Subtitlul „Privire retrospectivă asupra unor vremuri apuse”, cu care profesorul Gheorghe Bușoiu își completează lămuritor intitularea recentei sale cărți „Timpuri trăite și regăsite”, unde el înțelege să facă un remember al etapelor din care s-a constituit viața sa, nu mai lasă loc niciunei alte interpretări. O astfel de rememorare cere o sporită grijă în reconstituirea vremurilor apuse, întrucât memoria umană îți are și ea capriciile sale. Rațiunea acestui demers livresc al profesorului din Mediaș este firesc să preocupe cititorii care doresc să parcurgă textul interesantei evocări. Cui i se adresează acest remember? Cu ce scop a fost el scris? Îmi amintesc o lansare de carte organizată la Liga Scriitorilor din Cluj-Napoca, semnată de doi soți pensionari, foști învățători la Năsăud, și care au recurs la acest demers livresc, ca să răspundă nepoatelor adolescente. Acestea apreciau la superlativ înfăptuirile părinților, care aveau realizări materiale considerabile, dar cereau socoteală bunicilor, ale căror roade didactice nu aveau un echivalent palpabil. Noi toți cei care am trecut prin jumătatea de veac socialist din istoria României le puteam înțelege mâhnirea acelor formatori, care au fost învățătorii atâtor generații de elevi, atunci când importanța activității didactice putea să pară nepoților fără nicio relevanță vizibilă.
Profesorul din Mediaș s-a decis, așa cum aflăm din Argumentul noii sale cărți, să scuture trecutul de „pâcla uitării” dintr-o rațiune familială, dar cartea se adresează tuturor doritorilor curioși să cunoască istoria vieții unui intelectual ridicat din satul Dănceu, istorie încadrată în evenimentele epocii pe care el a traversat-o. În acest sens, autorul creionează în debutul cărții sale trecutul satului natal, atestat documentar la 1490; datele istorice luate de pe rețeaua Google sunt coroborate cu informațiile dobândite de la Arhivele Statului din Drobeta Turnu Severin, Gh. Bușoiu neocolind nici legendele culese de la localnici, pentru că oralitatea este o dimensiune generală a acestui text emoționant și plăcut la lectură. În lumea rurală tradițională este plasată familia de plugari harnici și pricepuți a părinților autorului. Viața sătească este evocată cu oameni, obiceiuri, chiar expresii regionale specifice. Prind contur năzdrăvăniile copilăriei băiatului, unele vesele, altele tragice.
Autorul a trăit pe viu socializarea agriculturii, cu cotele impuse de „tovarășii de la raion”. Treieratul grâului se făcea după tradiție, căci atunci „când grâul era copt pe deplin, oamenii și-l secerau cu mâna, unealta de bază fiind secera, pologii (mănunchiuri) se legau în snopi care se strângeau în cârstăți ( grămezi aranjate cu câte 9 snopi) după care se așezau în stoguri la marginea de la vale a satului unde se aducea treierătoarea care era manevrată prin puterea aburului de o mașină căreia noi îi ziceam vapor.” (p. 26) Conform tradiției creștine, odată cu terminarea treieratului, la capătul locului se lăsa câte un smoc de 20-30 de spice legate la vârf, în credința că aceea este „barba lui Dumnezeu.” (p. 26). Mai nou, tovarășii de la raion luau cota sătenilor, iar gospodarii împărțeau ce mai rămânea. “Mi-aduc aminte cu mare tristețe-se confesează profesorul- când l-am văzut pe tatăl meu venind acasă doar cu un sac absolut gol, adus pe umăr fără nimic altceva.” (p. 27). Și mai umilitoare a fost obligația de a face masă mare pentru tovarășii de la raion. Cu ingeniozitate, părinții găsesc o stratagemă: seceră pe furiș grâu din parcela lor, resimțind că este de „râsul lumii, să ajungi să furi din propriul lan”. (p. 27). Dus acasă, grâul era bătut cu furcile până cădeau toate boabele. Pus în saci, bieții agricultori îl ascundeau în podul fals al șurii. Deportările în Bărăgan, care era socotită „Siberia României”, amenință în anul 1952 pe toți bunii gospodari, deveniți ad-hoc dușmanii poporului. Colectivizarea agriculturii, după model sovietic, cerea ca cele mai fertile locuri să fie date G. A. C.-ului, ca locurile rele să fie repartizate țăranilor care refuzau înscrierea în gospodăria agricolă colectivă. Atunci a apărut la G. A. C. furtul știuleților de porumb, dus acasă pentru orătăniile din curțile oamenilor.
Așadar, autorul a trăit, alături de familia sa din sat, drama țărănimii obligate să-și piardă simțul proprietății asupra pământului și al gospodăriei rurale, așa cum el fusese transmis de la moșii și strămoșii lor. Este drama pe care au tratat-o mulți romancieri români de la Dinu Săraru la Marin Preda. Gh. Bușoiu nu-și propune să-i concureze, ci el rămâne credincios ideii de a evoca cât mai exact modul cum a trecut el și familia sa prin turbionul socialismului românesc, ca să detecteze apoi și umbrele luminișului care i-au urmat în deceniile capitalismului contemporan. După clasele primare și de gimnaziu, plecând din sat, Gigi a urmat liceul la Craiova unde urmează și un Institut Pedagogic. Face stagiul militar și apoi se decide să urmeze Facultatea de Filologie din Cluj. Acolo, în toamna anului 1962 dă examen de admitere. Întâmplarea a făcut să fim colegi de grupă, așa că avem unele amintiri comune, pentru că am împărtășit emoțiile examenelor orale, a atmosferei seminariilor interesante. Citind capitolul Facultatea de Filologie, purtând subtitlul „Mă suii în dealul Clujului”, cu reflexele lui hazlii și nostalgice, mi-am dat seama că fiecare dintre studenții promoției noastre ar evoca în felul lui propriu anii de facultate. Gh. Bușoiu a pus la bătaie toată priceperea, ca să prezinte profesori și colegi de studiu, oprindu-se asupra celor cu performanțe deosebite în cariera didactică, printre ei numărându-mă și eu.
Legat de talentatul poet Ioan Alexandru, care ne-a fost coleg numai în primul an, aș putea să completez discuția relatată în carte dintre rectorul Constantin Daicoviciu și decanul Mircea Zaciu, care, pentru că Alexandru avea o puzderie de absențe și nu și-a luat niciun examen, deciseseră să-l exmatriculeze, dar se temeau că istoria literaturii îi va judeca pentru că n-au avut clemență cu un asemenea creator veritabil. Eu îmi amintesc mărturisirea făcută de profesorul de socialism științific, materie de spaimă în primul an, din cauza stricteții exagerate a tovarășului prof. Cornel Blaj. Nu uit regula pe care dânsul o impusese, anume că el pica pe toți studenții examinați care nu cunoșteau răspunsurile la toate cele trei întrebări de pe biletul de examen, ceea ce deontologic era inacceptabil, doar notele erau de la unu la zece. Dar cine putea să ia la rost tocmai pe profesorul de socialism științific? Ei bine, la examinarea lui Ioan Alexandru, profesorul-cerber a constatat că studentul acesta nu învățase nimic. I-a dat timp să studieze, fixându-i data restanței. Spre dezamăgirea profesorului, studentul era la fel de nepregătit. I-a mai dat o șansă și încă una. Zadarnic. Ajuns la capătul puterilor, Alexandru a izbucnit, iar replica lui o refac din memorie: „Știți ceva, tovarășe profesor, dumneata știi socialism, iar eu știu poezie. Fiecare cu treaba lui!” Deși trecuseră mulți ani de la acea înfruntare, profesorul nu putea să uite o asemenea întâmplare, mai ales că în deceniul al șaptelea din secolul al XX-lea, în plină ascensiune a socialismului românesc, importanța disciplinelor de îndoctrinare ideologică era de-a dreptul exagerată.
În timpul acela, iernile la Cluj erau geroase. Se știa că Alexandru era foarte sărac, încât atunci când i-a fost publicată o primă plachetă de versuri, toți colegii am răsuflat bucuroși, convinși că din banii primiți, poetul nostru își va cumpăra un palton, obiect vestimentar de care el era lipsit. Când l-am văzut că ieșind din facultate, el își vâră mâinile tot în jacheta pe care o purta, pentru că nici mănuși nu avea, l-am întrebat ce a făcut cu banii primiți pentru carte. El mi-a răspuns senin că a poftit niște prieteni să sărbătorească acel debut editorial și toți banii s-au consumat. Exmatriculat la Cluj, el a fost bine primit la Facultatea de Filologie din București, pentru că, în sfârșit, s-a decis că este cazul să pună mâna pe caietele de notițe și să învețe pentru examene. Cui i s-a datorat o asemenea schimbare? Unei studente de la secția de germană, de care s-a îndrăgostit. Ba, învăța și limba germană, ca să o impresioneze. Acea fată avea să-i devină soție. Gigi Bușoiu evocă o conferință a lui Ioan Alexandru la Casa de Cultură din Mediaș, unde el era director. Oaspetele a îngenunchiat și a recitat versurile lui religioase cu un patos impresionant. Neașteptată a fost observația unei șefe a doua zi, când Bușoiu a trebuit să dea socoteală pentru conferința religioasă pe care o găzduise. Eu îmi amintesc de niște descinderi ale colegului nostru Ioan Alexandru la sala de conferințe a Bibliotecii Astra din Sibiu. De cum apărea în fața publicului, oratorul cerea participanților să se decidă, căci, dacă doreau să plece, să o facă imediat, pentru că, după ce începe el să vorbească, nimeni nu mai poate să iasă pe ușă, pentru că deranja conferința… Stupoarea se așeza peste întreaga asistență. Alexandru intra ca într-o transă și vorbea avântat. Cuvintele erau însoțite de un șuier, sudoarea curgea de pe frunte, astfel că în curând cămașa se uda, iar imaginile pe care le plămădea oratorul, cuvântând despre Eminescu, erau magice. La finalul discursului său, oratorul trebuia să-și schimbe cămașa. Soția lui, care s-a prezentat la eveniment în vestminte populare și încălțată cu opinci, era pregătită. Din bagajul ei apărea o cămașă uscată care restabilea echilibrul, pierdut timp de un ceas, când transfigurat, vorbitorul părea că se afla într-o altă lume.
Autorul noii cărți evocă atmosfera revederilor noastre colegiale la Cluj, când retrăiam cu mare emoție întâmplări din studenție. Pentru că într-o carte a sa, Ana Blandiana s-a declarat șefă a promoției noastre, la o revedere colegială s-a deschis discuția, știindu-se că cea mai mare notă generală a avut-o Dana Luca. Incitată de această dispută, eu am recurs la o sursă sigură, solicitând o cercetare în arhiva Facultății noastre. Mi s-a răspuns oficial că media generală cea mai mare o avusese Dana Luca. Dar mă grăbesc să precizez că Ana Blandiana fusese cu mult mai mult decât atâta; ea este steaua promoției noastre, pe care nicio medie făcută trudnic din sârguință și creșteri de medie la reexaminări n-o putea egala. Simt nevoia să vin cu această precizare, pentru că în eseul meu Copiii Anei Blandiana am tratat și acest fapt, elucidându-l. Evocarea colegului Gh. Bușoiu se bucură de o reală exhaustivitate, pentru că el atinge toate domeniile din care s-a constituit atmosfera studenției noastre. El nu s-a plâns, constatând că „toată viața, în procesul învățării la toate nivelurile, mi-am petrecut-o în internate și cămine studențești și nu mi-a displăcut, ba aș putea spune că invers.” (p. 74). I-aș reaminti lui Gigi că, fără să fim chiulangii de felul nostru, atunci când toată grupa noastră urca pe Cetățuie, în loc să rămânem la câte un curs prea obositor, catalogul se citea acolo și absenți erau puși cei care nu au plecat, ca noi, de la curs. Desigur că cele mai multe plimbări le făceam în timpul nostru liber. Dar tărășenia aceea ca „tăticul nostru”, cum îi spuneam colegului Gică Balaci, șeful grupei, să strige condica de prezență pe Cetățuie, mi-a rămas bine fixată în memorie. Constat că Gigi are mult mai multe amintiri, nu doar din Facultate, ci și din viața politică și culturală a Clujului anilor 1962-1967. Pe unele nu aveam cum să le cunosc, precum revelionul la cantina Căminului Racovița la care a participat și rectorul Constantin Daicoviciu.
Rostul întocmirii acestor pagini memorialistice simt că este atins, căci la impresiile autorului se adaugă cele pe care eu le-am păstrat în memorie din anii studenției noastre clujene. Primul eșantion de lectori ai unei asemenea cărți a destăinuirilor esențiale este cel al familiei și al colegilor autorului. Nu aș accepta ideea că, făcând această precizare, se insinuează perspectiva unei lecturi foarte strict și îngust delimitate. Nicidecum! Remember-ul lui Gh. Bușoiu poate interesa pe toți cei dornici să cunoască viața unui om dedicat profesiei sale puternic livrești, cu epoca prin care a trecut, o perioadă creionată sensibil și fără obstinație.
Capitolul intitulat De veghe în „Lumea Cărților” ne poartă prin Biblioteca municipală din Mediaș, al cărei director a devenit Gigi Bușoiu. Părăsind munca de dascăl, după credința mea cu prea mare ușurință, el s-a decis să fie bibliotecar, „o meserie cu totul de alt profil, dar la fel de interesantă care, dusă cu tot sufletul, de asemenea, îți aduce mari satisfacții.” (p.99)
Capitolele care au urmat Mișcarea literară medieșeană în secolul al XX-lea și începutul celui prezent și Scurtă privire asupra vieții social-politice a Mediașului își centrează interesul asupra vieții culturale din urbe, la care el se referă nu doar ca un martor, ci ca un actant puternic implicat. Sunt prezentați scriitori și artiști plastici, cu care autorul a activat în Cenaclul literar „Octavian Goga” al orașului, Gh. Bușoiu înțelegând să le facă cu toată iscusința lui filologică adevărate portrete. Astfel, cititorii îi cunosc pe prozatorii Iuliu Gărduș, Constantin Iorgulescu și Petre Lupan, pe poeții Nae Ionel, Gavril Rusu, George Pușcariu, dar mai ales pe George Nimigeanu, Titus Andronic, cărora le dedică pagini de aleasă prețuire. Aici talentul de critic literar își spune cuvântul, autorul justificând interesul său pentru realizările membrilor de cenaclu într-un mod explicit: „Fără teama de a exagera, voi spune că ultimele două decenii ale secolului trecut și începutul celui prezent, au fost cele mai frumoase și fructuoase perioade, a fost cântecul lor de lebădă. Interesante vremuri trăirăm! “ (p. 138)
Profesorul Bușoiu și-a asumat și rolul unui animator al vieții culturale din urbe, unde au fost invitați chiar și personalități de înaltă valoare, precum Dumitru Radu Popescu, președinte al Uniunii Scriitorilor din România sau Nicolae Prelipceanu, ca să mă opresc doar asupra a două nume dintr-o listă cu mult mai lungă. Evocarea lui Gh. Bușoiu te cucerește prin liminara sinceritate a tonului familiar din comentariul său. În discursul lui, autorul dă frâu liber bucuriei de a-și retrăi viața. El nu ocolește nici bancurile neuitate, ce dau savoare multor pagini, nici momentele dramatice, chiar și tragice, precum moartea soacrei ori a băiatului. Părăsind arena literară, autorul consacră amintirilor lui din toxica activitate în plan social -politic în plin socialism capitolul Scurtă privire asupra vieții social-politice a Mediașului. Frecvent, directorul Bibliotecii era solicitat să scrie textele celor care luau cuvântul la manifestațiile politice de 1 Mai sau 23 August și nu mai puțin ale celor invitați să vorbească la Marea Adunare Națională, unde textele trebuiau să dețină “nemăsurate epitete la adresa celui mai iubit fiu al poporului.”(p. 143). La Revoluția din decembrie 1989, ca director al instituției menționate, Gh. Bușoiu s-a pomenit că este blamat de colegii bibliotecari, astfel că a decis să-și dea demisia. Din inerție, s-a întâmplat ca oricare conducător de instituție socialistă să devină ținta spiritului revoluționar al subalternilor. Iată că nici directorul Bușoiu nu a scăpat de furia revoluționară, una fără discernământul colegilor, deloc dispuși să deosebească binele de rău. În 1995, profesorul a trecut la catedră în Școala din Ațel, etapă a activității profesionale tratată în capitolul Întoarcerea la vechea brazdă. Asociațiile de idei beneficiază de deplina libertate a gândului evocator, astfel că descinderile în București le dă soților Bușoiu șansa de a vizita Muzeul Literaturii Române, dar și descoperirea unor plăci comemorative ce trimite gândul autorului spre mari scriitori și actori. Bun prilej spre a-l evoca pe actorul Constantin Tănase cu celebrele sale cuplete antisovietice, unele care probabil i-au provocat chiar moartea.
Incitant intitulat Peisaje ale unor „Nunți Necesare”, capitolul ce urmează reține experiența de nași a soților Bușoiu, care în Oltenia s-au supus vestitelor tradiții locale. Greu de imaginat, „adăpatul miresei” este doar descris, dar nu va fi menționată și semnificația gestului miresei de a goli cu piciorul găleata cu apă. Un întreg capitol este consacrat excursiilor făcute în concedii, cu popasuri în cele mai cunoscute puncte de interes turistic, inclusiv mânăstiri, atât în țară cât și în străinătate. Starea generală a comentatorului este una de bună dispoziție, astfel că glumele și bancurile sunt mereu la îndemână. În capitolul Mens sana in corpore sano, vine din nou vorba de sărăcia cumplită pe care o îndurau românii în anii socialismului victorios. Dar nici aici autorul nu se lasă copleșit de tristețe și revoltă, ci menține buna dispoziție a cititorilor său recurgând la un banc: ”…se spunea că Bulă, intrând într-un magazin, a orbit. De ce? Fiindcă n-a văzut nimic.”(p. 183). Nopțile petrecute la cozi, ca să poți lua dimineața un litru de lapte pentru copii sau maratonul făcut în orașele unde se vestise că s-ar pune în vânzare unele produse alimentare de bază nu-i mai pot întuneca gândul naratorului în ceasul târziu al aducerilor aminte, când bucuria evocării nu poate fi tulburată de nimic. Capitolul Privind înapoi cu nostalgie are aceeași deschidere asigurată de autor, care se simte om între oameni, chiar și după pensionare, când găsește formula unor regrupări a concitadinilor lui, el stimulând spiritul creator al fiecăruia dintre amici. Bucuria evocării îl însoțește chiar și în momentele când întocmește o Bibliografie selectivă adnotată, pe care o intitulează Pelerin printre cuvinte, unde povestește pe îndestulate în ce împrejurări au fost scrise cărțile și articolele lui. Țin să menționez cartea realizată sub formă de dialog cu soția sa, Livia, Din Mediaș la Oceanul Atlantic și la Apele Iordanului, scoasă la Editura Știință, Cultură și Artă în 2020, text bogat ilustrat, ce se întinde pe 532 pagini. Remarcabile sunt îndeosebi eseurile și recenziile publicate în reviste literare, căci în acestea a dat măsura comentatorului de literatură și a dovedit că, dincolo de activitatea de la catedră, Gh. Bușoiu și-a înțeles menirea de a promova autentica valoare a cuvântului purtător de har artistic.
Și în lumea domeniului forestier, o profesie dominată tradițional de bărbați, iată că în România avem și o femeie care a strălucit în mod special, deschizând calea pentru generațiile următoare. Este vorba despre Aurora Gruescu, care a fost prima femeie inginer silvicultor din lume. Povestea ei de perseverență și determinare reprezintă un exemplu de inspirație pentru femeile din întreaga lume care aspiră să urmeze cariere în domenii solicitante și provocatoare. Aurora Gruescu (n. 11 mai 1914, Oituz – d. 2005) a fost prima femeie inginer silvicultor din lume și prima româncă intrată în Guinness Book. Aceasta a practicat meseria de silvicultor timp de 25 de ani, având contribuții considerabile în domeniul ei, precum primul plan de împădurire națională din România, stabilit la suprafața de 100.000 ha, și lucrările de combatere avio-chimică a dăunătorilor din pădurile infestate din jurul Bucureștiului.
