Arhiva zilnică: 6 noiembrie 2014

Doar un alt cuib al devoratorilor de resurse, de materii prime, de țări…

Nu am intrat încă în OCDE, dar acest următor „Big Brother” fiscal, financiar, al controlului suveranității și independenței noastre, ne arată deja „stegulețele” lui… Din „noua” casă de castă acaparatoare, în fapt, alte găști, aceeași foame de resurse ale altora… Dar nu sunt nici măcar niște stegulețe (aidoma anteriorilor necrofagi ai resurselor noastre, materiilor prime, chiar și al ultimului bănuț din colțul batistelor bătrânelor), adicătelea „galbene”, „roșii”, de infringement iminent etc, ci, direct, un prapor de țară… Întins peste o Românie deja vizualizată de acești „experți” vorbind neîntrebați (nu de către noi, poporul) ca fiind în colaps final, fatal, pe toate segmentele… Și ni se cântă de către aceștia cu patos prohodul… Dezastrul iminent!…. Creșterea datoriei țării la peste 70 la sută din PIB (alții, au trecut de 80-90 la sută, dar pentru ei nu e o problemă, firește!)… Intrarea în recesiunea-buclă, fără de ieșire, cel puțin nu până când nu va fi fost vândută ca datornică toată țara… Falimentul… Sfârșitul… Sigur, nu ne spun strigoii ăștia, de ce, dacă suntem atât de cariați de putrefacție, de le pute țara noastră, de ce se mai uită cu jind la ea? De ce nu taie din rădăcină toate pretextele de aderare la o organizație dinspre care nu am avut nici măcar un cap de ață deșirat din ițele cusăturilor plesnite ale colacului de salvare azvârlit în lehamite? Dacă situația este atât de gravă, de ce să mai intrăm în rândul acestei „elite”? Care, tichie de mărgăritar, vrea îmbrăcată în frac o țară care nu mai are, dacă ne luăm după ei, nici măcar bani de opinci!…

De ce mai trebuie să intrăm în OCDE dacă avem atâtea pete ce nu mai pot fi scoase?! A, OCDE ne „identifică” doar cu resursele, materiile prime?… Și vizează, „chirurgical”, ceea ce ni se mai poate lua în numele unei, de fapt, alte acaparări a unei alte schimbări de pseudoparadigme (economico-„sociale”): pământul țării… Nici nu am pășit cu vârful „bonteului” de opincă, după cum ne văd încălțați ăștia, nu am intrat în „noua” casă de castă acaparatoare (alte găști, aceeași foame de resurse ale altora), și, deja, ni se arată, nu „cartonașe”, nu „stegulețe”, ci refrenul stingerii de țară… Falimentul, dezastrul, apocalipsa… Din criză în criză până la decesul de țară, de nație, de ființă… De ființă nesupusă unor altor organizații decapând în sevrajul lor de colonizatori.

OCDE ne anunță acum și criza energetică… Într-o țară producătoare… Și impunerea convingerii-marotă a faptului că, niciodată, nu va mai fi posibilă scăderea prețurilor la energia electrică… Nu pentru noi! Or, atunci, de ce să mai accedem într-o structură în care este evident că nici un indicator nu se va mai referi la binele social, la nivelul de trai al oamenilor, la scăderea ori menținerea prețurilor, tarifelor, costurilor de zi cu zi în limite suportabile (oricum obligatorii pentru o țară având, constituțional, statutul de stat social)? Iar paradigma impunerii (energetice) a OCDE, pentru că așa vor suna următoarele impuneri, ca piroane în scândurile tot mai strâmte ale unor „paturi ale lui Procust”, în care ne suim singuri, este aceea că „organizația” impune (nici măcar nu recomandă) nu o soluție la inevitabila criză energetică pe care a văzut-o în globul de cristal al intereselor camarilelor ei, ci imposibilitatea de a mai fi reduse vreodată prețurile la energie (și să vezi de nu o trec ăștia și ca articol în Constituție, după ce taie de acolo statutul de stat social!)… Doar creșteri continue!… Pentru că, în OCDE, vom avea cel puțin o certitudine: nu de mai bine, ci de constrângeri, iată, dintr-un „început” prin menținerea trendului crescător al prețului energiei electrice… Ca o altă resursă ce nu se va mai raporta în mod real balanței cererii și ofertei economiei de piață, precum combustibilii, lucru mult prea ușor acceptat de noi în toate aceste decenii postdecembriste a unei pseudoeconomii de piață, cu liberalizări unde au avut nevoie unii și control strict, planificat, centralizat pe alte segmente… Ba, ni se va impune și achiziționarea de energie electrică, obligatoriu „regenerabilă”… De la alții… Asta o vom face noi, cei ce am întins, de la un capăt la altul al țării, hectare de panouri solare, am înfipt și țe(puș)e eoliene, toate peste pământuri scoase din producția agricolă… Multe prea ușor „declasate” din rostul de asigurator al hranei în acela de suport pentru tehnologiile folositoare altora…

Și atunci, din nou, la ce ne trebuie OCDE?… Am privat țara de pământul cu rost agricol, pentru a-l acoperi cu sisteme de producție a unei energii care, pentru noi, va avea același trend al creșterii obligatorii a tarifelor? Căci, iată, indiferent de câtă energie electrică va produce țara, prețul ei va crește în continuu… Așa cum, indiferent de câtă benzină și motorină au produs rafinăriile noastre, indiferent de costurile sociale și de sănătate pentru mii de oameni care au suportat efectele de mediu, de poluare, de afectare a sănătății din cauza funcționării la cote maxime a acestor rafinării (pentru alții, în principal Ucraina), niciodată acest prețuri nu au scăzut în mod real corelat cotațiilor internaționale ale petrolului, ale raportării la prețurile de referință ale combustibililor din țări cu un nivel de viață cu mult peste noi…


Nicule, singurul tău mandat este să pleci acasă!…

Omul ăla, mic cât un muc, mare la stat(us quo), și mic, pitic la gândit, a ieșit să ne amenințe!… Numai tu mai lipseai, frate să ne ameninți! Fix tu! Și pe cine ameninți, mă rog frumos? Măcar să știm și noi! Că de amenințări suntem sătui. De la portarul de la Mega, până la Arafat și de la portarul de la mall, până la președintele de scară de bloc. Trăiți în lumea voastră și pentru că alții vă amenință pe voi, în speță aia de vă sunt stăpâni și v-au înșurubat în scaunele alea înalte pe la Cotroceni și Victoriei, acu’ ai ieșit și tu să ameninți. Băi, am ascultat și eu pe insul acela de-și spune om de afaceri, numit Păun. Cum ne explica el la Striblea&garnizoană, ce e cu România. Tati, du-te acasă! Și i-ați și pupilul de Muc cu tine. Eventual unde a înțărcat dracu’ iapa. Că e groasă rău! Lăsați războiul vostru cu Bolojan, altu’ care se crede viitor prezident și veșnic e într-o campanie electorală propagandistică cu tăierile la purtător. Niște terminați de care lumea e sătulă până-n gât.

Luați-vă războaiele personale, scuturați-vă de scuipații norodului și mergeți la prima groapă de gunoi. E singurul loc pe care o să vi-l ofere istoria. Așadar, insul numit Nicușor, foarte agitat și nervos, ne explica el cum că partidele nu mai comunică între ele. Politic!

Să mori tu, nebunaticule! Da’ când vine vorba de voturi la combinațiile voastre pentru bani comunică? Eu zic ca da! Când e vorba să mai dați niste bani stăpânilor voștri comunică? Normal! Când vine vorba de bani pentru ukri comunică? Cam da! Știi băi, tu neterminatule când nu comunică? Când e vorba de România. Atât! De România și de români. În rest sunt șnur la comunicare. Pe interese personale ale voastre. Ai ieșit să ameninți că așa ai considerat tu, tu, pe persoană fizică că România trebuie să aibă vârât un PM no name. Al nimănui, sau eventual al lui Base. Și al lui zdrele si al individei ăleia de-și zice Moldova. Neales de nimeni, incompetent total pe materialul clientului, dar cu promisiuni majore către stăpânii voștri: ăia mulți! Ai uitat de democrație, ai uitat de matematică, ai uitat de scorul electoralelor la parlamentare. Și ne aduci asta la cunoștință amenintându-ne cu ce? „Că până în 2028 se vor întâmpla multe”. Ce ai vrut să spui? Că urmează o zonă crepusculară de cătușe? Că va fi din nou ca în 2014/2015? Că o să se intre peste cei care „nu ascultă” la stăpâni?

Știi care e problema ta, Nicule? Nu numai că nu pricepi nimic. Problema ta e una singură: interesul stăpânilor tăi. Când se va schimba interesul, și vântul o să bată mai aspru, așa a schimbare în uie aia de o fluturi tu pe sub nasul fraierilor, primul care va fi în zodia cătușelor vei fi tu. Tu și ai tăi. Ăia cinstiți, onești și proeuropeni. Asta fix în clipa în care niște „băieți buni” vor da drumul pe „surse” la lista aia de „donatori” care au plătit ca tu să vii să ne ameninți. Ai tupeu, coane, nu glumă! Vinovați suntem noi toți pentru faptul că tu mai ești acolo. Vinovații reali sunt ăștia de ți-au trântit pe Bolojan și acu’ tac. Cică „negociază”!

PSD eule ești viu? Mișcă, bă! Clipește sau măcar pune-l pe „Grindy” să-și țuguie buzele alea reci și să se prefacă că e câștigător în alegerile parlamentare. Parcă așa era socoteala. După care, Simioane, trezește-te! A venit vremea! Să pui și tu osul la treabă, cum o făceai înainte să îmbraci costumele alea și să ne explici cum o să faci tu România mare din nou. Nu ne sunt de folos sloganele! Suntem sătui de ele! Nu vă zice nimeni? Lasă că vă zic eu! Că nu am de ce să tac. Asta gândesc toți românii. Singura deosebire este că eu o și scriu. Dacă aveați vreo îndoială! Adunați-vă naibii într-o peștera și tu și AUR și PSD ul și purcedeți la lucru. Că suntem sătui, tati, de voi până-n prăsele! Ce aveți, băi?! Nu mai dispuneți de comunicări cu garnizoanele?! Serios?! Hai, măi băieți că doar știm toți cine cu cine și cine unde. Nu aveți motivație? Singura voastră motivație e România. Atât! România și noi! Aveți suspendare trecută în Constituție? Aveți! A încălcat Nicu Constituția de atât de multe ori că ni se face naibii rău de la lingurică. O să ne ziceți că vine vacanța electorală și voi nu aveți chef de muncă?! Poate o să vină și ziua cand românii nu vor mai avea chef să vă mai dea nici un ban. Să vă vedem atunci! Pe ce marafeți o să o ardeți voi dubios și o să-l mai lăsați pe ăla de la Cotroceni să ne lezeze inteligențele prin amenințări!

Apropo, Nicușoare, ce ai zis bre? Că asiguri tu partenerii externi că România păstrează direcția? Care parteneri? România nu are parteneri! La ora actuală, România are doar stăpâni. Mulți! Iar direcția e bună! Ai dreptate! Este spre fundul prăpastiei! „Partenerii” așteaptă să toarne un tir de pământ peste ea. Sau eventual niște drone! Alea „rătăcite” de la prietenul tău sau șeful tău: unul zdrele! PSD și AUR, trăiți, băi? Arătați că respirați și că noțiunea de „partid” e de genul neutru. Dacă nu aveți niște biluțe, luați cu împrumut. De la niște tauri. Găsiți voi! Măcar să știm și noi pe cine să mai înjurăm! Că ne-am săturat de vorbe goale! Începeți o dată cu suspendarea aia, că deja e prea mult. Lumea a tăcut, dar e posibil ca foamea să o trezească! În ultimul ceas! Nicule, revin! Singurul tău mandat este să pleci acasă! Atât! Sau în altă parte. Și nu vorbesc de pârnaie! Că acolo scapi cu un șorțuleț! „Prea bun, prea ca la țară!”…


Revoluție națională, europeană, mondială…

În anii 80, retrăind evenimentele din anii 30, cu venirea la putere legală a lui Hitler, marele jurist german Carl Schmitt era preocupat, printre altele, de metodele prin care statele sau regimurile constituționale se pot apăra de aceste „revoluții” („răsturnări”) legale. Conceptului clasic de legalitate, întărit de cel de legitimitate, Schmitt îi adaugă, preluat de la juristul francez de orientare liberală Maurice Hauriou („Précis de droit constitutionnel”, 1929), conceptul de „Supralegalitate”. Supralegalitatea este o prevedere care interzice sau face foarte dificilă schimbarea regimului constituțional al unui stat. Observația lui Schmitt, după care și revoluționarii de profesie, anarhiști, aveau nevoie de conceptul de Stat (scris cu majusculă), pentru a-și instaura noua ordine în interiorul acestuia, arată cât de important este Statul pentru lumea modernă care se vrea global/universală. Un exemplu de instituție a Supralegalității este Curtea Constituțională, cu care, de exemplu, Hauriou, nu era de acord. Noi avem acum un caz care implică o astfel de Revoluție Națională, cu aport al Curții Constituționale. Întrebarea este: se apără cu adevărat Statul Român în acest moment prin intermediul mijloacelor Supralegalității (CCR) sau, dimpotrivă, are loc o lovitură de stat legală, adică o trecere de la o ordine globală/globalistă la o ordine universală cu alte gene cromozomiale?

În epoca în care scria Carl Schmitt exista tentația unei Revoluții Mondiale Globale („Legale Weltrevolution”); ca și în anii interbelici, spaima lui Schmitt se traduce prin aceea că această revoluție globală va fi una globalist/universalistă, în care popoarele vor lua chipul indefinit al Omului, al Umanității. Premisele nu erau foarte roz: în Vest, SUA, în Est, URSS, cele două superputeri care aveau destule porniri globaliste (mai ales prima) și care împărțeau încă de atunci (1978) lumea în două blocuri cu aspirații universaliste. Interesant este că Schmitt pune alături de cele două superputeri și China, clientul nostru de azi, care continuă revoluția legală globală, dar sperăm în altă logică!

Europa? Ar fi putut fi o unitate, printr-o revoluție europeană, cu o condiție: ca Anglia să renunțe la a mai fi o insulă! Dar Europa era și atunci, ca și acum, parazitată de forțele globalismului a-național. Să-l ascultăm pe Carl Schmitt, actual, prea actual: „Forțele și puterile politice mondiale care luptă pentru unitatea politică a lumii sunt mai puternice decât interesul european pentru unitatea politică a Europei. Chiar și unii „buni europeni” nu mai văd unitatea politică a Europei decât ca un produs secundar (sau chiar un produs rezidual) al unei unități politice globale a planetei noastre. Energiile revoluționare care tind către o revoluție mondială sunt mai puternice și mai active decât tendința către o revoluție europeană, astăzi aproape de neimaginat. Legalitatea unei revoluții europene ar presupune existența unui patriotism european, pentru a putea conduce la o adunare constituantă în sensul tradiției constituționale continental-europene. Acest lucru mai poate totuși fi încă imaginat, dacă Anglia nu mai vrea să fie o insulă”.

Iată problema noastră la zi!

Așadar, revoluția noastră internă, de după 2024, poate fi îndreptată, prin intermediul Supralegalității CCR, fie spre revoluția europeană patriotică, fie spre globalismul european și mai departe mondial, care ne va pregăti marea și definitiva contradicție politică a „Sfârșitului istoriei”, anume Omul generic, apolitic, cel care, așa cum arată Carl Schmitt, cu toată unitatea sa aparentă, este suma tuturor discriminărilor posibile în ordine juridică și politică. Să-l reascultăm pe marele jurist: „Umanitatea, ca întreg și ca atare, nu are niciun dușman pe această planetă. Fiecare om aparține umanității. Chiar și infractorul, cel puțin atât timp cât trăiește, trebuie tratat ca om; iar dacă este mort, la fel ca și victima sa, el nu mai există. Atunci el pur și simplu dispare, la fel ca victimele sale decedate. Până atunci însă rămâne, fie bun sau rău, un om, adică un purtător de drepturi ale omului. Umanitatea” devine astfel un concept asimetric. Dacă în interiorul umanității se face discriminare și celui negativ, dăunătorului sau perturbatorului i se neagă calitatea de om, atunci omul evaluat negativ devine ne-om și ne-persoană, iar viața sa nu mai este valoarea supremă. Viața sa devine o non-valoare care trebuie eliminată. Concepte precum „om” conțin astfel posibilitatea celei mai profunde inegalități și devin, prin aceasta, „asimetrice”.

Așadar, omul Umanității care nu mai corespunde revoluției globaliste este un Nimeni, își pierde cu totul orice urmă de legitimitate ca ființă social-politică. El devine non-om. Revoluția globalistă nu poate trăi decât ca perfecțiune utopică a unei definiții care se neagă cu prima manifestare reală de viață socială… În context, epoca în care scrie Schmitt, este cea în care, dincolo de cele două superputeri industriale (SUA-URSS), se căuta o cale de mijloc, sau alternative de dezvoltare asimilabile unor spații definite nu global-universalist, ci zonal. Este meritul economistului francez François Perroux (1903-1987), pe care Schmitt îl și citează mult la începutul studiului său, de a fi căutat astfel de alternative zonal-naționale la marea presiune a globalismului economic, cu origine în special în aria anglo-saxonă. Să spunem în treacăt că Parroux era familiarizat cu energia economică a Germaniei lui Hitler, pe care o studiase, o Germanie, care, pe un versant al ei, căutase tocmai o cale de ieșire din labirintul economic anglo-saxon interbelic.

Între timp, după 1945, problematica industrializării revine în atenția economiștilor în cotextul bipolarismului sovieto-american. Industria este recunoscută de Carl Schmitt ca nou Nomos al Pământului: „Cujus industria, ejus regios, sau cujus regio, ejus industria”, va scrie Schmitt. Ideea e clară: Pământul și industria sunt binomul de aur al teritorialității, nu doar pământul, ca element agricol. Azi, cu China ca stindard al noii Lumi Globale, trebuie să reflectăm din nou asupra acestor aspecte. Aparent, China este deja angajată pe drumul unei revoluții legale mondiale fără ingrediente globaliste. Este cel mai important aspect al noii vremi. Rusia nu poate fi altfel. SUA lui Trump nu are de ales… Industria va prelua din nou forța motrice a statelor. În același timp, e obligatorie Revoluția Națională, Europeană și Mondială împotriva Globalismului, ca factor ultim al dezagregării politice și civilizaționale.

De un secol avem aceeași schimbare, care trebuie oprită, ca să-l completăm pe Xi Jinping!


„Cineva acolo sus ne iubește”…

Dacă am scăpat astăzi, mâine nu știu cum o să fie. Credeți că acel cineva ne iubește în fiecare zi…? Putem să vorbim despre o întâmplare cu drona de la Galați, dar drona aceea care a colindat prin Marea Neagră (au fost 4 sau 5) a fost doar noroc. Poate că „Cineva acolo sus ne iubește”. Oameni fără uniformă, dar mărșăluiesc în numele legii. Vorbesc despre pace în timp ce planifică logistica războiului. Citează rezoluții în timp ce subminează chiar rezoluțiile pe care le reprezintă. Sub steagul legitimității, sunt ascunse operațiuni a căror singură constantă este distorsionarea sistematică a adevărului, nu prin minciuni sfruntate, prin punerea în scenă iscusită a unei realități care nu a existat niciodată. „Operațiuni celebre sub un steag fals” faimoasele operațiuni sub steag fals, nu sunt o relicvă a Războiului Rece, ci o caracteristică structurală a arenei geopolitice moderne: un arsenal de înșelăciune care operează cu precizia unei arme mecanice și cu puterea distructivă a unei bombe a cărei detonare este necunoscută. Steagul fals este mai mult decât un mijloc de camuflaj; este o armă semantică care spulberă fundațiile încrederii.

Când un stat îmbracă soldații în uniforme străine pentru a pune în scenă atacuri, cum ar fi în cazul „Operațiunii Northwoods” planificată în 1962, în care SUA însăși a propus atacuri teroriste împotriva cetățenilor săi pentru a justifica războiul împotriva Cubei, nu numai că sunt distruse vieți, dar limbajul este și golit de sensul său: „Apărarea” devine un cuvânt de cod pentru agresiune, „securitatea” un pretext pentru supraveghere, iar „stabilitatea” o acoperire pentru opresiune. Aceste operațiuni urmează un model: Mai întâi, realitatea este manipulată, apoi percepția și, în final, memoria, până când minciuna este instituționalizată, falsificarea canonizată. Nu sunt excepții, ci caracteristici sistemice: mecanisme care permit aparatului de putere să se prezinte ca o victimă și astfel să câștige imunitate morală. Dar pericolul nu constă doar în actul în sine, ci în normalizarea sa. Fiecare operațiune de succes sub steag fals erodează puțin mai mult fundamentul pe care se bazează dreptul internațional, negocierea diplomatică și dezbaterea publică: încrederea în autenticitatea surselor, integritatea dovezilor, fiabilitatea instituțiilor. Când imaginile din satelit sunt falsificate, protocoalele de comunicații manipulate și relatările martorilor oculari orchestrate, adevărul nu este doar negat, este lipsit de putere. Devine o variabilă într-o ecuație a cărei necunoscută este rezolvată nu prin fapte, ci prin narațiuni. Și narațiunile, după cum știm, pot fi scalate, distorsionate și repetate până când se ridică la statutul de realitate.

Prin urmare, frontul crucial astăzi nu este cel în care tancurile se rostogolesc sau dronele se lansează, ci cel în care limbajul este păstrat sau trădat. Fiecare denumire precisă „steagul fals”, nu „neînțelegere”; „eveniment pus în scenă”, nu „eveniment”; „dezinformare sistematică”, nu „dezinformare” este un act de rezistență. Atâta timp cât știm numele înșelăciunii, rămâne loc pentru rezistență. Atâta timp cât nu înlocuim metafora steagului fals cu eufemismele diplomației, memoria rămâne vie. Și atâta timp cât expunem personificarea puterii, care se prezintă întotdeauna ca fiind protectoare, niciodată controlată printr-o analiză clară a mecanismelor sale, speranța de responsabilitate rămâne nu doar un ideal, ci o obligație. Steagul fals nu flutură doar peste câmpurile de luptă, flutură peste redacții, parlamente și săli de clasă. Iar îndepărtarea lui nu începe cu o comandă, ci cu o propoziție: Îl numim pe… vinovat. Iar acel nume se rostogolește pe filele istoriei. Pentru că da, istoria este scrisă totdeauna de învingători, iar învingătorii sunt aceia care înțeleg cum să valorifice minciuna. Ei sunt mândri când pășesc pe cadavrele steagului fals. Am avut noroc, o elice s-a încurcat în „Plasa lui Indra”. Rețeaua lui Indra e o formă de origine dependentă prezentată în Sutra Avatamsaka, descrisă folosind imagini de genul „Zece mii de Buddha pot fi găsiți așezați într-un singur fir de praf, într-un singur atom se pot găsi o mie de lumi”. Am avut noroc, noi am păstrat lumea noastră. Încă…

Să fie pace!


Tot pentru că… „Vin rușii”!…

Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR), demarat în 2021, a fost una dintre cele mai proaste afaceri din istorie pentru România, și a implicat doi președinți pro-europeni (unul a devenit pro-occidental între timp), patru premieri penele, un premier pesede, trei miniștri usere, unul reper: toți reprezentanți ai „clasei politice” care vrea să ne fericească prin „stabilitate” perpetuă și anularea alegerilor care nu le convin. Emanația ultimă a partidului unic sekurist pnlpsdusrudmr, guvernul Bolojan, nu pleacă de la guvernare nici demis – emanația vrea să fie sigură că trântește de tot PNRR și pune bazele, pe 45 de ani de acum încolo, ale unei alte afaceri minunate pentru România: mă refer la SAFE. În 2021, Iohannis se lăuda că, prin „negocieri la sânge”, a tras de la UE 80 de miliarde de euro pentru PNRR. De fapt, au fost preconizate 30 de miliarde, din care 15 miliarde erau împrumuturi pe 30 de ani. În practică, au rămas de tras 21 de miliarde, căci la o mare parte din componenta nerambursabilă (grant) s-a renunțat. Din 21 de miliarde s-au tras efectiv 11 miliarde. Teoretic, până la 31 august 2026 mai pot fi trase zece miliarde, dar e foarte puțin probabil să se facă în 3 luni ce nu s-a făcut în cinci ani.

În timp ce am tras 11 miliarde de la UE (din care cca opt miliarde trebuie date înapoi, cu dobândă, timp de 30 de ani), am plătit contribuție la bugetul UE de 18 miliarde.

Or, pentru războiul din Ucraina nu știm nici acum cât am dat. Probabil, zece miliarde. Nu ar fi exclus să fi dat 40 de miliarde, după estimările lui Ciolacu. Așadar: am „loat” bacu’, căci pentru 11 miliarde am dat 28 (sau poate chiar 58) de miliarde. Ce s-a făcut cu 11 miliarde?Nici spitale, nici metrou în Cluj, nici autostrăzi în Moldova (se speră că astea se fac din SAFE, adică, dintr-un program de înarmare…), nici linii ferate de mare viteză, nici trenuri cu hidrogen. Nț. Mai întâi, a fost făcut arșice sistemul de pensii. Trebuia să se încadreze în maxim 9,4 la sută din PIB. Apoi, a fost făcută una cu pământul bruma de industrie care mai rămăsese în România, pe motiv de „de-carbonare” și Green Deal. Foarte multe alte idioțenii progresist – globaliste au fost „condiționalități” și jaloane ale PNRR.

De exemplu, emanația Bolojan, pe când era un simplu șef de consiliu județean, a „loat” prin PNNR niște sute de microbuze electrice supra-evaluate. E ceva dosar penal pe chestia asta, dar cine se mai preocupă de așa ceva, când „sfântul” Bolojan a aprins lumina în cămară și a dat de șobolanii ceilalți? Deci, teoretic, un plan de salvare de la falimentul indus de politicile din pandemie, PNRR a fost de fapt barda cu care s-a „sculptat” un nou aspect, boțit rău, al societății și economiei românești. În al doilea rând (și ultimul), a mers foarte bine consultanța. Peste două miliarde de euro din PNRR s-au dus pe consultanță. Au ieșit niște prezentări foarte bine făcute, în Power Point. Fără nicio utilitate practică – dar nu ne mai luăm noi de la d-astea… Știți povestea lui Dănilă Prepeleac, de Ion Creangă? Dacă nu o știți, cereți unei IA să vă facă o prezentare în… Power Point. Poate vă spune IA și cum de a ajuns o bunicică parte din cele două miliarde la firmele și oengeurile autorilor useriști ai PNRR. Știrea proastă se continuă cu SAFE. Programul e identic cu PNRR. Pentru că gestionarii SAFE sunt identici cu gestionarii PNRR, istoria SAFE va fi istoria PNRR la pătrat. De ce e atât de sigur că istoria se va repeta? Păi, pentru că majoritatea va vota mereu cu acei gestionari. Cică vin rușii.


Colecțiile muzeale ale Mănăstirii Căldărușani: carte veche, icoane, veșminte, tablouri

Mănăstirea Căldăruşani din Ilfov îşi trage numele de la configuraţia terenului ce seamănă cu o căldăruşă. Numele de Căldărușani apare menţionat pentru prima dată într-un hrisov din 4 decembrie 1593, emis de cancelaria lui Mihai Viteazul şi face referire la un sat ce exista aici. Privitor la întemeierea mănăstirii, tradiţia orală menţionează o frumoasă legendă legată de numele binecredinciosului şi marelui ctitor, voievodul Matei Basarab (1580 – 1654). La Mănăstirea Căldărușani, vatră monahală de mare tradiție și însemnătate din preajma Bucureștilor, s-au efectuat de curând inter¬venții de reabilitare și consolidare care condus și la reorganizarea și modernizarea spațiilor muzeale ale mănăstirii.

Cel dintâi în rândul acestor prețioase comori este, fără îndoială, ansamblul mănăstiresc însuși, în întregul său, în frunte cu biserica cea mare, având hramul Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, așezată în inima zisei „cetăți” ce a fost înălțată, la 1637-1638, de către Matei Basarab Voievod. Monumentalelor ziduri ale Căldărușanilor li se adaugă un bogat fond de bunuri patrimoniale mobile care reprezintă, de fapt, o semnificativă parte dintr-o zestre ce a fost odinioară încă și mai consistentă și care a ajuns, cu timpul, în colecțiile altor instituții bisericești sau de stat, precum Biblioteca Sfântului Sinod sau Biblioteca Academiei Române, unde se păstrează numeroase manuscrise rodite în sânul renumitei școli de traducători și caligrafi ai epocii de revigorare a vieții monahale de la sfârșitul secolului a XVIII-lea și din primele decenii ale secolului al XIX-lea. Vicisitudinile vremurilor au făcut însă ca alte valori din tezaurul mănăstirii să se piardă, parte dintre ele nefiindu-ne astăzi cunoscute decât din filele vechilor catagrafii.

Prima colecție muzeală important este colecția de carte veche, icoane și veșminte liturgice. Această extrem de bogată colecție este adăpostită în spațiul generos al fostei trapeze zidită la anul 1850, în vremea stăreției lui Meletie arhimandritul și restarurată în forma actuală, dimpreună cu organizarea colecției muzeale, în vremea patriarhului Justinian și a stăreției vrednicului de pomenire arhiepiscop Gherasim Cristea al Râmnicului. Dintre mărturiile expuse aici dorim să semnalăm o foarte interesantă stampă de mătase, reprezentând Mănăstirea Căldărușani la 1835. Ea poarta următoarea inscripție: „Această stampă este făcută în zilele părintelui stareț și arhimandrit Dositei, ucenic al starețului Gheorghe Obstejitel, 1835”. Reprezintă biserica mare a mănăstirii, văzută dinspre nord, fără cetate, singură în mijlocul peninsulei, înconjurată de lacul pe care plutesc bărci. Biserica apare cu trei turle și acoperiș în două nivele, dar fără pictura exterioară executată la începutul secolului al XX-lea de către Dimitrie Belizarie.

În marginea dreaptă se vede bisericuța de la Cocioc și clădirea în care funcționa, pe atunci, tipografia. Într-un cadru reprezentat de fotocopii ale unor documente importante din istoria mănăstirii, aflate astazi la Arhivele Statului din București, precum și ale unor gravuri și frontispicii din remarcabilul Tetraevangheliar de la Căldărușani, cu miniaturi realizate de Popa Vlaicu, aflat astăzi la Biblioteca Academiei Române, sunt prezentate o serie de manuscrise și tipărituri evocând înfloritoarea activitate cultural-duhovnicească de la cumpăna veacurilor XVIII-XIX, precum și bogăția de atunci a bibliotecii mănăstirii. Mergând mai departe, „intrăm” în colecția de icoane a Mănăstirii Căldărușani, care este foarte bogată și variată din punct de vedere stilistic și tematic.

Întâlnim aici unele icoane din secolele XVII-XVIII, aparținând școlii românești și celei grecești de pictură, icoane din secolul al XIX-lea aparținând mai ales stilului neoclasic, cu multe variații, foarte bine reprezentată fiind „Școala de la Căldărușani”, icoane din acelasi veac de factură populară sau icoane pe sticlă, icoane din școala rusească (create în tehnica „cicanca”) din secolele XIX-XX. Semnalăm prezența a două foarte frumoase icoane reprezentând pe Sfinții Apostoli și Evangheliști Marcu și Luca, lucrate în secolul al XVII-lea de doi zugravi autohtoni, din Țara Românească. De la începutul veacului al XVIII-lea sunt alte câteva icoane lucrate de meșteri autohtoni. Prima este un Sfânt Nicolae, datat până acum eronat în secolul al XVI-lea. Are aplicații (ferecături) de argint (aureola, mâinile, Evanghelia) și este înconjurat de scene din viața sfântului.

În continuare sunt expuse un grup de icoane datând de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, provenite de la Episcopia Argeșului. Ele au fost aduse la Căldărușani împreună cu alte bunuri, de Mitropolitul Ghenadie Petrescu, Episcop de Argeș între anii 1875-1893. Între acestea avem figurat mai întâi, un Iisus Hristos pe tron, în chiton și himation, binecuvântând, cu Evanghelia pe piciorul stâng, încadrat de intercesori (tip Deisis). Din secolul al XIX-lea datează apoi două icoane în ulei provenite de la Biserica Enei din București, de unde au fost aduse împreună cu tâmpla și cu alte piese de mobilier bisericesc, după demolarea amintitului locaș, în 1977. Astfel sunt Icoana Învierii, reprezentată în varianta de factură mai recentă, occidentală, cu Iisus ridicându-se din mormânt și icoana Sfântului Nicolae. Pe acestea două se află chiar însemnată proveniența de la Biserica Enei, iar pe icoana Sfântului Nicolae găsim atât datarea – 1852, cât și numele zugravului – Gheorghe.

Într-o succintă caracterizare generală, școala de pictură bisericească de la Căldărușani este o expresie autohtonă extrem de sugestivă și viguroasă a neoclasicismului de ansamblu al artei bisericești din Țările Române în secolul al XIX-lea. Ea adoptă dintru început aceste ecouri europene târzii ale Renașterii și Barocului. În colecția de la Căldărușani avem două expresii concentrate, extrem de relevante, ale acestei arte neorealiste care ne înlesnesc, o dată mai mult, distingerea a două etape diferite în evoluția școlii de la Căldărușani, chiar dacă în ansamblu stilul este același. Colecția de veșminte cuprinde un număr important de piese de costum liturgic-arhierești, preoțești și diaconești, databile în genere în secolul al XIX-lea. Găsim, așadar, o suită întreagă de sacose arhierești, floane preoțești, stihare diaconești, precum și epitrahile și orare lucrate din diferite materiale vechi, cu ornamentații diverse, în special florale, cel mai adesea din mătase sau din fir metallic (aur, argint).

Diversitatea materialelor acestor veșminte ne trimite cu gândul la catagrafia mănăstirii de la 1741, unde sfitele (sacosele) arhierești și celelalte vesminte sunt indicate a fi fost lucrate din „belacoasa, serasir, canavat, cofterie, atlaz, lastra, diba sau hataia”. Dintre toate, față de ceea ce cunoaștem în momentul de față, socotim că trebuie neaparat amintite sacosul și omoforul mitropolitului Ghenadie Petrescu, care sunt lucrate pe un material de fond cenușiu deschis, cu frumoase flori ornamentale mari, de culoare roz, verde și liliachie. Sala Tezaurului Mănăstirii Căldărușani este adăpostită și prezentată exponențial în sala zisă „a lui Matei Basarab”, din corpul de clădire situat la sud de turnul-clopotniță, acolo unde inițial s-a aflat casa domnească a voievodului – ctitor. Colecția tezaurului cuprinde mai ales obiecte de cult și ornate arhierești și preoțești cusute cu fir de aur și de argint. Între acestea toate se numără o cățuie ce poartă reprezentarea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, patron al mănăstirii, reprezentat în picioare, cu crucea și cu lancea în mâini, înconjurat de bogate ornamente vegetal-florale. În sală se mai află în altă vitrină și o cruce din lemn sculptat, montată în metal alb cu inscripția: „Nicodim Dichiu Căldărușani – 1852”.

Pinacoteca constituie cea de a treia colecție a Mănăstirii Căldărușani și se află expusă în casa de pe malul nordic al peninsulei în care a locuit, vreme de peste două decenii (1896-1918), mitropolitul Ghenadie Petrescu. Locul de expunere nu este ales întâmplător, căci, retras aici în ultima parte a vieții sale, mitropolitul Ghenadie a adus cu dânsul o colecție bogată de artă cu tematică creștină și de obiecte de cult, pe care și-o constituise mai ales în timpul lungului sau episcopat la Argeș (1875-1893). O parte dintre obiectele de cult și veșmintele arhierești ce i-au aparținut sunt expuse în cele două colecții ale mănăstirii despre care am vorbit. Colecția de pictură de șevalet, dimpreună cu alte obiecte și bunuri personale, se află în expunerea organizată chiar în această fostă reședință a sa. Regăsim aici unele portrete pe acre.

Ghenadie însuși le va fi găsit la reședința episcopală de la Curtea de Argeș, fie pânze cu tematică religioasă executate în spirit de mecenat artistic, la solicitarea fostului episcop și mitropolit, de către artiști de seamă ai epocii, precum Gheorghe Tattarescu (1820-1894) sau Sava Henția (1848-1904), multe dintre acestea fiind replici de bună calitate după capodopere ale artei europene. Acestui fond i s-au mai adăugat la Căldărușani, o suită de portrete de stareți ai mănăstirii care, împreună cu alte bunuri, au contribuit la închegarea patrimoniului Pinacotecii, așa cum îl vedem constituit astăzi. Din punct de vedere tematic, remarcăm faptul că o încăpere din această casă a fost rezervată ca spațiu memorial mitropolitului Ghenadie Petrescu și că expunerea se încheie printr-o suită de litografii cu teme istorice și printr-o colecție de antimise.

Holul central, ce separă spațioasa casă în două părți, estică și vestică, a fost rezervat în principal expunerii galeriei de portrete. La intrare ne întâmpină însă, după o Maică a Domnului între proroci, două picturi, ulei pe pânză, de mare amploare, reprezentând „Ierusalimul cel ceresc”. Este vorba despre compoziții ample și extrem de dense, lucrate în Țara Sfântă în secolul al XIX-lea și care au fost aduse, în mare număr, de pelerinii ce făceau hagialâc la Sfântul Mormânt. Trecând acum la galeria de portrete, putem face o observație generală, privitoare mai ales la cele mai vechi, de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea. Este vorba despre faptul că unele dintre aceste opere aparțin unor reprezentanți ai școlii de pictură din mănăstire, care dovedesc reale calități de portretiști.

Realizările lor, în care aplică stilul portretisticii de șevalet a picturii occidentale, constituie repere semnificative în contextul curentului de dezvoltare al picturii românești de șevalet moderne. În ceea ce privește vestimentația, sunt puține lucruri de spus în mod special. Mai toate portretele înfățișează, pe dominanta de negru călugări cu tradiționala camilafcă și cu mantia monahală, purtând în mâini toiege sau cârje. Unii ierarhi au decorații pe piept sau sunt reprezentați cu veșmintele și ornatele specifice rangului arhieriei. Personajele sunt redate fie frontal, fie 3/4. Dar ceea ce rămâne de urmărit aici, de fiecare vizitator în parte, sunt trăsăturile fizionomice ale fiecarui personaj reprezentat, ceea ce denotă o artă portretistică demnă de toată atenția. În afara acestor portrete care, pe lângă calitățile lor plastice, au și o certă valoare documentar-istorică, acest hol central mai cuprinde o altă pictură, tot ulei pe pânză, din secolul al XIX-lea, cu o tematică cu totul aparte. Tabloul „Viața adevăratului călugăr” este exact reprezentarea care a fost ulterior redată și în pictura murală din pridvorul bisericii mari și căreia această pânză i-a folosit, foarte probabil, ca model iconografic. Reprezintă un călugăr răstignit pe cruce, deasupra-i fiind înfățișat Iisus Hristos pe nori, cu o carte deschisă pe piept, iar de jur împrejur fiind înfățișați îngeri și diavoli, precum și diferite texte moralizatoare privitoare la viața călugărească. Ajunși la capătul evocării valorilor patrimoniale de istorie, cultură și artă bisericească pe care le prezintă astăzi colecțiile muzeale de la Mănăstirea Căldărușani, ne aflăm mult înălțați sufletește de bucuria întâlnirii cu aceste neprețuite comori de spiritualitate tradițională, profund evocatoare ale unei tradiții multiseculare de smerită viețuire și roditoare lucrare întru slava lui Dumnezeu cel în Treime închinat pe pământul românesc. (G.V.G.)


Așa-zisa derivă a dronelor navale din Portul Constanța, expresia disperării Ucrainei?!…

Pare că a fost un act de agresiune militară disimulat împotriva României, prin Operațiunea de la Constanța demonstrându-ni-se că granița este „perforată”. Mai mult cei ce trebuie să o securizeze, se derobează de îndatoriri. Drona a defilat câteva ore în zona Oil Terminal, până s-a autodetonat. Asta a fost o demonstrație umilitoare pentru cei care aveau obligația să nu permită intrarea în apele teritoriale! Evenimentul de vineri dimineață, adică respectiv așa zisa derivă a dronelor maritime navale, soldate cu explozie și consecințele de proporție din Portul Constanța, este expresia exacerbării, disperării Ucrainei in fața desolidarizării falșilor ei susținători, care au instigat-o la provocarea Federației Ruse în declanșarea reacției militare, care a condus la războiul proxi al NATO cu Rusia prin intermediul Ucrainei. Actul de agresiune militară disimulat împotriva României a survenit la scurt timp după reacția președintelui Vladimir Putin la scrisoarea lui Volodimir Zelenski prin care i s-a condiționat întâlnirea solicitată cu Vladimir Putin.

Ce semnifică acest fapt?

În disperare de cauză, Zelenski, iresponsabil, își asumă riscul regionalizării conflictului cu Rusia și al implicării, de această dată explicită, a NATO în război cu Federația Rusă. Zelenski s-a lansat în această diversiune, pretext de angqajare a NATO intr-un război cu Rusia, nu fără a avea cât de cât un impuls moral, dacă nu chiar o susținere neechivocă din partea cancelarului Germaniei, care pare tentat de conntinuarea și reluarea aventurii geopolitice globale in care Germania s-a lansat, provocând Al Doilea Război Mondial. Orbii politici care ne guvernează nu pricep nimic din ce ni se întâmplă și continuă să doarmă în fotoliile puterii, amețiți de drogurile promisiunilor NATO, că fiecare cm din teritoriul alianței va fi strașnic apărat. Ne-a fost dat să vedem nulitatea acestor promisiuni. Nu întâmplător, în cronica acestor evenimente planificate s-a înscris demiterea, prin moțiune de cenzură, a guvernului și decapitarea conducerii armatei române. Ce va urma? Mila lui Dumnezeu, dacă nu își va întoarce și El fața de la România. Momentan, numai El ne-a salvat.


Cetatea romană Abritus (sec. I d.Hr.) din Razgrad (Bulgaria) a fost reconstituită ca o adevărată fortăreață

Razgrad se regăsește în regiunea istorică și geografică Ludogorie (Deliorman), fiind construit pe ruinele orașului roman antic Abritus (situat în Moesia inferioară și întemeiat în sec. I d.Hr), pe malurile râului Beli Lom. Abritus (unii îi spun și Abritus – Sveshtari)_ea fost construit la rândul lui peste o așezare tracă din secolele III-IV î.Hr., cu nume necunoscut. Aici au fost găsite mai multe monede de bronz ale regelui trac Seuthes al III-lea (330-300 î.Hr.) și ceramică, precum și artefacte ale altor conducători și un altar de sacrificiu al lui Hercule. La sfârșitul secolului I d.Hr. a fost construită o tabără militară romană aici, iar în secolul al II-lea „Cohors II Lucensium” din Legio XI Claudia (cu sediul la Durostorum) a fost staționată aici o vreme. În 251, în timpul invaziilor gotice conduse de Cniva, romanii au suferit o înfrângere dezastruoasă și moartea împăratului Traian Decius și a fiului său, Herennius Etruscus, în bătălia de la Abritus, care a avut loc la aproximativ 15 km nord-vest de Abritus, în valea râului Beli Lom, la sud de satul Dryanovets. Fortificațiile cu ziduri masive, groase de 3 m și înalte de 12 m, au fost construite după aceea în jurul orașului, pe malul sudic al râului, în anii 320–330, sub Constantin cel Mare, aparent pentru a se proteja de „barbarii” imigranți (foederati), ca parte a politicii de pacificare a acestora. Cu toate acestea, zidurile nu au putut rezista distrugerii orașului în Războaiele Gotice din perioada 376–378, fiind asediat în 447 de către huni și din nou în anii 480 de către goți. De fiecare dată orașul a fost reconstruit, iar în secolele V-VI Abritus a fost unul dintre cele mai mari orașe din provincie și sediul unui episcop. Porțile orașului au fost îngustate sub Justinian (527–565) pentru a oferi o mai bună securitate cetății. Cu toate acestea, orașul a fost distrus de avari în 586. Mai târziu, a fost construită o așezare medievală bulgară, care a existat până în secolul al X-lea.

Acum muzeul și așezarea reconstituită în aer liber atrage turiștii dornici de a vedea cum era viața acum două milenii. Printre coloanele templelor și printre turnurile – bastioane, vizitatorii își fac selfiuri cu telefonul mobil, bucuroși de curățenia existentă și bunul management muzeal. Ca informații istorice, prima cercetare arheologică a acestui sit a fost efectuată în 1887 de Ananie Yavashov, iar săpături regulate de cercetare au fost efectuate din 1953. Zidurile fortificației antice înconjurau 15 hectare (37 de acri) și aveau 35 de bastioane care se proiectau în fața zidului. Zidul sudic era mai vulnerabil decât celelalte, deoarece era dominat de o pantă exterioară și, prin urmare, poarta sudică era retrasă din zid, acesta fiinds și mai gros în această zonă, iar în exteriorul acestuia a fost săpat un șanț cu apă pentru protecție suplimentară. Două dintre bastioane au suprastructuri construite la înălțimea originală (reconstituite) pentru a accentua dimensiunea lor impresionantă. Cazarma armatei era situată în partea laterală a porții de nord în care au fost descoperite arme. Sunt cunoscute două apeducte ce trasportau apa pe distanțe apreciabile; unul din secolul al II-lea, care pornește dintr-un izvor de lângă Peroishte, la 6 km sud-vest de oraș, trece prin conducte ceramice și ajunge sub poarta de sud, iar celălalt vine din Nedoklan, de la 3 km nord-est. Ca și descoperire importantă, cea mai mare comoară de monede de aur din perioada imperiului târziu din Bulgaria a fost găsită chiar în interiorul zidului estic al acestei fortificații, constând din 835 de monede de aur, cântărind 4 kg și datând din secolul al V-lea, probabil ascunse în timpul invaziei goților din anul 487. Rezervația arheologică Abritus este situată la cca. doi kilometri est de Razgrad, în apropierea drumului principal Ruse – Varna. Ea se întinde pe un teritoriu de 1000 de hectare și are ca scop conservarea vestigiilor orașului roman Abritus.

Reconstituirea anticului Abritus este un obiectiv demn de a fi vizitat, cu explicațiile de rigoare afișate vizibil, cu trasee incitante și locuri de făcut un selfi pentru prieteni și rețelele de socializare. Printre reperele turistice ale orașului Razgrad de astăzi se mai numără și complexul arhitectural Varosha (din secolul al XIX-lea), muzeul etnografic și alte câteva muzee, turnul cu ceas distinctiv din Razgrad, construit în centru în 1864, Biserica „Sfântul Nicolae Făcătorul de Minuni” din 1860, sculptura „Momina cheshma”, „Mausoleul Osuar al Eliberatorilor” (1879–1880) și Moscheea Ibrahim Pașa din 1530 (la interior închisă pentru restaurare). Se spune că moscheea este una dintre cele mai mari din Balcani. Vârful muntos Razgrad de pe insula Greenwich din Insulele Shetland de Sud, aparținând de Antarctica, este numit după orașul Razgrad. După o asemenea vizită noi ne-am adunat forțele și am pornit către Mormântul Tracic de la Sveștari (al getului Dromichete), aflat la 40 km de Razgrad.


Cărți apărute la Parohia Malovăţ

Vă rugăm să ne permiteți să vă prezentăm lucrările pe care le avem disponibile în stocul parohiei noastre. Ne exprimăm, totodată, speranța, că ele vor găsi ecoul cuvenit în sufletul Dvs. și ne veți face comenzi, atât pentru nevoile Dvs. spirituale, cât și ale celor dragi. Parohia noastră pune la îndemâna tuturor cărți ziditoare de suflet, de Religie, de literatură, de istorie, filozofie și din alte domenii, tocmai în această perioadă, când, pe toate canalele de informație, suntem bombardați cu tot felul de produse menite să ne îndepărteze de Dumnezeu. Cărțile propuse de parohia noastră pot fi hrană pentru sufletul Dvs., dar și un cadou fericit, pe care îl puteți oferi celor din jurul Dvs. Se cheltuiesc sume enorme pentru tot felul de daruri ce se fac celor dragi, deși multe sunt doar simbolice și de circumstanță. Noi vă punem la dispoziție cărți, care să fie un prieten de nădejde pe drumul către Dumnezeu, atât pentru Dvs., dar și pentru cel ce le primește ca dar din partea Dvs. O scurtă privire asupra listei de mai jos v-ar convinge de seriozitatea ofertei noastre. Ele sunt achiziționate de la centrele eparhiale, de la diferite edituri, care s-au remarcat prin seriozitatea și competența publicațiilor în domeniile menționate mai sus. Înțelegem că această activitate de răspândire a publicațiilor religioase creștine ortodoxe face parte din însăși misiunea noastră de a răspândi, cu timp și fără timp, cuvântul lui Dumnezeu. Datorită acestei lucrări, putem să desfășurăm și o serie de activități misionar-pastorale în parohie, de ajutorare a unor familii și persoane aflate în dificultate, donații de cărți în parohie, gratuitatea serviciilor religioase și multe altele. Vă mulțumim cordial celor care ați comandat deja cărți. Vă mulțumim celor care ne-ați încurajat, celor care ne-ați îndrumat. Vă mulțumim și celor care nu ne-ați răspuns. Din toate am înțeles că doriți să avem lucrări cât mai bune, cât mai ziditoare de suflet și cât mai diverse. Ne străduim să împlinim această dorință a Dvs. Sperăm că prezenta ofertă să fie mult mai interesantă. Regretăm, însă, că stocurile sunt foarte mici, iar stocurile de la capitolul „Micul anticariat” se reduc în cele mai multe cazuri la câte un singur exemplar. Trimitem cărți și în străinătate, dacă ne sunt solicitate, cu precizarea că taxele poștale revin cumpărătorului. Pentru trimiterile în țară taxele poștale sunt suportate de parohie. Precizăm, de asemenea, că publicăm, de două ori pe lună, ,,Scrisoare pastorală”, pe care o trimitem gratuit tuturor familiilor din parohie, cât și la câteva sute de persoane din afara parohiei, prin poștă sau pe e-mail. Daca va interesează, comunicați-ne și vă putem trimite și Dvs. această publicație a noastră gratuit. Găsiți acolo multe lucruri care v-ar putea interesa.

Aşadar, avem disponibile următoarele lucrări:

1. Catehism creștin-ortodox, Malovăț, Editura Parohiei Malovăț, 2026, 600 pag., 60 lei. Catehismul este cartea care răspunde întrebărilor creștinului privind aspectele principale ale învățăturii creștine-ortodoxe. El se prezintă sub formă de întrebări și răspunsuri. Vom găsi în această carte întrebări și răspunsuri privind învățătura despre Dumnezeu Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, despre Biserică, Sfintele Taine, viața de aici și cea de dincolo, despre judecata particulară și cea universală, despre sfârșitul lumii, despre rugăciune, sărbători și slujbe, despre comportamentul creștinului în comunitate și multe-multe alte aspecte ale vieții. Cartea a respectat întru totul Textul stabilit de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Ea a fost tipărită pentru a fi donată, așa cum este obiceiul în parohia noastră de Sf. Paști enoriașilor parohiei noastre. Au mai rămas câteva exemplare, pe care le punem în vânzare, urmând ca la sfârșitul anului, cu prilejul Nașterii Domnului, să tipărit altă lucrare ziditoare de suflet, pe care s-o dăruim enoriașilor noștri.

2. Norica Ion, Evadarea din iad, Malovăț, Editura Parohiei Malovăț, 2021, ediția a V-a, 40 pag., 5 lei. Autoarea este o creștină modestă dintr-un sat bănățean. În urma unei experiențe nefericite, a ajuns într-un mediu pseudo-religios. A avut prilejul să cunoască realități dure, care o duceau până în pragul disperării. Nu și-a pierdut nădejdea în Dumnezeu, ci a luptat pe brânci, cu post și cu rugăciune, cu credință puternică și a reușit să scape din mrejele acelei grupări sectare. În paginile broșurii de față își dezvăluie povestea vieții și astfel reușește să-i determine pe mulți să nu-și părăsească credința străbună, iar pe alții să-i aducă pe calea cea dreaptă mântuirii. Doamna Norica Ion face astfel o adevărată lucrare de apostolat pentru Domnul Iisus Hristos.

3. Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Liturgică. Contribuții bibliografice, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2026, 254 pag., 40 lei. Lucrarea de față adună în paginile ei materialele cu profil liturgic, organizat pe reviste, pe teme și probleme. Sperăm să fie de folos utilizatorilor, fiindcă, de fapt, acesta este și scopul realizării și publicării lucrării de față. Am conspectat, așadar, revistele „Biserica Ortodoxă Română” (1874-2014), ,,Studii Teologice”(1927-2018), „Ortodoxia” (1949-2008) și „Mitropolia Olteniei”(1948-2008). În același timp, lucrarea noastră devine un instrument de mare utilitate tuturor celor ce studiază disciplinele teologice. Cercetarea continuă și, poate, cu voia Domnului, vom ajunge într-o zi să avem bibliografii complete pentru fiecare secțiune a studiului teologic. Oricum, truda noastră face un început. Sperăm să fie de folos. Am împărțit materialul pe revistele consultate, iar în cadrul fiecărei reviste am organizat materialul după programa analitică a învățământului teologic, pentru ca lucrarea noastră să devină cât mai utilă celor ce o vor folosi. La multe dintre materialele conspectate am adăugat și un scurt rezumat. Am realizat un indice de autori la sfârșitul cărții, astfel încât lucrarea noastră să devină un instrument practic. Sperăm ca truda noastră să fie de bun augur tuturor celor ce se vor nevoi să studieze Liturgica.

4. Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Sfânta Scriptură. Contribuții bibliografice, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2023, 360 pag., 40 lei. Având în vedere timpul foarte puțin de care dispune omul zilelor noastre și specializarea lui tot mai necesară pe ramuri foarte restrânse ale Teologiei, am decis să realizăm bibliografii pe ramuri de activitate și de studiu cât mai specializate. În acest sens, am socotit foarte necesară editarea de început a capitolului privind Secțiunea Biblică. Cele peste 2.000 de studii, articole, recenzii și reportaje publicate în revistele conspectate începând din 1874 și până aproape în zilele noastre dovedesc cu prisosință interesul de care s-a bucurat studiul Sfintei Scripturi în teologia românească. Am conspectat, așadar, revistele ,,Biserica Ortodoxă Română” (1874-2014), ,,Studii Teologice”(1927-2018), ,,Ortodoxia” (1949-2008), ,,Mitropolia Olteniei”(1948-2008) și ,,Mitropolia Moldovei și Sucevei(1946-2009)(selectiv). În același timp, lucrarea noastră devine un instrument de mare utilitate tuturor celor ce studiază Sfânta Scriptură, fie că sunt profesori, doctoranzi, masteranzi, studenți în Teologie, preoți, călugări sau, pur și simplu, doritori de cunoaștere într-ale Bibliei. Regretăm că nu am avut posibilitatea să conspectăm toate revistele teologice care au apărut de-a lungul timpului, iar pe cele ce le-am consultat nu am avut posibilitatea să le aducem ,,la zi”. Cercetarea continuă și, poate, cu voia Domnului, vom ajunge într-o zi să avem bibliografii complete pentru fiecare secțiune a studiului teologic. Oricum, truda noastră face un început. Sperăm să fie de folos.

5. Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Jurnal, vol. IX, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2026, 384 pag., 40 lei. Cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns să dăm la lumina tiparului cel de-al IX-lea volum din Jurnal. Este un an plin de frământări politico-sociale, dar și religioase. Revoluția avusese început în decembrie din anul precedent, dar nu se terminase. Relații conflictuale, izbucniri tumultoase, uneori și violete, încercări de schimbare în toate domeniile, înfrânate de temeri și concepții tributare unor vechi ideologii, aspirații particulare și colective dintre cele mai curajoase caracterizează această perioadă. Alimentație fluctuantă, ajutoare și ecouri din străinătate, bucurii și speranțe se surprind la tot pasul. Tensiuni externe, schimbări structurale în configurația politică a lumii, războaie și speranțe se regăsesc de-a lungul întregului an.

6. D. Bălaşa, Dacii de-a lungul mileniilor, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 286 pa format A5, hârtie offset, copertă policromă, 40 lei. Parcurgând cărţile Părintelui Dumitru Bălaşa dedicate istoriei dacilor, sesizezi cu uşurinţă că sunt scrise de un mare patriot şi deţin ele însele o mare doză de patriotism, care te copleşeşte. Datorită cărţilor Părintelui Dumitru Bălaşa, dacii îşi regăsesc vadul în istorie, în ciuda celor ce-au făcut tot ce le-a stat în putinţă să-i facă să dispară de pe scena ei. Părintele Dumitru Bălaşa este un învingător, fiindcă a plecat dintre noi cu convingerea că a făcut ceea ce trebuia să facă în calitate de român, de creştin şi de preot. Chiar dacă unele dintre tezele şi ipotezele pe care le propune vor fi contestate, poate infirmate, despre autor se va vorbi mult de aici înainte, cărţile sale vor fi tipărite şi retipărite, cititorii vor găsi în ele mereu prospeţimea informaţiilor documentate, iar dacii vor reveni mereu în conştiinţa acestora şi datorită istoricului Dumitru Bălaşa.

&. Noul Testament, Malovăț, Editura Parohiei Malovăț, 2025, 860 pag., 60 lei. Este obiceiul în Parohia Malovăț ca-n fiecare an, de Crăciun și de Paști, să li se dăruiască enoriașilor parohiei noastre câte o carte. Pentru recenta sărbătoare a Nașterii Domnului – 2024 am retipărit Noul Testament după textul stabilit de Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, cu singura deosebire că am folosit o literă mai mare, pentru a fi accesibil și ochilor mai obosiți, mai îmbătrâniți! Ne-au mai rămas câteva exemplare nedonate, pe care le punem în vânzare, spre a fi de folos și altora.

8. Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Jurnal, vol. V(1986), Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2022, hârtie offset, imagini color, tipar offset, copertă policromă, 464 pag., 50 lei. Volumul al V-lea din Jurnal privește anul 1986. Este un an destul de încărcat de evenimente politice și sociale, atât pe plan intern, cât și pe plan extern. Este un an în care se continuă procesul de intensificare a unei stări de revoltă mocnită în statele Pactului de la Varșovia, un an în care starea conflictuală izbucnită în Polonia în anii precedenți capătă noi forme, noi manifestări, dar și noi victime. Este un an de pregătire pentru marile schimbări din anii 1989-1990. Jurnalul ne oferă filmul evenimentelor interne și internaționale din anul respectiv, ajutând cititorul să perceapă pulsul lucrurilor și stărilor de spirit. Cum era și firesc, Jurnalul pare, la prima vedere, să inventarieze evenimentele, faptele, gândurile, zbaterile din viața unui sau unor eroi principali, dar tocmai în felul acesta se conturează mai bine contextul politico-social în care acestea se desfășurau. Un concurs de crize multiple, precum cea politică, economică, socială, ideologică, determină o înrăutățire vizibilă, de la o zi la alta a vieții, a existenței individului. Lipsuri de tot felul ale celor mai elementare bunuri de consum, încălcări grosolane ale drepturilor și libertăților care caracterizează o lume civilizată, temeri de tot felul, lipsa de încredere dintre oameni, fac viața aproape imposibilă. La acestea toate se adaugă, ca un corolar al batjocurii și umilinței, o propagandă oficială aproape demențială, menită să contrazică realitatea concretă și să creeze o realitate fictivă, iluzorie.

9. Pr. D. Bălașa, Marele atentat al Apusului papal împotriva poporului român, Bârda, Editura ,,Cuget Romanesc”, 150 pag., format A5, hârtie offset, tipar offset, coperta policroma, plastifiata, 20 lei. Editura noastră a publicat cartea regretatului părinte Dumitru Bălaşa, Marele atentat al Apusului papal împotriva poporului român. Ea reprezintă o noutate în domeniu, dar în sensul că urmăreşte contactele pe care le-a avut poporul român pe o perioadă de cea. două milenii cu Occidentul, cât şi implicaţiile pe care le-a avut scaunul papal, mai precis papa, cu aceste contacte româno-occidentale. În spatele unor evenimente cruciale din istoria românească s-au vehiculat interese ale papalităţii de expansiune şi prozelitism în spaţiul românesc. Părintele Dumitru Bălaşa apelează pentru justificarea susţinerilor sale la o bibliografie impresionantă şi la reinterpretarea unor documente şi cronici de epocă mai mult sau mai puţin cunoscute în lumea ştiinţifică românească. Autorul este conştient de importanţa filonului dacic în spiritualitatea românească şi tocmai de aceea tratează poporul român drept popor „daco-român”. Conştiinţa descendenţei româneşti din trunchiul traco-dacic îl aveau şi popoarele occidentale cu care românii au intrat în contact de-a lungul vremii şi acest lucru le-a făcut să aibă o politică în mare parte ostilă, menită să împiedice realizarea idealului românesc de „Dacia Mare”. Părintele Dumitru Bălaşa socoteşte că realizarea acestui ideal a constituit un adevărat fir roşu al întregii istorii româneşti bimilenare şi în sprijinul acestei teze aduce argumente documentare mai mult decât convingătoare. Părintele Dumitru Bălaşa se dovedeşte a fi, – şi în cazul de faţă –, ca preot şi istoric, un adevărat bătrân al naţiei sale. Repune în discuţie fapte şi evenimente istorice, documentează fiecare afirmaţie, ne prezintă lucruri, pe care le credeam arhicunoscute, ori altele mai puţin cunoscute şi ne face să cădem pe gânduri. Ne dă sfaturi cu discreţie, dar mai degrabă ne ajută să ajungem la concluzii. Nu îndeamnă la ură, la şovinism, ci doar la cumpătare, prudenţă şi obiectivitate. Papalitatea pentru el este elementul cheie, care a condus din umbră multe dintre evenimentele ce au adus atâta suferinţă strămoşilor şi moşilor noştri, care au provocat ură şi războaie între popoare. Neamurile au fost adevăraţi pioni de şah, pe care papa i-a folosit ca să-şi atingă scopurile, să-şi întindă stăpânirea. Dacă astăzi atâţia consideră legăturile ce se ţes vizibil între lumea ortodoxă şi cea catolică drept o binecuvântare, un dar al papalităţii, părintele Bălaşa ne îndeamnă la prudenţă şi la multă, multă atenţie. Calul troian prezintă multe surprize şi de aceea e bine să fim suficient de maturi în abordarea evenimentelor. Istoria stă mărturie în acest sens. Cine are urechi de auzit să audă! Aceştia ar trebui să fie cititorii de toate categoriile, diplomaţii, dar mai ales cei ce-şi iubesc cu adevărat ţara. Cartea părintelui Bălaşa este un act de autentic patriotism într-o vreme în care globalizarea şi înstrăinarea devine crezul unor întregi generaţii. După ce o citeşti, nu poţi decât să exclami: „într-adevăr, cine n-are bătrâni să-şi cumpere!”

10. Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Jurnal(1989), vol. VIII, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2025, 440 pag., numeroase imagini, 60 lei. Prezentul volum cuprinde însemnările din anul cel mai fierbinte de la sfârșitul secolului trecut: anul Revoluției Române. Găsim aici multe realități de la nivel internațional, național și local din cele mai diverse domenii. Unele sunt culese direct de pe teren de autorul acestor rânduri și ele, în majoritate, au un caracter inedit, altele sunt reținute de la emisiunile unor posturi de radio străine, cum erau ,,Europa liberă” și ,,Vocea Americii”, pe care le ascultam cu viditate la acea vreme.

11. . D. Bălașa, Țara Soarelui sau Istoria Dacoromâniei, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 342 pag., format A5, hartie offset, tipar offset, coperta policroma, plastifiata, 40 lei. Părintele Bălașa scrie cu convingerea că dacii n-au pierit, ci, dimpotrivă, s-au dezvoltat de-a lungul istoriei ca un popor măreț, cu notabile realizări în toate domeniile de activitate. Își susține tezele cu nenumărate dovezi documentare, arheologice, lingvistice, etnologice. Poate unele dintre ideile sale vor fi contestate de anumiți cercetători, dar, cu siguranță, de multe va trebui să se țină seamă în istoriografia românească viitoare. Bătrânul istoric nu se sfiește să răstoarne statui, să atace teze care păreau de neclintit până de curând și să ne dea un exemplu grăitor de ceea ce înseamnă a fi istoric și patriot. Când citești cărțile Părintelui Bălașa, – tu însuți fiind român -, te simți mai puternic, mai mândru, mai optimist, mai încrezător în viitorul nației tale, cu mai multă speranță în propriul tău viitor. Bătrânul istoric se dovedește a fi, cu prisosință, un bătrân al nației sale, un învățător, un dascăl. Scoate la lumină acele momente înălțătoare ale trecutului, care ne pun la loc de cinste în rândul marilor popoare ale Europei, ce-au reușit să-și cucerească demn drumul prin veacuri, convingându-ne că avem toate șansele să redevenim noi înșine; aduce în discuție situațiile critice ale istoriei noastre, poticnirile și insuccesele, felul cum am știut și am reușit să le depășim, convingându-ne că vom găsi întotdeauna resursele necesare să revenim pe linia de plutire, ne convinge, vorba poetului, că ,,românul are șapte vieți în pieptu-i de aramă”. Nu mai este posibilă realizarea Daciei Mari ca entitate juridică, element de drept internațional, fiindcă contextul politic nu mai permite un asemenea fapt istoric. Totuși, în contextul europenizării și globalizării, daco-românii au datoria sfântă să întărească legăturile lor cu frații de aceeași origine de dincolo de fruntariile politice, să-i ajute să-și păstreze limba, credința, muzica, dansul și tradițiile, într-un cuvânt, să-i ajute să-și păstreze specificitatea etnică, lingvistică și spirituală. În sensul acesta, istoricul ne asigură că putem realiza Dacia Mare. O Dacia Mare în conștiințele noastre, în concertul spiritual de valori al lumii. Cărțile Părintelui Dumitru Bălașa nu se adresează numai istoricilor, cercetătorilor, specialiștilor, ci sunt scrise într-o limbă ușor accesibilă tuturor iubitorilor de istorie românească, de limbă și de țară românească. Astăzi, în contextul unei perioade critice, în care românii sunt atât de încercați pe plan intern sub toate aspectele și atât de discreditați pe plan extern, când sunt tratați de multe ori ca niște rude sărace și înapoiate ale europenilor, Părintele Bălașa ne aduce destule argumente, care ne fac să înțelegem că acestea sunt încercări și crize de moment și că valorile adevărate de care dispune poporul român sunt perene și nu vor fi distruse, așa cum speră vrăjmașii lui. Părintele Dumitru Bălașa este un învingător, fiindcă a plecat dintre noi cu convingerea că a făcut ceea ce trebuia să facă în calitate de român, de creștin, de preot. Chiar dacă unele dintre tezele și ipotezele pe care le propune vor fi contestate, poate infirmate, despre autor se va vorbi mult de aici înainte, cărțile sale vor fi tipărite și retipărite, cititorii vor găsi în ele mereu prospețimea informațiilor documentate, iar dacii vor reveni mereu în conștiința acestora și datorită cărților Părintelui Bălașa. Cărțile Părintelui Bălaşa sunt un act de autentic patriotism într-o vreme în care globaliza rea şi înstrăinarea devine crezul unor întregi generaţii. După ce le citeşti, nu poţi decât să exclami: ,,Într-adevăr, cine n-are bătrâni să-şi cumpere!”

12. Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Drept canonic. Contribuții bibliografice, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2025, 176 pag., 30 lei. Ne pare rău că nu am reușit să conspectăm toate publicațiile bisericești, pentru a oferi semenilor noștri un evantai complet al trudei a sute de ostenitori într-ale condeiului, dar avem mulțumirea că am oferit măcar un asemenea material apărut în principalele reviste bisericești centrale, precum ,,Biserica Ortodoxă Română”, ,,Ortodoxia” și ,,Studii Teologice”. La acestea s-a adăugat ,,Mitropolia Olteniei”, ca publicație eparhială. E mult, e puțin, nu știm! Dar atât am putut! Lucrarea de față adună în paginile ei materialele cu profil canonic, juridic, organizat pe reviste, pe teme și probleme. Sperăm să fie de folos utilizatorilor, fiindcă, de fapt, acesta este și scopul realizării și publicării lucrării de față.

13. . Al. Stănciulescu-Bârda, Monografia satului Malovăț-Mehedinți. Contribuții, Malovăț, 2025, 672 pag., 60 lei. După mulți ani de cercetări, am reușit să dăm la lumină această carte. Ea cuprinde aspecte istorice, culturale, sociale, folclorice șli multe altele care privesc atât istoria și viața localității, cât și a țării. Ne-am împlinit astfel o datorie de conștiință față de oamenii și locurile de aici. În istoriografia universală se spunea cândva că marile istorii pornesc de la istoria localităților, oamenilor, evenimentelor, monumentelor etc., de la istoria mică. Acestea devin ca niște cărămizi în edificiul marii istorii a țării. Sperăm că și noi am împlinit un astfel de deziderat prin lucrarea noastră. Cititorul se va convinge.

14. . Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Teologia morală. Contribuții bibliografice, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2025, 274 pag., 30 lei. Lucrarea cuprinde peste 3.000 de mențiuni bibliografice dedicate Teologiei Morale, selectate din următoarele reviste: ,,Biserica Ortodoxă Română” (1874-2014), ,,Studii Teologice”(1927-2018), ,,Ortodoxia” (1949-2008) și ,,Mitropolia Olteniei”(1948-2008). Cele mai importante dintre studii au fost rezumate sub formă telegrafică, pentru a ajuta cititorul să se orienteze mai ușor. În același timp, lucrarea noastră devine un instrument de mare utilitate tuturor celor ce studiază Teologia Dogmatică, fie că sunt profesori, doctoranzi, masteranzi, studenți în Teologie, preoți, călugări sau, pur și simplu, doritori de cunoaștere într-ale Bibliei. Regretăm că nu am avut posibilitatea să conspectăm toate revistele teologice care au apărut de-a lungul timpului, iar pe cele ce le-am consultat nu am avut posibilitatea să le aducem ,,la zi”. Cercetarea continuă și, poate, cu voia Domnului, vom ajunge într-o zi să avem bibliografii complete pentru fiecare secțiune a studiului teologic. Oricum, truda noastră face un început. Sperăm să fie de folos. Am împărțit materialul pe revistele consultate, iar în cadrul fiecărei reviste am organizat materialul după programa analitică a învățământului teologic, pentru ca lucrarea noastră să devină cât mai utilă celor ce o vor folosi. La multe dintre materialele conspectate am adăugat și un scurt rezumat. Am realizat un indice de autori la sfârșitul cărții, astfel încât lucrarea noastră să devină un instrument cât mai practic. Sperăm ca truda noastră să fie de bun augur tuturor celor ce se vor nevoi să înțeleagă și să propovăduiască adevărul transmis nouă Sfânta Biserică.

15. . Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Scrisori către Eminescu, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2025, 194 pag., 30 lei. Volumul cuprinde câteva zeci de ,,scrisori” fictive adresate lui Mihai Eminescu, în care se fac comparații între stările de lucruri descrise în poeziile lui și realitățile de azi. ,,Eminescu putea să nu se nască din femeie, ci din fior de cântec, din suspin, din țărnă, din ape ori văzduh, din orice, fiindcă el, mai întâi de toate, era suflet; sufletul cel mai curat zămislit de veacuri din milioane de suflete. Se supunea însă legilor nescrise ale firii, pentru a le înțelege mai bine și, când zodia Capricornului încă mai umbrea pe lume, iată că pe pământul nostru a văzut lumina zilei Eminescu. Trupul lui fremăta de vârtutea oaselor ce ninseseră câmpurile, ochii ca noaptea scânteiau aidoma focurilor de pe înălțimi la ceasuri de primejdii, suflarea îi era ca viforul mistuitor de vrăjmași, iar glasul… devenea când urlet de durere pe câmpul de bătaie, când șoaptă de dragoste și dor. Oamenii s-au adunat în jurul lui, iubindu-l ca pe un copil, ca pe un frate, ca pe un părinte al lor! Eminescu le-a vorbit despre începuturile, luptele, durerile și bucuriile lor. Le-a povestit despre faptele lor de vitejie, despre truda muncii lor nedreptățite, despre dragostea și gândurile lor. Frații îl ascultau vorbindu-le frumos despre lucruri pe care și ei le știau, dar, spuse de gura lui Eminescu, ele păreau altfel. Atunci a luat Eminescu un brăzdar de plug și a scris pe mantia pământului țării sale speranțele neamului. Și ele se întruchipau într-un tot unic, ca un fascicul de lumină. Acel ceva începea să capete contururi tot mai precise prin propria devenire. Un edificiu grandios, ce străpungea cerul cu măreția sa creștea văzând cu ochii și neamurile pământului priveau înmărmurite, neînțelegând minunea. Eminescu lucra de zor și ceea ce făcea el părea că seamănă cu ce făcuseră frații lui, deși, scriind cu inima slovele, un nou fior se-ntrezărea. Oamenii îl înțelegeau și-l iubeau, fiindcă el făcea tocmai ceea ce ar fi vrut ei să facă. Oamenii așteptară cât așteptară, dar Eminescu lucra mai departe și atunci ei, ca unul singur, i se alăturară. Se urcară pe schele tot mai sus și lucrul creștea. Târziu, când au băgat de seamă, Eminescu dispăruse. Deasupra zidirii lor scria însă cu litere de foc ce se zăreau până la capătul pământului: ,,ROMÂNIA!”

16. Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Monografia satului Bârda-Mehedinți. Contribuții, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2024, 592 pag., 50 lei. După mai bine de cincizeci de ani de căutări în arhive, biblioteci și pe teren, am reușit să dăm la lumină o lucrare de proporții privind monografia unui sau din județul Mehedinți, Bârda, care este și satul natal al autorului. Cartea este împărțită pe capitole, precum: Aspecte istorice, File de cronică, Tradiție, credințe și folclor, Aspecte culturale(școala, biserica, editura), personalități de ieri și de azi din viața localității. Găsim în această carte mult folclor cules de pe teren de-a lungul unei vieți, tradiții și obiceiuri, găsim povestiri legate de viața satului și a oamenilor săi, fii ai satului care au ajuns până la nivelul de a da mâna cu președintele țării, de a discuta de la egal la egal cu prim-ministrul Japoniei, găsim oameni devotați culturii, care fac ca din acest cătun să plece săptămânal spre toate colțurile țării și ale lumii nenumărate cărți din cele mai diverse domenii. Cartea se adresează tuturor fiilor satului de azi și de mâine, dar și tuturor celor care păstrează în inima lor respect și dragoste față de lumea rurală în care s-au plămădit de-a lungul vremii marile personalități ale țării. Monografia aceasta nu este numai un act de cultură, ci și un strigăt disperat către toți cei cu putere în vremea noastră de a face ceva pentru a nu lăsa pradă dispariției aceste rezervoare de lume, de istorie, de tradiții, de cultură, fiindcă ele sunt cele mai reprezentative elemente ale identității noastre românești în concertul popoarelor.

17. Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Teologia Dogmatică. Contribuții bibliografice, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2024, 408 pag., 50 lei. Cele aproape 3.000 de studii, articole, recenzii și reportaje publicate în revistele conspectate începând din 1874 și până aproape în zilele noastre dovedesc cu prisosință interesul de care s-au bucurat studiile teologice în cultura românească. Am conspectat, așadar, revistele ,,Biserica Ortodoxă Română” (1874-2014), ,,Studii Teologice”(1927-2018), ,,Ortodoxia” (1949-2008) și ,,Mitropolia Olteniei”(1948-2008). În același timp, lucrarea noastră devine un instrument de mare utilitate tuturor celor ce studiază Teologia Dogmatică, fie că sunt profesori, doctoranzi, masteranzi, studenți în Teologie, preoți, călugări sau, pur și simplu, doritori de cunoaștere într-ale Bibliei. Regretăm că nu am avut posibilitatea să conspectăm toate revistele teologice care au apărut de-a lungul timpului, iar pe cele ce le-am consultat nu am avut posibilitatea să le aducem ,,la zi”. Cercetarea continuă și, poate, cu voia Domnului, vom ajunge într-o zi să avem bibliografii complete pentru fiecare secțiune a studiului teologic. Oricum, truda noastră face un început. Sperăm să fie de folos. Am împărțit materialul pe revistele consultate, iar în cadrul fiecărei reviste am organizat materialul după programa analitică a învățământului teologic, pentru ca lucrarea noastră să devină cât mai utilă celor ce o vor folosi. La multe dintre materialele conspectate am adăugat și un scurt rezumat. Am realizat un indice de autori la sfârșitul cărții, astfel încât lucrarea noastră să devină un instrument cât mai practic. Sperăm ca truda noastră să fie de bun augur tuturor celor ce se vor nevoi să înțeleagă și să propovăduiască adevărul transmis nouă Sfânta Biserică.

18. Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2024, vol. XIII, 666 pag., 70 lei. Volumul cuprinde numerele 481-520 din publicația parohiei noastre ,,Scrisoare pastorală”. Este însoțit de numeroase fotografii color. Cu ani în urmă, când am început să edităm ,,Scrisoarea pastorală”, n-am îndrăznit să ne gândim, că într-o bună zi vom ajunge să depășim numărul de 500! Am socotit atunci, că rezolvăm niște probleme imediate, că răspundem nevoii de a intra mai direct și mai des în legătură cu enoriașii noștri. Au trecut anii, ,,Scrisoarea pastorală” a devenit un sprijin foarte important în activitatea pastorală și nu numai. Nu cred că azi ne-am mai putea lipsi de ea: pentru preot a devenit o necesitate și o obișnuință; pentru credincioși o necesitate și o punte le legătură cu preotul, cu Biserica. Nu toți au posibilitatea să vină la biserică în duminici și sărbători; dar toți au posibilitatea să primească ,,Scrisoarea pastorală”, s-o citească, să ia cunoștință de multe și de toate, să afle realitățile în care se desfășoară viața religioasă din parohie. Pentru a avea acces mai mare la zona de interes a enoriașilor noștri, am dat un conținut cât mai variat și mai plăcut publicației noastre, fără a depăși însă cadrul în care se cuvine a se manifesta și a se exprima un preot. Adevărurile de credință și morală creștină le-am expus într-o formă cât mai accesibilă, având în vedere nivelul diferit de pregătire religioasă al cititorilor noștri. În felul acesta publicația noastră a căpătat un plus de aderență la sufletele lor. Am însoțit articolele teoretice de materiale care priveau realitatea imediată, practică, din care omul înțelept poate culege multă învățătură folositoare pentru suflet. Am scos în evidență figuri de seamă din istoria Bisericii, din viața parohiei, am prezentat fapte și întâmplări de ieri și de azi, din care omul înțelept are multe de învățat. Am adăugat publicației noastre un mare număr de informații referitoare la viața parohiei, la activitatea pastoral-misionară, culturală și umanitară c se desfășoară în parohia noastră. Citind câteva numere din ,,Scrisoare pastorală”, îți poți da cu ușurință seama că în parohia noastră se lucrează ,,la foc continuu” pe multiple planuri și această lucrare are în obiectiv mântuirea sufletelor enoriașilor noștri și slava lui Dumnezeu.

19. . Viața Sfântului Ștefan cel Mare, Malovăț, Editura Parohiei Malovăț, 2023, 200 pag., 30 lei. Lucrarea de faţă se compune din legende, file de cronică şi amintiri păstrate din generaţie în generaţie despre Ştefan cel Mare şi Sfânt. Reînvie astfel o epocă, oameni, fapte şi întâmplări. Dintre toţi eroii bucăţilor de lectură, Ştefan este cel mai bine conturat. Poporul i-a încununat chipul în viaţă, dar mai ales după moarte, cu aură de sfânt datorită strădaniei sale neobosite de a apăra valorile spirituale creştine şi umane, datorită respectului şi dragostei dintotdeauna faţă de Dumnezeu şi de cele sfinte. Actul de canonisire ca sfânt a domnitorului român oficiat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a venit ca o recunoaştere oficială a unei stări de fapt, a unei recunoaşteri a ceea ce poporul român îşi însuşise demult. Culegerea de faţă aparţine lui Simion T. Kirileanu şi reprezintă de fapt a șasea ediţie.

20. Pr. Dr. Al. Stănciulescu-Bârda, Justiția și proverbul românesc, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2022, 72 pag. format A5, hârtie offset, tipar offset, copertă policromă, 10 lei. Am încercat în lucrarea de față să facem o sinteză interdisciplinară, prima pe această temă din bibliografia de specialitate, din câte cunoaştem. Am descoperit elemente interesante privind dreptul cutumiar cu toate aspectele sale. Am înţeles cât de bogată spiritual a fost lumea vechiului sat românesc, care-şi avea instituţii bine structurate, sisteme de conduită morală şi juridică. Dreptul cutumiar ce se aplica la noi îşi avea rădăcini în vechile sisteme juridice romane şi geto-dace, dar avea similitudini şi cu sistemele juridice cutumiare ale altor popoare europene. Dreptul ca şi morala erau foarte apropiate ca sisteme ideologice şi de conduită practică. Proverbele sunt printre puţinele relicve spirituale, care ne ajută să reconstituim vechiul sistem juridic românesc, Jus Valachicum, cum se mai numea, care a coordonat activitatea şi relaţiile strămoşilor noştri cu rezul­tate dintre cele mai notabile. Sperăm că lucrarea de faţă va reuşi să întărească respectul faţă de spiritul de justiţie al poporului român, faţă de valorile sale spiri­tuale tradiţionale, în cazul de faţă proverbele, faţă de obştea sătească tradiţională.

21. . Gh. Duncea, TUDOR VLADIMIRESCU, KAKVOG SAM GA POZNAVAO, Drugo izdanje i predgovor Pr. Al. Stănciulescu – Bârda, Trad. Prof. Milena Bibeskovic, Bârda, Izdavačka kuća „Cuget românesc”, 2023, 60 pag., 10 lei. „Ðorđe Dunča je jedan od najbliskijih prijatelja Tudora Vladimirescu . Bili su zajedno od Tudorove 5 godine. Bili su školski drugovi, ortaci u poslovima, drugovi u vojsci, u bitkama. Ovaj rad sadrži zapise autora, koje je on napisao nekoliko dana posle Tudorove smrti, kad je i on sam čekao da bude uhvaćen i ubijen. Ovaj je tekst napisan i ostavljen kao amanet budućim generacijama da bi se saznali nepoznati detalji iz biografije velikog heroja. Objavu ovog rukopisa smatramo kao dužnost naše savesti i nadamo se da će ući u naučni krug i da će privući pažnju istoričara.”

22. România în flăcări, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2023, 362 pag., 40 lei. Cartea de față este un florilegiu de articole din presa germană privitoare la desfășurarea luptelor de pe frontul românesc din Primul Război Mondial. Ele au fost selectate și traduse de Prof. Constantin C. Popian din Bistrița Vâlcei, aflat la acea vreme prizonier în Germania. Reporterii de front ne redau filmul evenimentelor în cuvinte, cu mare minuțiozitate. Totul e zugrăvit pe zile și pe locații cu exactitate nemțească, ceea ce face din acest volum o sursă importantă sub aspect istoric și militar. Nu trebuie să ne surprindă tonul și afirmațiile megalomane ale autorilor, fiindcă scenele descrise de ei privesc prima parte a războiului, când se părea că trupele Puterilor Centrale sunt invincibile, iar România este definitiv învinsă. Totul ia sfârșit însă, când pe harta operațiunilor militare apar localități și evenimente precum Mărășești, Mărăști și Oituz, care au schimbat definitiv soarta frontului românesc, constituind în același timp preludiul realizării României Mari. Nepotul traducătorului, Părintele Pr. Dr. Ioan –Cătălin Dragu de la Roma, a zăbovit multe ceasuri în arhivele Vaticanului, selectând acele materiale primite la cancelaria papală, care priveau contextul în care se desfășurau evenimentele politice din România și din Europa.

23. Psaltire, Malovăț, Editura Parohiei Malovăț, 2023, 238 pag., 30 lei. Avem bucuria de a pune în mâna cititorilor noștri una dintre cele mai răspândite cărți, din care au citit generații și generații la bucurie și la durere, la necaz și la vreme de încercare, în momente legate de viață și de moarte. Este una dintre marile capodopere ale literaturii universale, dar și cea mai citită carte a Vechiului Testament. În ea găsim rugăciuni profunde și răscolitoare, în care se regăsește fiecare muritor, fiecare dintre cei ce cred în Dumnezeu și-I caută ajutorul.

24. Pr. Al. Stănciulescu – Bârda, Viața Cuvioasei Teofana Basarab, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, ediția a IV-a, 2022, 280 pag., format A5, hârtie offset, tipar offset, copertă policromă plastifiată, 40 lei(ediție color). Fiica Voievodului Basarab I, întemeietorul Țării Românești, ajunsă țarină a Bulgariei, trăiește o viață de jertfă și sacrificii personale, dar desfășoară o activitate culturală fără precedent în cultura bulgară. Se știe foarte puțin despre ea în istoriografia românească, dar ea devine primul monah român cunoscut până în prezent, anterior lui Nicodim cel sfințit de la Tismana. Pe domniţa Teodora Basarab, devenită mai apoi maica Teofana, o vedem ca pe o altă Ana lui Manole, pe care nu soţul, ci tatăl ei, o zideşte la temelia statului român. Nu putem înţelege altfel o căsătorie încheiată din raţiuni politice. Nu putem înţelege altfel o femeie umilită, persecutată de propriul soţ, cu un copil otrăvit de a doua soție a soţului ei, alungată de la curte şi obligată să se călugărească, ea, împărăteasa ţării. Nu putem înţelege altfel tăcerea şi supunerea ei, decât ca pe o autojertfire în folosul păcii, echilibrului politic, în folosul neamului său. Drama personală şi eşecul în căsătorie al Doamnei Teodora ar fi putut declanşa conflicte armate între români şi bulgari, ar fi slăbit puterea românilor în faţa expansiunii tătare şi turceşti. Răbdarea ei şi înţelegerea situaţiei ca pe o rânduială de la Dumnezeu, bunătatea şi înţelepciunea, grija pentru operele de cultură, au făcut pe bulgari să îi atribuie maicii Teofana aură de sfântă şi să o cinstească în consecinţă, ca pe o personalitate de frunte a vieţii lor politice şi religioase din epoca medievală. Cartea aceasta a făcut parte din dosarul de canonizare al Cuvioasei Teofana Basarab. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat canonizarea în ședința din 14 febr. 2022, iar la 21 mai 2022 a fost oficiată slujba canonizării propriu-zise la Patriarhia Română. Va fi sărbătorită pe 28 oct. în fiecare an.

25. Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Aleea cu statui, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2023, vol. I, 336 pag., hârtie și tipar offset, copertă policromă, plastifiată, 40 lei. Materialele cuprinse în aceste volume sunt scrise de-a lungul anilor și, în majoritate, publicate în diferite volume și periodice. Am socotit că e păcat să rămână risipită atâta muncă, mai ales că ea poate fi de mai mult folos sub această formă cititorului de azi și dintotdeauna. Fiecare capitol din seria acestor volume cuprinde un medalion, prin care încercăm să conturăm chipul/personalitatea unui om, fie că l-am cunoscut personal, fie că am studiat viața și faptele aceluia. Cele mai multe portrete sunt ale unor oameni pe care i-am cunoscut direct: patriarhi, mitropoliți, episcopi, preoți, profesori universitari, simpli profesori și învățători, sfinți și păcătoși, poeți și scriitori, funcționari, prieteni, oameni de rând. Ideea realizării acestor volume mi-a dat-o Nicolae Iorga prin lucrarea sa Lumea prin care am trecut. I-am dat denumirea de Aleea cu statui, socotind că viața însăși este un drum pentru fiecare dintre noi și de-a lungul acestui drum, vrând-nevrând, relaționezi cu oameni de tot felul, buni și răi, virtuoși ori păcătoși, vrednici sau delăsători. Unii m-au învățat ce trebuie să fac și cum să-mi organizez viața, timpul și activitatea ca să realizez ceva folositor societății, alții m-au învățat ce nu trebuie să fac în viață. Am urmărit mai mult faptele lor decât vorbele și teoria despre viață. În volumul I se regăsesc medalioane și prezentări dedicate unor personalități precum: Pr. Dr. Nicolae ACHIMESCU, Ioan ALEXANDRU, Mitrop. Bartolomeu ANANIA, Patriarhul TEOCTIST, Tudor ARGHEZI, Dr. C. ARSENI, Teofana BASARAB, Pr. D. BĂLAȘA, Prot. Petru BUBURUZ, Prof. Dr. Gh. BULGĂR, Costel BUSUIOC, D. CANTEMIR, Prof. Dr. I. C. CHIȚIMIA, Șerban CIOCULESCU, Prof. Dr. Emilia COMIȘEL, Mitrop. Nicolae CORNEANU, J. Y. COUSTEAU, Mitrop. Nifon CRIVEANU, Al. I. CUZA, DIANA, Pr. Gh. DUMITRESCU-BISTRIȚA, Pr. I. DURĂ, Prof. Al. ELIAN, Mihai EMINESCU, Dumitru FĂRCAȘU, Pr. Prof. C. GALERIU, Ilarie HINOVEANU, Nicolae IORGA și mulți, mulți alții.

26. .Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, vol. XII, 2022, 676 pag.(11 color), , hârtie offset, tipar offset, copertă policromă, 60 lei. Cartea cuprinde numerele 441-480 din publicați parohiei noastre ,,Scrisoare pastorală”. La început am crezut că este o încercare de a ține o legătură mai strânsă cu enoriașii parohiei noastre, o adevărată necesitate. Pe parcurs ne-am dat seama de utilitatea unei astfel de ,,publicații”, atât pentru mine, ca preot, cât și pentru enoriași. Deși timidă și săracă, ,,scrisoarea” a început, încă de la primele numere, să se strecoare peste hotarele parohiei noastre, fiind copiată și retrimisă de colegi, fiind chiar reprodusă în unele publicații din țară și din străinătate. Prieteni și cunoscuți de aproape și de departe ne-au încurajat și astfel am început să publicăm materiale, care nu priveau doar parohia noastră, ci îmbrăcau o tematică mai largă, de interes general. Ne-am diversificat ușor subiectele pe care le-am abordat: religioase, istorice, literare, sociale, culturale etc. Am reușit, ușor-ușor, să realizăm un adevărat univers al parohiei noastre, în care numărul actorilor s-a mărit de la un număr la altul. Ne-am străduit, pe cât am putut, să prelungim predica și activitatea pastorală dincolo de spațiul liturgic al bisericii. Prin faptul că am răspândit gratuit această ,,scrisoare” tuturor enoriașilor parohiei noastre, ea a devenit un sprijin valoros în activitatea pastorală.

27. . Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Inima mamei, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, ediția a III-a, 2022, hârtie offset, tipar offset, copertă policromă, 237 pag., 30 lei. Am adunat în prezenta lucrare un buchet de povestiri, amintiri, texte diverse, care au o temă comună: femeia în cele mai diverse ipostaze ale existenței sale: tânără, adultă, bătrână, mamă, soție, fiică, soră, iubită. Am evitat teoretizarea propriu-zisă despre femeie, ci am cules din viață, din cele ce am cunoscut în trecerea mea prin lume, acele fapte și întâmplări, care ajută la zugrăvirea unor personaje, caractere, obiceiuri și năravuri din psihologia feminină, din ,,eternul” feminin. Ediția a II-a a acestei lucrări, apărută cu 20 de ani în urmă, a primit premiul revistei de cultură ,,Iosif Vulcan” din Australia. De atunci s-au mai adăugat multe, s-au mai scris multe, așa încât și cunoașterea s-a mai aprofundat. Lucrarea este, la urma-urmei, un omagiu adus femeii, tovarășa noastră de viață.

28. Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Jurnal, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2022, vol. IV(1985), 406 p., format A5, hârtie offset, copertă policromă, numeroase imagini color în interior, 30 lei. Volumul al IV-lea din Jurnal privește anul 1985. Este un an destul de încărcat de evenimente politice și sociale, atât pe plan intern, cât și pe plan extern. Este un an în care se continuă procesul de intensificare a unei stări de revoltă mocnită în statele Pactului de la Varșovia, un an în care starea conflictuală izbucnită în Polonia în anii precedenți capătă noi forme, noi manifestări, dar și noi victime. Este un an de pregătire pentru marile schimbări din anii 1989-1990. Jurnalul ne oferă filmul evenimentelor interne și internaționale din anul respectiv, ajutând cititorul să perceapă pulsul lucrurilor și stărilor de spirit. Cum era și firesc, Jurnalul pare, la prima vedere, să inventarieze evenimentele, faptele, gândurile, zbaterile din viața unui sau unor eroi principali, dar tocmai în felul acesta se conturează mai bine contextul politico-social în care acestea se desfășurau. Un concurs de crize multiple, precum cea politică, economică, socială, ideologică, determină o înrăutățire vizibilă, de la o zi la alta a vieții, a existenței individului. Lipsuri de tot felul ale celor mai elementare bunuri de consum, încălcări grosolane ale drepturilor și libertăților care caracterizează o lume civilizată, temeri de tot felul, lipsa de încredere dintre oameni, fac viața aproape imposibilă. La acestea toate se adaugă, ca un corolar al batjocorii și umilinței, o propagandă oficială aproape demențială, menită să contrazică realitatea concretă și să creeze o realitate fictivă, iluzorie.

29. Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Jurnal, vol. VII(1988), Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2024, 426 pag., numeroase fotografii color, 50 lei. Anul 1988 a fost un an al așteptărilor și speranțelor. Evenimentele internaționale și mai ales cele din U. R. S. S.. măreau speranța unei schimbări majore și în țara noastră. Criza alimentară însă era insuportabilă. Manifestări fățișe de protest și rezistență la măsurile autorităților politice și administrative avem puține, dar ele existau în realitate. Era un fel de fierbere mocnită a populației, o stare explozivă, care aștepta doar momentul prielnic ca să explodeze. Fiecare se temea de celălalt, de toți ceilalți, fiindcă își dădea seama că la cea mai mică formă de protest poate fi arestat și ,,prelucrat” până la distrugerea fizică. Era o stare de rezistență tacită, de așteptare. Erau și forme de manifestare a unei libertăți controlate din umbră, supravegheate și admise până la un anumit nivel. Criza nu era numai de ordin alimentar, ci se manifesta în aproape toate formele vieții și activității. Te simțeai controlat și supravegheat la tot pasul, îți dispăruse încrederea în prieteni și cunoscuți, ba chiar și într-ai casei tale. Nu-i suspectai că te-ar fi trădat cu bună știință, ci-ți era teamă că în discuțiile pe care urmau să le poarte cu alții vor face, cu voie sau fără voie, divulgări de informații privind cele ce aflaseră de la alți membrii ai familiei. Ca preot, auzeai multe și de toate, dar trebuia să fii foarte prudent, fiindcă multe puteau să fie în mod intenționat transmise, răstălmăcite și interpretate. Ca preot, trebuia să fii naiv, ca să consideri că nu ești permanent sub lupa autorităților, că nu ți se speculează fiecare vorbă, fiecare gest, fiecare faptă.

30. Carte de rugăciuni, Malovăț, Editura Parohiei Malovăț, ediție a II-a, 2022, 452 pag., tipar și hârtie offset, copertă policromă, plastifiată, 30 lei. Cartea, aflată la a doua ediție, vine ca o necesitate în viața spirituală a credincioșilor. Cuprinde numeroase rugăciuni pentru cele mai multe trebuințe ale vieții și ale activității omenești, la care se adaugă multe noțiuni de catehism creștin ortodox, acatiste, cântări îndeobște cunoscute și răspândite în comunitățile de creștini. Înțelegând neputințele multor bătrâni, am folosit o literă mai mare, pentru ca textul să fie cât mai lizibil și potrivit pentru lecturare chiar și pentru ochii obosiți.

31. Arhim. Ioanichie Bălan, Călăuză ortodoxă în biserică, Editura Mănăstirii Sihăstria, 2010, 208 pag., 10 lei.

32. Arhim. Ilie Cleopa, Îndreptar pentru Spovedanie, Sihăstria, Editura Mănăstirii Sihăstria, 2010, 64 pag., 5 lei;

33. Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Jurnal, vol. III(1984), Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2021, 450 pag., 30 lei. Sunt sigur că nu va îndrăzni cineva să mă acuze că l-am plagiat pe George Orwel sau pe Alexandr Soljenițin. În vremea când scriam acest volum nu aveam acces la astfel de cărți. Cred însă că se pot găsi multe similitudini. Așa, bunăoară, avem comun faptul că ne referim la aceeași perioadă din viața unei lumi intrate într-un vădit con de umbră. Ce-i drept, ei se referă la o lume aparent imaginară, conturată metaforic; eu mă refer la oamenii, faptele și vremurile concrete, pe care le-am trăit eu însumi. Poate avem comun faptul că absurdul se întâlnește destul de des în paginile acestor lucrări, că multe dintre legile care ne guvernau atunci par desprinse dintr-un univers definit simplu ,,noaptea minții”, că drepturile cele mai elementare ale individului sunt asemenea unui preș de care își șterge picioarele orice neica-nimeni cățărat pe vreo treaptă a scării sociale. Poate mai avem comun faptul că, în ciuda tuturor privațiunilor și umilințelor de tot felul în vederea împlinirii unui ideal social iluzoriu, artificial, irealizabil, se zămislea pe-ncetul, în sufletul individului, dar și în mentalul colectiv, speranța că răul trebuie să aibă un sfârșit, că și răbdarea celor mulți are o limită peste care nu se poate trece!


Traseul „Via Transilvanica” trece pe la sanctuarul dacic de la Pustiosu

Ascuns în Munții Orăștiei, la doar câteva sute de metri de Via Transilvanica și fiind parțial uitat, sanctuarul de la Pustiosu (cetate dacică) este încă un loc plin de mistere. Terasele sale adumbrate de pădure, sunt presărate cu blocuri masive de andezit, unde ruinele unui presupus templu i-au intrigat pe arheologi, dar și pe căutătorii de comori. Celebrul de acum traseu touristic Via Transilvanica traversează România, din Bucovina până la Dunăre, pe un traseu de peste 1.400 de kilometri, care leagă unele dintre cele mai pitorești locuri din Carpați. În Hunedoara, un segment de 150 de kilometri al rutei de drumeție, inaugurat în 2022 sub numele de Terra Dacica, trece prin Parcul Natural Grădiștea Muncelului – Cioclovina (Munții Șureanu) și pe la poalele Retezatului. Călătorii coboară de aici la Ulpia Traiana Sarmizegetusa și părăsesc județul și Terra Dacica la Porțile de Fier ale Transilvaniei, trecătoarea dintre Ardeal și Banatul Montan, respectiv dintre Hunedoara și Caraș-Severin. În Hunedoara, Via Transilvanica le înfățișează drumeților o mulțime de locuri atractive: satele pastorale din Munții Șureanu (Măgureni și Târsa), locurile stânelor și sălașelor arhaice (Poiana Omului, Fundătura Ponorului), văile sălbatice ale pâraielor de munte (Sibișel, Grădiștea, Ponor), platourile montane locuite din cele mai vechi timpuri (Luncani, Vârtoape), ținutul cetăților dacice (Sarmizegetusa Regia, Costești, Blidaru) și al celor mai vechi așezări romane (Ulpia Traiana Sarmizegetusa).

Un segment aparte al traseului leagă Valea Grădiștii – locul pe care s-au înșirat cele mai spectaculoase așezări dacice din România – de Platoul Luncanilor. La Grădiștea de Munte, după ce călătorii părăsesc Valea Grădiștii, lăsând în urmă șoseaua Costești – Sarmizegetusa Regia pentru a urca prin pădure spre satul pastoral Târsa, ei trec la câteva sute de metri de unul dintre locurile pline de mister ale ținutului cetăților dacice. Pare un loc aproape uitat, doar o potecă nemarcată încă de la ocolul silvic local, în stânga drumului forestier, spre așezarea dacică de pe Dealul Pustiosu din Hunedoara, aflată la circa 20 de minute de mers pe jos, pe un traseu aproape paralel cu Via Transilvanica, dar care urmează un presupus drum dacic. Vechea potecă urcă tot mai mult spre coama dealului, lăsând tot mai jos valea adâncă a pârâului Pustiosu (Apa Mică), folosită de turiști. Aproape de culmea dealului, acoperite de pădure, pot fi identificate terasele fostei așezări dacice și rămășițele unei mari clădiri cu absidă, identificată de istorici drept sanctuar. Așezarea dacică a fost descoperită în anii ’50 de arheologii conduși de Constantin Daicoviciu, iar de atunci oamenii de știință nu au mai cercetat-o. În schimb, în anii ’90 și 2000, ruinele edificiilor sale au fost scormonite de căutătorii de comori. „Pe partea stângă a Apei Grădiștei, înainte de a se împreuna cu Valea Anineșului, se înalță un deal împădurit cu fagi înalți, cunoscut de către localnici sub numele de Pustiosu. Acest deal se întinde în direcția S-V, de-a lungul Apei Grădiștei, începând de la confluența acestei văi cu Apa Mică, hotărnicind spre S-V satul Grădiștea Muncelului de satul Luncani. În ciuda numelui pe care îl poartă acum acest deal, cu râpe abrupte, el este plin de copaci, formând o pădure deasă de fagi înalți, nu prea bătrâni. Nimeni dintre localnici nu-și aduce aminte de acest deal purtând un nume atât de curios și de nepotrivit cu situația locului”, notau arheologii Constantin Daicoviciu, Nicolae Gostar și Ion Horațiu Crișan, în raportul cercetărilor de la Pustiosu, din 1955. În anii ’50, arheologii au urmat un traseu asemănător cu cel al potecii de astăzi spre așezarea dacică. Au pornit de la casa brigadierului, aflată la confluența Apei Mici cu Apa Grădiștei, au urmat drumul forestier în susul văii circa 150 de metri, apoi au intrat pe o potecă ce urca pe una dintre dâlmele Dealului Pustiosu. De aici, au continuat pe o pantă lină, urmând ceea ce cercetătorii au identificat drept un drum antic, amenajat pe culme și ușor adâncit în pământ de folosirea îndelungată. De-a lungul acestui traseu au observat mai multe terase, iar după aproximativ 15–20 de minute de mers au ajuns la o terasă mai largă, în apropierea căreia drumul antic se bifurca, cu o ramură spre nord și alta spre vest. Terasa care le-a atras atenția se întindea pe aproape un hectar, având formă semicirculară, cu vârful pe direcția nordică, iar în partea de sud se sprijinea de poalele unei dâlme înalte și prăpăstioase. Spre nord se aflau drumul antic și pădurea care cobora spre valea Apei Grădiștei. Peste 100 de copaci înalți ocupau terasa din fața pintenului de pe Dealul Pustiosu, astfel că oamenii de știință au avut dificultăți în cercetarea așezării. Totuși, încă din primele zile de la începerea săpăturilor au descoperit numeroase blocuri de piatră antice, de calcar și andezit, folosite în componența unor construcții, ceramică, obiecte de fier și câteva movile care indicau urme ale unor edificii antice. Cea mai importantă descoperire a fost reprezentată de ruinele unei construcții circulare, în interiorul căreia se afla o încăpere de formă circulară, iar în interiorul acesteia, o altă încăpere rectangulară și o veche vatră de foc. Sanctuare necunoscute ies la lumină și intrigă oamenii de știință.

„Prin două intrări se pătrundea într-un coridor larg, rotund, de unde, prin alte patru intrări, se ajungea în interiorul unui spațiu tot de formă rotundă cu pereți de chirpici văruiți în alb. Lumina pătrundea aici prin ferestruici așezare undeva sus în perete, deoarece acest zid era destul de gros și în consecință mult mai înalt decât zidul cercului exterior. Ultima începere, cu o vatră de foc în mijloc, era probabil încăperea cea mai luxoasă a acestui grandios edificiu dacic. Lumina venea foarte probabil din partea de vest, printr-o deschidere fixată în peretele celui de-al doilea cerc”, notau arheologii. Acest tip de edificii cu absidă a mai fost identificat și în alte așezări dacice, cele mai cunoscute fiind cele de la Sarmizegetusa Regia, Fețele Albe și Piatra Roșie. Unii arheologi le-au descris ca fiind clădiri cu rol religios sau de întâlnire ale căpeteniilor dacice. Alte construcții asemănătoare, de formă circulară, descoperite în munții din împrejurimile Sarmizegetusei Regia (Rudele, Tâmpu și Maleia), au fost prezentate de unii istorici drept locuințe pastorale sau ale muncitorilor din exploatările miniere antice. „Aceste locuințe, care derivă probabil din acel primitiv tugurium (n.r. colibă), erau mult apreciate, datorită eleganței și rotunjimii liniei, de către arhitecții daci. Din relieful roman deducem că intrarea era împodobită cu ornamente sculptate în lemn”, arăta istoricul Constantin Daicoviciu. Arheologii au stabilit că așezarea de pe Dealul Pustiosu data din secolul I î.Hr. și ar fi fost distrusă în urma unui incendiu. O altă construcție ridicată pe locul ei a fost și ea devastată de foc. După 1990, sanctuarul Pustiosu a fost cercetat cel mai adesea illegal de către căutătorii de comori, care au scormonit zidurile sale. Aici a ajuns și omul de știință și publicistul Andrei Vârtic (1948–2009), din Republica Moldova, cunoscut mai ales pentru preocupările sale legate de istoria veche a spațiului carpato-danubian. Acesta descria plastic așezarea, uimit de numărul mare al rocilor de andezit de pe terasele sale și de modul în care era terasată, pe partea nordică, umbrită, a pantei.

„Vine la rând Pustiosu, munte cu sanctuare din andezit. Piatra cu dimensiunile de 432×360×180 = 27.993.600 cm cubi, despre care am vorbit și-n altă parte, zace aici în cantități respectabile pe o terasă colosală, rotunjită în creasta muntelui, străjuită și ea de un fel de construcție din pământ de felul celor de pe Comărnicelul Cetății și Sub Cununi. De ce i-au trebuit dacului aceste pietre veșnice, andezitele? De ce a trebuit să le taie din rocă, urmând linia câmpului magnetic din timpul solidificării – cum a arătat cercetarea noastră, să le fasoneze, să le aducă de la mari depărtări și să le pună în anumite locuri fără sensuri utilitare? Nu faci nici casă, nici grajd, nici chiar sanctuar, din andezite (care are sensul să fie fundamentul atât de perfect la baza unor construcții din nuiele, fețuite cu lut și chirpici?)”, nota acesta. În apropiere de Pustiosu, într-o altă vale adâncă, la Gerosu, pădurea ascunde rămășițele unor mine de uraniu abandonate din anii ’90. Explorările geologice în Munții Orăștiei ar fi avut loc încă din anii ’40. „Primele cercetări privind prezenţa uraniului în zonă au fost făcute de nemţi, prin 1942-1943, acei nemţi care l-au ajutat pe Constantin Daicoviciu să facă săpăturile la Cetate (n.r. Sarmizegetusa Regia). Mina pe care o începuseră se mai vede şi acum, se numeşte, cu umorul caracteristic românilor, Gaura Neamţului, şi se află puţin mai sus de sat, pe malul drept al apei (n.r. Grădiștea)”, relata Cornelius Ionescu, un bun cunoscător al zonei. În primii ani ai comunismului, când exploatarea resurselor naturale ale României era controlată în mare parte de sovietici, goana după metalele rare a continuat în Munţii Orăştiei, până în vecinătatea Sarmizegetusei Regia, însă zăcămintele descoperite nu au fost considerate viabile.

„În timpul ocupaţiei sovietice şi până prin 1980 s-au făcut în continuare săpături, dar doar pentru prospectare, nu şi de exploatare. Minele de pe versantul stâng al Grădiştei, de pe Valea Gerosu, Valea Largă, sunt făcute de ruşi pentru exploatarea uraniului. Minele au fost, de fapt, abandonate după 1989, lăsându-se închiderea lor pe seama timpului”, afirma Cornelius Ionescu. În anii ’90 și 2000, unii localnici se plângeau de faptul că locurile unde se mai vedeau încă rămășițele minelor nu au fost ecologizate. Garda de Mediu Hunedoara anunţa însă că fostele perimetre miniere nu prezentau un nivel ridicat de radiaţii, încât să pună în pericol sănătatea oamenilor. Andrei Vârtic explorase și el dealul Gerosu, un deal acoperit acum de păduri vaste. „Chiar alături de Pustiosu, mergând pe cerc spre Sud, atingi cu mâna (de pe Dealul Muncelului, cota 765), muntele Gerosu, cel cu minele moderne de uraniu în el. L-am trecut și noi cu radiometrul în mână, inima lui (a radiometrului) bătând ca inima unui iepure bătrân fugărit de o vulpe tânără. Aceste mine de uraniu au fost săpate industrial ani de-a rândul. Cu ce s-a luat din ele cu basculanta, cu vagonul de cale ferată dus este (căteva ani în urmă pe Valea Grădiștii urca un trenuleț, linia căruia a fost demontată în câteva zile după închiderea exploatării, trenuleț nemaipomenit de trebuincios și localnicilor – azi nu mai au cu ce să-și ducă la Oraș produsele muncii lor de crescători de oi și vite)”, relata publicistul în volumul „Drumul spre Kogaionon”. Potrivit raportului „Strategia României pentru Resurse Minerale Neenergetice orizont 2035”, în zona Grădiștea de Munte există rezerve de Niobiu și Tantal, dar și de pământuri rare – un grup de 17 elemente chimice esențiale în fabricarea produselor de înaltă tehnologie. În ultimii ani, așezarea de pe Dealul Pustiosu a continuat să rămână ascunsă călătorilor, în ciuda apropierii sale de doar câteva sute de metri de Via Transilvanica. Prin marcarea potecii existente se poate include în lista obiectivelor și sanctuarul dacic de la Pustiosu, aceasta după o prealabilă cercetare arheologică mai amplă și o posibilă restaurare. (G.V.G.)