Gelu Vișan, fost senator, a scris pe paginile de socializare un text: „Distrugerea Bisericii și Vânzarea Sănătății. PSD și-a retras miniștri de la guvernare pe data de 23 aprilie, acum trei luni, nouăzeci de zile. De trei luni sase ministere lucrează fără miniștri plini. Ministere extrem de importante. Ministerele au fost preluate de interimari, după cum urmează: Transporturi – Radu Miruță, muncă – Dragoș Pâslaru, sănătate – Cseke Attila, agricultură – Tanczos Barna, justiție – Cătălin Predoiu, energie – Ilie Bolojan„. Adică aceiași nimeni cu altă pălărie, guvern demis cu priorități distructive. Tot dânsul mai spune: „În sistemul medical este o lipsa acută de personal, cu toate astea, prin legea salarizării, nimeni în drum Pâslaru scade salariile, tocmai pentru ca medicii și asistentele să plece în străinătate, iar Sănătatea să se prăbușească mai repede pentru a fi vândută”. Eu îl cred pe domnul senator, eu cred că știe ce spune, atunci nu ne mai rămâne decât credința. Într-o lume unde ecoul rugăciunilor s-a stins, iar zidurile bisericilor au devenit mute, martore ale unei indiferențe glaciale, ne întrebăm: mai are sens sanctuarul? Imaginați-vă un univers sterilizat moral, un loc în care credința a fost înlocuită de algoritmi, onoarea de oportunitate, iar omenia de calcul rece. În acest vid spiritual, Biserica nu mai este doar o instituție religioasă, ci devine ultimul bastion al memoriei umane, arhiva vie a ceea ce am fost și a ceea ce riscăm să uităm că putem fi. Când cele Zece Porunci sunt privite nu ca niște interdicții arhaice, ci ca farul călăuzitor al unei lumi teoretic fără păcate, rolul bisericii se transformă radical. Ea nu mai este locul unde mergem să cerem iertare pentru greșeli pe care nu le mai recunoaștem ca atare, ci devine muzeul conștiinței. În absența păcatului, sau mai bine zis, în absența capacității de a distinge binele de rău, biserica rămâne singura structură care păstrează harta morală a umanității. Fără ea, „fărădelegea” nu ar mai fi o încălcare a legii divine, ci o simplă variabilă statistică, iar omul ar coborî la rangul de automatism biologic. Dar aici intervine paradoxul sfâșietor al condiției noastre: este oare onoarea de a fi om, un păcat într-o astfel de lume? Dacă definim păcatul ca o abatere de la norma impusă de o societate dezumanizată, atunci da, a avea onoare, a simți compasiune, a acționa din principiu și nu din interes, devine un act de rebeliune. Onoarea presupune o ierarhie de valori în care demnitatea contează mai mult decât supraviețuirea brută. Într-o lume „fără păcate” prin eliminarea liberului arbitru și a empatiei, a fi onorabil înseamnă a refuza eficiența crudă a sistemului. Este un păcat al rezistenței, un „păcat” al frumuseții interioare care deranjează ordinea perfectă a mediocrității. Biserica, în acest context apocaliptic, devine necesară nu pentru a ne mântui de diavol, ci pentru a ne salva de noi înșine, de propria noastră tendință spre anulare. Ea este spațiul unde „a fi om” nu este o eroare de sistem, ci o vocație. Acolo, între zidurile sale, se păstrează definiția onorii nu ca o slăbiciune, ci ca o forță. Fără acest reper, omul ar uita că onoarea este coloana vertebrală a spiritului; fără ea, am fi doar carne care respiră, eficient, dar goală…
Astfel, necesitatea bisericii într-o lume desacralizată nu ține de dogmă, ci de antropologie. Avem nevoie de ea pentru a ne reaminti că vulnerabilitatea, credința și onoarea nu sunt relicve ale unui trecut superstițios, ci esența însăși a umanității. Dacă renunțăm la biserică, renunțăm la oglinda în care ne recunoaștem chipul moral. Și dacă a fi om cu onoare este considerat un păcat de către o lume care a uitat cum să iubească, atunci acel „păcat” este singura dovadă rămasă că încă mai suntem vii. Biserica rămâne, așadar, farul nu pentru cei fără păcate, ci pentru cei care refuză să își piardă sufletul în schimbul unei liniști false. Acum să ne gândim la un corp uman, vibrant și plin de viață, ale cărui vene nu transportă sânge, ci speranță, iar ale cărui organe nu sunt făcute din țesut, ci din încredere. Acesta este sistemul de sănătate al unei națiuni: o entitate vie, pulsând cu efortul colectiv al medicilor, asistentelor, cercetătorilor și cetățenilor care contribuie la bunăstarea comună. Acum, imaginează-ți o mână rece care nu caută să vindece, ci să taie arterele acestei ființe colective. Cine este persoana care dorește distrugerea acestui pilon fundamental? Nu este doar un criminal în sensul juridic tradițional; este un ahtiat al haosului, un negator al solidarității umane și, în esență, un trădător al viitorului. A defini pe cineva care vrea să distrugă sistemul de sănătate înseamnă a identifica un individ sau un grup care prioritizează câștigul imediat, ideologia rigidă sau puterea personală în detrimentul vieții umane. Această persoană nu vede pacienții ca fiind suflete care suferă, ci ca statistici, costuri sau obstacole în calea eficienței economice brute. Este cineva care transformă dreptul fundamental la viață într-o marfă negociabilă, unde accesul la tratament depinde nu de gravitatea bolii, ci de adâncimea buzunarului. În această viziune distorsionată, spitalul nu mai este un sanctuar al vindecării, ci devine o fabrică defectuoasă, iar medicul nu mai este un salvator, ci un prestator de servicii supus legilor implacabile ale pieței ne regulate. Mai mult, acest „distrugător” se manifestă adesea prin subminarea încrederii publice. El nu folosește întotdeauna buldozere pentru a dărâma clădirile spitalelor; adesea, armele sale sunt mai insidioase: dezinformarea, cinismul și polarizarea.
Prin răspândirea dubiului față de știință și față de cei care o aplică, el erodează cimentul care ține unită societatea în momente de criză. Când oamenii încetează să mai aibă încredere în vaccinare, în protocoalele de igienă sau în diagnosticul medical, sistemul moare din interior, chiar dacă pereții exteriori par intacți. Astfel, agresorul sistemului de sănătate este, în primul rând, un agent al fricii și al ignoranței voluntare, care preferă confortul conspirației în fața complexității adevărului științific. Totuși, cea mai profundă trăsătură a acestei persoane este lipsa empatiei structurale. Distrugerea sistemului de sănătate nu este un act accidental, ci rezultatul unei indiferențe calculate față de vulnerabilitatea celuilalt. Este refuzul de a recunoaște că suntem interdependenți, că sănătatea vecinului meu afectează direct siguranța mea și că o societate bolnavă nu poate fi niciodată liberă sau prosperă. Cine vrea să distrugă acest sistem respinge ideea de contract social, considerând că obligația de a îngriji bătrânii, bolnavii și săracii este o povară, nu o onoare. Este o mentalitate care separă „noi” de „ei”, uitând că, în fața morții și a suferinței, distincțiile sociale se dizolvă, lăsând în urmă doar fragilitatea umană comună. În concluzie, a defini pe cineva care vrea să distrugă sistemul de sănătate înseamnă a descrie un inamic al vieții însăși, mascat adesea în hainele pragmatismului sau ale libertății individuale extreme. Această persoană nu atacă doar clădiri sau bugete, ci atacă însăși esența umanității noastre colective: capacitatea de a avea milă, de a coopera și de a proteja ceea ce este mai prețios. Răspunsul nostru nu trebuie să fie doar unul de rezistență tehnică sau politică, ci unul moral. Trebuie să recunoaștem că apărarea sistemului de sănătate este, în final, apărarea demnității noastre comune. Căci o națiune care își lasă sistemul de sănătate să se prăbușească nu își pierde doar medicii și medicamentele, ci își pierde sufletul.
Să fie pace!
