De la autor, ca inspirație-lumină, către lume, ca efort, geniu, sacrificiu, iluminare…*

Pentru un poet, un prozator, un eseist, un scrib aplecat necondiționat de vremuri, încercări, greutăți, nevoi ori așteptări (poate mai mult ale celorlalți decât ale lui însăși), inspirația este practic viul din sine… Un viu de sine al însuflețirii rândurilor, paginilor, manuscriselor, cărților, tomurilor… A operei sale… Căci fără însuflețire, opera nu ar avea cum să prindă contur în mesajul către ceilalți… Da, uneori, în trecerile vieții prin noi, când am, ales a fi cale, ea pare a se stinge… Dar nu dispare… Se metamorfozează poate într-o formă mai modestă de prezență în și prin autor și opera lui… Prin entuziasm… Ca treaptă imediată în atingerea, nu a dăruirii pe care a primit-o un creator al rândurilor de la Creatorul Cuvântului, lut din care, iată, s-au plămădit, ca mesaje ale Întâiului, scriitorul și opera lui… E drept, când entuziasmul chiar ajunge a se stinge, moare o lume… Lumea creației dar nu și cea a aceleia deja creată, înscrisă în file, în mentalul colectiv, în conștiințe, în trăiri și zămisliri de idei… În ceilalți… Iar din acel punct spre dincolo este neantul… Neantul din autor din care va fi rămas doar haina cu care a îmbrăcat parcă însăși lumea din el, din jurul lui, de pretutindeni…

Dar, dacă din celulele primordiale ale scrisului, inspirația rezvâcnește la un moment dat, aidoma unor celule în repaus, și entuziasmul se reaprinde… Uneori doar se aprinde… La vârste mai târzii, pentru însăși propria viață, dar atât de inocent de fragede pentru universul fără secundar al creației… Iar cum omul în sine este o multidimensiune nedescoperită, aidoma, și inspirația înflorește pe crengi multidimensionale pentru a da roadele ei către lume… Dintâi către autor, ca inspirație, iar de la acesta către lume, ca efort, geniu, sacrificiu. Dinspre poet ca înțelepciune, de trăiri, de stări, de frământări, împliniri, eșecuri, spre cititori, ca sămânță de-nflorire a istețimii, nu stare inferioară înțelepciunii autorului, ci etapă de metamorfozare spre cunoașterea deplină… Prin toate acele trăiri, stări, frământări, împliniri ca rânduri și pagini de viață din însăși o viață dată spre corola de minuni a lumii… Pentru a face lumea în sine o corolă de minuni, căci, înțelept ajunge acela ce „se dezleagă de lanțurile karmice, de întunericul infernal care este prezent în lume”… Și înțelept va fi și acela care, citind, trăind, suferind prin cuvintele celorlalți, și prin el, ca un „flămând de lumină”, va folosi gândul, cuvântul și fapta pentru a fi lumină. Lumina inspirației, mai prețioasă decât lumina zilei cum ne convinge prin trăirile ei Floare Mihali Petrov. Pentru că, așa cum transformarea sinelui, a psihicului, lăuntricului, ca maturizare prin acumularea de experință, de trăiri, de dureri, dar și a fizicului, ca evoluție unidirecțională îndatorată epuizării biologicului, reprezintă, în fapt, cum ne spune autoarea acestor „Dimensiuni inspiraționale” aici prezente, normalitatea vieții, tot așa și transformarea spirituală este o renaștere în moarte în extensia vieții… Un Dincolo de moartea fizică, biologică…

O transformare ce îl poate duce pe cel creat spre statutul de geniu, aici, printre semenii lui, iar, „dincolo”, îl poate transcende, este încredințată autoarea, spre înaltul de Arhanghel ori Heruvim. O inspirație născută acolo, la baza apariției sale în această lume, o inspirație dată dintâi de modelul părinților, prietenilor, care îl înscriu pe cel în devenire într-un siaj de transcendere în și prin evoluția spirituală, apoi, prin alți pași, luminându-se, la timpul potrivit, și în forme unice de inspirație pentru fiecare, prin ajutorul de netăgăduit al Divinității și universului.

Sigur, nu întotdeauna, și nu în cazul tuturor indivizilor, schimbarea și transformarea sunt părți ale unui proces „a priori” de evoluție. Dar, și când este evidentă o stagnare ori chiar involuție, nu trebuie să uităm că, în esență, este vorba tot de lucruri direct coordonate de Divinitate și univers, pentru ca o ființă să se trezească, nu în anumite etape, ci prin acestea, pentru a accede în zona progresului spiritual.

Acestea, și nu numai, sunt noile gânduri poetice, eseistice provocări pe care Floare Mihali Petrov ni le propune într-un alt inedit volum inspirațional, nu doar „multidimensional”, ci, deja, ubicuitar „indimesionat”. Într-o mutidimensiune al unui aici precum acolo, al unui acum ca atunci, al unui ieri și astăzi ca un întotdeauna… Un volum în care staza firescului de a transmite transcede simpla inspirație a omului, fiind tot mai evidentă intervenția Luminii Divine și a dragostei universului. Amândouă, la rândul lor, ubicuitare, căci, fără dragoste și Lumină nu ar exista nici inspirația, nici creația, nici lumea.

Un „Urbi et orbi” în care Cetatea și Omul sunt practic una și aceeași Ființă. Inspirație și intervenție Divină, universul și lumea mai mică din el, și, fără de care, nu ar exista nici unul nici altul, ca inspirație, entuziasm, creație, aici și dincolo… Căci prin cuvânt renaște, dincolo, o lume a lumilor de aici…

Poezia este în sine o stare eseu… Uneori forțând limitele celui ce o parcurge și reușește să o transceandă dincolo de starea de vers pentru a-și lăsa gândul să se „îninmagineze în agora atâtor idei date de autoare în trecerea ei de luminare… De aceea, poate, pare că în acest nou volum, poezia este într-o pierdere, ca manifestare, față de eseu… Ba, de la vers la vers, interpunând în spațiile dintre poezii tușa prozei-eseu, manifestarea autoarei nu mai este una strict poetică, nici metapoetic eseistică, ci în desăvârșire spre o dăruire filosofic-estetică… În care doar forma de transmitere, când și când, ca vers, amintește parcă de primele zbateri de ființă literară ale Floare Mihali Petrov…

Este însă o evoluție firească… Este însăși desăvârșirea prin trecerea de la inspirație și entuziasm la însuflețire…

Floare Mihali Petrov – „Dimensiuni inspiraționale”, Editura  David Art, 2024

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*