Arhiva zilnică: 21 august 2018

Categoric, avea dreptate premierul interimar, când afirma că magazia cu averea Țării a fost năpădită de șobolanii puterii. Șobolani, care – împreună cu fiefurile lor de partid și cu sinecurile de toate categoriile – i-au golit mai toate rafturile. Deși, ca să fim drepți, în toată această ecuație politică ar trebui observat și ce fel de hram au purtat magazinerii șefi. Adică, cei care – dincolo de orice variabile și necunoscute – aveau răspunderi anume în această privință. Responsabilități încredințate de la cel mai înalt nivel de reprezentare, când li s-a încredințat soarta României. Precum și a hambarelor, în care era înghesuită – atât cât a mai rămas – bogăția poporului. După 1990, am sperat ca fiecare dintre cei care s-au perindat la guvernare să înțeleagă bine ce presupune, în primul rând, reforma economică, ca parametru esențial al oricărei dezvoltări. Respectiv, ce implică pilonul de bază care generează resursele și asigură stabilitatea materială și financiară a României. Acea siguranță, care să rezide constant într-un proces bine structurat și funcțional, pe termen îndelungat. Mult mai performant, în raport cu fiecare dintre perioadele anterioare. Însă, la peste trei decenii și jumătate de la acea răspântie din decembrie 1989, suntem nevoiți să recunoaștem că din puzderia de guverne care au funcționat între timp, foarte puține sunt cele care au venit în întâmpinarea nevoilor fundamentale ale majorității.

Ca urmare, arareori, traiul românilor a înregistrat vreo îmbunătățire considerabilă. Iar, dacă ar fi să ne aplecăm asupra „performanțelor” fiecăruia dintre partidele ori alianțele aflate la guvernare, ne-am împiedica în fel de fel de indicatori, care – cu toată străduința unora de a le „cosmetiza” în propriul avantaj – vom observa cum, de la o etapă la alta, s-au îndepărtat atât de mult de interesul național încât, astăzi, chiar nu mai înțelegem pe cine reprezintă cei puși în fruntea statului nostru. Exemplele fiind atât de reale, palpabile și la îndemâna oricăruia, ca să ne forțeze la cine știe ce demonstrații, peste ce ar putea suporta bunul simț. Totuși, pentru o mai recentă actualizare – în concurs cu măsurile drastice de taxe, impozite și tăieri aplicate prin „reforma lui Ilie Bolojan” – câteva dintre cifrele evidențiate în Raportul INS pentru trimestrul I (la 13 mai 2026) – deși atât de îngrijorătoare – merită toată atenția. Astfel: „produsul intern brut a înregistrat o scădere cu 1,7 procente pe seria brută şi cu 1,5 la sută pe seria ajustată sezonier, faţă de acelaşi trimestru din anul 2025”, în timp ce „producţia industrială a scăzut, în primul trimestru din acest an, comparativ cu perioada similară din 2025, atât ca serie brută cu două procente, cât şi ca serie ajustată în funcţie de numărul de zile lucrătoare şi de sezonalitate cu 2,4 la sută” etc. Între timp, „inflaţia a crescut cu 0,73 la sută (indice armonizat IAPC) în aprilie 2026 faţă de  martie 2026, încât rata anuală a inflației (IAPC) a ajuns la 10,7 la sută”. Rețineți: 10,7 la sută. Singura „creștere” a înregistrat-o datoria publică „variind în jurul valorii de 1.137 miliarde lei la nivelul primului trimestru din 2026 și depășind pragul de 60 la sută din PIB. Numai în luna aprilie 2026, Guvernul a avut de gestionat un vârf major de scadențe estimat la 8,5 miliarde de euro” Și, pentru a nu înșira toate celelalte „împliniri” și neîmpliniri care, potrivit analiștilor au avut ca efect împovărător scăderea îngrijorătoare a veniturilor populației, creșterea alarmantă a șomajului, reducerea drastică a consumului, diminuarea investițiilor și deprecierea monedei, ne rezumăm la concluzia economistului Andrei Rădulescu care punctează așa: „Per ansamblu, datele comunicate astăzi (în data de 13.05.2026, de INS – n.a.) confirmă faptul că economia României se confruntă cu o nouă recesiune, pentru prima oară din perioada pandemiei de coronavirus, din perspectiva analizei pe dinamică anuală”.

O situație, care demonstrează, fără nicio putință de tăgadă, de eschivare ori de aruncarea a răspunderii în sarcina înaintașilor, că fostul guvern Bolojan – cu rămășițele sale interimare – au scuturat și mai mult țara, aservind-o intereselor de clan și punând-o la dispoziția străinilor. A acelora, care atât au așteptat, ca să se înfrupte din punga PNRR-ului sau a SAFE-ului. În dauna românilor, care – dacă tot ne împrumutăm – așteptau un reviriment, cel puțin, în domeniile de destinație. O „șoboloniadă”, în toată regula. Culmea, care s-a vrut și să fie „acoperită” legal.

În referire la afirmația despre „deranjul șobolanilor” – o metaforă, după cum încerca să ne asigure Ilie Bolojan – potrivit aceluiași protagonist, s-ar fi avut în vedere „risipa și devalizarea bugetului public, ca situație și stare de fapte concrete”, peste care, personal „a încercat să facă lumină”. Câtă lumină însă, numai de presupus, în condițiile în care întunericul asupra ceea ce se ascunde în dosul aranjamentelor obscure și păguboase s-a așezat și mai intens. Și, pentru că nu vrem să întărâtăm și mai mult cuibul de viespi, care, realmente, se înfruptă și mai dihai din ce le-a mai rămas la îndemână, ne întărim susținerea cu ceea ce ne oferă și celălalt partener de guvernare – ca să evităm a zice de hoție – Sorin Grindeanu. Cel care ne asigură că adevăratele „șobolănisme” sunt reprezentate de încercările de vânzare a unor companii precum Romgaz, CEC sau Portul Constanța. Față de care tranșează cu o surprinzătoare nonșalanță: „Asta, de fapt, înseamnă să furi cămara cu totul!”.

O concluzie, care ne îndreptățește să constatăm că, de fapt, ceea ce fostul premier încearcă să justifice printr-o simplă metaforă este mai mult decât orice figură de stil. În fapt, o veritabilă hoție. În dauna cui? Ca întotdeauna, a poporului, a majorității care privește uimită cum se scurg miliardele de euro – pentru care vom îndatora generațiile de după noi – în buzunare străine de tot ce ar însemna redresarea sau acea reformă economică atât de vehiculată. Dar, care rămâne un deziderat a cărui valoare – după cum se observă – se diminuează cu fiecare an în adaos. În rest, atâtea și-atâtea neverosimile perorații și imputări însoțite de replici pe măsură, care vin direct în întâmpinarea afirmațiilor potrivit cărora furtul din magazia (cămara, după alții) cu bunuri a România (atâtea câte au mai rămas) a atins apogeul și nu mai justifică, în niciun fel, aberațiile despre așa-zisă „reformă”. Pentru că, vrem ori nu vrem să acceptăm, niciodată o tendință către un mai bine, nu poate fi confundată cu o accedere înspre un mai rău.

Iată, tot atâtea considerente menite să ne justifice rezervele în privința potecilor bătătorite în afara drumului corect, pe care ar fi trebuit să înainteze societatea românească, în toată această perioadă. Răstimp, în care șobolanii infiltrați în cala navei cu nume, cu istorie și tradiții atât de frumoase, ne-au lăsat corabia la voia valurilor neprielnice interesului românesc. Iar, acum, când simt că vasul este pe cale să se scufunde ies la suprafață. Nu la lumină – cum se încearcă să ne fie indusă ideea – căci lumina este specifică doar purității. Calitate, ce nu are nicio tangență cu starea orbecăitoare a muridelor, care ies la acea suprafață aflată însă sub linia de plutire. Și, pe care, în termeni marinărești, o numim carenă. O altfel de carenă șubrezită de cariile unor dăunători de cea mai josnică speță animală: șobolanii. O șoboloniadă – după cum înșiși împricinații o evidențiază – care perpetuează un dezastru, cum nu i-a fost dat României să înregistreze vreodată. Indiferent de care parte se basculează. De aici și temerea – de astă dată, pe deplin justificată – a mai marilor peste rozătoarele din avuția națională (da, din avuția națională; căci, în pofida oricăror dispoziții constituționale, s-a ajuns să se ronțăie până și din activele statului român, ca și din resursele-i naturale), de a prelua cârma unei corăbii aflată în deriva unei potențiale furtuni.

Așadar, luând aminte la „circul politic al zilei”, nu știu de ce, îmi vine să-i strâng mâna lui Ilie Bolojan pentru această – hai să-i zicem – reușită „metaforă”, a cărei profundă semnificație rezumă atât de nimerit tot ce întâmplă, în prezent, pe scena politico-economică a nefericitei Românii. Cu implicații sociale dintre cele mai grave. Dezastruoase – credem – care s-au cocoțat sus pe catargul României a avut bunele și mai puțin bunele sale, dar – după cum reiese din recentele date furnizate de INS – ca și din cele resimțite nemijlocit de către majoritatea populației, în prezent, starea generală a Țării, a economiei sale, ca și a bunului trai, s-au deteriorat îngrijorător. Tot atâtea aspecte majore, care îndreptățesc afirmația unora dintre specialiștii de marcă ai României, potrivit căruia: „Guvernul Bolojan a fost îngrozitor. România alunecă spre o scădere dramatică a nivelului de trai, pentru cel puțin doi ani”. N-o spunem noi, o atestă, în mod calificat, profesorul universitar dr. Adrian Mitroi, expert cu recunoaștere în domeniul finanțelor comportamentale, de la Academia de Științe Economice din București (apud Sanda Marin, Aleph News, Business, 8 mai 2026). În privința unei viitoare guvernări nu se întrevede nicio schimbare esențială: aceeași Mărie, fără de nicio altă pălărie! Cu sau fără Bolojan, coalițiile – cu toate invectivele aruncate reciproc – suntem siguri că se vor reface. Mai mult ca sigur, cu aceiași actori, care au dominat și până acum scena politică a Țării. Căci, așa precum câinii nu pleacă de la măcelărie, tot așa nu vor pleca nici șobolanii de la cașcaval. În rest, cu toate mofturile lor de fată mare, care și-a pierdut virginitatea între timp (în cazul de față, moralitatea și onestitatea), cu insignifiante corecții, fostele fiefuri își vor da mâna și se vor regrupa. Din cele mai simple motive: nicio formațiune nu preferă opoziția, în dauna avantajelor pe care ți le oferă puterea; niciun partid nu are garanția că va mai câștiga electoral la nivelul scontat; niciun parlamentar nu agreează anticipatele, în defavoarea poziției actuale, pe care nu sunt siguri că perspectiva le-o va mai asigura vreodată.

Încolo, palavre, angajamente și promisiuni mincinoase. Aceleași șobolănisme, cu care se vor umple și-n viitor ecranele televizoarelor, mințile celor creduli și buzunarele manipulanților. În timp ce hoția, corupția, obediența, trădarea, mârșăvia și incapacitatea vor adânci încă multă vreme dezastrul în care se zbate Țara. Și din care, să sperăm, totuși, că vom ieși cât mai curând… Iată și opinia reputatului expert american James Carafano, directorul Centrului Douglas și Sarah Allison pentru Studii de Politică Externă și vicepreședinte al Institutului Kathryn și Shelby Cullom Davis pentru Studii Internaționale din cadrul Fundației Heritage în referire la ceea ce se întâmplă în România: „ţara dumneavoastră. are nevoie de prosperitate, de progres. Liderii trebuie să pună ţara pe primul plan. Trebuie să fim realişti. Liderii trebuie să-şi intensifice activitatea, să spună că lucrurile nu privesc poziţia lor părtinitoare, ci doar contează ceea ce este mai bine pentru România” (interviu la Antena 3 în 12 mai 2026). Totodată, expertul vine și cu soluții, care poate pune capăt debandadei politice, precizând că ar fi „mare păcat să fie un Guvern de tehnocraţi în România”, insistând asupra următoarelor: „Aveţi nevoie de un Guvern cu o poziţie pro-românească (rețineți bine: proromânească). Trebuie, deci, să vă concentraţi pe politici, şi nu pe a alege o echipă sau alta, pentru că nu suntem la fotbal”. Da, cu toții credem că România, dincolo de orice proeuropenism ori prooccidentalism sau mai știu eu ce alte aspirații (pe care nu le respingem categoric, dacă au corespondent în vrerea majoritară) are nevoie de guvernanți care să-și iubească Țara și căreia să-i asigure propășirea. În primul rând, în favoarea poporului român, pe care trebuie să-l reprezinte cu cinste și onoare și căruia să-i recunoască valorile fundamentale, fără să permită cuiva să le întineze în vreun fel. Totul – așa cum ne îndemna și expertul american – de pe o poziție pro-românească. Pentru aceasta însă este nevoie de înțelepciune, de inteligență, de competență, de cinste, de corectitudine, de empatie și de politici reale în folosul românilor. Înainte de toate și de orice.

Doamne, ocrotește-i pe români!

Ah, Războiul Rece, echivalentul geopolitic a doi foști iubiți care refuză să vorbească direct, dar petrec decenii întregi trimițând cărți poștale pasiv-agresive prin intermediul unor terțe părți, înarmându-și prietenii comuni și lansând ocazional sateliți doar pentru a demonstra că încă știu cum să construiască lucruri care nu explodează ”intenționat”. Să fim clari: acesta nu a fost un război purtat cu baionete, ci cu planuri, nu cu tranșee, ci cu grupuri de experți și nu cu strigăte de luptă, cu comunicate de presă atent calibrate, emise la 3:17 dimineața, ora locală pentru că nimic nu spune „Nu intra în panică” mai bine decât publicarea analizei posturii tale nucleare în timpul matineului de la miezul nopții al emisiunii ”Sunetul Muzicii” de la televiziunea de stat din Moscova sau Washington DC. Războiul Rece a fost mai puțin ”război” și mai mult un joc de șarade cu miză mare, care a durat decenii, unde „comunism” și „capitalism” erau cele două cuvinte pe care nu aveai voie să le numești, dar toată lumea le șoptea în reportofoane, apoi îngropa casetele în buncăre de beton lângă lăzi cu cartofi deshidratați și frică existențială. Arhitectura era absurd de elegantă: două superputeri, fiecare convinsă că cealaltă era la un semn greșit, distanța de a apăsa Butonul, dar ambele atât de îngrozite de incinerarea reciprocă încât au dezvoltat un întreg lexicon al reținerii, destindere, MAD (Distrugere Reciproc Asigurată, da acronimul este o replică cu consecințe existențiale) și „măsuri de consolidare a încrederii” (o expresie atât de liniștitoare încât ar putea adormi un focos termonuclear).

Era ca și cum ai fi privit doi luptători de sumo încercuindu-se timp de patruzeci și cinci de ani, mormăind sloganuri filozofice, aruncând ocazional pamflete în loc de palme și oprindu-se la mijlocul postarii pentru a finanța împreună o aselenizare, doar pentru a demonstra că pot construi ceva frumos fără să arunce mai întâi în aer ceea ce ar putea fi făcut. Și oh, intermediarii! Războiul Rece nu a luptat în anumite locuri, au luptat prin ele, ca o pereche de părinți autoritari care își rezolvă divorțul redecorând dormitoarele copiilor lor fără consimțământ. Coreea, Vietnam, Angola, Afganistan, acestea nu erau câmpuri de luptă; erau decoruri fără să știe unde actorii principali nu apăreau niciodată, trimiteau studenți înarmați cu puști în surplus, scenarii ideologice și un număr suspect de mare de pălării nepotrivite. Istoria, în acest context, nu s-a scris, a fost externalizată, subcontractată pentru conflicte locale cu branding global și zero clauze de exonerare de răspundere.

Chiar și tehnologia avea o logică: sateliți spion cu nume precum „Găuri de cheie” și „Pasăre mare” care priveau în jos ca niște vecini curioși verificând dacă silozul de rachete din curtea celuilalt se potrivea cu permisul de zonare; computere timpurii care umpleau camere întregi și calculau traiectorii cu viteza unei broaște țestoase deosebit de hotărâte; și infamul „telefon roșu”, un mit atât de persistent încât a atins sfințenia diplomatică, în ciuda faptului că adevărata linie telefonică era un teletip care tipărea mesaje în ”engleza simplă”, pentru că, se pare, chiar și Armaghedonul necesita un verb corect și un subiect. Așadar, de ce a rămas rece? Nu din cauza virtuții, nu din cauza înțelepciunii, pentru că ambele părți au înțeles în cele din urmă ideea principală: condiția supremă a victoriei nu era câștigarea. Nu era pierderea atât de catastrofală încât să nu mai rămână nimeni să înmâneze trofeul. Războiul Rece nu s-a încheiat cu Un foc de artificii sau un scâncet, s-a încheiat cu un oftat, o ridicare din umeri și o îmbrățișare de grup foarte lungă și foarte stângace, care a implicat independența țărilor baltice, perestroika și un singur Zid al Berlinului, ușor lovit, pe care cineva, undeva, uitase să-l încuie. Ceea ce ne lasă, decenii mai târziu, uitându-ne cu ochii în patru la titlurile de astăzi, ciocniri cibernetice deghizate în „operațiuni informaționale”, războaie comerciale purtate cu tarife vamale în loc de tancuri și rivalitate între marile puteri care se exprimă prin emoji-uri și sancțiuni, întrebându-ne: am schimbat doar brumă cu ceață? Nu s-a terminat Războiul Rece, ci doar „hibernează”, ghemuit într-o fermă de servere din Estonia, visând la numere analogice și diplomație dial-up? Poate că adevărata lecție nu este cum să prevenim un război fierbinte, cum să recunoaștem, cu un umor negru și neclintit, că cele mai reci războaie sunt cele pe care le înghețăm, le încălzim și le purtăm din nou doar că cu Wi-Fi mai bun și subtitrări mai proaste.

Uniunea Sovietică nu s-a prăbușit, s-a dizolvat. Nu în pahare Berzelius, nici măcar cu un scâncet, ci cu finalitatea liniștită și înfiorătoare a unui ghețar care se desprinde într-o mare tăcută: o fractură structurală atât de profundă încât însăși tectonica ordinii globale s-a mișcat sub picioarele noastre. Pe 26 decembrie 1991, URSS a încetat să mai existe, nu ca un imperiu învins, ci ca o ficțiune juridică lipsită de substanță, cu instituțiile sale golite de sub control, ideologia sa abandonată, granițele sale redesenate nu prin tratat, ci prin decret administrativ și fervoare naționalistă. Ceea ce a urmat nu a fost răsăritul de soare al eliberării, ci un amurg geopolitic ambiguu, instabil și periculos de neexplorat. Pericolul imediat nu era doar haosul, ci instabilitatea structurată: o lume brusc lipsită de busola sa bipolară. Timp de aproape o jumătate de secol, Războiul Rece funcționase, oricât de periculos, ca un mecanism de reglementare pervers. Distrugerea reciproc asigurată impunea disciplină; rivalitatea ideologică, oricât de goală, oferea coerență narativă; chiar și spionajul și războaiele prin interpuși funcționau în cadrul unor linii roșii tacite, chiar dacă nerostite. Odată cu prăbușirea sovietică, acea arhitectură a dispărut, nu a fost înlocuită, evacuată. În acel vid nu s-au repezit democrația liberală, ci forțe centrifuge: milițiile etnice din Transnistria, ambiguitatea nucleară din Kazahstan, liderii militari din Tadjikistan și primele tremurături ale insurecției islamiste din Valea Ferghana. Harta nu s-a simplificat s-a fracturat. Au apărut cincisprezece republici, dar și zeci de entități nerecunoscute, conflicte înghețate și suveranități contestate, fiecare o fisură în ordinea post-westphalian, fiecare un potențial canal pentru arme, narcotice sau contagiune ideologică.

După el a rămas frica și teroarea psihologică, și de ce nu… ceva mai cald. Să fie pace!