Arhiva zilnică: 9 iulie 2017

Valorile perene ale omului

– arhitectura nevăzută a existenței umane –

De-a lungul istoriei, omenirea a cunoscut transformări spectaculoase. Imperii au apărut și au dispărut, ideologii s-au succedat cu repeziciune, iar progresul științific și tehnologic a schimbat profund modul de viață al oamenilor. Totuși, dincolo de această continuă schimbare, există câteva valori fundamentale care au rămas neclintite, asemenea unor stele călăuzitoare pe bolta existenței. Ele nu aparțin unei epoci, unei religii sau unui popor anume, ci întregii umanități. Sunt valorile perene – acele repere morale și spirituale fără de care omul și societatea și-ar pierde sensul. În jurul lor s-au construit marile religii, marile sisteme filozofice, codurile juridice și operele de artă care au traversat veacurile. Atunci când au fost respectate, civilizațiile au înflorit; când au fost ignorate sau răstălmăcite, au urmat conflicte, dictaturi și decădere morală. Între toate aceste valori, un prim loc îl ocupă adevărul. Adevărul reprezintă temelia oricărei cunoașteri autentice. Fără el, nici știința, nici justiția, nici educația și nici relațiile dintre oameni nu pot exista în mod sănătos. El înseamnă conformitatea cu realitatea, dar și onestitatea intelectuală de a accepta faptele chiar și atunci când ele contrazic propriile convingeri sau interese. Încă din Antichitate, filozofii au căutat adevărul ca pe binele suprem al spiritului. Socrate preferă să moară decât să renunțe la ceea ce considera adevărat, iar Platon vedea în adevăr lumina care scoate omul din întunericul ignoranței. În lumea contemporană, dominată de propagandă, manipulare și avalanșa informațiilor, căutarea și găsirea adevărului devine poate mai dificilă ca oricând. Tocmai de aceea, discernământul, promovarea spiritului critic și responsabilitatea intelectuală sunt virtuți indispensabile. Din adevăr izvorăște încrederea. O societate în care adevărul este respectat poate construi instituții solide, relații stabile și un climat al respectului reciproc. Minciuna poate aduce avantaje de moment, dar pe termen lung distruge caracterul individului și credibilitatea comunității. La fel de fundamental este binele. Binele reprezintă expresia morală a umanității. El se manifestă prin compasiune, altruism, generozitate și disponibilitatea de a veni în sprijinul celui aflat în nevoie. Nu întâmplător toate marile religii și doctrine etice au formulat, sub diferite forme, aceeași regulă de aur: să nu faci altuia ceea ce nu ai dori să ți se facă ție și, mai mult decât atât, să faci bine ori de câte ori ai posibilitatea.

Binele nu este întotdeauna spectaculos. De cele mai multe ori el se manifestă prin gesturi simple: o mână întinsă, un cuvânt de încurajare, o faptă discretă făcută fără a aștepta răsplată. Tocmai aceste gesturi alcătuiesc țesătura morală a unei societăți. Există o putere tăcută a binelui. El nu produce zgomot și nu caută gloria, însă schimbă destine, vindecă răni sufletești și creează solidaritate. Răul poate impresiona prin forță și violență, dar binele este cel care construiește și dăinuie. Alături de adevăr și bine se află frumosul. Frumosul nu este un simplu ornament al existenței, ci o necesitate a spiritului. El se regăsește în natură, în muzică, în literatură, în arhitectură, în gesturile nobile și chiar în caracterul unui om. Frumosul educă sensibilitatea, rafinează sufletul și îl apropie pe om de armonia universului. Civilizațiile au lăsat posterității nu doar monumente de piatră, ci și capodopere artistice care continuă să emoționeze după sute sau chiar mii de ani. O catedrală gotică, o simfonie de Beethoven, sculpturile lui Brâncuși sau versurile lui Eminescu demonstrează că frumosul depășește limitele timpului.

Dar există și un frumos moral. El se vede în noblețea unui caracter, în modestia celui puternic, în curajul celui care își asumă adevărul și în eleganța sufletească a omului care respectă demnitatea semenilor săi. Acolo unde frumusețea exterioară este trecătoare, frumusețea interioară poate deveni nemuritoare. Poate cea mai profundă dintre toate valorile este iubirea. Iubirea reprezintă forța care unește oamenii și conferă existenței sens. Iubirea nu se reduce la sentimentul dintre două persoane; ea cuprinde dragostea față de familie, prietenie, respectul pentru părinți, devotamentul față de copii, atașamentul față de patrie și iubirea pentru întreaga umanitate. Din iubire se nasc sacrificiul, iertarea, răbdarea și speranța. Omul care iubește autentic nu urmărește doar propriul interes, ci binele celuilalt. În această capacitate de a ieși din sine și de a se dărui se află una dintre cele mai înalte expresii ale condiției umane. Numeroși gânditori au afirmat că iubirea este cea mai mare putere creatoare din univers. Ea poate învinge ura, poate reconstrui comunități distruse și poate reda sens unor vieți aflate în pragul disperării. O lume lipsită de iubire ar deveni rece, mecanică și lipsită de umanitate.

Dacă aceste patru valori reprezintă fundamentul existenței, următoarele patru constituie arhitectura morală a societății. Prima dintre ele este libertatea. Libertatea reprezintă dreptul fiecărui om de a gândi, de a vorbi și de a acționa potrivit propriei conștiințe. Ea a inspirat revoluții, constituții și lupte pentru emancipare. Totuși, adevărata libertate nu înseamnă absența oricărei limite. Libertatea autentică presupune responsabilitate. Ea încetează acolo unde începe încălcarea drepturilor și libertăților celorlalți. O societate în care fiecare ar face exclusiv ceea ce dorește s-ar transforma rapid într-un haos. De aceea, libertatea și responsabilitatea sunt două fețe ale aceleiași monede. Omul cu adevărat liber nu este acela care își satisface orice impuls, ci acela care își stăpânește propriile patimi și își asumă consecințele faptelor sale. O altă valoare indispensabilă este dreptatea. Dreptatea reprezintă echilibrul moral al societății. Ea oferă fiecăruia ceea ce i se cuvine și garantează egalitatea în fața legii. Fără dreptate, puterea devine abuz, iar legea se transformă într-un instrument al arbitrariului. Încă din Roma antică, dreptatea era definită ca voința permanentă de a da fiecăruia dreptul său. Această definiție și-a păstrat actualitatea până în zilele noastre. O justiție independentă și imparțială reprezintă unul dintre pilonii oricărei democrații autentice. Dar dreptatea nu aparține doar tribunalelor. Ea începe în familie, în școală, la locul de muncă și în fiecare decizie cotidiană prin care alegem să fim corecți sau nedrepți.

Strâns legată de dreptate este demnitatea. Demnitatea exprimă valoarea intrinsecă a fiecărei ființe umane. Ea nu depinde de avere, funcție, origine socială sau nivel de educație. Omul are demnitate prin simplul fapt că este om. Respectarea demnității constituie fundamentul drepturilor omului și al civilizației moderne. Atunci când demnitatea este călcată în picioare, apar discriminarea, umilința, violența și totalitarismul. Există însă și o dimensiune interioară a demnității. Ea înseamnă respect de sine, verticalitate morală și refuzul compromisurilor care degradează caracterul. Demnitatea îi permite omului să rămână fidel propriilor principii chiar și în condiții dificile.

În sfârșit, această arhitectură morală este desăvârșită de onoare, numită pe bună dreptate adevărul moral. Onoarea reprezintă concordanța dintre ceea ce gândim, ceea ce spunem și ceea ce facem. Ea înseamnă integritate, loialitate și respectarea cuvântului dat. În trecut, onoarea constituia una dintre cele mai prețuite virtuți ale cavalerilor, militarilor, magistraților și oamenilor de stat. Astăzi, deși termenul este rostit mai rar, valoarea sa rămâne aceeași. Reputația poate fi oferită de ceilalți, însă onoarea este construită exclusiv prin propriile fapte. Ea nu poate fi cumpărată și nici impusă prin autoritate. Se câștigă greu și se pierde ușor. Un om onorabil inspiră încredere, iar încrederea reprezintă cimentul relațiilor sociale. Fără oameni de onoare, contractele devin simple hârtii, promisiunile devin vorbe goale, iar instituțiile își pierd credibilitatea. Privite împreună, aceste opt valori alcătuiesc o adevărată hartă morală a existenței umane. Adevărul luminează mintea, binele modelează caracterul, frumosul înnobilează sufletul, iar iubirea unește oamenii. Libertatea permite dezvoltarea persoanei, dreptatea asigură echilibrul social, demnitatea protejează valoarea fiecărei ființe umane, iar onoarea garantează credibilitatea și integritatea vieții publice și private.

Lumea viitorului va fi, fără îndoială, dominată de inteligența artificială, automatizare și descoperiri tehnologice greu de imaginat astăzi. Dar nici cea mai sofisticată tehnologie nu va putea înlocui aceste valori. Ele nu sunt produse ale progresului, ci condiții ale umanității însăși. Civilizațiile nu supraviețuiesc prin bogăție sau prin forță militară, ci prin fidelitatea față de valorile care le-au întemeiat. Atât timp cât omul va continua să caute adevărul, să facă binele, să admire frumosul, să iubească, să apere libertatea, să înfăptuiască dreptatea, să-și păstreze demnitatea și onoarea, speranța într-o lume mai dreaptă și mai luminoasă va rămâne vie. În aceste valori se află, de fapt, adevărata măsură a omului și moștenirea cea mai prețioasă pe care fiecare generație este datoare să o lase celei care vine.


Ulise a’ lui Nolan…

După Ulise al lui Homer și Ulise al lui J. Joyce, de ce nu ar exista și un Ulise a’ lui Nolan?!… Pentru prima dată, totul – sau aproape totul – devine despre Regizor și despre viziunea sa, despre alegerile sale, despre curajul său, nu despre opera sa sau despre artă în general. În fond, aceasta este postmodernitatea și nici măcar nu ne putem supăra fără a ne ridica împotriva spiritului epocii. Nou, interpretare, intertextualizare. Regizorul-artist este în prim-plan, iar textul – un simplu pretext. Despre Homer nici nu mai poate fi vorba. Pentru a înțelege mesajul – dacă există vreunul -, ochii și urechile sunt îndreptate, în primul rând, nu către text sau către autorul său inițial, ci către marele Regizor. Și astfel, succesul este asigurat de trecerea pe care acesta o are într-un mediu amorf al intersubiectivității, nu de valoarea intrinsecă a filmului. Și critica negativă, și cea pozitivă îi fac bine în aceeași măsură, pentru că astfel se lărgește masa spectatorilor; dacă aceștia sunt extaziați – foarte bine, dacă sunt indignați – și mai bine. Nu valoarea duce la faimă, ci faima la valoare. Toate comentariile – și am parcurs destul de multe, în toate registrele posibile: de la nepăsare la golănie, de la admirație la dezgust, de la superficialitate la profunzime! – rămân captive în peliculă, iar aceasta este o realizare în sine. Unii – cu un soi de naivitate – se întreabă de ce Elena este neagră, de ce Sinon este jucat de un actor transgender cu trăsături de copil de 12 ani, de ce Agamemnon – cu coiful lui negru, strălucitor, și cu purtarea sa de robot – pare un Darth Vader de pe Temu, de ce actorul care îl joacă pe Ulise pare el însuși rătăcit și nesigur de propria identitate, ca un Jason Bourne amnezic, sau de ce bardul de la curtea Itacăi este un negru care spune povestea Troiei pe ritmuri de rap.

Alții trec într-un registru mai înalt și sunt nemulțumiți de ideile politice, sociale și culturale transmise în repetate rânduri în film, fără vreo jenă în fața pericolului anacronismului, irelevanței și absurdității. În câteva locuri, actorii discută cu seriozitate despre căderea propriei civilizații – pe care, corect, o numesc civilizația Epocii Bronzului -, deși „civilizație” și „cultură” sunt cuvinte puse în circulație cu acest înțeles abia începând cu secolul al XVIII-lea, spre deplina satisfacție a conservatorilor.

Feminismul nu iartă nici el: Circe ține un discurs militant, coborât parcă direct din Simone de Beauvoir, în timp ce „îi face” pe tovarășii lui Ulise – literalmente și metaforic – porci; nimfa Calipso, posesivă și erotomană – a lui Homer -, este înlocuită cu o nimfă Calipso altruistă și afectuoasă – a lui Nolan -, iar Penelopa se dovedește a avea, din perspectivă progresistă, un apetit sănătos pentru putere, punându-l la punct pe Telemah atunci când acesta pare că vrea să îi iasă de sub tutelă, cum îi stă bine unei adevărate „mame devoratoare” a secolului XXI. (Comentariu personal pentru cei care au văzut deja filmul: oare de ce mi se pare că Telemah nu pleacă neapărat în căutarea tatălui său, ci mai degrabă fuge de maică-sa?!). Corectitudinea politică este reprezentată atât de ostentativ și de neechivoc, încât nici măcar nu mai merită menționată: zei și muritori – negri, asiatici, indieni… În fine, mai sunt și cei care par preocupați în mod direct de arta cinematografică. De ce cetatea Itacăi pare mai degrabă o ruină uitată de vreme, așezată pe o stâncă deasupra mării? De ce Troia pare o construcție din butaforie ieftină? De ce filtrele folosite fac ca Mediterana să semene mai degrabă cu Marea Nordului, iar Ulise și tovarășii săi – cu niște vikingi autentici, adunați din toate colțurile lumii? (Tentația este uneori prea mare!)

Cum de s-a ajuns, după toată literatura greacă și după tradiția post-dantescă, la reprezentarea Iadului sub forma unei autostrăzi largi, pe care bitumul nu a avut încă timp să se întărească? De ce trec actorii de la recitarea unor platitudini la discursuri politice, aparent profunde, cu atâta lejeritate? Și ce este cu zgomotul continuu care îți inflamează creierul? Cadrele, culorile și sunetul te duc cu gândul mai degrabă la ideea de experiment decât la aceea de epopee… Și totuși: povestea? Și aici părerile sunt împărțite! Canonul ridică ștacheta destul de sus, dar cred că tocmai confruntarea cu această ștachetă poate fi salvatoare. Chiar și curajul unei asemenea întreprinderi este de apreciat. Din povestea lui Ulise pot fi extrase noi niveluri de interpretare, reformatoare chiar și pentru modernitatea obișnuită cu orice. Nu că Nolan ar fi făcut acest lucru! Eu însumi îmi închipui un Ulise modern, a cărui rătăcire este una mai degrabă psihologică, provocată de traumele războiului; un Ulise care coboară în infernul plăcerilor, al drogurilor și al crimelor de tot felul; un Ulise pentru care familia și casa sunt un far călăuzitor.

Să nu uităm că întreaga cultură a Renașterii a pornit de la inițiativa de a recupera cultura greco-romană prin spiritul proaspăt al creștinătății. Prin urmare, poate fi salutată reîntâlnirea cu trecutul, oricât de forțată și de kitsch-oasă, oricât de lipsită de pietate ar fi. Este, în primul rând, o recunoaștere a existenței acelui trecut; și, în fond, astfel pot fi reînnoite și salvate culturile. Chiar și cultura noastră a noului perpetuu, a progresului ca valoare, a siliciului… Totuși, acest Ulise a’ lui Nolan nu este, din păcate, doar a’ lui Nolan! În el nu se regăsesc doar viziunea și talentul lui Nolan, ci – sunt convins! – și constrângerile, și lașitățile sale. Ulise este asumat de Nolan, însă Ulise al lui Nolan este și Ulise al factorilor de decizie de la Oscar, este și Ulise al celor care au finanțat filmul, este și Ulise al celor care îl vizionează și îl critică cu atâta pasiune. Este Ulise al tuturor celor care l-au influențat pe Nolan.

Cred că filmul respectă în mod deliberat cotele de reprezentare cerute pentru a se putea califica la premiile Oscar, din rațiuni practice, nu ideologice; cred că limitările de buget și-au spus, pe alocuri, cuvântul, și producția a avut de suferit, și cred că alegerea unui anumit public-țintă a impus simplificări ale dialogului și ale poveștii și nu vreo nouă sensibilitate artistică trezită de intersecția cu operele canonice al culturii occidentale. Nu este vorba despre curaj, ci despre conformism. Iar acest lucru este mai dezamăgitor decât dacă Ulise ar fi fost un fel de manifest. Abia această constatare decade filmul din sfera valorii și clarifică așa-numitele „controverse” din jurul său. Ulise al lui Nolan este, de fapt, un Ulise al subculturii postmoderne.

Și poate că este puțin și al lui Homer. Puțin. Prea puțin pentru a conta și suficient pentru a menționa acest fapt… Dacă trebuie văzut?! Dacă ați ajuns la finalul articolului – probabil că nu!…


Trădarea la români – eseu istoric comparativ

Trădarea este una dintre constantele istoriei universale. Ea nu reprezintă o caracteristică specifică unui popor, ci o manifestare a naturii umane în raport cu puterea, interesele materiale, supraviețuirea politică sau ambițiile personale. Totuși, în conștiința istorică românească, tema trădării ocupă un loc aparte, fiind invocată frecvent pentru a explica înfrângeri militare, pierderea independenței, eșecuri politice sau fracturi sociale. De la cronici medievale până la literatura contemporană, românii și-au construit adesea propria memorie colectivă în jurul figurii trădătorului. O analiză comparativă demonstrează însă că frecvența trădărilor din istoria românilor nu este mai mare decât în cazul altor popoare europene. Diferența constă mai degrabă în dimensiunea geopolitică a spațiului românesc, aflat permanent între imperii, unde consecințele unei trădări deveneau adesea dramatice pentru întreaga comunitate.

Din Antichitate până în prezent, istoria Europei este presărată cu acte de trădare. În Grecia antică, Alcibiade și-a schimbat succesiv taberele între Atena, Sparta și Persia. În Imperiul Roman, asasinatele împăraților reprezentau aproape o regulă politică. Celebrul asasinat al lui Iulius Caesar, în care Brutus și Cassius au participat împotriva propriului binefăcător, a devenit simbolul universal al trădării. În Evul Mediu occidental, nobilii francezi, englezi sau germani își schimbau deseori fidelitatea în funcție de interesele feudale.

Prin urmare, trădarea nu este o excepție românească, ci una europeană. Specificul spațiului românesc. Țările Române au fost situate la intersecția intereselor a patru mari puteri: Imperiul Otoman; Regatul Ungariei, apoi Imperiul Habsburgic; Polonia; Rusia. Domnitorii români trebuiau să supraviețuiască într-un permanent joc diplomatic. În asemenea condiții, boierimea devenea principalul factor de instabilitate. Spre deosebire de Franța sau Anglia, unde monarhia a reușit relativ devreme să limiteze autonomia marilor nobili, în Moldova și Țara Românească boierii păstrau o putere foarte mare. De aici rezultă numeroase comploturi.

Trădările din Evul Mediu românesc: Mircea cel Bătrân. Domnia sa a fost marcată de opoziția unor grupări boierești care preferau înțelegerea cu otomanii. Nu era vorba întotdeauna despre lipsă de patriotism, ci despre interese economice și dorința conservării privilegiilor; Vlad Țepeș. Imaginea sa este legată tocmai de lupta împotriva boierilor considerați trădători. Execuțiile de la Târgoviște și Poenari aveau un caracter politic: consolidarea autorității centrale; Ștefan cel Mare. A înfruntat repetate comploturi boierești. Cronica lui Grigore Ureche amintește conflictele dintre domn și marii boieri, dintre care unii întrețineau legături cu Polonia sau Ungaria; Mihai Viteazul. Moartea sa simbolizează una dintre cele mai dramatice combinații dintre trădarea internă și interesele externe. O parte dintre boieri i-au retras sprijinul, iar generalul imperial Giorgio Basta a acceptat eliminarea voievodului. Nu doar românii l-au trădat, ci și aliații occidentali.

Epoca fanariotă. În această perioadă, fidelitatea față de interesele locale era adesea înlocuită de loialitatea față de Poarta Otomană. Funcțiile publice se cumpărau. Boierii schimbau alianțele cu o mare rapiditate. Fenomenul nu era însă unic. În aceeași perioadă, în Polonia, magnații paralizau statul prin celebrul „liberum veto”, iar în Italia micile principate practicau alianțe schimbătoare aproape permanente.

Revoluția de la 1848: Și aici apar acuzații reciproce de trădare. Conservatorii îi considerau trădători pe revoluționari. Revoluționarii îi considerau trădători pe colaboratorii Imperiului Otoman și ai Rusiei. Privită obiectiv, situația reflecta o confruntare între proiecte politice diferite.

Unirea Principatelor: În jurul lui Alexandru Ioan Cuza apar opoziții din toate taberele. Celebrul act din 11 februarie 1866 este calificat de istoriografie fie drept lovitură de stat necesară, fie drept trădare. Interpretarea depinde de perspectiva politică.

Primul Război Mondial. România cunoaște cazuri izolate de colaborare cu Puterile Centrale. Totuși, fenomenul este incomparabil mai redus decât în Franța sau Belgia ocupată.

Al Doilea Război Mondial. Tema trădării reapare în mai multe forme. Unii istorici consideră actul de la 23 august 1944 o salvare națională. Alții îl interpretează drept trădare față de alianța existentă. Istoricul trebuie să distingă între judecata morală și analiza contextului strategic.

Comunismul. Aceasta reprezintă probabil perioada în care conceptul de trădare capătă cea mai mare amploare. Securitatea dezvoltă un sistem bazat pe informatori. Prietenii, colegii și chiar membrii familiei puteau deveni colaboratori. În acest caz, trădarea încetează să mai fie exclusiv politică și devine socială. Fenomenul este însă comun întregului bloc comunist: Germania de Est;  Cehoslovacia; Polonia; Bulgaria; URSS.  Cum se compară România cu alte state europene?

Franța – Istoria Franței abundă în trădări: Războiul de O Sută de Ani; colaborarea regimului de la Vichy cu Germania nazistă; numeroase comploturi aristocratice.

Anglia – Războiul celor Două Roze este aproape un manual al trădărilor succesive. Thomas Cromwell, Richard Neville („Kingmaker”), Guy Fawkes sau Benedict Arnold (în spațiul anglo-american) ilustrează aceeași realitate.

Rusia – Loviturile de palat au devenit aproape o tradiție între secolele XVII-XVIII. Numeroși țari au fost înlăturați prin conspirații.

Italia – Renașterea italiană este dominată de schimbarea permanentă a alianțelor între orașele-stat. Machiavelli însuși descrie politica drept artă a interesului.

Polonia – Confederația de la Targowica (1792) este considerată una dintre cele mai grave trădări naționale din istoria Europei.

Norvegia – Numele lui Vidkun Quisling a devenit sinonim universal cu trădarea.

Cehia – În memoria cehă, colaborarea unor elite după Acordul de la München reprezintă încă o traumă istorică.

De ce românii vorbesc atât de mult despre trădare? Există mai multe explicații. România s-a aflat permanent între imperii. Boierimea era mai puțin instituționalizată decât nobilimea occidentală. Cronici precum cele ale lui Grigore Ureche, Miron Costin și Ion Neculce accentuează rolul boierilor trădători. Mai târziu, literatura romantică amplifică această imagine. În secolul al XIX-lea și începutul secolului XX, explicația prin trădare devine un instrument de educație patriotică. Istoricul modern trebuie să evite explicațiile simplificatoare. Nu orice schimbare de alianță constituie trădare. Uneori este: adaptare geopolitică; supraviețuire; compromis diplomatic; conflict între două concepții legitime despre interesul statului. La fel, nu orice colaborare cu o putere străină poate fi redusă la lipsă de patriotism. Contextul, constrângerile și opțiunile reale disponibile trebuie analizate înainte de a formula judecăți morale.

Istoria românilor nu este mai bogată în acte de trădare decât istoria Franței, Angliei, Italiei, Poloniei sau Rusiei. Ceea ce diferențiază experiența românească este vulnerabilitatea geopolitică a unui spațiu aflat la confluența marilor imperii și dificultatea construirii unor instituții politice stabile într-un asemenea context. Trădările au avut adesea efecte disproporționat de mari asupra destinului național, ceea ce a făcut ca ele să rămână adânc întipărite în memoria colectivă. În același timp, istoria românilor oferă și numeroase exemple de loialitate și sacrificiu: rezistența unor voievozi în fața expansiunii otomane, solidaritatea din timpul marilor războaie, lupta pentru Unirea din 1859 și pentru Marea Unire din 1918, precum și opoziția față de regimul comunist. O interpretare echilibrată trebuie să țină seama de ambele dimensiuni. Trădarea este o categorie morală și politică prezentă în toate societățile europene; ceea ce diferă este contextul istoric în care ea se manifestă și felul în care memoria colectivă o transformă într-un simbol al destinului național.


Hei, Țară! Ușor cu pianul manipulării (păcii) pe scara de război…

Și totuși, tu, ființa națională, ultim rațională, împinsă în amăgirea vândută de către guvernații și politicienii atât de trădători pe drumul spre capcana de război, nu uita! Drumul înapoi, spre pace, e lung… De aceea, ușor, ușor cu „pianul pe scări”!… Căci, dăm noi cu el de pământ la ordinul Bruxelles -ului, dar, de sub resturile lui, nu riscăm să scoatem doar fulgii și penele fragilei păci de acum, ci și pe noi… Mințiți, manipulați, folosiți… Iar pe însuși trupul țării am putea ajunge a (ne) întinde drept „carnea de tun” de care are nevoie Europa în planurile ei diabolice… Ușor, dară, cu pianul pe scări!… Într-un război se intră pe neclipite, aproape mai repede decât se împrăștie fumul de țigară al idioților aserviți care i-au astfel de decizii… Deciziile lor, nu „de război”, că și pe aia o primesc de la alții, poate de la Bruxelles, poate de la Kiev, poate și dinspre mâna întinsă a capcană a „unchiului Sam”, ci pe aceea de a face cale liberă, cu orice preț (material), orice cost (uman) deciziilor deja luate de alții… De a „mermeli” țara și poporul prin scenariile cusute cu felurite ițe provocatoare… Și este neîndoielnic că se alunecă repede în capcana războiului… Dar pacea de mai apoi se obține greu… Foarte greu… Poate peste o parte de timp din însuși timpul generației care a asistat blazată la împingerea ființei naționale în capcana de război, poate peste o vreme întreagă a generației următoare, poate peste multe, multe alte generații scurgându-și trecerea pe post de „carne de tun”…

Când v-a fi fost, dară, pierdută, drumul spre pace va fi lung… Greu, dificil, plin de compromisuri, de acceptări de acuzații, de asumări de învinovățiri cu nedrepte vini… Iar când va fi să vină din nou pacea, ție, celei ce ai fost atât de ușor folosită, abuzată în încrederea ta oarbă în cei ce te-au condus (aproape spre moarte) nu ți se vor deschide porțile liniștii pe care o vei venera atunci (privind în urmă la ceea ce ai lăsat a-ți fi luat), nu vei fi părtașă păcii, ca pace… Te vei mulțumi, din nou cu alte amăgiri, alte compromisuri… Căci vei fi privită ca fiind îndreptățită, nu la pacea cu lauri, ci la cea cu renunțări, cedări… Pentru că, nu uita!, pacea se semnează între aceia ce s-au războit… Și nu cu aceia ce s-au lăsat manipulați, folosiți, târâți în ceva ce nu-i privea… Chiar dacă vina nu a fost a ta, nu a fost națiunii tale, ci a guvernanților și politicienilor vânduți și trădători…

Ușor așadar cu pianul „dovediri” pe scara fragilului drum pe care ne aflăm astăzi… Pe care se află țara, pe care se află o națiune și pe care stă scris, chiar din literele păcii pe care le lăsăm franjurite acum, destinul de mâine… Sunt prea multe întrebări pentru a-i lăsa pe guvernanți să jubileze din posturile lor de aserviți altora. Care aproape și-au mulțumit acum stăpânul iar data imediat următoare promit a-i da deplină satisfacție: războiul. Și întreabă-te, dintâi, țară, de ce și cum se face că primul mesaj de felicitare a piloților care au doborât prima drona a venit, nu din propria-i țară, nu de la nivelul comenduirii militare străine sub care a fost pusă armata țării, nu de la bufonul mimetic al Cotrocenilor, ci de la Bruxelles?… De la aceea ce se vrea, și va fi, de se va ajunge acolo, comandantul suprem al războiului și al morții în haine militare din Europa: von der Leyen… Întreabă-te, apoi, cum de a ajuns drona atât de adânc spre centrul țării?… Sau poate de ce a fost lăsată?… Întreabă-te cum de nu a rămas nimic din ea?… Nimic cât să ne spună adevărul dintre fiarele și componentele arse, prăjite, topite, dar suficiente ca dovezi… Și cum de se face de „s-a pulverizat” fără urme, cum ne spunea ministrul apărării?… Întreabă-te și de ce singurul martor civil (știut) al doborârii primei drone a fost săltat și tratat, deși era cetățean civil într-o țară încă în pace, aproape la nivel de lege marțială?… Să nu spună nimic din ce a văzut, să fie suficient de speriat, terorizat mai apoi?!… Întreabă-te de ce dronele zboară aparent fără sens? Aparent spre nicăieri, dar mereu evitând rutele aeriene civile, orașele… De ce „ajunge” în locuri în care nu are ce să găsească? Când ar putea „defila”, provocator, pe lângă unități militare, orașe ori chiar pe lângă centrala nucleară… (Despre care, negreșit, o să ni se spună acum ca este expusă și are nevoie de următorul cost de înarmare, neavând nici o protecție militară). De ce dronele sunt lăsate să ajungă în anumite zone?… Nu trebuie cumva să ajungă acolo și cei ce pot „planta” dovezile necesare (e plină țara de agenți ucrainieni, să nu ne facem a nu avea habar)?… Iar când nu pot ajunge, dronele sunt intenționat distruse pentru a nu rămâne nimic din ele?…

Întreabă-te, Țară, și de ce au ajuns țărmurile de la malul mării câmpii întinse de nisip… „înnisipat”, dar nu pentru plajă, căci nu mai e nimeni acolo, nu mai vine aproape nimeni acolo, în pustiul arzător, poate mâine de foc, arătând aproape ca niște poligoane ori câmpii de luptă în așteptare?… Căci, da!, suntem într-un moment crucial… Rusia toacă mărunt toate facilitățile militare ale Ucrainei… Iar, curând, Kievul va trebui să găsească locuri de lansare din care să-și continue misiunea „comandamentului (armelor) de lungă distanță”… Și va avea nevoie de o țară care să-i găzduiască la propriu misiunea morții… Iar Europa de o țară-poligon care să țină războiul cât mai departe de „cei mari”… Și sunt multe, multe întrebări… Și nu întotdeauna doar lipsa răspunsurile ridică alte semne de întrebare…


Goga și mereu Goga!

Aud că se inflamează unele spirite în legătură cu Octavian Goga, „antisemitul” notoriu, care avea svastica afișată pe steagul partidului său, care a dus la interzicerea ziarului „Adevărul”, la disperarea unor persoane de bine împinse la sinucidere etc. Goga deranjează foarte tare și – spun unii – ștergerea sa din spațiul public ar fi salvatoare, ar asana societatea noastră așa de divizată, de neserioasă, de jalnică. Nu voi înțelege niciodată cum se va putea ca oprirea folosirii numelor unor mari creatori de valori să conducă la concordie, la pace și la dialog. Orice om crescut într-o societate democratică știe că regimurile totalitare sunt condamnabile și condamnate și că avem obligația să veghem ca ele să nu mai apară nici măcar în forme cosmetizate. E de condamnat folosirea zvasticii azi, când se știe ce au fost regimurile de extremă dreaptă. Altminteri, în epocă o afișau și oameni care nu făcuseră și care nu aveau să facă nicio crimă. Oare toți cei care aveau ca însemn „secera și ciocanul” erau comuniști convinși și criminali? Oare elitele comuniste staliniste erau mai bune decât cele fasciste și naziste? Aflu – ce mare noutate! – că nici Hitler nu a fost condamnat la Nürnberg și că atunci și el ar putea apărea ca nevinovat. Eroare fatală de logică! Necondamnarea nu înseamnă întotdeauna nevinovăție. Eu sunt cel dintâi în a recunoaște vinovăția lui Hitler și a hitlerismului. Doar că nu aceasta este esența problemei. Eu spuneam că oamenii din trecut, pentru care a fost legal și moral să facă anumite lucruri, trebuie catalogați diferențiat, că vinile nu sunt egale pentru toți. Oamenii din perioada funcționării regimurilor dictatoriale de tip fascist sau comunist, de extremă dreaptă sau de extremă stângă, au trebuit să facă unele compromisuri ca să trăiască. Au fondat anumite partide sau au participat la viața acestora, au utilizat simboluri condamnate astăzi și condamnate de istorie, au votat legi nedrepte, care pedepseau și oameni nevinovați, au exprimat idei discriminatorii și au pus în practică măsuri discriminatorii. Toate acestea sunt de condamnat și trebuie condamnate. De ce au fost așa acei oameni cu putere de decizie? Unii vor fi fost din oportunism, ca să poată trăi bine. Alții vor fi marșat, ca să-și poată întreține familiile, fiindcă nu aveau alte mijloace de existență. Alții vor fi fost așa din convingere, din convingerea că „evreii erau inamicii numelui de creștin”, după cum învățaseră la școală, în familie și la biserică. Ideile de libertate erau vechi, dar înțelesul libertății a fost diferit de la epocă la epocă. Elitele evreilor germani (și români, în parte), la auzul amenințării lui Hitler (și a altor politicieni din țări aliate), au emigrat în mare parte în Statele Unite, unde au dobândit posturi pe măsura valorii lor. Evreii de rând au trăit Holocaustul pe viu, o pată neagră în istoria omenirii. Dar elitele germanilor sau ale românilor ce să fi făcut? Unii, puțini, au rezistat, au suportat, au fost marginalizați. Alții s-au adaptat și au ocupat funcții pe măsura expertizei lor excepționale în regimuri dictatoriale. Ce să facem cu ei? Avem noi toți viță de eroi? Ne naștem ca să fim luptători cu arma pe baricade cu toții?

Vă dau exemplul luptătorilor anticomuniști români din Munții Făgărașului. Acolo s-au adunat apărătorii democrației – câți au putut și au îndrăznit – ca să oprească comunizarea României și să combată regimul comunist adus la noi pe tancurile sovietice. Ei au luptat și au murit pentru binele românilor, până în 1962. A fost cea mai lungă rezistență cu arma, în munți, dintre toate țările ajunse sub comunism. Unii dintre ei (e greu de spus câți) fuseseră în tinerețe legionari. Poate chiar din convingere, așa cum au fost zeci de mii de români. Ulterior și-au dat seama de eroare, de faptul că politica nu se face prin crime și au renunțat. Unul, dar care nu a făcut rezistență în munți, fiindcă l-au ucis legionarii în 1940, a fost Nicolae Iorga. Savantul a fost la început alături de tinerii care promiteau revigorarea României, dar apoi s-a distanțat și a criticat serios Legiunea și pe „Căpitan”. L-au ucis ei, legionarii. Imediat după unirea din 1918, era greu să fii tânăr, dornic de binele țării tale și să nu aderi la programul formulat atunci. De aceea, au fost mulți adepți, dar au existat destui oameni în România dintre războaie care s-au răzgândit. Numai proștii au toată viața aceeași idee fixă. Eroii noștri din munți sunt astăzi chestionați dacă au fost adevărați eroi. Se poate? Da, cei despre care nu se știe ce au făcut în tinerețea lor crudă rămân eroi, dar cei care s-au abătut de la criteriile noastre de erou devin dușmani. Cum adică? Ei au luptat și au murit cu toții, împreună, pentru același ideal – combaterea comunismului – iar acum noi îi departajăm și îi catalogăm. Este absurd și josnic. Milioane de români au trăit sub regimul lui Carol al II-lea și apoi sub dictatura lui Antonescu și nu au luptat contra acelor regimuri. Ce să facem cu ei? Să-i condamnăm pe toți? Sigur – ni se spune – nu contează plebea, ci elitele. Dar cu elitele care „au colaborat” ce facem? Cine poate să spună că activitatea lor punctuală „de tip fascist” cântărește mai mult decât opera lor valabilă dincolo de spații și timpuri. De ce o poezie de Goga trebuie să fie pusă alături de un manifest al său antisemit? De ce nuvela „La țigănci” ar trebui să fie umbrită de un eseu de tinerețe al lui Eliade? Oare ne-am pierdut mințile?

Sigur, sunt de acord oricând ca activitatea discriminatorie a acestor oameni nefericiți să fie făcută cunoscută și condamnată, să veghem să nu se nască admiratori ai scriitorilor sau savanților care au fost alături de Hitler și de ideile lui, dar a le interzice numele în public este distrugător, este crud, este de neimaginat. Toate aceste interziceri din trecut s-au întors contra inițiatorilor, care au devenit odioși și care i-au făcut mai populari, mai cunoscuți, mai celebri și chiar eroi pe cei interziși. Asta chiar și atunci când aceștia nu erau grozavi, nu erau talente ieșite din comun. Interzicerile i-au făcut notorii și pe unii chiar eroi.

Goga a trăit pe această lume din 1881 până în 1938. Cu alte cuvinte el, a trăit în România Întregită numai 19 ani (1919-1938) din cei 57 de ani de viață pe care i-a avut. Cea mai mare parte a vieții a trăit-o în regim de asuprire și de discriminare, în partea ungară a Austro-Ungariei, unde a fost chemat la bară și a făcut și închisoare pentru ideile sale de susținere a luptei de emancipare a românilor. Poetul și-a radicalizat vederile prin 1935, adică în ultimii trei ani de viață, când a exprimat și promovat idei antisemite și profasciste/ pronaziste. Pe atunci, mai mult de două treimi din politicienii Europei aflați la putere făceau la fel. Era greșit, dar așa era. Goga a apucat pe căile abătute ale timpului său din anii 1930. Dar oare de ce? Nu purta el în sine toată durerea proprie individuală și toată durerea unui neam? Iată ce scria el în poezia „Fără țară”, publicată în 1916: „Eu sunt un om fără de țară,/ Un strop de foc purtat de vânt,/ Un rob răzleț scăpat din fiară,/ Cel mai sărac de pe pământ./ Eu sunt un mag de legea nouă,/ Un biet nebun, orbit de-o stea,/ Ce-am rătăcit să v-aduc vouă/ Poveștile din țara mea.// Eu sunt o lacrimă târzie/ Din plânsul unei mii de ani,/ Sunt visul care reînvie/ La vetrele celor orfani./ Sunt o mustrare călătoare/ De pe tărâmuri fără glas,/ Și dintr-o lume care moare/ Sunt strigătul ce-a mai rămas.// Eu sunt oftatul care plânge/ Acolo-n satul meu din deal,/ Sunt țipătul muiat în sânge/ Al văduvelor din Ardeal./ Sunt solul dragostei și-al urii,/ Un visător de biruinți,/ Ce port blesteme-n cerul gurii,/ Drept moștenire din părinți.// Eu m-am desprins dintre morminte,/ Din cripte umede și reci,/ De unde-aducerile-aminte/ Din straje unui gând de veci./ Și cu fiorul care poartă/ Pe cei încrezători în frați,/ V-am plâns la fiecare poartă/ Durerea morților uitați.// Azi simt cum noaptea se coboară/ Pe dimineața mea de ieri,/ Cum cântul meu se înfășoară/ În giulgiul veșnicei tăceri…/ Și printre voi îmi duc povara/ Stropit de râs și de noroi,/ Căci vai de cine-și pierde țara/ Ca să și-o ceară de la voi…”. Din astfel de versuri, se desprinde tragedia vieții lui Goga de dinainte de 1914. El a trecut în timpul războiului în România. Din 1914 până în 1916, sute de mii de români din Transilvania, Bucovina și Basarabia participaseră la război, muriseră, fuseseră răniți și dați dispăruți, lăsaseră neveste văduve și copii orfani. Cine le plătește lor și lui Goga această durere imensă? Goga era om „fără țară”, fugit (refugiat) exact ca evreii fugiți de fascism și de hitlerism. El deplânge lipsa țării, a țării poporului lui, vede o lume care moare, țipă ca să se audă vocea sa în versuri, își jelește morții uitați. În Vechiul Regat nu se știe că mai mult de jumătate dintre toți românii au participat la Marele Război încă de la începutul lui și nu din 1916, când a intrat România de atunci în luptă. Jertfa lor a fost aparent fără rost, fiindcă au trebuit să lupte în numele unor imperii pe care le detestau, dar ce rost mare a avut până la urmă această jertfă!

Goga a devenit mesagerul luptei naționale ale românilor transilvăneni și a fost ales în 1906 secretar literar al „Asociației transilvane pentru literatura română și cultura poporului român” (ASTRA). Alături de Octavian C. Tăslăuanu, a orientat mai ferm organizația spre mișcarea pentru emanciparea românilor de sub imperiul asupritor. Luptele sale pentru drepturile românilor au dus la condamnări aspre din partea autorităților maghiare. Cele mai importante momente au fost procesele de presă din anii 1907-1909, procesul din 1911 și apoi cel din timpul Primului Război Mondial. Ca o consecință a acestor procese politice, făcute pentru delicte de opinie, Goga a fost deținut în iarna anului 1911-1912, timp de o lună în penitenciarul din Seghedin, unde a fost vizitat de Caragiale, care a protestat în scris, în articolul „Situație penibilă”, împotriva arestării poetului. După doi ani, în 1913, Goga a fost arestat din nou și dus la Seghedin. Astfel, poetul a avut mai multe procese în Imperiul Austro-Ungar din cauza activității sale politice și publicistice. Octavian Goga a fost condamnat la moarte în contumacie (în lipsă) de către autoritățile austro-ungare în timpul Primului Război Mondial. Sentința a fost dată de un tribunal militar din Budapesta, în perioada 1916–1917, pe motiv de „înaltă trădare”. Pentru a scăpa cu viață, Goga s-a refugiat în Regatul României și s-a înrolat în armată, ca „să lupte cu arma în mână, nu doar cu forța cuvântului”. El credea, totuși, că „scrisul lor (scriitorilor) e o trâmbiță fermecată prin care se propagă aspirațiile unui neam”. Într-un fel au purtat zvastica Hitler cu ai lui și în alt fel Goga și ai lui. Hitler a condamnat mulțimi de evrei la închisoare și i-a trimis la moarte. Pe câți evrei a condamnat Goga la moarte? Pe câți evrei i-a tras în procese și pe câți i-a băgat în închisori? Goga a fost el însuși atras în procese, condamnat, închis de două ori și, în final, condamnat la moarte. Pentru ce? Pentru libertatea care-i era refuzată lui și poporului său. Goga a fost chemat în judecată, arestat, condamnat de străini, de autoritățile ungare care asupreau țara și poporul său. A avut gânduri de sinucidere și a crezut că nu mai era altă soluție decât ca noi, românii, „să ne mutăm în altă țară”. El a rămas cu obsesia străinilor răi, care-l ținuseră sub obroc și a fost fericit când a văzut realizată România Întregită, o Românie pe care o voia, în fine, a românilor. Este oare așa de greu se înțeles de ce s-a ridicat el în finalul vieții contra unor străini pe care mulți factori politici îi prezentau drept dușmani ai poporului său? Generația sa a fost învățată că imperiile nedrepte s-au destrămat pentru ca Polonia să fie a polonezilor, Lituania a lituanienilor, Cehia a cehilor, Slovacia a slovacilor, România a românilor etc., că toți străinii care militau pentru altceva (de exemplu, pentru comunizarea oamenilor și bunurilor) erau inamici și trebuiau combătuți.

Goga a intrat de timpuriu în publicistica literară, cu recomandări din partea lui Ilarie Chendi, Sextil Pușcariu, Nicolae Iorga, Vasile Goldiș, Eugen Lovinescu. Iosif Vulcan scrie, cu ocazia publicării poeziei „Așa a fost să fie”, că Goga este „un talent original inspirat numai de sufletul poporului”, calificând respectiva creație drept „un eveniment literar”. Volumul „Poezii” (1905) a fost primit cu entuziasm de critici și scriitori. Titu Maiorescu, în contrast cu teoria sa estetică din 1866 („Politica este un product al rațiunii; poezia este și trebuie să fie un product al fanteziei – altfel nu are material: una, dar, exclude pe cealaltă”), scria cu admirație: „Patriotismul a devenit unul din izvoarele poeziei lui Goga și-l inspiră în modul cel mai firesc. Dovada stă în aducerea și descrierea unor figuri obișnuite din viața poporului, care însă câștigă deodată – pe lângă valoarea și menirea lor normală – o însemnătate, am putea zice o iluminare și strălucire extraordinară, ce nu se poate explica decât din aprinderea luptei pentru apărarea patrimoniului național”. Cu alte cuvinte, Goga era un nedreptățit, ca și poporul său din Transilvania.

Goga a fost, în același timp, un admirator și un traducător al literaturii maghiare clasice și moderne. A studiat încă din anii de liceu de la Sibiu și apoi ca student, la Universitatea din Budapesta, în ungurește, opera lui Petőfi Sándor și Madách Imre, și a fost un apropiat, un prieten al lui Ady Endre. Imre Madách l-a atras pe Goga din tinerețe, primele încercări de traducere din „Tragedia omului” datând din anii de școală. „Tragedia omului” apărută în 1934 în volum, în traducerea lui Goga, a stârnit un val masiv de aprecieri, fiind calificată ca o capodoperă a transpunerilor poetice în românește. Tudor Vianu scria că „Memento mori” și „Tragedia omului” sunt „poeme ale omenirii văzute prin speranțele, înfrângerile și luptele popoarelor“. George Călinescu a observat că traducerea lui Goga „E limba și chiar stilul lui Eminescu, potrivit vremii noastre și e tocmai interesant să se vadă un poet clasic care izbutește să fie plastic prin vorbe, pentru ureche, nu prin colorism”. Alte cuvinte de prețuire au formulat Sextil Pușcariu, I. L. Caragiale, George Coșbuc, Alexandru Vlahuță, Eugen Lovinescu, Barbu Ștefănescu Delavrancea, George Panu. Considerat un „suflet al neamului”, poetul s-a bucurat, pe ambii versanți ai Carpaților, la numai 25 de ani, de un prestigiu literar remarcabil. Scriu asta pentru cei care cred că Goga doar „s-a lamentat” și că a scris versuri bune numai pentru „genul muzical inferior numit romanță”.

Rătăcirea lui Goga s-a produs mai clar din 1935 și a durat până în 1938, adică în trei-patru ani din cei 57 trăiți de el pe acest pământ. Oare toți care l-au iubit, care l-au lăudat, care l-au făcut simbol național să fi fost nebuni? Lista lăudătorilor săi din epocă s-a văzut mai sus. Sunt nume remarcabile de oameni extraordinari. Oare toți să fi fost proști și nevolnici? Cum spuneam, ideile sale din finalul vieții trebuie cunoscute și prezentate critic. Dar dacă scriem pe soclurile busturilor lui că a fost „fascist și nazist”, atunci ar trebui să scriem și că a suferit pentru poporul său, că a fost închis și condamnat la moarte. Oare numai regimul românesc a fost asupritor pentru alții, alte regimuri nu au fost asupritoare pentru români? Vi se pare normal și corect ca românii care au făcut România Întregită să fie puși la zid, dar asupritorii acelor români să fie absolviți de condamnare? În orice lucru omenesc este nevoie de echilibru. „Calea de mijloc este cea de aur”, ziceau bine romanii. Dacă clamăm lumii numai latura greșită a cuiva (cine nu greșește?), cu siguranță mințim prin omisiune. De aceea, în împrejurările în care cunoașterea completă a operei lui Goga presupune și cunoașterea vieții sale, este normal să se prezinte nu doar politica sa antisemită, ci și politica antiromânească față de el (ca urmare a luptei sale legitime pentru libertatea poporului român). Dacă într-o analiză pur estetică, referirile (bune și rele) la viața autorului sunt de prisos, atunci ele pot foarte bine să lipsească. Goga nu a fost iubit de români fiindcă a fost antisemit. Majoritatea românilor nici nu au știut de esența politicii lui din anii finali ai vieții. Dacă toate onorurile lui Goga ar fi venit de la societate numai în anii lui de politician notoriu, de șef de partid și de prim-ministru, atunci el ar trebui condamnat. Sunt însă convins că anii mulți de poet-cetățean, de elev și de student discriminat, de condamnat al închisoare și la moarte, de luptător pentru dreptate, de angajare pentru binele românilor și al României cântăresc mult mai mult decât „rătăcirea” care a durat foarte puțin și pe care singur a regretat-o. În poezia „Cântă moartea” zice: „Nu câte-au fost îmi vin în minte,/ Ci câte-ar fi putut să fie”. Goga s-a radicalizat într-un moment în care opera vieții generației sale, adică România Întregită, era amenințată. El știa bine care era puterea unei țări mici, aflate la cheremul marilor puteri și spera în bunăvoința unora dintre acestea întru apărarea României. Cea mai mare putere, în afară de Rusia lui Stalin, era atunci Germania lui Hitler. Cu care dintre ele să fi mers? Căci trebuia mers cu una dintre ele, în speranța salvării. România nu era Elveția, ca să-și permită neutralitatea. Dacă a greșit, Goga a greșit pentru țara sa, pe care a apărat-o din răsputeri. Alianța cu Rusia ar fi fost mai bună? Oare să fi uitat cu toții ce ne-au adus tancurile sovietice în 1944-1945? Goga a fost un mare luptător pentru binele poporului său românesc și a plătit această luptă cu procese, detenții și condamnare la moarte.

După toate acestea, voi fi iarăși condamnat de „toboșarii” noii globalizări, de „progresiști” și de neocomuniști ca fiind „naționalist”. Dacă a fi „naționalist” înseamnă a-ți iubi țara și pe ai tăi, atunci sunt astfel. Dar le spun că nu au bun simț și nici simț istoric. Condamnările trebuie să vină pentru cei care fac azi propagandă antisemită, xenofobă, șovină și – de ce nu? – antiromânească, nu pentru cei care au făcut-o în trecut. Dacă ne batem cu trecutul, însemnă că de prezent nu ne mai pasă și nici pe-atâta de viitor. În plus, încă nu este interzis să fii creștin în Europa și, cu atât mai mult, în România. Or, creștinul, chiar dacă nu uită, iartă și aduce cu sine binele și iubirea. A interzice nume de străzi și a dărâma statui nu este iertare, nu este bine și nu este iubire de oameni. Parafrazându-l pe Eminescu, lăsați-i „în umbră sfântă” pe aceia care au făcut România, cu toate erorile lor, fiindcă vă veți lovi de un zid și veți trezi vrajbă și mânie. Busturile lui Goga, străzile și instituțiile cu numele său nu deranjează și nu trebuie să deranjeze pe nimeni. Dar dacă facem imensa prostie să scriem în dreptul numelui lui, în public și nu doar în cărțile despre el, că a fost antisemit și fascist, atunci trebuie să scriem și că a fost persecutat, închis și condamnat la moarte de inamicii poporului român. Asta trebuie să se întâmple nu din alt motiv decât acela de a se face dreptate. Sau dreptatea pentru români nu contează?


Nu! Poetul national Adrian Păunescu nu poate fi interzis de urmașii partidei sovietice!

După ce Institutul Elie Wiesel cere aplicarea ad litteram a legii Vexler prin eliminarea din spațiul public a valorilor culturale și a personalităților interbelice, inclusiv a poetului național Mihai Eminescu — la fel ca în anii ’50, în plină Republică Populară Română — iată că o altă instituție dorește eliminarea marelui poet Adrian Păunescu. După Eminescu, Gyr, Goga, iată că a venit rândul lui Păunescu de a fi interzis de către regimul neomarxist de factură stalinistă de la București. IICCMER a cerut retragerea din spațiul public a monumentului dedicat lui Adrian Păunescu din Parcul „Grădina Icoanei” (Sector 2, București), reluând un demers început în 2012. Institutul motivează solicitarea prin rolul important pe care Păunescu l-ar fi avut în promovarea propagandei regimului comunist și a cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu (conducerea revistei Flacăra, fondarea Cenaclului Flacăra), precizând că demersul nu vizează valoarea operei literare, ci recunoașterea oficială implicată de existența unui monument. IICCMER semnalează dificultățile asumării critice a trecutului comunist și fenomenul nostalgiei față de comunism. IICCMER a mai cerut în stil pur stalinist acum câțiva ani interzicerea cenaclului ”Flacăra” acum câțiva ani. Trăim în plină distopie ideologică de tip totalitar.

Eliminarea lui Păunescu, care nu a fost acuzat sau condamnat de vreo instanță națională sau internațională de crime „comuniste”, nu are nicio bază legală și, mai ales, niciun suport moral. Adrian Păunescu a fost unul dintre cei mai mari poeți români ai secolului XX. Asta nu o spun eu, ci critica literară autentică. Fenomenul Cenaclului Flacăra, dincolo de anumite idiosincrasii ideologice impuse de epocă, a fost o resurecție culturală românească, între arhetip și înnoire literară avangardistă. Să nu uităm că Adrian Păunescu a fost singurul personaj de anvergură care l-a sărbătorit în fața a mii de oameni, la Cenaclul Flacăra, pe poetul nostru național Nichita Stănescu când a împlinit 50 de ani. La Cenaclul Flacăra nu numai Ștefan Hrușcă a cântat colinde tradiționale, când regimul comunist, ateu, interzisese aceste cântări religioase românești. În cadrul cenaclului s-a citit poezia despre Moș Crăciun, care l-a înlocuit pe Moș Gerilă, impus de sovieticii comuniști — „În așteptarea lui Moș Crăciun”. În „Rota”, cântată de Victor Socaciu, se vorbea în versuri, după ani grei de tăcere, despre arhetipul păstorului român, așa cum îl vedea montanologul Radu Rey, iar „Cu căciulile pe frunte” a reiterat tradiția ancestrală a autohtonilor în România culturală, deșertificată de marxismul comunist.

Eram copil când, alături de o sută de mii de clujeni, am participat cu emoție și bucurie pe stadionul „Ion Moina” din Cluj la Cenaclul Flacăra. Pe scenă au urcat artiști celebri ai epocii, ca: Anda Călugăreanu, Arpad Domokoș, Carmen Antal, Cătălin Condurache, Cezar Petrovici, Constantin Dragomir, Cristian Buică, Doru Gheaja, Doru Stănculescu, Ducu Bertzi, Emeric Imre, Florian Pittiș, Florin Săsărman, Nicolae Furdui Iancu, Ioan Alexandru, Ion Hagiu, Majay Gyozo, Magda Puskas, Mircea Baniciu, Mircea Vintilă, Mircea Rusu, Nicu Alifantis, Radu Gheorghe, Ștefan Hrușcă, Tatiana Stepa, Tudor Gheorghe, Valeriu Sterian, Vali Șerban, Vasile Șeicaru, Victor Socaciu. În fiecare joi seara, la radio, ne fermecau transmisiunile directe ale Cenaclului Flacăra, pe care toți adolescenții iubitori de artă și poezie le ascultam cu urechile lipite de difuzoarele tranzistoarelor și cu inimile înfierbântate de libertatea frumosului românesc. Paradoxal, Cenaclul Flacăra a fost o furtună de reînnoire a spiritului cultural românesc în epocă, o formă de evadare din chingile comunismului marxist, ateu și de stil sovietic — care, se pare, este tot mai deplâns nostalgizat azi de birocrații unor instituții ale statului român, curentate de noile ideologii nivelatoare. Lăsați Cenaclul Flacăra în pace. Acesta a fost o istorie culturală și literară de reînviere a spiritului românesc originar, înăbușit de marxismul anilor ’50, care a erupt prin personalitatea poetului Adrian Păunescu — controversată, desigur, ca orice mare personalitate, nu ca anonimii plăciți care-l acuză astăzi. La Cenaclul Flacăra, Adrian Păunescu a readus în mentalul colectiv melodia „Treceți, batalioane române, Carpații”. A fost cenaclul ”generației în blugi”, cu limitele impuse de tezele epocii, dar în esență a fost regenerator cultural.

De fapt, toate aceste eliminări ale unor personalități culturale române din spațiul public au legătură cu ștergerea memoriei și a ierarhiilor naționale românești. Cine are astăzi interesul să șteargă memoria lirică și patriotică a culturii române? Cine nu dorește ca românii să mai aibă valori literare? Se vrea ștergerea identității naționale a românilor pentru a-i transforma în noii mancurți ai fostei URSS în actuala UE. Tot mai mult, UE, prin aceste legi liberticide și prin interzicerea patriotismului, seamănă cu fostul imperiu sovietic condus de o nomenclatură atotputernică. Aceste atacuri la adresa personalităților și valorilor românești au un scop: ca românii să nu mai aibă repere identitare și comunitare, să li se șteargă memoria națională și să devină supuși unui neo‑imperiu sovietic cu capitala la Bruxelles. Pentru ca cei care sunt în fruntea UE, o mână de oameni mixați ideologic ca, ca să poată conduce cu o mână de fier, în interesul lor, toate popoarele europene — ca pe vremea lui Lenin și Stalin asupra fostelor popoare din lagărul sovietic trebuie ca europenii să nu aibă amprentă identitară națională și creștină. De aceea Elie Wiesel și IICCMER cer doar interzicerea unor scriitori patrioți — niciodată a unor scriitori, de exemplu, ai perioadei interbelice din avangarda literară, majoritatea agenți ai NKVD‑KGB și propagandiști marxişti. Păunescu nu a fost un marxist, ci un poet naționalist; de aceea trebuie interzis de IICCMER și cei cu mentalitate sovietică (”europeană”) care sunt în guvernul de la București. De exemplu, bolșevici ca Jebeleanu, Beniuc, Deșliu sau istorici ca Roller nu sunt interziși de propaganda plătită din bani publici, adică din banii noștri. Păunescu a fost un poet uriaș, din stirpea lui Gyr sau Goga, iar interzicerea lui este un sacrilegiu adus identității lirice naționale românești și o încercare de ștergere a memoriei culturale a poporului român. Ceea ce a cerut IICCMER și legea Vexler sunt crime împotriva identității culturale românești pentru ștergerea neamului nostru de pe harta Europei. Legea Vexler nu are legătură cu antisemitismul, ci cu acțiuni de ”criminalitate organizată” împotriva culturii române valoroase, iar propunerea IICCMER de interzicere a lui Păunescu nu are legătură cu lupta împotriva comunismului bolșevic, ci cu acțiuni contra elementelor naționale care au rezistat în regimul lui Ceaușescu, în ciuda dorinței partidei sovietice de a ne vedea desființați ca popor. De fapt, IICCMER luptă împotriva marilor poeți naționali, pentru ca poporul român să nu mai aibă repere naționale și morale. Această partidă sovietică care se închină la noua Moscovă ne vrea șterși identitar și cultural, pentru a putea face nestingherit proietele de nivelare culturală impuse de cei din casta coruptă de la Bruxelles. Să spunem: „Stop!”…


Scrisoare „școliților” din Uniunea Spulberați România și, mai ales, individei care vrea scoasă religia din școli!…

Rataților! Prima școală a omenirii: „La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul” (Ioan 1:1)… Și există acele întrebări care nu îmbătrânesc niciodată. Ele au însoțit omul de la începutul existenței sale și îl vor însoți până la sfârșitul istoriei. De unde venim? Care este rostul vieții? Ce este adevărul? De ce există răul? De ce iubim? De ce suferim? Și, mai ales, după ce criteriu alegem între bine și rău? Omul a învățat să ridice orașe, să traverseze oceane, să cucerească văzduhul și să privească spre marginile universului. A învățat să despice atomul și să creeze inteligență artificială. Cunoașterea lui despre lumea materială este astăzi mai mare decât în orice alt moment al istoriei. Și totuși, în fața întrebărilor esențiale ale existenței, omul continuă să caute. Pentru că există o diferență uriașă între informație și înțelepciune. Poți cunoaște toate legile universului și să nu știi ce este dreptatea. Poți înțelege funcționarea creierului și să nu înțelegi ce este iubirea. Poți construi cele mai performante tehnologii și, în același timp, să le folosești pentru a distruge. Istoria demonstrează că progresul tehnic nu garantează progresul moral. Nici o descoperire științifică nu poate răspunde la întrebarea dacă este bine să minți, să trădezi, să urăști sau să ucizi. Știința descrie lumea. Conștiința este cea care hotărăște cum trăim în ea. Poate tocmai de aceea, din cele mai vechi timpuri, omul nu a căutat doar să înțeleagă lumea. Omul s-a căutat pe sine. Scriptura spune: „Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut” (Facerea 1:27). În câteva cuvinte este cuprinsă una dintre cele mai profunde afirmații despre demnitatea ființei umane. Omul nu este prezentat ca o simplă întâmplare a naturii. E prezentat ca o ființă înzestrată cu libertate, conștiință și responsabilitate. Poate tocmai de aceea fiecare civilizație importantă din istorie a avut o dimensiune religioasă. Egiptul, Mesopotamia, Israelul, Grecia, Roma, India sau China au încercat, fiecare în felul său, să răspundă acelorași întrebări fundamentale. Formele au fost diferite, limbajul a fost diferit, însă căutarea a fost aceeași. Omul nu caută doar pâine. Omul caută sens. Scriptura exprimă această realitate cu o simplitate dezarmantă: „A pus în inima lor și gândul veșniciei” (Eclesiastul 3:11). Poate că acesta este unul dintre cele mai frumoase versete ale Vechiului Testament.

În fiecare om există ceva care refuză să creadă că existența începe și se termină între două date săpate pe o piatră funerară. Există o sete după adevăr. O sete după dreptate. O sete după iubire. O sete după veșnicie. Înainte de a exista universități, înainte de a exista academii și marile biblioteci ale lumii, omul a ridicat temple, sinagogi, biserici, moschei și mănăstiri. În jurul lor s-au format primele comunități de învățătură. Acolo s-au păstrat cărțile, s-a transmis memoria popoarelor și s-au format conștiințe. Dar cea mai mare moștenire a religiei nu este făcută din ziduri sau pergamente. Cea mai mare moștenire a religiei este omul.

De-a lungul secolelor, credința nu a urmărit doar să formeze oameni învățați. A urmărit să formeze oameni de caracter. Pentru că o societate nu este susținută doar de legi. E bazată și pe conștiința celor care aleg să le respecte chiar și atunci când nimeni nu îi vede. Legea poate opri mâna. Conștiința poate opri gândul. Între cele două există însă o diferență uriașă. O lume în care oamenii fac binele doar de teama pedepsei este o lume care trăiește în frică. O lume în care oamenii aleg binele pentru că îl recunosc ca bine este o lume care începe să înțeleagă libertatea. Poate că acesta este cel mai mare dar pe care religia l-a făcut omenirii. Nu răspunsuri pentru toate întrebările. Ea a dat o busolă pentru suflet. Iar această busolă are trei repere care au traversat veacurile fără să-și piardă puterea. Adevărul. Iubirea. Binele. În jurul lor s-au construit familii, popoare și civilizații. În lipsa lor s-au născut cele mai mari tragedii ale istoriei. Există un lucru pe care fiecare om îl dorește pentru sine, chiar dacă uneori uită să-l ofere celorlalți. Adevărul. Nimeni nu își dorește să fie mințit. Nimeni nu își dorește să fie trădat. Nimeni nu își dorește să fie judecat pe baza unei minciuni.

Poate tocmai de aceea una dintre cele mai dramatice întrebări din istoria omenirii nu a fost rostită de un filozof. A fost rostită de un guvernator roman. În fața lui Iisus Hristos, Pilat întreabă: „Ce este adevărul?” (Ioan 18:38). Întrebarea lui străbate fiecare epocă și fiecare generație. Ce este adevărul? Este ceea ce ne convine? Este ceea ce spune majoritatea? Este ceea ce ni se repetă suficient de des încât ajungem să credem? Sau există un adevăr care nu se schimbă odată cu vremurile? Cu puțin timp înainte, Hristos rostise cuvinte care aveau să traverseze două milenii: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14:6). Nu spune: „Eu cunosc adevărul”. Nu spune: „Eu vă arăt adevărul”. Spune: „Eu sunt Adevărul”. Afirmația aceasta este una dintre cele mai îndrăznețe din întreaga istorie a omenirii. Pentru prima dată, adevărul nu mai este prezentat doar ca o idee sau ca o filozofie. Primește un chip. Primește un glas. Primește o viață. De aceea, în creștinism, adevărul nu poate fi despărțit nici de iubire și nici de libertate. Adevărul fără iubire poate răni. Iubirea fără adevăr se poate transforma într-o iluzie. Iar libertatea fără adevăr riscă să devină doar puterea de a face orice, fără să mai știm dacă ceea ce alegem ne zidește sau ne distruge. Hristos spune: „Veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8:32). El nu spune că libertatea va crea adevărul. Spune că adevărul este cel care îl eliberează pe om. Poate că înainte de a ne întrebăm dacă lumea mai are nevoie de religie, ar trebui să ne întrebăm dacă poate exista o lume fără adevăr. Poate că, odată ajunși aici, descoperim că adevărul nu este suficient dacă rămâne doar o idee. El trebuie trăit. De aceea, Hristos nu a vorbit doar despre adevăr. L-a unit pentru totdeauna cu iubirea.

În toate marile religii ale lumii întâlnim îndemnuri la dreptate, milă și compasiune. Creștinismul aduce însă ceva care schimbă pentru totdeauna perspectiva asupra omului: Dumnezeu nu îi cere omului doar să iubească. Dumnezeu Se descoperă pe Sine ca iubire. Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan scrie simplu: „Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4:8). Poate că nicio definiție nu a influențat mai profund civilizația creștină decât aceasta. Dacă Dumnezeu este iubire, atunci iubirea nu mai este doar o emoție trecătoare. Devine felul în care omul este chemat să trăiască. Într-o lume în care puterea era măsurată prin cuceriri, iar gloria prin numărul celor învinși, Hristos schimbă însăși măsura măreției. Fericiți nu mai sunt cei puternici. Fericiți sunt cei milostivi. Fericiți sunt făcătorii de pace. Fericiți sunt cei curați cu inima. Fericiți sunt cei ce flămânzesc și însetează după dreptate. Pentru prima dată în istorie, puterea nu mai este asociată cu stăpânirea celuilalt. O găsim asociată cu stăpânirea de sine. Omul nu mai este chemat să-și învingă aproapele. Este chemat să-și învingă propriul egoism. Poate că aceasta este una dintre cele mai mari revoluții aduse de Evanghelie. Nu schimbarea unui imperiu. Schimbarea inimii omului. Când un învățător de Lege Îl întreabă pe Hristos care este cea mai mare poruncă, răspunsul pare surprinzător prin simplitatea lui: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău și din tot cugetul tău… iar a doua, asemenea acesteia: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 22:37-39). În aceste cuvinte se sprijină întreaga viață creștină. Nu frica. Nu constrângerea. Nu interesul. Iubirea.

Și totuși, iubirea despre care vorbește Hristos nu este sentimentalism. Nu este slăbiciune. Nu înseamnă să aprobăm orice și să confundăm compasiunea cu lipsa discernământului. Iubirea adevărată merge întotdeauna împreună cu adevărul. Ea nu umilește. Nu manipulează. Nu se folosește de celălalt. Sfântul Apostol Pavel descrie această iubire într-un mod pe care nici timpul, nici cultura nu l-au putut învechi: „Dragostea este îndelung răbdătoare, dragostea este binevoitoare; dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. Nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul… toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă” (1 Corinteni 13). Poate că fiecare om ar trebui să citească aceste cuvinte nu întrebându-se dacă îi descriu pe ceilalți. Întrebându-se dacă îl descriu pe el. Din întâlnirea dintre adevăr și iubire se naște binele. Nu binele impus prin forță. Nu binele făcut din interes. Doar binele ales în libertate. Scriptura spune: „Nu te lăsa biruit de rău, ci biruiește răul prin bine” (Romani 12:21). Este o propoziție atât de scurtă și, în același timp, atât de greu de trăit. Pentru că instinctul omului este să răspundă răului cu rău. Jignirii cu jignire. Ură cu ură. Violenței cu violență. Hristos propune un alt drum. Un drum care nu neagă existența răului, dar refuză să-i devină asemănător. Poate că aceasta este adevărata putere. Nu aceea de a-l învinge pe celălalt. Aceea de a nu lăsa răul să ne schimbe sufletul. Într-o lume care admiră succesul, puterea și competiția, Evanghelia continuă să vorbească despre smerenie, iertare și slujire. Aceste cuvinte par, uneori, fragile.

Și totuși, de două mii de ani, ele continuă să modeleze conștiințe. Poate pentru că sufletul omului recunoaște adevărul chiar și atunci când îi este greu să-l trăiască. De aceea, creștinismul nu este doar o colecție de porunci. Este o chemare. O chemare adresată libertății fiecărui om. Dumnezeu nu obligă. Nu constrânge. Nu cucerește prin forță. Încă din primele pagini ale Scripturii, omul primește libertatea de a alege. „Iată, ți-am pus înainte viața și moartea, binecuvântarea și blestemul; alege viața…” (Deuteronomul 30:19). Aceste cuvinte străbat întreaga istorie biblică. Dumnezeu putea crea ființe care să-L asculte fără să poată spune „nu”. A ales însă să creeze oameni capabili să iubească. Iar iubirea nu poate exista fără libertate. Când tânărul bogat pleacă întristat, Hristos nu îl oprește. Când mulți dintre ucenici Îl părăsesc, nu îi silește să rămână. Se întoarce către cei doisprezece și îi întreabă: „Nu vreți și voi să vă duceți?” (Ioan 6:67). În această întrebare se află una dintre cele mai profunde lecții despre libertate. Dumnezeu respectă conștiința omului chiar și atunci când omul Îl refuză. Poate tocmai de aceea credința nu poate fi impusă. Ea poate fi doar primită. De două mii de ani, oamenii încearcă să-L explice pe Hristos. Unii Îl văd ca pe un mare învățător. Alții ca pe un reformator moral. Alții ca pe una dintre cele mai importante personalități ale istoriei. Pentru creștini însă, Hristos este mai mult decât o figură istorică. Este Cel în care adevărul, iubirea și binele nu mai sunt doar idealuri. Au devenit viață. Imperii au dispărut. Regate au căzut. Ideologii care păreau de neclintit au fost uitate. Însă cuvintele rostite de Hristos continuă să fie citite în fiecare zi, pe toate continentele. Nu pentru că au fost impuse prin sabie. Pentru că au fost primite, din generație în generație, în libertatea conștiinței. Poate că aceasta este întrebarea pe care fiecare om este chemat să și-o adreseze. Nu dacă Dumnezeu are nevoie de om. Dacă omul poate trăi fără adevăr. Fără iubire. Fără bine. Religia nu îi răpește omului libertatea. Îi arată pentru ce merită să o folosească. Și poate că aceasta este cea mai mare lecție pe care o lasă în urmă. Nu aceea că omul trebuie să creadă. Aceea că omul este liber să aleagă ce fel de om dorește să devină. În noaptea în care știa că merge spre Pătimirea Sa, Hristos nu S-a rugat pentru putere. Nu S-a rugat pentru biruință. Nu S-a rugat pentru pedepsirea celor care aveau să-L judece. S-a rugat pentru oameni. Pentru cei care erau lângă El. Și pentru cei care aveau să vină după ei. Pentru fiecare suflet care avea să creadă prin cuvântul lor. Și a rostit una dintre cele mai tulburătoare rugăciuni din întreaga Scriptură: „Nu numai pentru aceștia Mă rog, ci și pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor, ca toți să fie una, precum Tu, Părinte, în Mine și Eu în Tine, așa și aceștia să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Părinte, voiesc ca acolo unde sunt Eu să fie împreună cu Mine și aceia pe care Mi i-ai dat… ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei și Eu în ei” (Ioan 17:20-21, 24, 26).

Orice aș spune în plus este de prisos. Și pentru că indivizii aceștia care-și spun useriști și au un război continuu cu Hristos, împotriva Lui și a tot ce înseamnă tradiție, aleg să închei cu o postare a dlui Anatol Basarab: „Dacă trădarea ar putea fi iertată, diavolul ar sta lângă Dumnezeu. Există lucruri care nu pot fi iertate fără consecințe. Nu pentru că ești ranchiunos, ci pentru că iertarea trădării ucide dreptatea”. Asta va face cu voi istoria, „domnilor” si mai ales „doamnelor” sau fluizilor din Uniunea Spulberați România.


Avem nevoie de credință mai mult ca oricând!

Gelu Vișan, fost senator, a scris pe paginile de socializare un text: „Distrugerea Bisericii și Vânzarea Sănătății. PSD și-a retras miniștri de la guvernare pe data de 23 aprilie, acum trei luni, nouăzeci de zile. De trei luni sase ministere lucrează fără miniștri plini. Ministere extrem de importante. Ministerele au fost preluate de interimari, după cum urmează: Transporturi – Radu Miruță, muncă – Dragoș Pâslaru, sănătate – Cseke Attila, agricultură – Tanczos Barna, justiție – Cătălin Predoiu, energie – Ilie Bolojan„. Adică aceiași nimeni cu altă pălărie, guvern demis cu priorități distructive. Tot dânsul mai spune:  „În sistemul medical este o lipsa acută de personal, cu toate astea, prin legea salarizării, nimeni în drum Pâslaru scade salariile, tocmai pentru ca medicii și asistentele să plece în străinătate, iar Sănătatea să se prăbușească mai repede pentru a fi vândută”. Eu îl cred pe domnul senator, eu cred că știe ce spune, atunci nu ne mai rămâne decât credința. Într-o lume unde ecoul rugăciunilor s-a stins, iar zidurile bisericilor au devenit mute, martore ale unei indiferențe glaciale, ne întrebăm: mai are sens sanctuarul? Imaginați-vă un univers sterilizat moral, un loc în care credința a fost înlocuită de algoritmi, onoarea de oportunitate, iar omenia de calcul rece. În acest vid spiritual, Biserica nu mai este doar o instituție religioasă, ci devine ultimul bastion al memoriei umane, arhiva vie a ceea ce am fost și a ceea ce riscăm să uităm că putem fi. Când cele Zece Porunci sunt privite nu ca niște interdicții arhaice, ci ca farul călăuzitor al unei lumi teoretic fără păcate, rolul bisericii se transformă radical. Ea nu mai este locul unde mergem să cerem iertare pentru greșeli pe care nu le mai recunoaștem ca atare, ci devine muzeul conștiinței. În absența păcatului, sau mai bine zis, în absența capacității de a distinge binele de rău, biserica rămâne singura structură care păstrează harta morală a umanității. Fără ea, „fărădelegea” nu ar mai fi o încălcare a legii divine, ci o simplă variabilă statistică, iar omul ar coborî la rangul de automatism biologic. Dar aici intervine paradoxul sfâșietor al condiției noastre: este oare onoarea de a fi om, un păcat într-o astfel de lume? Dacă definim păcatul ca o abatere de la norma impusă de o societate dezumanizată, atunci da, a avea onoare, a simți compasiune, a acționa din principiu și nu din interes, devine un act de rebeliune. Onoarea presupune o ierarhie de valori în care demnitatea contează mai mult decât supraviețuirea brută. Într-o lume „fără păcate” prin eliminarea liberului arbitru și a empatiei, a fi onorabil înseamnă a refuza eficiența crudă a sistemului. Este un păcat al rezistenței, un „păcat” al frumuseții interioare care deranjează ordinea perfectă a mediocrității. Biserica, în acest context apocaliptic, devine necesară nu pentru a ne mântui de diavol, ci pentru a ne salva de noi înșine, de propria noastră tendință spre anulare. Ea este spațiul unde „a fi om” nu este o eroare de sistem, ci o vocație. Acolo, între zidurile sale, se păstrează definiția onorii nu ca o slăbiciune, ci ca o forță. Fără acest reper, omul ar uita că onoarea este coloana vertebrală a spiritului; fără ea, am fi doar carne care respiră, eficient, dar goală…

Astfel, necesitatea bisericii într-o lume desacralizată nu ține de dogmă, ci de antropologie. Avem nevoie de ea pentru a ne reaminti că vulnerabilitatea, credința și onoarea nu sunt relicve ale unui trecut superstițios, ci esența însăși a umanității. Dacă renunțăm la biserică, renunțăm la oglinda în care ne recunoaștem chipul moral. Și dacă a fi om cu onoare este considerat un păcat de către o lume care a uitat cum să iubească, atunci acel „păcat” este singura dovadă rămasă că încă mai suntem vii. Biserica rămâne, așadar, farul nu pentru cei fără păcate, ci pentru cei care refuză să își piardă sufletul în schimbul unei liniști false. Acum să ne gândim la un corp uman, vibrant și plin de viață, ale cărui vene nu transportă sânge, ci speranță, iar ale cărui organe nu sunt făcute din țesut, ci din încredere. Acesta este sistemul de sănătate al unei națiuni: o entitate vie, pulsând cu efortul colectiv al medicilor, asistentelor, cercetătorilor și cetățenilor care contribuie la bunăstarea comună. Acum, imaginează-ți o mână rece care nu caută să vindece, ci să taie arterele acestei ființe colective. Cine este persoana care dorește distrugerea acestui pilon fundamental? Nu este doar un criminal în sensul juridic tradițional; este un ahtiat al haosului, un negator al solidarității umane și, în esență, un trădător al viitorului. A defini pe cineva care vrea să distrugă sistemul de sănătate înseamnă a identifica un individ sau un grup care prioritizează câștigul imediat, ideologia rigidă sau puterea personală în detrimentul vieții umane. Această persoană nu vede pacienții ca fiind suflete care suferă, ci ca statistici, costuri sau obstacole în calea eficienței economice brute. Este cineva care transformă dreptul fundamental la viață într-o marfă negociabilă, unde accesul la tratament depinde nu de gravitatea bolii, ci de adâncimea buzunarului. În această viziune distorsionată, spitalul nu mai este un sanctuar al vindecării, ci devine o fabrică defectuoasă, iar medicul nu mai este un salvator, ci un prestator de servicii supus legilor implacabile ale pieței ne regulate. Mai mult, acest „distrugător” se manifestă adesea prin subminarea încrederii publice. El nu folosește întotdeauna buldozere pentru a dărâma clădirile spitalelor; adesea, armele sale sunt mai insidioase: dezinformarea, cinismul și polarizarea.

Prin răspândirea dubiului față de știință și față de cei care o aplică, el erodează cimentul care ține unită societatea în momente de criză. Când oamenii încetează să mai aibă încredere în vaccinare, în protocoalele de igienă sau în diagnosticul medical, sistemul moare din interior, chiar dacă pereții exteriori par intacți. Astfel, agresorul sistemului de sănătate este, în primul rând, un agent al fricii și al ignoranței voluntare, care preferă confortul conspirației în fața complexității adevărului științific. Totuși, cea mai profundă trăsătură a acestei persoane este lipsa empatiei structurale. Distrugerea sistemului de sănătate nu este un act accidental, ci rezultatul unei indiferențe calculate față de vulnerabilitatea celuilalt. Este refuzul de a recunoaște că suntem interdependenți, că sănătatea vecinului meu afectează direct siguranța mea și că o societate bolnavă nu poate fi niciodată liberă sau prosperă. Cine vrea să distrugă acest sistem respinge ideea de contract social, considerând că obligația de a îngriji bătrânii, bolnavii și săracii este o povară, nu o onoare. Este o mentalitate care separă „noi” de „ei”, uitând că, în fața morții și a suferinței, distincțiile sociale se dizolvă, lăsând în urmă doar fragilitatea umană comună. În concluzie, a defini pe cineva care vrea să distrugă sistemul de sănătate înseamnă a descrie un inamic al vieții însăși, mascat adesea în hainele pragmatismului sau ale libertății individuale extreme. Această persoană nu atacă doar clădiri sau bugete, ci atacă însăși esența umanității noastre colective: capacitatea de a avea milă, de a coopera și de a proteja ceea ce este mai prețios. Răspunsul nostru nu trebuie să fie doar unul de rezistență tehnică sau politică, ci unul moral. Trebuie să recunoaștem că apărarea sistemului de sănătate este, în final, apărarea demnității noastre comune. Căci o națiune care își lasă sistemul de sănătate să se prăbușească nu își pierde doar medicii și medicamentele, ci își pierde sufletul.

Să fie pace!


Parcul „Trivale” din Pitești și Mănăstirea Stănceștilor (sec. XVII)

Parcul Trivale (de la „trei văi”) este cel mai mare parc natural din țară, numele lui fiind strict legat de municipiul Pitești, cel aflat la cap de autostradă. Când spui Pitești, spui implicit și „Trivale”, iar când spui Trivale, spui Pitești! Considerat unul dintre simbolurile oraşului, Parcul Trivale a fost amenajat începând încă cu anul 1900 în cadrul unei păduri seculare de stejar, devenită loc favorit de promenadă al piteştenilor. Planul de înfrumuseţare al parcului a fost proiectat de arhitectul peisagist Edouard Redont, proiectantul celui mai frumos parc din România, respective cel din Craiova. În 1900, planurile acestui parc au fost medaliate cu aur la „Expoziția Universală de la Paris” (1900). Situată în partea vestică a orașului Pitești, mărginind două cartiere, pădurea devenită parc ocupă o suprafață de aproximativ 7.000 ha. Aici se întâlnesc trei văi ale unor pâraie (ape curgătoare), de unde și denumirea de Trivale (trei văi). Vegetația arboricolă este formată din stejari termofili, diversitatea și însemnătatea fitogeografică plasând-o în rândul pădurilor de importanță deosebită. La intrare în parc se află Schitul Trivale, iar la intersectia pârâului Trivale cu drumul principal se găsește și o grotă misterioasă. De interes deosebit în acest loc este și Gradina Zoologică. Oraşul se poate mândri cu faptul că are o pădure la doar cinci minute de mers pe jos din centru. Codrul piteștean este amenajat cu băncuțe, poduri, foișoare, felinare. Decorul (natural și artificial) te determină să privești parcul dintr-o altă perspectivă: un pic ireală și plină de romantism. Parcul chiar merită vizitat deoarece atmosfera plăcută, deloc obositoare, chiar te face să zâmbești. Raritatea pădurilor de stejari termofili, diversitatea vegetaţiei, însemnătatea fitogeografică deosebită conferă rezervaţiei forestiere Pădurea Trivale o adevărată importanţă. Parcul a fost declarat ca „Monument al naturii” în anul 1939. Pentru doritorii de mici drumeții la final de săptămână adresa este: Pitești, pe Strada Trivale.

La intrarea în pădurea Trivale se află schitul cunoscut cu numele de „Mănăstirea Stănceştilor”, care este un monument istoric din secolul al XVII-lea. Acesta este situat pe platoul unui mamelon, care deschide o frumoasă perspectivă. Urcând cele 64 de trepte cioplite în piatră de Albeşti şi trecând apoi pe sub clopotniţă, se ajunge la biserica schitului. Construită din zid, pe un plan trilobit, cu acoperiş de lemn acoperit cu tablă şi streaşină înfundată, este de mici dimensiuni. Brâul ce-i înconjoară faţadele decorate cu panouri dreptunghiulare este din piatră de Albeşti. Iniţial, biserica a fost construită din lemn pe delişorul numit „Măguricea”. În secolul al XV-lea este cunoscută sub numele de Mănăstirea Stănceştilor (de la numele ctitorilor Tifan şi Stanca). În timpul domniei lui Matei Basarab (1632-1654) ea a fost refăcută din piatră. Între 1677-1688 mitropolitul Varlaam a restaurat-o din piatră şi cărămidă, după cum arată pisania găsită în 1895, cu ocazia construirii şoselei. În aceeaşi perioadă s-au ridicat casele egumeneşti, chiliile, zidurile împrejmuitoare şi clopotniţa. Dărâmat de cutremurul din 1827, schitul a fost rezidit de arhimandritul Terotei între anii 1854-1856. După secularizarea averilor mănăstireşti, acesta a devenit biserică de mir. Ceea ce se vede astăzi este rezultatul restaurării din 1854-1856, din ctitoria mitropolitului Varlaam păstrându-se numai temeliile şi zidurile până la înălţarea brâului. Pictura murală a fost executată în 1857 şi refăcută total la începutul secolului al XX-lea la iniţiativa episcopului de Argeş, Gherasim Timuş.

Zona de primire a parcului este teritoriul spre care se îndreaptă cea mai mare parte a turiştilor veniţi în pădure numai pentru a găsi calmul, aerul pur, pentru a se odihni, a se destinde. Această zonă este situată pe calea principală de acces (Strada Trivale), la periferia pădurii, adică acolo unde se învecinează cu ultimele clădiri din perimetrul construit. După această intrare, parcul este amenajat în genul liniştit, calmant, prin realizarea unor colţuri izolate ce predispun la repaos complet. Peisajul este static, fără linii oblice, predominând ca culoare verdele sau ruginiul frunzelor. În consecinţă, cea mai mare parte a publicului vizitator este reţinută în această zonă. Axul central este reprezentat de drumul care uneşte intrarea principală de grădina zoologică. Potecile şi aleile au fost concepute după un traseu care să permită o plimbare cât mai agreabilă şi, în acelaşi timp, să conducă la obiective interesante, cum ar fi terenurile de sport, lacul, parcul zoologic, restaurantul, campingul, poienile pentru jocuri şi picnic etc. Trasarea lor s-a făcut, în cele mai multe locuri, prin suprapunerea lor cu liniile parcelare, fără însă a dăuna traseelor. În acelaşi timp, s-a încercat ca prin constituirea acestor poteci şi alei să nu se fragmenteze într-o mare măsură pădurea. Decorarea parcului a fost completată şi îmbogăţită şi de o construcţie cu caracter special, cum ar fi grota. Aceasta are drept scop să creeze elementul surpriză cu ocazia plimbării vizitatorilor în zona în care a fost amplasată, dar poate avea şi un caracter utilitar. Grotele, foarte des utilizate în grădinile Renaşterii, datorită, în mare parte, terenurilor foarte denivelate ale parcurilor, erau compuse din zone stâncoase, cu o vegetaţie specială, asigurând ineditul. Aceste lucrări caracteristice erau secondate de cursuri de apă, creând locuri răcoroase, cu mult farmec şi mister. O astfel de grotă a fost amplasată la intersecţia pârâului Trivale cu drumul principal. O ieșire în natură în zona Trivale va aduce un sentiment de relaxare binevenită, dar și o vizită spirituală la Mănăstirea Stănceștilor ce ne va încărca cu lumină.


Călătorii…

Tocmai ne-am întors dintr-o minunată călătorie dedicată reîntâlnirii cu unele dintre vestitele lucrări ale marelui sculptor Constantin Brâncuși. Doar se știe: 2026 este anul Brâncuși. Am fost în această sublimă explorare mai mulți membri ai Asociației Jurnaliștilor și Scriitorilor de Turism din România. De fapt, noi, ca Asociație, startul l-am luat de anul trecut: în drum spre Dunăre și Băile Herculane, ne-am oprit la remarcabilul Muzeu de Artă din Craiova spre a ne încărca sufletul cu o parte din opera brâncușiană. Așadar, timp de cinci zile am fost la Hobița, Peștișani, Tg. Jiu, Petroșani – vă amintiți, desigur, că aici a fost turnat „stâlpul cerului” – „Coloană fără sfârșit” -, la Nedeea de Sf. Ilie din Poiana Muierii (M. Șureanu). Și nu numai. Chiar de-a minunea că și Cel de Sus și Sf. Ilie ne-au protejat, ne-au ferit, în această perfectă chintă de zile, de puhoaiele cerești… Vă amintiți, desigur, de avatarurile acestei capodopere brâncușiene – Coloana Infinitului – cu întregul ansamblu „Calea eroilor. Poate și de refuzul statului român (prin Academia R.P.R.) de a primi donația propusă de Brâncuși, aflat spre capătul zilelor lui pământești. Statul român, în acei ani, se găsea în totala regie a Moscovei. Ei bine, și în tentativele de demolare a Coloanei fără sfârșit de la Tg. Jiu, ca și în cazul refuzului donației oferite de Brâncuși, ceva evrei aflați în structurile de propagandă și distrugere a României au avut o contribuția neprețuită. Chiar la vedere. Există documente referitoare la faptul că însuși povățuitorul lingvistic Al. Graur s-a postat „împotriva acceptării în Muzeul de Artă al R.P.R. a operelor sculptorului Brâncuşi, în jurul căruia se grupează antidemocraţii în artă”. La rândul său, Mihail Roller, subinginerul de poduri și șosele, devenit ideolog habotnic și blasfemitor al istoriei României, nu s-a lăsat mai prejos. Lui i-a aparținut referatul de recuzare a fabuloasei moșteniri brâncușiene. Ce pierdere imensă pentru România… Ca să fim cușeri, și câțiva mari intelectuali români au pus umărul la tentativa de lichidare a Coloanei de la Tg. Jiu, a operei lui Brâncuși, în general. Să sparie gândul: între alții, M. Sadoveanu și G. Călinescu… Noroc că nu s-a pus la rădăcina impresionantei sculpturi dinamită sau alte explozibile, ci s-a încercat punerea la pământ a Coloanei doar cu… tractorul.

Din multe privințe, urmașul lui Roller și al aparent blândului dr. A. Vainer este Silviu Vexler (din surse proprii: evreu doar jumătate și nu tocmai cu partea din față). Și dacă „stâlpul cerului” a rezistat, atacat de bolșevicii vremii, o altă coloană a identității noastre fără de sfârșit este atacată în zilele noastre de reprezentanți ai aceleiași etnii. Dincolo de incalificabilele încercări, de sorginte levantină – suprimare „fizică” (busturi, statui, chiar a locului de veci, se pare, etc.) sau de natură literară și publicistică – Octavian Goga este și va rămâne un ilustru esențializator al pătimirilor noastre, o redutabilă Coloană dreaptă a spiritualității românești, a românisnului, în general. Mă încearcă cvasi-certitudinea că toți scriitorii evrei, la un loc, din România – de la C. Dobrogeanu-Gherea, T. Tzara, M. Blecher, I. Pribeagu, M. Sebastian, Ovid Crohmălniceanu la M. Banuș ori Nina Cassian, ca și atâția și atâția alții – nu vor fi niciodată atât de apropiați sufletului și năzuințelor românilor, precum Octavian Goga. Dar absolut niciodată!

În luna mai, înainte de Brâncuși, am vizitat, împreună tot în grup AJTR, câteva splendide destinații turistice din județul Sibiu. Am ajuns, desigur, și la Rășinari, satul de baștină al lui Octavian Goga și Mircea Eliade. Casa Goga, de sub „Coasta Boacii”, era în… reabilitare. Adică, cinci-șase leațuri în lateral, o scară în dosul Muzeului și vreo doi bărbați care nu-și găseau rostul. Planul nostru, ca Asociație, era ca în toamna acestui an să ajungem și la Ciucea, unde își doarme somnul de veci marele poet român. Numai că bunul coleg și prieten sibian M.H. tocmai ne-a dat de veste că Muzeul memorial Octavian Goga de la Ciucea va fi supus… reabilitării începând cu ziua de 1 septembrie! Cât va dura intervenția? Se pare că vreo trei ani… Dar dacă se mai fac și niște anexe-prelungiri la contract, cum este obiceiul zilelor noastre? Iată o subtilă, cred unii, scoatere din circuit a lui Goga. Se prea poate, însă, ca aceste coincidențe să însemne cu totul altceva. Și nu de bine, devreme ce îngăduim tuturor să se bage acolo unde nu le fierbe oala. Care oală, mult prea plină și clocotindă, să devină mintenaș arteziană…