Iuliu Hossu, episcop greco-catolic de Cluj-Gherla (din 1930), a intrat în atenţia organelor represive datorită atitudinii ferme şi a „ostilităţii” manifestate la adresa autorităţilor comuniste. Într-o notă informativă din 21 iunie 1948 erau redate aspectele esenţiale ale discursului ţinut de episcopul Iuliu Hossu în catedrala episcopală din Oradea: „Predica a avut o deosebită semnificaţie şi prin faptul că a fost pronunţată cu vocea ridicată, astfel încât la sfârşitul ei, episcopul răguşise complet. Gesturile extrem de abundente, exagerate, vocea ţipătoare şi încruntările feţei dădeau impresia omului care şi-a pierdut cu desăvârşire echilibrul sufletesc. Episcopul a afirmat că Biserica unită nu a servit niciodată nici unui imperialism, ci a servit poporul chinuit şi batjocorit şi credincioşii să nu aibă frică deoarece nimeni nu va îndrăzni să facă ceva rău cuiva pentru credinţa în catolicism. Nu va exista nici unul care-şi va părăsi credinţa pentru că acum a sunat ceasul pentru a demonstra prin fapte, chiar cu preţul vieţii, sprijinul pentru credinţa catolică. În tot timpul predicii a fost o tăcere totală, iar la sfârșit femeile existente în biserică, au început să plângă”. Într-o fişă personală întocmită la începutul anului 1948 episcopul era astfel caracterizat: „Iubit de clerul său, fiind cel mai proeminent ierarh greco-catolic din România, aşteaptă izbucnirea războiului şi sosirea americanilor în România, cel mai târziu în vara acestui an. Îndeamnă preoţii greco-catolici la rezistenţă, sfătuindu-i să nu facă politica regimului. Adversar al regimului, îndeamnă credincioşii să aleagă între Hristos şi comunism”.
Episcopul Iuliu Hossu a fost arestat în 29 octombrie 1948, la ora 1.30 noaptea, din București , din casa fratelui său, Ioan Hossu. Episodul reţinerii a fost relatat ulterior de ierarhul unit în volumul său de memorii: „După un somn liniştit, mă trezesc în cameră cu dr. Viciu, ginerele fratelui, care îmi spune: «Sunt aici trei domni, care doresc să vorbească cu mine şi ne percheziţionează prin casă». «Acum, zic eu, în miez de noapte?». Într-aceea intră domnii anunţaţi şi spun că doresc să vadă bagajele mele. Eu le-am spus că n-am bagaje, am venit cu avionul pentru două zile, cu un mic geamantan. Că doresc să-l vadă. «Acum, daţi-mi voie să mă îmbrac întâi», eram în cămaşa de noapte, cum am ieşit din pat. Doi dintre domni au mers cu cei din casă în altă parte a locuinţei, iar unul a rămas cu mine tot timpul în uşa camerei de baie, până m-am bărbierit şi alte necesităţi în prezenţa lui. Unul dintre domni îmi întinde un proces verbal pentru a-l iscăli. Mai întâi să văd ce iscălesc: era procesul-verbal despre percheziţia ce au făcut şi că nu am ridicat nimic. Am iscălit. După iscălitură mi-au spus să merg împreună cu dânşii. Întrebându-i dacă am să duc cu mine micul geamantan, au spus [să fac] cum doresc. Crezând că nu peste mult timp mă reîntorc, nu l-am luat şi n-am luat nici pătura care mi-o îmbia scumpa cumnată Nora, care pătură mi-ar fi fost de mare folos. Aşa am plecat, cu credinţa că îndată după audiere mă voi reîntoarce, cu pardisiul şi o batistă în buzunar”. Depus în arestul Ministerului de Interne, la 31 octombrie 1948 a fost închis la Dragoslavele, apoi la Mănăstirea Căldăruşani (27 februarie 1949). În 24 mai 1950 a fost transferat la Penitenciarul Sighet. Într-o înregistrare clandestină din anul 1969, episcopul Iuliu Hossu îşi amintea de anii detenţiei de la Sighet: „Când am fost în închisoare, am fost îmbrăcaţi din cap până-n picioare de robi şi trataţi de robi. De multe ori numai pentru a ne batjocori. Pus întreg episcopatul la două closete, cu toţi preoţii noştri mai tineri. Duceam tinetele şi noi, dar ei făceau curăţenie. Tot episcopatul era acolo. Am tăiat lemne cu joagărul la toată temniţa. Acolo nu erau [deţinuţi de drept] comun, acolo erau numai aşa-numitele vârfuri, din toate partidele. Acolo, am stat noi, episcopii, patru ani, şapte luni şi unsprezece zile”. Părintele Ştefan Berinde a povestit după eliberare că „episcopul Iuliu Hossu a fost ținut 48 ore în pielea goală, numai cu boneta pe cap, la celula neagră de izolare, pentru faptul că a protestat la obligația de a repeta o pedeapsă de a alerga de 100 ori de la un cap la altul al curții închisorii pe motivul că s-a greșit numărătoarea”.
La 4 ianuarie 1955 Iuliu Hossu a fost transferat la Sanatoriul Gerota din Bucureşti, iar în 2 februarie, mutat la Spitalul „I.C. Frimu”. A fost internat în rezerva nr. 109 de la et. 1, alături de episcopii Ioan Bălan şi Alexandru Rusu, iar pe uşa salonului a fost lipit un afiş pe care scria: „Cei dinăuntru să nu fie deranjaţi”. Într-o notă informativă din 16 martie 1955, sursa „George” oferă câteva informaţii despre starea de sănătate a ierarhului unit: „Hossu este cel mai grav; după toate probabilitățile are un cancer pulmonar care a început să aibă metastaze şi la laringe (vorbeşte voalat şi încet) şi are o surditate pronunţată”. În 7 mai 1955 a fost mutat cu domiciliu obligatoriu la Mănăstirea Curtea de Argeș, fiind urmărit de Securitate care l-a inclus întru-un un dosar informativ de grup deschis de ofiţerii Direcţiei Regionale Piteşti a Securităţii. De la Curtea de Argeş, cei trei episcopi greco-catolici au trimis la 23 aprilie 1956 un memoriu lui Gheorghiu-Dej în care protestau faţă de ideea desfiinţării Bisericii Greco-Catolice. În urma acestui episod, la 12 iulie 1956 ierarhii uniţi au fost transferaţi la Mănăstirea Ciorogârla. Vizitat de episcopul Teoctist Arăpaşu, viitorul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Iuliu Hossu şi-a exprimat încă odată crezul său: „Credinţa noastră este viaţa noastră. Atunci când ni se va lua viaţa, atunci vom fi dezlegaţi de credinţa noastră. Am mers până acum pe un drum alături cu moartea şi nu putem să renunţăm la jertfele noastre. Am fost şase episcopi greco-catolici, au murit trei prin închisori şi am rămas trei. Noi n-am greşit cu nimic faţă de nimeni şi nici nu a încercat cineva să ne arate vreo greşeală, deşi suntem arestaţi de 8 ani de zile. Am făcut mai multe memorii către autorităţile de stat, dar n-am primit niciun răspuns. Nu ne-a rămas altceva de făcut decât să credem cu tărie în dreptatea noastră, în credinţa noastră”. După ce, la 12 august 1956, preoţii Vasile Chindriş şi Izidor Ghiurco au oficiat la Cluj o liturghie în faţa câtorva mii de credincioşi, a doua zi, cei trei ierarhi au fost despărţiţi. Episcopul Iuliu Hossu a fost mutat la Mănăstirea Căldăruşani din raionul Snagov. În mai 1958, conducerea Direcţiei a III-a a preluat de la Direcţia Regională Bucureşti a Securităţii coordonarea acţiunii informative desfăşurate în cazul episcopului Hossu. În februarie 1959, dosarul a fost contopit cu acţiunea prin care erau urmăriţi fraţii săi, Traian şi Justin, alături de Victor Rusu, nepotul episcopului Alexandru Rusu. Ofiţerii poliţiei politice considerau că aceştia reprezentau „principalele elemente de legătură cu clandestinitatea greco-catolică din ţară” în condiţiile în care episcopul Iuliu Hossu era izolat, neavând permisiunea de a intra în contact cu alte persoane. Agentul „Tudor Popa” semnala Securităţii interesul manifestat de Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Iustinian Marina faţă de situaţia episcopului unit: „S-a îngrijit personal să-i fie dată lui Hossu o cameră mai bună. Altă dată fiind la mănăstire o sărbătoare cu vizitatori, a fost dată de Patriarh o masă la care a invitat şi pe Hossu. Făcându-i observaţie cineva de la Departament că de ce l-a invitat pe Hossu, Patriarhul a răspuns cum să nu-l invite, că doar este episcop”. La 30 iulie 1959 i s-a fixat domiciliu obligatoriu pentru o perioadă de 60 luni, iar prin Decizia M.A.I. nr. 6595 din 31 iulie 1964 i s-au impus restricţii domiciliare pe timp nelimitat în comuna Căldăruşani. Într-o notă a Direcţiei Regionale Bucureşti din 8 mai 1964 se menţiona că ierarhul unit „a fost lucrat informativ” până în anul 1962, după care „a rămas în evidenţa operativă activă”. Documentul conţine câteva referiri la atitudinea manifestată de ierarhul unit în timpul domiciliului obligatoriu: „Susnunmitul se află în cadrul mănăstirii de cca șapte ani, perioadă în care a fost şi este în permanență în supravegherea unui călugăr din cadrul mănăstirii, precum şi în atenţia personală a stareţului acestei mănăstiri. În toată această perioadă de timp a avut o comportare corespunzătoare, a respectat condiţiile şi programul impus pe care l-a acceptat întocmai, nu a întreţinut relaţii decât cu doi fraţi ai lui, care l-au vizitat odată pe an. Nu a fost semnalat cu nimic deosebit până în prezent în afară de faptul că în unele discuţii avute cu stareţul mănăstirii, a afirmat că deşi nu are nimic de obiectat asupra restricţiilor impuse lui ca persoană, el totuşi nu v-a renunţa niciodată la cultul său, deoarece s-a născut şi a trăit sub preceptele acestui cult”. În timpul supravegherii „nu au reieşit probleme deosebite, nici legături suspecte cu alte elemente”, ofiţerii Securităţii propunând ridicarea restricţiilor domiciliare, propunerea nefiind agreată de ministrul de Interne, Alexandru Drăghici. În primăvara anului 1968 autorităţile au încercat prin intermediul Patriarhului Justinian Marina să-l determine să renunţe la ideea legalizării Bisericii Greco-Catolice. Potrivit documentelor Securităţii, în cadrul discuţiilor din 7 aprilie 1968, care au durat aproape şase ore, Patriarhul a încercat „să-l convingă să renunţe la ideile sale fixe pe care le are cu privire la subordonarea sa oarbă faţă de Vatican, dar sub niciun chip Hossu nu a vrut să cedeze, dimpotrivă căuta să-l convingă pe Patriarh că el se situează pe o poziţie corectă, adică este oportun să se analizeze refacerea fostei Biserici Greco-Catolice. Patriarhul s-a arătat nemulţumit că nu s-a putut ajunge la un punct de vedere comun cu cel în cauză”. În aprilie 1968, Consiliul Securităţii Statului a hotărât ridicarea restricţiilor domiciliare, însă fără să-i permită revenirea la Cluj. Măsura l-a nemulţumit profund pe ierarhul unit: „Aceasta este un paliativ. Eu am un singur domiciliu, în Cluj, Calea Moţilor 26. Oriunde mă va duce în altă parte eu mă consider deţinut şi, la rândul meu, mă postez în poziţie protestatară, de permanent protest împotriva crimelor staliniste şi a rănirii Constituţiei prin nerecunoaşterea Bisericii mele în toate drepturile dinainte de 1948”. Autorităţile comuniste au acceptat în toamna anului 1968 ca episcopul greco-catolic să poată fi vizitat de reprezentanţii Sfântului Scaun. La 31 octombrie 1968 s-a întâlnit cu monseniorii Giovanni Cheli şi Petru Tocănel, primind din partea Papei Paul al VI-lea un ajutor bănesc, o cruce de aur, un inel episcopal, însoţit de mesajul că „Sfântul Scaun nu va abandona niciodată Biserica Greco-Catolică din România” . La 28 aprilie 1969 a fost numit cardinal „in pectore”.
Într-o notă informativă din 9 mai 1970, sursa „Demeny” reproduce impresiile ierarhului unit în urma discuţiilor avute cu emisarii Vaticanului: „Când a venit a doua oară Mons. Cheli, în martie, m-a vizitat din nou şi mi-a spus că încă de pe vremea lui Ioan al XXIII-lea s-a hotărât să mă creeze cardinal – întâi in pectore. Pe urmă, a hotărât Papa Paul al VI-lea cu chemarea mea la Roma. Pesemne Cheli a vorbit despre aceasta la autorităţile noastre, unde i s-ar fi răspuns că [Hossu] poate să plece, să părăsească ţara ca episcop sau cardinal, fără dreptul de a se mai întoarce în ţară. La aceste cuvinte i-am răspuns lui Cheli un NU răspicat. În astfel de condiţii nu accept nici plecarea, nici numirea de Cardinal, rămân pe loc fiindcă aşa se cade: ca Păstorul să fie cu turma sa”. Atitudinea fermă a episcopului Iuliu Hossu l-a impresionat puternic pe părintele Ioan Ploscaru: „Ep[iscopului] I. Hossu i-am scris adeseori. Când am auzit că a refuzat invitaţia de a pleca la Roma pentru a fi numit cardinal, i-am scris că mi-a făcut o mare bucurie. Dacă ar fi acceptat ar fi fost un semi-fugar, privând pământul patriei de osemintele sfinte ale unui martir”.
În cursul lunii mai 1970 starea de sănătate a episcopului Iuliu Hossu s-a agravat considerabil. La 10 mai a fost internat în Spitalul Colentina. Într-o notă din 26 iunie 1970 agentul „Ion Snagov” descrie ultimele zile din viaţa ierarhului unit: „Întâlnirea din 26 mai a fost un moment plin de satisfacţie pentru episcop care era în stare gravă, febril şi lipsit de putere, pentru care chiar şi vorbirea era un motiv de extenuare. Cu pauze de prăbuşire a puterilor, episcopul I. Hossu, ştiind că nu va scăpa cu viaţă, şi-a luat rămas bun de la sursă într-un mod emoţionant. (…) De atunci şi până joi, 28 mai, el nu a mai putut vorbi coerent, n-a mai putut închega propoziţii, ci numai cuvinte fără niciun şir. (…) Revenind în oraş, sursa a chemat Roma la telefon şi a vorbit cu [Aloisiu] Tăutu. Acela a întrebat dacă este cazul să-i trimită episcopului Hossu ceva medicamente prin avion, a doua zi, dar sursa l-a sfătuit să nu facă acest lucru fiindcă este inutil: în ţară sunt medicamente, i se dau din plin, dar el este irecuperabil. Şi când Tăutu a întrebat ce să trimită, sursa i-a sugerat că cel mai nimerit ar fi, pe patul de moarte, să-i trimită telegrafic o binecuvântare papală. Mons. Al. Tăutu a cerut adresa şi găsind că este bună propunerea a spus că în dimineaţa următoare va expedia telegrama”.
Episcopul Iuliu Hossu a decedat în 28 mai 1970. Întrucât autorităţile nu au permis ca procesiunea funerară să aibă loc la Cluj Napoca, a fost înmormântat la 29 mai 1970 în Cimitirul Bellu Catolic din Bucureşti. Într-un referat al Securităţii din 30 mai 1970 a fost descris modul în care s-a desfăşurat serviciul religios: „În jurul orei 13.00 au început să vină la cimitir cunoscuţi şi prieteni ai defunctului printre care şi preoţi greco-catolici nereveniţi. Majoritatea participanţilor erau persoane în vârstă. Apreciem că numărul participanţilor a ajuns în timpul oficierii la cca. 300 persoane. La ora 14.00 maşina mortuară împreună cu membrii familiei a sosit la intrarea în cimitir de unde sicriul deschis cu corpul defunctului îmbrăcat în ornate de episcop a fost dus cu căruciorul cimitirului până la groapă. În faţa căruciorului mergea un ministrant cu crucea şi preotul Zudor Francisc, de la Biserica romano-catolică Bărăţia. Asistenţa împărţită, de o parte şi de alta a aleii principale, după trecerea sicriului, l-a urmat până la cavou. La cavou, preotul Zudor Francisc a slujit în limbile română şi latină liturghia prevăzută la înmormântare pentru credincioşi romano-catolici români. (…) După terminarea slujbei oficiale s-au apropiat de sicriu episcopii clandestini Todea Alexandru din Reghin şi Dragomir Ioan din jud. Satu Mare care, unul lângă altul, mişcând numai buzele, fără glas tare, au rostit nişte rugăciuni. (…) La stăruinţele episcopului Ioan Dragomir ca defunctul să fie înhumat în haine arhiereşti, în care scop şi-a oferit veşmintele sale de episcop, defunctul a fost îmbrăcat cu haine arhiereşti şi i s-a pus crucea şi inelul episcopal primite de Hossu de la Roma”.
La 7 decembrie 1982, cu ocazia reînhumării rămăşiţelor pământeşti într-un alt cavou din Cimitirul Bellu, Securitatea nu a permis familiei să ia din mormânt crucea pectorală şi inelul episcopal, probabil de teamă ca acestea să nu devină obiecte de veneraţie. Cu alte cuvinte, vom reține și sublinia că, ultimele sale zile de viață au fost în Spitalul „Colentina” din București, avându-l aproape pe Preasfinția Sa Alexandru Todea – țara era în inundații, de la Reghin la București, într-un tren supraaglomerat, Preasfinția Sa a făcut 18 ore numai în picioare -, dar a ajuns la timp ca să-i dea Cardinalului Iuliu Hossu dezlegarea, să-i administreze Sfântul Maslu și să-i preia „Testamentul”: „Când ceasul dreptății va sosi, Frate Alexandre, Biserica Unită să pășească în public cu doctrina iertării, cu armonia și pacea între oameni… Lupta mea s-a sfârșit, a voastră continuă. Duceți-o până la capăt!”. Așa, după cum am mai spus, la data de 28 mai 1970, la ora 9.00, inima Cardinalului Iuliu Hossu a încetat să bată și „sufletul său și-a luat zborul spre Cel de Sus”. În ziua următoare a avut loc înmormântarea în Cimitirul Bellu Catolic, oficiată de preotul romano-catolic Francisc Zudor de la Biserica Bărăția și de cei doi Episcopi greco-catolici, Alexandru Todea și Ioan Dragomir, fără odăjdii, doar cu simple patrafire. De departe, din Ardeal, au reușit să ajungă la București, și la înmormântare, Părintele Silvestru Prunduș, puțini preoți și membri din familie. Ardealul era în durere și rugăciune!… La 2 iunie 2019, pe Câmpia Libertății din Blaj, Episcopii Greco-Catolici martiri au fost beatificați de Sfântul Părinte Papa Francisc. Papa Francisc a rostit numele tuturor Fericiților (șapte la număr) și ele au fost auzite peste tot în lume, aducând cu ele bucurie creștinilor!…