Arhiva zilnică: 28 martie 2015

„Casa cu grifoni” (Vila Ștefănescu) din Câmpina – reper cultural și arhitectural al orașului

Data: 21 iunie 2026 by George V. Grigore

Clădirea actualului sediu al Primăriei Câmpina, cunoscută sub denumirea de „Casa cu Grifoni”, a fost construită în anii 1901-1902 de Gheorghe „Gogu” Ștefănescu (1867-1959), primul mare petrolist originar din Câmpina (jud. Prahova). Vila, construită pentru familia sa, în stilul Beaux-Arts la modă în epocă, era foarte impunătoare pentru acele vremuri, și rămâne și azi o mândrie a Câmpinei, fiind probabil cea mai frumoasă primărie din județ. Această vilă, cu un design arhitectural remarcabil și detalii decorative unice, este un exemplu al arhitecturii de sfârșit de secol XIX și început de secol XX. Gogu Ștefănescu era un prosper om de afaceri în domeniul petrolului, unul dintre marii exploatatori de țiței ai zonei, ajuns pentru o scurtă vreme și primar al orașului. Vila sa a fost și prima clădire iluminată electric din oraș, înaintea electrificării acestuia. După 1910, ea a rămas soției sale Eliza Ștefănescu-Văleanu, de care petrolistul divorțase, plecând în capitală unde a fondat una dintre societățile petroliere cu capital autohton – „Subsolul Român”. Eliza era dedicată mișcării filantropice și educative, fiind președinta filialei locale a Societății Ortodoxe Naționale a Femeilor Române (SONFR). În timpul Marelui Război vila a fost rechiziționată pentru sediul comandaturii locale a trupelor germane de ocupație și al poliției. La 1920, proprietara a vândut vila pentru o sumă modestă Ministerului de Industrie, care a mutat în ea Școala de Maiștri Sondori (și Rafinori) – prima de acest gen din lume, ce fusese înființată la 1904 în Câmpina. Cumpărat și cu contribuția financiară a inginerului de mine Constantin Alimănișteanu (1865-1911), inițiatorul școlii, imobilul a găzduit cursurile prestigioasei școli până în 1948, după care a trecut în gestiunea liceului de petrol din oraș, care l-a folosit în perioada comunistă inclusiv ca internat.

Ajunsă în paragină în anii ’90, vila a fost restaurată exemplar, iar din anul 2002 a intrat în patrimoniul Primăriei Câmpina, care și-a mutat aici sediul doi ani mai târziu. Pentru cine dorește, programul de vizitare este următorul: de Luni până Joi: 08:00 – 16:00; Vineri: 08:00 – 13:00. Adresa de contact: Bulevardul Culturii, nr. 18, Câmpina. A devenit unul dintre obiectivele turistice importante din județul Prahova datorită istoriei sale și transformării de la reședință privată la centru administrativ. Aici au fost organizate în ultimii ani evenimente culturale ce au marcat această locație, aducând alături iubitori ai arhitecturii, muzicii, teatrului și ai celorlalte arte. Au concertat artiști consacrați precum pianista Diana Ionescu (câmpineancă la origini), câștigătoare a Marelui Premiu a Concursului Internațional de Pian „George Enescu” 2001.

A urmat superbul recital al Irinei Sârbu, una dintre cele mai talentate și expresive cântărețe de jazz din România. Irina Sârbu a venit la Câmpina alături de formația sa: Puiu Pascu, Ciprian Parghel și Tudor Parghel. Concertul susținut de Irina Sârbu Band a constat în piese de jazz standard, etnojazz, samba, bossa nova, tango, muzică românească interbelică, muzică franceză și chiar folclor, un program absolut încântător, o bucurie pentru publicul prezent. În curtea Casei cu Grifoni au fost expuse și câteva dintre lucrările Agathei Blanck, artist plastic și designer floral, plecată și ea din Câmpina în lumea mare, pentru a reveni cu drag acasă, ori de câte ori este invitată. Astfel s-au creat zile și seri superbe, cu concerte de calitate. „Grifonii” – animalele fantastice – mitologice ce împodobesc această clădire minunată sunt cele ce fac trecerea către celălalt tărâm. Ei au corp leonin, combinat cu cap și aripi de vulture. Grifoni întâlnim pe piatra de mormânt a soției lui Matei Basarab de la Târgoviște, dar și pe scuturile dacice de fier descoperite în Cetatea Piatra Roșie. Prezența lor aici, la Vila Ștefănescu aduce mai multe semne de întrebare și curiozitate, iar punerea lor în valoare adaugă note de sublim mister.

Profunda simplitate a poeziei lui Mihai Horga

Data: 21 iunie 2026 by George Petrovai

În decursul timpului am scris mai multe recenzii despre cărțile octogenarului romașcan Mihai Horga. Astfel, în iunie 2016 am scris despre cartea sa Crepuscul, în aprilie 2021 despre savurosul Amalgam de cugetări, iar în 2024 despre tâlcurile (mini)maximelor din volumul Seva cuvintelor. De fiecare dată am apreciat neobositul efort al autorului de-a găsi, vorba lui M. Eminescu, „cuvântul ce exprimă adevărul” prin polifonia lexicală (aparent, simple jocuri de cuvinte) și prin riguroasa simplificare înspre esențializare. Iată motivul pentru care închei comentariul la Amalgamul de cugetări cu următoarele concluzii: „Hazul, buna dispoziție și ironia elegantă sunt alte inepuizabile resurse spirituale cu care Mihai Horga izbutește să-și delecteze cititorii nepripiți și de care, desigur, Amalgamul nu duce lipsă. Îndeosebi a treia însușire din cele mai sus menționate, vrând-nevrând m-a dus cu gândul la sobrul și blajinul I.A. Bassarabescu (1870-1952), nu atât în calitate de maestru al genului scurt (Sâmburele, Pe drezină, Leandrii, Vulturii etc.), cât în cea de umorist delicat, «care nu-și permite să râdă de eroii lui, decât pentru că în taină le dăruiește iubirea și compătimirea sa» (Tudor Vianu)”. Această tenace căutare a cuvintelor potrivite pentru o cât mai captivantă înveșmântare a ideii, il aseamănă întrucâtva pe Mihai Horga cu gânditorul german Martin Heidegger, astfel văzut de mine (cu ajutorul lui Jeanne Hersch, fosta lui studentă) în amplul articol Martin Heidegger și Karl Jaspers – ultimii mohicani ai marii cugetări într-o lume cu spiritul tot mai mic din 5 februarie 2015: „Iată de ce Heidegger, «dincolo de fiinţarea utilă care ascunde fiinţa» (J. Hersch), descoperă limba şi noile sensuri atribuite cuvintelor cu ajutorul unor prefixe sau sufixe, cuvinte despre care cu îndreptăţire se afirmă că până la el «păreau adormite în vocabularul grec sau german». Care este principala explicaţie a raportului atât de special al lui Heidegger cu limbajul, încât cugetările lui fundamentale nu pot fi reproduse fidel decât în termenii săi, acele cuvinte elaborate de el, respectiv acele cuvinte vechi altfel întrebuinţate decât în vorbirea curentă sau potrivit tradiţiei şi care nu numai că «nu pot fi separate nicicum de mişcarea filosofică ce se efectuează în şi prin ele» (J.Hersch), dar nici nu se lasă traduse prin altele? Ea (explicaţia) constă din influenţele venite pe de o parte dinspre presocratici, pe de altă parte dinspre doi compatrioţi: poetul romantic Friedrich Hölderlin şi gânditorul în manieră artistică Friedrich Nietzsche, amândoi având o deosebită preţuire faţă de presocratici”…

De data asta, Mihai Horga le oferă cititorilor Fluturele tomnatic, un surprinzător volum de versuri mai mult schematice și aluzive (unele aproape moderniste, altele într-o aproximativă formă clasică), versuri incitant-derutante și voit nefinalizate în cunoscuta-i manieră lirică, ce – zic eu – te obligă să le incluzi în neîncorsetata familie a haiku-urilor horgiene: „În parcul plin de flori,/Vise, fiori…/Fete, băieți…alei, boscheți/Primăvară năvalnică/Inimă zburdalnică/Cine-i de vină?/Tu – ești divină!” (Parcul I.O.R.); „Pe-al ulițelor labirint/Revăd imagini ce nu mint/Dezleg al vieții mele scop/privind ca în caleidoscop/Las urma pașilor pierduți…” (Străzile au amintiri); „Ieși mândro la poartă/ Pe la ora 9/ Să ai ie nouă/ Că așa se poartă…” (La cules de vii…). Numele volumului este același cu al delicatului rondel Fluturele tomnatic, în care autorul dialoghează cu fluturele mult întârziat, întrebându-l în izbutitele versuri finale: „Nu ți-e teamă c-ai să mori/În zboru-ți întârziat/Îndrăzneț dar înghețat/De ploi reci, chiar de ninsori/ În noiembrie brumat?”… Cu nimic mai prejos în plan artistic este Rondelul florilor de soc („Înmiresmate flori de soc/De-un alb imaculat/Cu voi s-a încheiat/Al primăverilor soroc”), sonetul Eminesciana „Fiind băiet, cutreieram /O floare-albastră căutam/În codrul des și privegheam/Visând în somn, păsări pe ram”), rondelul Muzei Euterpe („De timp nimenea nu scapă/Timpul trece ca o apă/Vremea toarce-al lumii caier/Timpul, ca un fir de aer…”) și poezia Cincizeci de ani („Când nonvaloarea văd adăugată/De unii semidocți sau grafomani/Pe o balanță deja dereglată/Aș zice s-așteptăm cincizeci de ani…”).

Volumul debutează cu nostima Poezia („Poezie-fantezie/Elegie-nostalgie/Ficțiune-perfecțiune/Inspirație-creație”), incluzând – printre alte „fantezii” horgiene – pamfletul Distanțare („Să ne iubim «de la distanță»/Ne-ndeamnă astăzi media/ Și în această circ-umstanță/A început comedia”) și o serie de acrostihuri, închinate femeii, lui…Mihai Horga și unor renumiți poeți români: Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, George Coșbuc, George Bacovia, George Topîrceanu.

Iașiul „Mărului de aur”…

Data: 21 iunie 2026 by Mihai Ogrinji

După exact o jumătate de veac, prestigiosul trofeu „Mărul de aur” al FIJET va fi decernat sâmbătă, 20 iunie, unei admirabile destinații turistice din Moldova dintre Carpați și Prut. Este vorba de municipiul Iași, istorica urbe a marilor împliniri și, nu de puține ori, sacrificii. „Mecca românilor”, o denumea cândva Nicolae Iorga, tot marelui istoric aparținând și aceste rânduri pe care s-ar cuveni să le purtăm mereu în gând: „Sunt români care n-au fost niciodată în Iaşi, deşi n-ar trebui să fie niciunul, căci cine n-a fost aici nu poate să străbată cu înţelegere foile celor mai frumoase cronici, nu se poate pătrunde după cuviinţă de spiritul trecutului nostru care trăieşte în acest loc mai viu şi mai bogat decât oriunde altundeva”. Fiindcă veni vorba de istorie. La Paris, la 4 decembrie 1956 – în plină adversitate politică între cele două sisteme ideologice ale vremii – un grup de ziariști de stânga din Belgia, Franța și Italia au înființat Federația Internațională a Jurnaliștilor și Scriitorilor de Turism (Fédération Internationale des Journalistes et Ecrivains du Tourisme). În scurt timp, grabnic constituitele asociații naționale ale ziariștilor – preponderent din țările din estul Europei – se înscriau în proapăta Federație jurnalistică. Așa s-a întâmplat și cu Asociația Română a Jurnaliștilor și Scriitorilor de Turism – ARJET. „Numele de botez” aveau o rădăcină comună: „JET”. Așadar, Asociația Ungară a Jurnaliștilor și Scriitorilor de Turism (AUJET), Asociația Bulgară a Jurnaliștilor și Scriitorilor de Turism (ABJET) etc. ARJET a aderat la FIJET începând cu primăvara anului 1958.

Așadar, aderând la FIJET, ARJET (România) găzduia, pentru prima dată, un Congres al breslei jurnaliștilor de turism. Se întâmpla asta în anul 1973, prilej cu care un consistent grup de membri ai unor asociații FIJET au avut generoasa posibilitate de a cunoaște România la ea acasă. Doi ani mai târziu, în 1975, FIJET înnobilează turismul românesc cu „Mărul de aur” pentru bisericile pictate din Bucovina. Decernarea propriu-zisă s-a petrecut în ziua de Paști a anului 1976. A fost singurul „Măr de aur” primit de România până în decembrie 1989. O ultimă mare acțiune în România „comunistă” s-a petrecut în anul 1988, când revista de turism „Vacanțe în România”, destinată, lunar, oaspeților occidentali, mai cu seamă, apărând în limbile engleză, franceză și germană, a aniversat 35 de ani de la înființare. Era editată de Ministerul Turismului și realizată, până în 2008, când și-a dat democraticul sfârșit, de redacția România pitorească. Participanții la această spectaculoasă celebrare – membri, mai cu seamă, ai asociațiile din țările comuniste „prietene” – s-au bucurat de un program pe cinste: vizite în stațiunile de pe Litoralul românesc al Mării Negre, pe potecile lacustre al Deltei Dunării, în stațiuni montane, în București… Un moment aparte în existența ARJET s-a petrecut în anul 1999. Am fost la rădăcina lui: eram trezorierul Asociației românești și, cu acordul membrilor Consiliului Director, am refuzat să mai plătesc anuala cotizație, deloc modică, ce se vira la „centru”, adică la Bruxelles. Un paragraf al Statutului FIJET prevede că neplata cotizației echivala cu autoexluderea. Ceea ce s-a și întâmplat. (Atașez, între imagini, ca fapt divers, și legitimația – față/verso – de membru al FIJET; de atunci.) Este de reținut și amănuntul că din board-ul FIJET au făcut parte, prin ani, și jurnaliști români. Inclusiv de la publicațiile România pitorească. Cumva, așa se și explică, de pildă, că documentele de la înfiițarea ARJET și până la transformarea în AJTR se găsesc în posesia redacției România pitorească.

Dincolo de toate aceste avataruri, asupra cărora voi reveni, mă bucur sincer că trofeul FIJET ajunge, chiar și după jumătate de veac, la Iași. Salut cu toată căldura inițiativa și demersurile întreprinse de FIJET România, de board-ul său. Este, pe lângă activa simbolistică a Trofeului, și un act de profund patriotism. Iașiul – cel mai încântător oraș românesc, cel puțin la vremea toamnelor lungi, orașul iubirilor romantice și al primei Uniri a tuturor românilor, orașul lui Eminescu și Creangă și al atâtor ziditori de neam și spirit înălțător – merită și o asemenea recunoaștere, ca să nu spun răsplată. Felicitări tuturor celor care au adus un „Măr de Aur” într-o grădină cu adevărat edenică!

La Cernăuți – oraș zis și „Mica Vienă” – străzile erau măturate cu tufe de trandafiri…

Data: 20 iunie 2026 by George V. Grigore

Cernăuți sau „Orașul de pe Prut”, a avut de-a lungul istoriei sale mai multe apartenențe statale. În perioada medievală a anilor 1346 – 1774, a fost al Moldovei, în perioada 1775 – 1804 a trecut la Monarhia Habsurgică, apoi la Imperiul Austriac (1804-1867), la Austro-Ungaria (1867 – 1918), la România (1918 – 1940), apoi la URSS (1940 – 1941) din nou la România (1941 – 1944), iar la URSS (1944 – 1991), iar acum la Ucraina (1991 – la ziua de astăzi). Orașului i se mai spunea „Capitala de taină a Europei”, „Ierusalimul de pe Prut”, sau „Ultima Alexandrie a Europei” (denumire dată de Zbigniew Herbert). Pe partea opusă a Prutului față de actualul oraș a existat o mică cetate moldovenească numită Țețina, distrusă de tătari. Se pare că locuitorii rămași în viață au decis reconstruirea localității pe partea sudică a râului, considerată mai ușor de apărat și astfel a apărut orașul de astăzi.

Orașul Cernăuți este atestat documentar la 8 octombrie 1408 într-un privilegiu acordat de Alexandru cel Bun, domnitor al Moldovei (1400–1432), negustorilor din Lwow . Începând cu 1775, orașul a făcut parte din Imperiul Habsburgic primind numele de Czernowitz. Autoritățile imperiale au colonizat la Cernăuți populație de limbă germană, atât germani, cât și evrei. În anul 1849 Cernăuți a devenit capitala Ducatului Bucovinei, instituit prin Constituția Austriei din 4 martie 1849. Cei șase primari pe care i-a avut orașul între 1864 și 1914 au fost: un polonez, un armean, doi germani și doi evrei. În anul 1875 a fost înființată Universitatea Cernăuți, o instituție de învățământ superior renumită în tot Imperiul Austro-Ungar.

În timpul primului război mondial, Cernăuțiul a fost ocupat de armate rusești în trei rânduri. Prima ocupare a Cernăuțiului a avut loc în ziua de 2 septembrie 1914, când în oraș au intrat mai multe regimente de cazaci, comandate de generalul Pavlov și colonelul Ariutinov. În octombrie 1914, batalionul maiorului austriac Iaskiewicz a reocupat orașul Cernăuți. A doua invazie rusească a avut loc în 27 septembrie 1916, când armata rusă comandată de colonelul Sechin a sosit în oraș, după părăsirea orașului de către autoritățile austriece. La 18 iunie 1917, rușii au invadat a treia oară Bucovina. Când Austro-Ungaria s-a dezmembrat în 1918, Cernăuții au devenit parte din România. În iunie 1940 a fost ocupat de Armata Roșie a URSS, împreună cu Bucovina de Nord, în urma pactului Ribbentrop-Molotov și alocat Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene. Populația locală românească a fost supusă represiunii sovietice. La o ședință a Comitetului Central a PCUS din 9 septembrie 1940, Iosif Stalin, care a cerut personal anexarea Cernăuților la Uniunea Sovietică, a declarat: „Îmi place orașul Cernăuți. Am fost acolo, l-am văzut”.

Cel mai probabil Stalin a vizitat orașul în perioada tinereții sale revoluționare, când orașul era sub stăpânire austro-ungară. În iulie 1941 a fost recucerit de România, pe atunci în alianță cu Germania Nazistă. La 30 martie 1944 Armata Sovietică l-a reocupat, fiind reanexat la Uniunea Sovietică, în cadrul aceleiași Republici Sovietice Socialiste Ucrainene. În luptele ce s-au dat pentru oraș (25-30 martie 1944) au murit 1.500 de soldați și ofițeri români și germani. După Dezmembrarea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste în 1991, Cernăuți a devenit parte a Ucrainei independente. România a deschis în mai 1999 un Consulat General la Cernăuți. Pe 24 februarie 2022, legea marțială a fost declarată la Cernăuți, ca și în restul Ucrainei.

De la începutul Invaziei Rusiei în Ucraina, orașul a fost o gazdă pentru persoanele strămutate intern din zona de front din estul și centrul Ucrainei și un punct de odihnă pentru refugiații în drum spre România din apropiere. Unii cernăuțeni au plecat și ei din țară. De la începutul ostilităților active din oraș au sunat de mai multe ori sirenele alarmei aeriene, dar nu au existat explozii sau distrugeri. Populația Cernăuților a suferit unele modificări încă din perioada habsburgică. Aici s-au așezat numeroși evrei, germani, polonezi, dar și ucraineni. Aceștia din urmă au reușit în timp să-i devanseze numeric pe români. Conform datelor recensământului din 1930, din cei 112.427 de locuitori ai municipiului Cernăuți, 35.387 erau ortodocși, 7.168 greco-catolici, 21.232 romano-catolici, 4.854 evanghelici-lutherani, 42.932 mozaici ș.a. Din punct de vedere etnic, 30.367 s-au declarat români, 568 unguri, 16.359 germani, 1.521 ruși, 11.130 ucraineni, 8.986 poloni, 42.592 evrei ș.a.

Cea mai mare parte a populației rămase a Cernăuților a fost transferată în restul Uniunii Sovietice, imediat după instaurarea regimului comunist, în anii 1940-1941 precum și după 1944. În locul celor deportați din motive rasiale sau din alte considerente politice mai mult sau mai puțin similare, ca și al celor emigrați sau „repatriați”, din rândurile evreilor, germanilor, românilor, polonezilor și ucrainenilor, au fost aduși cetățeni de pe cuprinsul Uniunii Sovietice, majoritatea atașați culturii ruse și ucrainene.

Populația actuală este, potrivit datelor recensământului populației Ucrainei din 2001, de 236.691 de locuitori. Între aceștia se află 189.021 de ucraineni, 26.733 ruși, 10.553 români și încă 3.829 români care au optat pentru categoria de moldoveni; 1.408 polonezi 1.308 evrei și 971 – alții. Orașul ocupă o arie de 153 km pătrați și este împărțit administrativ în 3 sectoare (raioane): Sadagura (Sadagura, Jucica Nouă, Jucica Veche, Rohozna, Lencăuți, Șerăuții de Jos – suburbiile de la nord de Prut), Șevcenko (Taras Șevcenko – poet ucrainean) și 1 mai. Românii sunt în Cernăuți de secole întregi. În istoria recentă, teritoriul ce cuprinde Regiunea Cernăuți a făcut parte din Regatul României din 1918 până în 1940, când a fost ocupat de către sovietici, fiind parte a RSS Ucrainene. În perioada sovietică, românii din Cernăuți (ca restul românilor din URSS) au fost persecutați, fiind supuși unui proces de rusificare (cel mai notabil exemplu fiind „Masacrul de la Fântâna Albă”). De asemenea, o bună parte a populației a fost deportată în Siberia, iar alta s-a refugiat în România. Odată cu căderea regimului comunist, situația românilor din Regiunea Cernăuți s-a îmbunătățit. Multor români le-a fost permis să emigreze în România. În contradicție cu acest fapt, numărul celor care s-au declarat români a crescut, deoarece oamenilor nu le mai era frică de persecuții. În prezent există școli, biserici și centre culturale românești în Regiunea Cernăuți. Există de asemenea activiști (atât în România, cât și în Ucraina) ce militează pentru unirea Regiunii Cernăuți cu România însă, momentan, nu s-a făcut niciun demers în acest sens. Reforma administrativă ucraineană finalizată în 2020 a redus numărul de raioane din regiunea Cernăuți de la 11 la doar trei, dintre care niciunul nu are o majoritate românofonă.

În rândul minorității române, există nemulțumiri cu privire la politicile lingvistice și culturale ale guvernului și la ucrainizarea treptată a unor clase vorbitoare de română. Potrivit Serviciului de Stat de Statistică al Ucrainei, în anul școlar 2023/24, în regiunea Cernăuți au urmat învățământul secundar general 105.874 de elevi, dintre care 93.134 (87,97%) au studiat în clase de limba ucraineană și 12.740 (12,03%) în clase de limba română. Dintre cei 48.486 de elevi din învățământul secundar din instituțiile de învățământ din mediul urban, 47.165 (97,28%) au studiat în limba ucraineană și 1.321 (2,72%) în limba română. Dintre cei 57.388 de elevi din învățământul secundar din instituțiile de învățământ din mediul rural, 45.969 (80,10%) au fost școlarizați în limba ucraineană, iar 11.419 (19,90%) în limba română. În reforma educației efectuată în 2025, dintre cele 32 de licee cu predare în limba română din regiunea Cernăuți (12 mixte, 20 complet românești), se dorește a mai rămâne patru cu predare exclusiv în română și nouă mixte. Aurica Bojescu, secretarul responsabil al Uniunii Inter-regionale „Comunitatea Românească din Ucraina”, a solicitat ajutorul autorităților române în acest sens. Ca procentaj, 88 la sută din românii din Cernăuți se află în patru  din cele 11 raioane. În Raionul Herța, românii reprezintă 95 la sută din populația totală. În Raionul Adâncata, ei reprezintă 45 la sută. În Raionul Storojineț, ei reprezintă 37 la sută.

Aici, la Cernăuți a învățat la școala elementară, precum și la liceul german din Cernăuți marele nostru poet național Mihai Eminescu (1850–1889), iar Liceul nr. 1 din Cernăuți îi poartă acum numele. . Cernăuțiul a fost urbea scumpă a celebrului compozitor Ciprian Porumbescu. Aici el și-a început activitatea de propășire a neamului românesc, pentru care a și suferit. După 140 de ani de la trecerea în nemurire a autorului capodoperei muzicale „Balada”, Cernăuțiul nu l-a uitat, Cernăuțiul i-a înveșnicit numele prin plăci comemorative. O noua stradă din suburbia Horecea, precum și o școală din centrul orașului au fost numite în cinstea lui. Este vorba de Școala Populară de Artă și Civilizație Românească „Ciprian Porumbescu” de pe lângă Centrul Bucovinean de Artă. Grigore Vasiliu Birlic (1905–1970), marele actor român, a studiat dreptul și artele dramatice la Cernăuți, unde a și debutat la Teatrul Național din localitate. Și actorul Florin Piersic (n. 1936) și-a petrecut o parte din copilărie la Cernăuți. Avem mari români din diferite domenii ce s-au format în instituțiile acestui mare și frumos oraș și care au contribuit la dezvoltarea lui. Cernăuțiul este o adevărată pepinieră de intelectualitate românească și nu numai, cu care trebuie să stabilim legături frățești, de inimă și suflet.

Formarea limbii române: contribuția substratului dacic și a latinei populare vorbite de soldații și coloniștii Imperiului Roman

Data: 20 iunie 2026 by Alexandru Florin Țene

Problema formării limbii române reprezintă una dintre cele mai complexe și dezbătute teme ale lingvisticii istorice din sud-estul Europei. Limba română este singura limbă romanică dezvoltată în partea orientală a fostului Imperiu Roman și constituie rezultatul unui îndelungat proces de sinteză etno-lingvistică dintre populația autohtonă geto-dacă și elementele romane aduse în Dacia după cucerirea realizată de împăratul Traian în anii 101-102 și 105-106 d.Hr. În prezent, consensul majorității lingviștilor consideră că limba română s-a format prin romanizarea populației dacice, în urma contactului dintre limba dacilor și latina populară (sermo vulgaris) vorbită de soldați, coloniști, funcționari și negustori proveniți din diverse regiuni ale Imperiului Roman. Limba rezultată a păstrat baza latină fundamentală, dar a conservat și un important fond lexical și structural provenit din substratul dacic. După înfrângerea regelui Decebal, Dacia devine provincie romană. Administrația imperială a inițiat un amplu proces de colonizare, aducând populații din aproape toate regiunile imperiului. Istoricul latin Eutropius menționa „Traian a adus mulțimi nesfârșite de oameni din întregul Imperiu Roman pentru cultivarea ogoarelor și popularea orașelor.” Colonizarea nu a fost realizată exclusiv cu italici. În Dacia au sosit veterani și soldați originari din Hispania, Gallia, Pannonia, Dalmația, Tracia, Moesia, Siria și Asia Mică. Toți aceștia foloseau latina vulgară ca limbă de comunicare administrativă și militară.

Prin urmare, româna nu derivă din latina clasică a lui Cicero, ci din latina populară vorbită de oamenii obișnuiți ai Imperiului Roman. Limba dacilor aparținea familiei indo-europene și era înrudită cu limba tracilor. Din păcate, ea este cunoscută fragmentar, prin: nume de persoane; nume de localități; hidronime; câteva cuvinte consemnate de autorii antici.  Dispariția limbii dacice ca limbă de comunicare generală nu a însemnat dispariția completă a elementelor sale. Lingviștii estimează existența a aproximativ 150–200 de cuvinte românești de origine dacică sigură sau probabilă. Prezența lor demonstrează continuitatea populației autohtone în procesul de romanizare. Majoritatea vocabularului fundamental românesc este de origine latină. Peste 60 la sută din vocabularul de bază al limbii române este de origine latină, iar în nucleul lexical fundamental proporția depășește 80 la sută.

Acest fapt demonstrează că latina a constituit scheletul limbii române. Armata romană a reprezentat principalul agent al romanizării. Legiunile staționate în Dacia erau: Legio XIII Gemina (Apulum); Legio V Macedonica (Potaissa); numeroase unități auxiliare. Soldații proveneau din provincii diferite și vorbeau varietăți regionale ale latinei populare. Această latină militară prezenta: simplificări gramaticale; pronunție populară;  reducerea declinărilor; folosirea frecventă a prepozițiilor. Tocmai aceste caracteristici se regăsesc ulterior în limbile romanice. De exemplu: Latină clasică, lupus silvam intra.Româna:lupul intră în pădure

Relațiile gramaticale sunt exprimate prin articole și prepoziții, nu prin sistemul complex de cazuri al latinei clasice. Procesul lingvistic nu a fost unul de substituire instantanee.

Timp de generații, populația dacică bilingvă a utilizat simultan: limba autohtonă; latina populară. Treptat, latina devine dominantă, însă preia: cuvinte dacice; unele particularități fonetice; anumite structuri sintactice. Rezultatul este ceea ce lingviștii numesc latina dunăreană sau protoromâna. Deși este romanică, româna prezintă trăsături proprii. Articolul hotărât enclitic. Această caracteristică este explicată prin influențe balcanice și prin evoluția proprie a latinei orientale. Româna păstrează numeroase cuvinte latine dispărute în alte limbi romanice: directus / drept, anima / inimă, basilica / biserică, dominus / domn. Acest conservatorism demonstrează izolarea relativă a comunităților romanice nord-dunărene după retragerea administrației romane.

Formarea limbii române este strâns legată de teoria continuității daco-romane. Argumentele lingvistice includ: păstrarea hidronimelor dacice; conservarea fondului lexical autohton; unitatea limbii române pe întreg teritoriul său istoric; caracterul profund latin al vocabularului fundamental.

Lingvistul Alexandru Rosetti considera că: „româna reprezintă continuarea latinei vorbite în provinciile dunărene ale Imperiului Roman”. Limba română s-a format printr-un proces complex de romanizare a populației geto-dace, desfășurat între secolele II–VII d.Hr. Fundamentul său este latina populară introdusă de armata romană, de coloniști și de administrația imperială. Totodată, substratul dacic a contribuit semnificativ la individualizarea limbii prin păstrarea unui fond lexical autohton și prin influențe fonetice și culturale. Astfel, limba română reprezintă expresia lingvistică a sintezei daco-romane, fiind moștenitoarea directă a latinei orientale dezvoltate pe fondul etnic și cultural al vechii Dacii.

Cercetările continuă la cetatea dacică de la Târcov – „Piatra cu Lilieci” (jud. Buzău)

Data: 20 iunie 2026 by Redacția

Muzeul Județean Buzău a reluat în această primăvară săpăturile sistematice la unul dintre cele mai valoroase situri arheologice din județ, cetatea dacică de la Târcov (jud. Buzău), aflată pe o culme izolată cunoscută de localnici sub numele „Piatra cu Lilieci”. Considerată un punct strategic de apărare din perioada regelui Decebal, cetatea continuă să ofere indicii prețioase despre organizarea militară și viața cotidiană a dacilor în contextul războaielor cu romanii. Aflată la aproximativ 7 kilometri nord de comuna Pârscov, pe o înălțime de 735 de metri, cetatea de la Târcov a fost construită în a doua jumătate a secolului I d.Hr. și, potrivit arheologilor, a avut un rol important în controlul accesului spre Transilvania, pe valea superioară a râului Buzău. Fortificația se înscrie în sistemul de apărare al dacilor, activ mai ales în timpul domniei lui Decebal și a confruntărilor cu Imperiul Roman. „Ca urmare a planului de cercetare, am deschis și în acest an seria șantierelor arheologice finanțate de Muzeul Județean și parțial de Ministerul Culturii. Anul acesta, instituția noastră a obținut fonduri pentru cercetare arheologică direct din fondul ministerial, 37.000 de lei pentru șantierul deschis de la Gruiu Dării-Pietroasele și o finanțare de 15.000 de lei pentru șantierul arheologic Cârlomănești.

În prezent, echipa de arheologi a muzeului condusă de Matei Sebastian, șeful Secției Arheologie, a reluat săpăturile în șantierul de la Târcov, comuna Pârscov, unde, din 2007, se află în curs de cercetare sistematică o cetate dacică”, a declarat Daniel Costache, directorul Muzeului Județean. Lucrările din anii anteriori și cele reluate recent au vizat cele trei terase ale cetății, plus zona de platou, unde s-au identificat urmele unei așezări fortificate. Primele două terase erau apărate de ziduri cu fundație din piatră, cel mai probabil consolidate cu lemn, iar într-o zonă a fost identificat un turn de observație sau apărare, construit pe o fundație solidă de piatră. Locuințele descoperite sunt de tipul paiantei, o tehnică specifică dacilor, cu pereți de lemn tencuiți cu lut. În unele dintre ele s-au găsit urme de incendiu, sugerând posibile atacuri sau abandonul forțat al cetății în timpul războaielor daco-romane.

„Pe zona de platou au fost cercetate mai multe locuințe de suprafață construite tipic pentru perioada dacică în sistem paiantă, cu urme de decor. Acea cetate a funcționat în secolul I d.Hr. și își încetează existența în timpul războaielor dacice ale lui Traian, foarte probabil nu cred că riscăm prea mult să spunem că cetatea dacică de la Târcov își încheie existența în directă legătură cu războaiele din 101-102/105-106. Cetatea ar fi fost locuită de un număr redus de oameni și care probabil făceau parte din elita războinică a dacilor din zona de curbură a Carpaților”, a mai spus Costache. Săpăturile au scos la iveală numeroase fragmente ceramice, inclusiv vase de provizii, de gătit sau de băut, căni, cești, străchini și castroane. Totodată, arheologii au descoperit unelte și arme din fier, cum ar fi cuțite, cuie, scoabe, vârfuri de lance și săgeți, dar și podoabe din bronz, mărgele din sticlă și chiar râșnițe din piatră, toate oferind o imagine complexă a vieții cotidiene din cetatea de la Târcov. Un alt obiectiv al cercetării este dezvoltarea turismului cultural și arheologic. „Șantierul poate fi vizitat, avem un proiect ca, începând din această vară, să putem amplasa panouri informative pentru a încuraja turismul cultural, istoric, arheologic și pentru a încerca să dezvoltăm apariția unor rute cultural- turistice”, mai spune directorul Muzeului Județean. Pe termen lung, instituția dorește includerea cetății într-o rută cultural-turistică care să conecteze siturile arheologice importante din județ și să ofere publicului acces la comori ascunse ale istoriei naționale. Cetatea dacică de la Târcov nu este doar o filă de istorie redescoperită, ci un potențial magnet pentru turismul educativ. Cu sprijin instituțional și deschidere spre public, acest sit arheologic se poate transforma într-un reper major pentru cei pasionați de trecutul dacic și de comorile ascunse ale Munteniei. (G.V.G.)

Pe linia de victimă a noilor cortine „postfier”, astăzi „petroliere” și de gazoducte ale Europei alianțelor (prioritar, militare)…

Data: 19 iunie 2026 by Cezar Adonis Mihalache

Și totuși, nu, nu împrumuturile, nu continua creștere a datoriei de țară, a accentuării procentului acesteia în raport cu PIB -ul, nici prăbușirea economică prin devalizarea, la fel de continuă, pragmatic, programată, pe decenii, a industriei, nici predarea piețelor de desfacere către interese total străine, chiar venetice, față de cele ale țării, sunt acelea care duc la ruinarea fatidică a unui stat… Căci, acestea pot fi depășite… Crizele financiare pot fi surmontate, devalizarea monedei poate fi compensată… Mai ales când țara mustește de resurse naturale și… geo-strategice neștiute. Ca paradoxuri și paradigme economico-politice ale zilei de mâine… De care, în mare parte, nu avem habar acum, pentru că ele au o izvorâre naturală din însăși conjunctura, în continuă evoluție (chiar și involuție, dacă știi să o folosești pragmatic, precum afectarea consumului, a piețelor de desfacere de războaiele de lângă tine)… Catastrofale sunt deciziile acelora care conduc țara… Supunerea obedientă a acestora față de oricine altcineva dar nu propria țară… Cuvintele, deciziile, acțiunile… Mai ales când ele nu se izbesc de zidul pe care ar trebui să-l facă o națiune contra exceselor, „partipiurilor”, „lobbyurilor” suspecte, trădărilor guvernanților ei… Pentru că o țară nu este cu adevărat într-un scenariu fatidic din cauze economice, financiare, fiscale… Vezi, Grecia… Ci când demnitatea, onoarea, măreția de cândva, respectarea ei de către alții au fost roase de dinții necrofagilor de cârmuire pe care țara i-a lăsat să rupă, să sfârtece din trupul trecutului și prezentului ei…

O țară este cu adevărat în impas când toți cei din jurul ei își permit să o trateze ca pe o cârpă… Să șteargă cu ea locurile unde lucesc poftele și interesele lor, să strângă zoaiele altora cu ea, să o calce în picioare pentru că s-a lăsat și se lasă… O țară este în pragul unei crize reale, cea a prestanței sale, a putinței de a mai dispune de propriile decizii, de a mai fi reprezentată în interesul ei, când până și statele vecine își permit să ia decizii ce o privesc fără ca măcar să o mai întrebe… Pentru că speculează tocmai faptul că însuși guvernanții ei, despre care știu mai multe decât vom ști noi vreodată, au puncte sensibile, șantajabile, aplecări nativ-„talleyrandiste” spre trădări și vânzări de și din țară…

State ce au profitat și profită de slăbiciunea noastră, ca nație în netrezire, și aplecarea servilă și trădător-venetică a guvernanților… Asta a făcut și Ucraina prin lucrările de pe canalul Bîstroe… Și ale căror consecințe se văd azi, la nivel de mediu, în ecosistemul Deltei Dunării și, cât de curând, economic, ca venituri în scădere din PIB -ul țării, la nivelul logistic predat, acaparat de alții, prin preluarea controlului infrastructuri portuar-fluviale și portuar-maritimă… Și tot asta pare acum a fi dispus să facă și singurul prieten „iorganian” -istoric al României, în afară Mării Negre: Serbia. Care și-a găsit un aliat în cel ce i-a fost vrăjmaș în anii ’90, „unchiul Sam”, fiind gata să demareze prin acesta lucrări hidrotehnice („Porțile de fier 3”) afectând iremediabil ecosistemul fluvial al României… Și „inputul” energetic, prin diminuarea debitelor de apă ale capacităților de producție ale centralelor Porțile de fier 1 și 2, prin construirea, în amonte de acestea, a unei hidrocentrale cu stocare, cu sistem de pompare a apelor într-un imens bazin de defluire…

Și așa cum sunt, iată!, pe cale să procedeze Grecia și Turcia… Care își dispută acum reconfigurarea pozițiilor și centrelor lor de influență în NATO, inclusiv pe resurse și infrastructuri ce ne privesc, practic, Turcia încercând să anuleze planul actual de interconectare a conductelor de combustibil ale NATO cu Bulgaria și România, și în care Grecia ar juca un rol cheie, cu scopul de a-și promova propria versiune ca fiind mai puțin costisitoare: crearea unei rețele de conducte de combustibil pe flancul estic al Alianței… Astfel, Ankara promovează la nivelul NATO propria-i idee de construire a unei conducte care să o conecteze cu Bulgaria și, în viitor, cu România, încercând să anuleze participarea Greciei la efortul de creare a unei rețele de combustibili pentru flancul estic (sistemul de conducte est-european – EEPS). Sistem în cadrul căruia, Grecia a propus Alianței NATO construirea unui nou tronson de conducte, cu o lungime totală de aproximativ 290 kilometri, plus două depozite de combustibil și o stație de înaltă compresie, cu un cost total de 400 de milioane de euro, apoi conectarea modală la magistrala verticală pentru a permite transferul prin România către restul Europei. Asta în vreme ce Turcia are în planul pe care vrea să-l impună în cadrul NATO construirea unui nou tronson de conducte, de aproximativ 115 kilometri, de la Istanbul până la granița cu Bulgaria, precum și a unei stații de înaltă compresie, apoi conectarea la rețeaua modală de la noi, totul la un cost mult mai mic, de circa 130 de milioane de euro

Or, deși ar trebui să fim în centrul de lobby a celor două, lipsa de prestanță a României se citește, și nu doar la nivel diplomatic, prin totala absență a unor acțiuni de curtoazie dinspre cele două către noi… Pentru că, și Turcia, și Grecia, știu că nu au nevoie „să ne curteze”… Oricare va fi aceea care va „domina” în poziționarea din cadrul următoarei sfere de puteri interne a Alianței, grație infrastructurilor energetic-portuare și a conductelor (existente ori în construcție, și chiar proiectare)… Și nici una dintre ele nu se deranjează să-și asigure antrenarea României de partea ei… Pentru că știu că deciziile în România, spre deosebire de cele luate în cele două țări, din care Grecia, să nu uităm, a plecat mult prea recent dintr-o situație mult mai gravă, economic, financiar decât noi (dar nu și ca demnitate și manifestare identitar național naționalistă!), nu sunt luate de noi… Și chiar dacă, în jocurile de poziționare, deloc pe după perdele sau cortine, în sferele „status”, de jucători sau de marionete, de decidenți ori simpli pioni, din Alianța NATO non americană de mâine, Turcia și Grecia se contrează prin punerea pe masă a unor atuuri în care componenta energetică românească, ca resurse din Marea Neagră și noduri modale de oleoducte și magistrale de gaze, este esențială în asigurarea fluxurilor pentru restul Europei, totuși, noi lipsim cu desăvârșire din discuții… Nu suntem nici măcar pomeniți în planurile celor două ca parteneri… Nu suntem „curtați”, nu ni se oferă avantaje și poziții pentru a alege pe care „mână” să mergem… Pentru că ne lipsește total diplomația și, deloc magistral pentru noblețea de mâine a unei națiuni, stăm astăzi în aceeași postură de continuă victimă… Pe linia cortinelor de mâine, mereu „deplasabile”, ca o marionetă controlată (nici măcar „doar” ghidată persuasiv ori prin trădările guvernanților)…

Unii vor guvern fezabil și din umbră manevrabil…

Data: 19 iunie 2026 by George Petrovai

România, chiar după intrarea în Uniunea Europeană (UE) la 1 ianuarie 2007, și-a continuat stupefiantul parcurs politico-economic, care pe oamenii cu discernământ (românii vrednici și oficialii europeni) îi îngrijorează până la revoltă, pe „descurcăreții” fără caracter (aleși, numiți, sinecuriști, securiști-sforari, magistrați corupți, polițiști-interlopi etc.) îi înciocoiește, iar pe retardații agresivi ba îi face să exulte de abjectă fericire că țara lor este în impas prelungit, ba – după ce intenționat exagerează realizările strict cantitative ale regimului ceaușist și omit cu bună-știință numeroasele lui orori – îl imploră pe criminalul Putin să-i salveze (de cine, de intratabila lor prostie?), pentru ca hahalerele suveraniste (și nu numai ele) să poată deveni robii muscalilor! Dar cum prostia este infinită, deci mereu are capacitatea de-a surprinde, mulți suspecți neșcolați sau din marea familie a analfabeților funcționali, după ce au ajuns în țările occidentale (Italia, Spania, Franța, Germania ș.a.m.d) ca cetățeni ai statului membru România, beneficiind de șansa de-a circula liber și de-a se stabili/munci oriunde în UE, taman unii dintre ăștia fac propagandă rusească și pledează cu înverșunare imbecilă pentru ieșirea țării noastre din această eficientă organizație suprastatală și, pe cale de consecință, pentru reintrarea în primejdiosul siaj al Rusiei devastată de război, ignorând cu totul eforturile democratice ale altor state (Republica Moldova, Ungaria, Armenia) în sens invers – ieșirea din nociva sferă de influență muscălească și apropierea de valorile europene.

Da, căci la noi este ca la nimeni altcineva din UE, motiv pentru care lesne ieșim în evidență atât prin mulțimea paradoxurilor demențiale (țară bogată și cu tot mai mulți săraci lipiți pământului, țară ospitalieră și cu peste cinci milioane de expatriați, țară fără un cent datorie externă la lovitura de stat din Decembrie 1989 și astăzi cu o datorie de aproximativ 250 miliarde euro, țară mândră de trecutul ei glorios și care sistematic își ofensează istoria prin incalificabila manieră de predare a acestei discipline, țară dornică de cultură autentică și necontenit condusă de lichele analfabete etc.), cât și prin statornica situare la coada țărilor din UE la toți indicatorii ce arată nivelul general de trai.

Din vina cui se întâmplă așa ceva? „Suveraniștii” bătăioși și stupizi susțin cu mânie filorusă că marea vinovată este UE, deși – în mai puțin de două decenii de la aderare – am primit de la ea peste 120 miliarde de euro (în această uriașă sumă intră generoasele granturi sau sumele nerambursabile), cotizând ca țară membră cu vreo 20 de miliarde euro. Însă, în puțina și strâmba lor judecată, acești „patrioți” îndobitociți de propaganda kremlinistă, nu admit altă cale de ieșire din actuala criză politico-economică, decât efectiva transformare a României suverane și independente într-o gubernie rusească. Ceea ce înseamnă actualizarea supremei umilințe moldo-muntene de după războiul ruso-turc (1768-1774) și pacea încheiată în localitatea dobrogeană Cuciuc Cainargi (1774), evenimente astfel înfățișate de istoricul Petre P. Panaitescu în Istoria românilor (Editura Didactică și Pedagogică, București, 1990): „Imediat după ocuparea celor două principate române, porniră la Sankt Petersburg delegații de boieri munteni și moldoveni, ca să prezinte țarinei (Ecaterina a II-a, nota mea, G.P) supunerea românilor și dorințele lor. Delegația boierilor din Țara Românească ceru alipirea țării de Rusia, însă cu drept de autonomie: țara să fie guvernată numai de boierii mari, câte 12 pe rând, sub un guvernator rus, veniturile vistieriei să se trimită în Rusia. Delegația boierilor moldoveni ceruse pur și simplu ca Moldova să devină un județ al Rusiei, introducându-se legile și orânduielile rusești. Până într-atâta decăzuse vechea mândrie românească (subl. mea, G.P.)”.

Dar, deși nu s-a mers până la la totala înglobare a principatelor în imperiul țarist (s-au opus celelalte puteri europene – englezii, francezii și îndeosebi austriecii), totuși, completează ilustrul nostru istoric, în urma acestui tratat, „Moldova și Țara Românească rămân sub suzeranitatea turcească, însă rușilor li se recunoaște dreptul de control și de apărare a românilor contra abuzurilor turcești”, acesta fiind începutul detestabilului protectorat rusesc, deoarece – prin consulii din Iași și București – „rușii exercită un control și un amestec continuu în toate afacerile țărilor noastre”. Așa a fost în urmă cu circa 250 de ani. Cum năravurile unor locuitori de pe aceste meleaguri au devenit realmente abjecte, iată că „suveraniștii” rusofili își permit să meargă ca acasă la ambasada Rusiei de la București, iar nezdravăna Diana Iovanovici Șoșoacă să participe  (cică invitată de onoare!) la penibilul Forum economic din Sankt Petersburg, unde huiduma se gudură pe lângă V. Putin, ridicând în slăvi Rusia și asigurându-l pe josnicul ipochimen că „toți românii îl iubesc”, ceea ce nu este doar o minciună sfruntată (cine a mandatat dihania să vorbească în numele tuturor concetățenilor?), ci și o impardonabilă insultă adusă demnității poporului român…

În tot acest timp, necoptul și năstrușnicul chiriaș de la Cotroceni a făcut două încercări totalmente neinspirate de înjghebare a unui guvern majoritar prooccidental, cum îi place ăstuia să spună (se pare că îl dorește deodată proeuropean și transatlantic), întru refacerea vechii Coaliții, dar fără Ilie Bolojan în fruntea Cabinetului, în acest mod punând umărul prezidențial la susținerea Partidului Social-Democrat (PSD) în cădere liberă, care – după infecta moțiune de cenzură (mai exact de centură) sistem-antisistem – este cu îndreptățire neagreat și, deci, evitat/refuzat de toate formațiunile politice într-adevăr proeuropene (PNL, USR, UDMR): mai întâi cu falsul tehnocrat Eugen Tomac, iar de câteva zile (după desemnarea pe furiș și fără înștiințarea conducerii Partidului Național Liberal), cu mult dubiosul și neînzestratul brașovean Adrian Veștea. Din nefericire, după recenta și fățișa trădare a canaliilor pesedizate din PNL (Cătălin Predoiu, Nicoleta Pauliuc, Alina Gorghiu, Rareș Bogdan, Alexandru Nazare ș.a.), care țin morțiș să fie miniștri, această făcătură are șanse mari să fie învestită, desigur, cu votul clientelar al „suveraniștilor” (auriști, șoșoci, potiști). Și iată cum neghiobul președinte al României înfăptuiește răhățoasa strategie a pesediștilor, care au aruncat țara în criză prin refuzul de-a guverna alături de auriști, după debarcarea Guvernului Ilie Bolojan, deși cele mai elementare principii politice îi obligau să facă acest lucru. Însă cu toții își doresc o cârmuire fezabilă (a se citi eminamente prooccidentală), pe care s-o manevreze din umbră în arhicunoscutul și păgubitorul sens sinecuristo-clientelar. Ceea ce este pe cale să se întâmple, cu contribuția liberalilor roșii și în pofida opoziției partizanilor lui Bolojan din PNL, USR și UDMR.

Minciuna și adevărul…

Data: 19 iunie 2026 by Petru Jipa

Am scris de multe ori despre aceste două noțiuni. Minciuna are scopul deliberat de a denatura adevărul și pentru a induce eroarea. O minciună este o singură lovitură țintită, precisă, deliberată, adesea scurtă. O campanie de dezinformare, pe de altă parte, este o furtună: de neoprit, cu multiple fațete, cu vijelii de jumătăți de adevăr, ceață și contexte distorsionate, ploaie de îndoială semănată cu grijă. Ambele vizează realitatea, dar în timp ce o minciună încearcă să o ocolească, dezinformarea încearcă sistematic să o demonteze, nu să o înlocuiască, ci să o facă inutilizabilă. Din punct de vedere psihologic, o minciună este un act de acțiune individuală: o ruptură conștientă cu adevărul, determinată de motive precum protecția, câștigul sau controlul. Presupune o înțelegere minimă a realității, deoarece oricine minte trebuie să știe ce este adevărat pentru a-l falsifica. Dezinformarea, însă, eludează această relație clară subiect-obiect. Nu este actul unui singur vorbitor, ci un model colectiv, adesea anonim, recurent, o rețea de repetiție, amplificare și vizibilitate selectivă. Aici, nu se creează o singură afirmație falsă, ci mai degrabă o realitate alternativă, stabilită nu prin persuasiune, ci prin oboseală, supraîncărcare informațională și efort cognitiv. Distincția psihologică crucială constă în „intenționalitatea confuziei”. O minciună își propune să înșele dar vrea ca destinatarul „să creadă” că a înțeles adevărul.

Dezinformarea, pe de altă parte, își propune să-l facă pe destinatar „să nu mai creadă” că există vreun adevăr concret. Nu își propune să creadă într-o ficțiune, ci să-i piardă încrederea în capacitatea de cunoaștere însăși. Studiile privind disonanța cognitivă arată că atunci când oamenii se confruntă constant cu informații contradictorii, dar prezentate în mod egal, nu se retrag în adevăr, se retrag în certitudinea că certitudinea este imposibilă. Aceasta nu este o eroare. Aceasta este o retragere epistemică. Din punct de vedere lingvistic, ambele fenomene operează la niveluri diferite: o minciună face apel la logică, trebuie să fie coerentă, consecventă și plauzibilă. Dezinformarea face apel la emoție, trebuie să fie rezonantă, formatoare de identitate și încărcată moral. Nu exploatează slăbiciunea argumentului, ci puterea apartenenței: „Știm ce s-a întâmplat cu adevărat, dar ei vor să ne ascundă acest lucru.” Aici, adevărul este definit nu prin dovezi, ci prin loialitate. Personificarea realității ca „vulnerabilă”, „atacabilă”, „sedusă” nu mai este un joc retoric, ci un reflex psihologic: tratăm adevărul ca pe o ființă vie care poate fi protejată, apărată sau trădată pentru că simțim că, de îndată ce nu mai servește drept fundament comun, devine un simplu câmp de luptă. În cele din urmă, întrebarea nu este cine minte, ci cine mai are puterea de a discerne. Căci, în timp ce minciuna este o crimă împotriva adevărului, dezinformarea este o lovitură de stat împotriva posibilității de a-l cunoaște. Ne prezintă nu numai de fapte, ci și de instrumentele pentru a le cunoaște; nu numai de răspunsuri, ci și de dreptul de a pune întrebările. Și în această tăcere, care nu apare din lipsa cuvintelor, ci din epuizarea atenției, crește cea mai periculoasă iluzie dintre toate: ideea că nu mai face nicio diferență. Adevărul nu mai este un martor tăcut, el este alungat, batjocorit și fragmentat de bule de filtrare până când apare doar ca o umbră a ceea ce a fost în fluxurile de știri.

Astăzi, politica globală nu mai este un forum pentru consens, ci un câmp de luptă al narațiunilor: acolo unde cad rachetele, dezinformarea se răspândește mai repede decât detonările; acolo unde virușii mută, minciunile se răspândesc cu o eficiență și mai mortală; acolo unde atacurile zguduie străzile, adevărul este adesea sistematic eviscerat chiar înainte de primul raport de poliție. Diagnosticul este neobosit: ordinea politică a timpului nostru nu se bazează pe fapte, ci pe o arhitectură de jumătăți de adevăr, ascundere strategică și dezinformare țintită, o arhitectură care nu se prăbușește, ci este construită în mod deliberat. Acest lucru nu este un accident, ci o schimbare de paradigmă. Acolo unde diplomația se baza odinioară pe încredere, transparență și date verificabile, acum domnește o nouă economie a atenției, iar atenția este recoltată cel mai profitabil prin frică, indignare și simplificare excesivă. De aceea, pandemiile sunt tratate nu doar din punct de vedere medical, ci și în mass-media: ca o oportunitate de a instala narațiuni, fie ca dovadă a omnipotenței statului, fie ca dovadă a conspirației statului. De aceea, războiul este purtat nu doar cu tancuri, ci și cu algoritmi: prin manipularea țintită a fluxurilor de pe rețelele sociale, prin diseminarea deliberată a videoclipurilor false și prin subversiunea sistematică a surselor jurnalistice. Și de aceea, atacurile teroriste sunt folosite nu doar ca acte de violență, ci și ca arme semiotice pentru a polariza identitățile, a destabiliza democrațiile și a discredita adevărul însuși ca o relicvă a unui trecut naiv. Consecințele nu sunt abstracte. Ele se manifestă prin erodarea încrederii societale, nu numai în guverne, ci și în știință, în mass-media și chiar în propriile noastre percepții. Atunci când fiecare afirmație este contracarată cu o contra-afirmație, când fiecare sursă este devalorizată cu o contra-sursă, apare un vid epistemic, un spațiu în care puterea nu mai trebuie să se justifice, ci pur și simplu există. În acest vid, tentațiile autoritare prosperă pentru că promit ceea ce democrația nu mai pare să garanteze: claritate. Însă această claritate este înșelătoare, nu este claritatea cunoașterii, ci claritatea dogmei; nu este claritatea dialogului, ci claritatea comenzii. S-ar putea obiecta că dezinformarea a existat dintotdeauna, dar aceasta este o eroare periculoasă. Anterior, era opera unor agenți individuali, a unor mașini de propagandă izolate și a unor canale media limitate. Astăzi, este infrastructurală: integrată algoritmic, profitabilă din punct de vedere economic și instituționalizată politic. Nu mai este un factor perturbator, este sistemul de operare. Și atâta timp cât credem că o putem învinge doar cu mai multe fapte, îi subestimăm natura: nu este o abatere de la adevăr, ci suprimarea sa sistemică. Prin urmare, întrebarea nu mai este dacă vom redescoperi adevărul, este dacă încă deținem limbajul pentru el. Dacă încă avem instituțiile care îl protejează. Dacă încă deținem disciplina colectivă de a-l căuta, nu ca pe o armă, nu ca pe o armă a unei părți împotriva celeilalte, ci ca fundament pentru o acțiune comună. Atâta timp cât credem că adevărul este negociabil, acesta rămâne vulnerabil. Și atâta timp cât rămâne vulnerabilă, lumea, nu doar în război, pandemie sau teroare, rămâne într-o stare de distrugere perpetuă, tăcută: distrugerea terenului comun pe care numai pacea, vindecarea și dreptatea sunt măcar concrete.

Să fie pace!

Primi ziariști și scriitori ai presei universale…

Data: 18 iunie 2026 by Ionuț Țene

Istoria presei mondiale reprezintă una dintre cele mai importante componente ale civilizației umane, deoarece reflectă nevoia permanentă a societății de a comunica, de a transmite informații și de a consemna evenimentele timpului. Presa a evoluat de la simple anunțuri publice și cronici manuscrise la marile cotidiene moderne și la jurnalismul digital contemporan. Apariția presei a fost strâns legată de dezvoltarea scrisului, a tiparului și a instituțiilor politice și culturale ale societății. Istoria presei mondiale este istoria evoluției comunicării publice. De la Acta Diurna a Romei antice și buletinele manuscrise venețiene până la marile cotidiene moderne și presa digitală, jurnalismul a devenit unul dintre pilonii fundamentali ai societății democratice. Primii ziariști au fost scribii și redactorii care consemnau evenimentele publice, iar primii mari scriitori ai presei au transformat informația într-un instrument de educare și modelare a opiniei publice. Dezvoltarea presei reflectă, în ultimă instanță, evoluția culturii și a libertății de exprimare. În accepțiunea modernă, presa reprezintă totalitatea mijloacelor de informare publică prin care sunt difuzate știri, comentarii și opinii privind viața socială, politică, economică și culturală. Originile sale sunt însă mult mai vechi decât invenția tiparului.

Majoritatea istoricilor consideră că prima publicație cu caracter informativ a fost Acta Diurna („Evenimentele Zilei”), apărută la Roma în anul 59 î.Hr., în timpul lui Julius Caesar. Aceasta era expusă în Forumul Roman și cuprindea informații despre hotărârile Senatului, procese, evenimente militare, nașteri, decese și festivități publice. Ea poate fi considerată un precursor al ziarului modern. În China imperială au existat, încă din secolul al VII-lea, buletine oficiale cunoscute sub numele de Dibao, destinate funcționarilor statului. Aceste documente transmiteau informații administrative și politice și reprezintă una dintre cele mai vechi tradiții jurnalistice din lume.

În Evul Mediu, circulația informațiilor era realizată prin intermediul cronicarilor, negustorilor și mesagerilor oficiali. În marile orașe comerciale italiene, precum Veneția, Florența și Genova, au apărut în secolele XV–XVI buletine manuscrise numite avvisi sau notizie scritte. Acestea conțineau informații despre războaie, comerț, politică și diplomație. Autorii acestor buletine pot fi considerați primii jurnaliști profesioniști ai Europei. Ei colectau informații din diferite surse și le transmiteau periodic comercianților și oamenilor politici.

Momentul decisiv în istoria presei a fost inventarea tiparului cu litere mobile de către Johannes Gutenberg în jurul anului 1450. Tiparul a permis multiplicarea rapidă a informațiilor și apariția publicațiilor periodice. La sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea au apărut primele ziare tipărite din Europa. Cel mai adesea este considerat primul ziar autentic publicația Relation aller Fürnemmen und gedenckwürdigen Historien, editată la Strasbourg de către Johann Carolus în anul 1605. Au urmat: Avisa Relation oder Zeitung (1609); gazetele din Frankfurt (1615); gazetele din Berlin (1617); gazetele din Hamburg (1618). Identificarea primilor ziariști depinde de definiția jurnalismului.Autorii și copiştii care redactau Acta Diurna au fost numiți diurnarii. Ei pot fi considerați primii redactori ai istoriei, deoarece colectau și publicau informații destinate publicului larg. În secolele XVI–XVII, redactori anonimi ai buletinelor venețiene au devenit primii culegători sistematici de informații politice și comerciale. Ei realizau activități similare reporterilor contemporani.  Johann Carolus (1575-1634) este considerat de mulți istorici primul editor și jurnalist modern, deoarece a organizat publicarea regulată a unui ziar tipărit destinat unui public larg.

De-a lungul timpului, numeroși scriitori au contribuit la dezvoltarea jurnalismului. Daniel Defoe (1660–1731), autorul celebrului roman Robinson Crusoe a fost și unul dintre pionierii jurnalismului englez. A editat publicația The Review și a comentat evenimentele politice ale epocii. Joseph Addison (1672–1719) și Richard Steele (1672–1729), prin revistele The Tatler și The Spectator, cei doi au creat modelul jurnalismului cultural și de opinie. Benjamin Franklin (1706–1790),tipograf, editor și om politic american, a dezvoltat presa colonială nord-americană și a contribuit la formarea opiniei publice în perioada Revoluției Americane. Émile de Girardin (1806–1881) a revoluționat presa franceză prin introducerea publicității și reducerea costurilor de abonament, făcând ziarul accesibil unui public mai larg. Joseph Pulitzer (1847-1911) fondator al jurnalismului modern american și inițiator al celebrului premiu care îi poartă numele.

Secolul al XIX-lea a fost epoca marilor cotidiene. Apariția telegrafului, a agențiilor de presă și a alfabetizării de masă a transformat jurnalismul într-o profesie modernă. În această perioadă apar: reportajul; interviul; editorialul; corespondența de război; fotografia de presă. Secolul al XX-lea aduce radioul, televiziunea și agențiile internaționale de știri, iar începutul secolului XXI marchează ascensiunea jurnalismului digital și a platformelor online.