpozitat de către sistem, în anii în care mult prea mulți vor fi săraci, lipsiți de resurse financiare, cu mulți prea mulți șomeri ieșiți „din plată” (cei nominalizați astăzi de un ministru cu dublă cetățenie ca urgență de concedieri masive din sistemul public, cu speranța, ipocritului de serviciu, că acest surplus va fi absorbit de mediul privat, da, acel mediu privat pe care ei l-au ucis, l-au strivit spre implozie tocmai pentru a nu mai putea cuprinde eventual resursele umane eliminate din sistemul public), pentru că, atunci, nu vom mai avea putere. De aceea, ceea ce trebuie să cerem, trebuie să impunem acum! Și nu, nu trebuie să plecăm noi! Nici de aici, nici din UE. Dar putem să ne demonstrăm spiritul, nu de a supraviețui, ci de a lupta!
Acum ni se creează o confabulație a fatalității prin fel și fel de „analiști” și „economiști”, puși să ne convingă că ne așteaptă vremuri grele, că vom fi din nou ca în anii ’90… Fără stabilitate, fără predictibilitate, cu inflația explodând de la o zi la alta și, pesemne, cu mâinile întinse spre ajutoarele ce ne vor fi trimise în colțurile de țară în care sărăcia va mușca și țarina… De fapt, se redesenează marota tunelului… Și vor urma ani în care vom fi puși să alergăm după „cai verzi” pe pereții acestuia, spre „luminița” de la capătul lui… Doar că, de ce să așteptăm vremurile în care să alergăm după luminițele dirijate de alți „licurici”, dacă avem noi, în noi, lumina necesară?! Avem resurse, avem drepturi! De ce să privim supuși cum ni se pregătește un alt jaf de țară? Cum resursele de gaze naturale sunt pregătite a fi predate pe mâna următorului imperiu post UE? De ce să ne lăsăm a fi din nou iobagi în țara noastră, sub veneticii austrieci, unguri, nemți? Căci, deja, OMV a anunțat că din 2027 va vinde gazele naturale din Marea Neagră către Germania. Gazele noastre! Și nu, nu există acel fluturat drept de preempțiune al Statului Român de a decide! Nu asupra exportului versus prezervare pentru țară, nu a cantității exportate și către cine… Căci, noi am rămas doar cu un drept de preempțiune (iar acesta este un motiv de anulare imediată a contractului și de naționalizare a resurselor) asupra cumpărării gazului natural! Pentru că, sub guvernările lotrilor și trădătorilor, Statul Român are într-un contract, în țara noastră, doar un drept de preempțiune vizând cumpărarea din propriile resurse. Și acela într-un procent mărunt decis de ocupanți. Or, juridic, este un motiv suficient pentru a cere anularea acestui contract!
Și, evident, toată acestă austeritate putea fi amânată… Putea fi rostogolită, chiar dacă ar fi fost vorba de o reală șansă de intrare a țării în incapacitate de plată, pentru că puteau fi „denominate” pensiile politice și juridice speciale, puteau fi reîntoarse în patrimoniul țării resursele… Austeritatea putea fi amânată pentru încă mulți ani… Pentru a o îndulci măcar cu aparența unor aderări și drepturi de vize (către nicăieri oricum). Dar nu era timp pentru ei! Pentru acești ciocli. Pentru că, în 2027, ei au nevoie de o națiune suficient de înfometată, de pauperizată pentru a putea fi tratată drept popor cu mâna întinsă, cerșind însărăciți în țară bogată…
Lasă un răspuns