Arhiva zilnică: 26 iulie 2012

Numărul 791

Descarcă PDF


Bine ati venit în „Minunata lume Nouă” a lui Orwell…

Două răspunsuri diferite la două probleme ale statului modern. Sau ce vă vând cei de vă vor binele cu forța. Există tehnologii care schimbă lumea fără ca oamenii să le cunoască numele. Și există tehnologii care devin atât de cunoscute, încât ajung să fie confundate între ele. Pegasus: program de spionaj cibernetic- spywere) și Palantir Technologies: platformă de analiză de date ce lucrează cu guverne, agenții de spionaj, armata, fac parte din această a doua categorie. De fiecare dată când apare o dezbatere despre supraveghere, securitate sau inteligență artificială, cele două nume sunt invocate aproape instinctiv, ca și cum ar desemna același lucru. În realitate, ele reprezintă două răspunsuri diferite la două probleme diferite ale statului modern. Ne zic ei. Prima problemă este accesul la informație. A doua este înțelegerea informației. Multă vreme, statele au crezut că puterea aparține celui care deține cele mai multe informații. Timp de secole, serviciile de informații au fost construite în jurul acestei idei. Să afli înaintea celorlalți însemna să ai un avantaj. În multe privințe, această logică rămâne valabilă și astăzi. Numai că lumea s-a schimbat. Astăzi, informația nu mai este rară. Este pretutindeni. Se produce într-un ritm pe care niciun om nu îl mai poate urmări singur. Din acest motiv, problema nu mai este doar cum obții informația. Este cum reușești să înțelegi ce este important și ce reprezintă doar zgomot de fond. Aici drumurile Pegasus și Palantir se despart. Pegasus aparține unei lumi în care valoarea era dată de acces. Cu cât puteai ajunge mai aproape de informația ascunsă, cu atât avantajul era mai mare. Palantir aparține unei lumi diferite. El pornește de la premisa că informația există deja, însă este răspândită în mii de baze de date, rapoarte, imagini, documente și sisteme care nu comunică între ele. Miza nu mai este descoperirea unei informații. Miza devine construirea unei imagini coerente din milioane de fragmente aparent fără legătură.

Această diferență spune mai multe despre prezent decât despre cele două companii. Ea arată că natura puterii începe să se schimbe. În trecut, puterea era asociată cu teritoriul, cu resursele naturale, cu populația sau cu forța militară. Astăzi, toate acestea rămân importante, dar nu mai sunt suficiente. Un stat poate avea resurse, poate avea o armată puternică și poate dispune de cantități uriașe de informații. Dacă nu reușește să le transforme într-o decizie coerentă, avantajul său strategic se reduce considerabil. Din această perspectivă, comparația dintre Pegasus și Palantir devine mult mai interesantă decât o simplă discuție despre două produse informatice. Ea devine o discuție despre felul în care se transformă intelligence-ul. Transformare ce îngrădește drepturile și libertățile noastre, ale tuturor. Minciuna livrată e „securitatea”. Modelul clasic al serviciilor de informații era construit în jurul colectării. Cele mai importante operațiuni urmăreau obținerea unor informații pe care adversarul încerca să le ascundă. Succesul era măsurat prin ceea ce reușeai să afli. Modelul care începe să se contureze astăzi mută accentul în altă parte. Informațiile sunt atât de numeroase, încât simpla lor existență nu mai reprezintă un avantaj. Avantajul apare în momentul în care cineva reușește să înțeleagă mai repede decât ceilalți ce legătură există între ele. Aceasta este, probabil, cea mai importantă schimbare prin care trece intelligence-ul în secolul XXI. Și umanitatea în sine. Nu mai câștigă neapărat cel care vede primul. Poate câștiga cel care înțelege primul. Și tocmai aici comparația dintre Pegasus și Palantir încetează să mai fie o comparație între două instrumente. Ea devine o comparație între două epoci. Ce vi se spunea? Că lumea nu va mai fi niciodată la fel după operațiunea covid. Nu mai e!

Trăim în Minunata lume nouă! Dacă acceptăm că informația a devenit una dintre principalele resurse strategice ale unui stat, atunci întrebarea nu mai este cine o deține. Este. Cine reușește să o transforme primul într-o decizie. Aici începe diferența dintre intelligence-ul clasic și intelligence-ul secolului XXI. Timp de decenii, serviciile de informații au investit enorm în dezvoltarea capacității de colectare. Sateliți, interceptări, agenți, supraveghere electronică, surse umane, imagini aeriene, comunicații. Toate urmăreau același obiectiv: reducerea necunoscutului. Cu cât statul știa mai multe despre adversar, cu atât își putea construi mai bine strategia. Până când „inamicul” statului, oricare ar fi el, a devenit propriul cetățean. Numai că dezvoltarea tehnologică a produs o schimbare neașteptată. Astăzi, statele nu mai sunt confruntate doar cu lipsa informației. Sunt confruntate cu excesul ei. În fiecare secundă sunt generate cantități uriașe de date: comunicații, imagini satelitare, tranzacții financiare, fluxuri logistice, informații medicale, trafic comercial, activitate online și mii de alte surse. Niciun analist, oricât de bine pregătit ar fi, nu mai poate parcurge singur acest volum. Problema nu mai este accesul. Problema este selecția.

Aici se produce ruptura dintre cele două modele. Pegasus aparține logicii în care valoarea este dată de obținerea unei informații relevante. Și se pare că nu mai contează cum e colectată informația. Palantir aparține logicii în care valoarea este dată de organizarea și corelarea unui volum imens de informații deja existente. Adică tot despre toate și toți. Este diferența dintre un microscop și o hartă. Microscopul îți permite să vezi un detaliu pe care altfel nu l-ai observa. Harta nu îți arată detaliul, dar îți arată locul pe care acel detaliu îl ocupă în întregul peisaj. Un stat are nevoie de ambele? Ei zic că da, dar pe ascuns. În spatele ușilor închise. Dar fiecare răspunde unei întrebări diferite. Această transformare schimbă inevitabil și raportul dintre intelligence și factorul politic. În trecut, decidentul cerea informații. Astăzi, el primește uneori mai multe informații decât poate procesa și decât ar avea nevoie în mod firesc. Riscul nu mai este doar să nu știi. Riscul este să nu mai poți distinge esențialul de secundar. Din acest motiv, procesul decizional începe să se schimbe. Nu mai este suficient să existe date. Trebuie să existe capacitatea de a le pune în ordine, de a identifica relațiile dintre ele și de a înțelege consecințele pe care le pot produce împreună.

Aceasta este una dintre cele mai importante mutații geopolitice ale ultimelor decenii. Competiția dintre state nu se mai desfășoară exclusiv în jurul resurselor naturale, al armatelor sau al economiilor. Se desfășoară și în jurul vitezei cu care informația este transformată în cunoaștere. Iar cunoașterea este cea care produce decizia. De aici apare și o altă diferență între Pegasus și Palantir. Pegasus este, prin natura lui, un instrument operațional: spionaj de cel mai înalt nivel. Valoarea lui se măsoară prin informația pe care o poate aduce într-o situație concretă. Palantir are o miză diferită. El încearcă să reducă timpul dintre apariția informației și momentul în care aceasta poate fi folosită pentru luarea unei decizii. Și să-ți vândă minciuna cu „securitatea națională”. Cu cât acest interval este mai scurt, cu atât statul reacționează mai repede. Iar într-o lume în care crizele se desfășoară în ore, nu în luni, timpul devine el însuși o resursă strategică. Poate că aici se află adevărata cheie a comparației. Nu în tehnologie. Nu în software. Nu în algoritmi. În felul în care cele două instrumente răspund unor vulnerabilități diferite ale statului modern, puse în mâna unora ce decid binele sau răul. Pegasus încearcă să reducă lipsa informației. Palantir încearcă să reducă haosul informațional. Zic ei! Această diferență spune mai mult despre lumea în care trăim decât despre cele două companii. Ea arată că puterea nu mai înseamnă doar să afli ceva înaintea celorlalți. Începe să însemne să înțelegi mai repede decât ceilalți ceea ce ai aflat. Dacă acceptăm că informația a devenit una dintre principalele resurse strategice ale unui stat, comparația dintre Pegasus și Palantir capătă un sens diferit. Nu mai discutăm despre două produse informatice. Discutăm despre două funcții esențiale ale intelligence-ului modern. Prima încearcă să reducă necunoscutul. A doua încearcă să dea sens informației deja existente. Împreună descriu felul în care s-a modificat procesul decizional în ultimele decenii.

Timp de foarte multă vreme, succesul serviciilor de informații era evaluat prin capacitatea lor de a obține informații inaccesibile altora. Accentul era pus pe colectare. Cine afla primul avea un avantaj. Cine pătrundea acolo unde ceilalți nu puteau ajunge își crea un avantaj strategic. În acea logică, informația era rară, iar dificultatea consta în obținerea ei. Astăzi, provocarea este diferită. Statele nu mai trăiesc într-o lume săracă în informații. Trăiesc într-o lume sufocată de informații. Cantitatea este atât de mare, încât nici cele mai performante instituții nu o mai pot analiza exclusiv prin metodele clasice. Aici începe diferența dintre cele două sisteme. Pegasus răspunde unei nevoi operative. El este asociat cu obținerea unei informații care poate lipsi dintr-o investigație sau dintr-o operațiune. Valoarea lui este punctuală. Ea se măsoară prin capacitatea de a aduce o informație relevantă într-un moment precis. Palantir răspunde unei alte nevoi. El pornește de la ideea că informațiile există deja, dar sunt împrăștiate în sisteme diferite și, privite separat, spun foarte puțin. Valoarea nu mai este dată de fiecare informație în parte. E dată de legătura dintre ele. Ceea ce contează nu este un singur document, o singură conversație sau o singură imagine. Conteaza imaginea de ansamblu care rezultă atunci când toate sunt analizate împreună. Această diferență schimbă și rolul analistului. În modelul clasic, analistul căuta informația relevantă. În modelul actual, analistul încearcă să identifice modelul ascuns în spatele unui volum uriaș de informații. Nu mai este suficient să știe. Trebuie să înțeleagă. Iar înțelegerea presupune context. Din acest motiv, comparația dintre Pegasus și Palantir nu este una între două tehnologii concurente. Este comparația dintre două etape ale aceluiași proces. Prima produce informația. A doua încearcă să o transforme în cunoaștere.

Această schimbare are consecințe directe asupra modului în care statele iau decizii. În trecut, timpul necesar colectării informațiilor reprezenta cea mai mare provocare. Astăzi, provocarea este timpul necesar înțelegerii lor. O informație descoperită prea târziu poate deveni inutilă. La fel de inutilă poate deveni și o informație descoperită la timp, dacă nu este interpretată corect sau dacă nu este pusă în legătură cu alte informații relevante. De aceea, competiția dintre state începe să se mute într-o altă zonă. Nu mai este suficient să deții informații. Trebuie să le poți integra. Trebuie să le poți compara. Trebuie să identifici relațiile dintre ele înainte ca adversarul să o facă. În acest punct, diferența dintre cele două instrumente încetează să mai fie una tehnologică. Ea devine una strategică. Pegasus poate influența succesul unei operațiuni. Palantir poate influența calitatea unei decizii. Primul privește o țintă. Al doilea privește întregul sistem. Iar un stat nu poate funcționa doar cu informații izolate. Are nevoie de o imagine coerentă asupra realității. Poate că aceasta este cea mai importantă transformare prin care trece intelligence-ul în prezent. Valoarea nu mai aparține exclusiv celui care obține informația. Începe să aparțină celui care reușește să o înțeleagă primul.


Cu ochii pe adevărata radicalizare…

Instituțiile, în loc să-și consume energiile pe „radicalizarea” puștilor de liceu, ar fi util să-și îndrepte atenția către radicalizarea taberei care militează pentru ruperea teritorială a României. Acești indivizi nu se pregătesc să dea Bacul și nici nu strâng bani de-un suc pe-o terasă la mall, ca „radicalizații” din clasele VIII-XII, ci sunt structură cu ramificații, mai bine zis rețea cu multiple noduri. Unii ca Borboly, lider UDMR care afirmă că ,,unitatea noastră națională (adică maghiară) nu recunoaște granițele țării” sau ca Mircea Dăian care cheamă lumea în stradă pentru restabilirea graniței imperiului austro-maghiar sunt utilizați ca săgeți „nebune” pentru testarea pieței, a reacției. Sunt exerciții tactice din cadrul unei strategii. Exercițiu tactic pe subiectul autonomiei, cu cetățeni maghiari la guvernare și CSAT. Exercițiu tactic pe demolarea „miturilor” naționale, vedeți recentele atacuri împotriva simbolului unității românilor, Voievodul Mihai Viteazul. S-a tras cu „mitraliera” asupra lui, din toate direcțiile trompetelor globaliste, de la Cluj până la București, urmând curând reluarea atacului împotriva efigiei Ștefan cel Mare si Sfânt.

Exercițiu tactic desfășurat de Ellie Wiesel-Vexler pe zona doctrinei naționale si jertfei creștine, Mihai Eminescu-Octavian Goga- Sfinții Închisorilor- Rezistența armată anticomunistă din munți. Întregul acestora este strategia care desfășoară campania antiromânească cu scopul subminării încrederii poporului în potențialul neamului, obiectivul primordial fiind cedarea resurselor si acceptarea divizării României.

Radicalizarea este a „nodurilor” Elie Wiesel +Vexler- Soros- Ungaria- Bruxelles. Nu știu dacă acestea acționează conștient unitar într-o rețea, dar dincolo de orice „teorie a conspirației”, rezultatul, produsul final, este cât se poate de unitar și concret: o clasă politică conducătoare care subminează interesele naționale, o educație din care nu doar că lipsește esența identitară, ci are o direcție anti-identitară, legi impuse în parlament de Institutul Ellie Wiesel-Vexler, o politică economică care favorizează capitalul străin în detrimentul celui românesc, colonizarea anticonstitutională a României cu imigranți asiatici și africani, care au demonstrat în celelalte state europene că nu pot/nu vor să se adapteze, integreze, devenind dintr-o „rezolvare” pe piața muncii, o reală problemă socială. Adăugăm pentru a întregi tabloul radicalizării antiromânesti, susținerea nemuncii prin acordarea nejustificată a sutelor de milioane euro sub formă de ajutoare sociale de care beneficiază cu precădere minoritatea „romă”, devenind astfel o masă de manevră electorală de-a lungul timpului, fără a mai pune la socoteală și așa-zisele programe de „integrare socială”, alte bugete imense irosite fără niciun rezultat concret.

Radicalizarea este pe zona antiromânească și cumva, simbolic, are trei puncte de reper: scoaterea statuii lui Mihai Viteazul din centrul Oradiei de către Bolojan, ridicarea lui Samuel Brukenthal în centrul Sibiului de către Iohannis și eliminarea lui Octavian Goga din Iași de către Vexler-Ellie Wiesel. Efigiile noastre trebuie repuse, reafirmate, iar asta nu este radicalizare, ci normalizare.


„O lume nebună, nebună, nebună”…

„O lume nebună, nebună, nebună” este o comedie epică americană din 1963,  regizată de Stanley Kramer, cunoscută pentru transformarea oamenilor obișnuiți în ființe hiperactive și lipsite de judecată din cauza avariției. Filmul urmărește un grup de persoane care își pierd rațiunea într-o cursă frenetică după un borcan cu bani ascuns în Las Vegas. Comedia subliniază absurditatea excesului și corupția morală provocată de dorința de avere, oferind o critică amară a societății de consum. La scară mai mare aceiași absurditate o întâlnim și astăzi. În dimineața de după alegerile din 2025, sediile centrale ale marilor partide politice din România nu au răsunat de aplauzele victoriei, a fost doar tăcere asurzitoare, întreruptă doar de trosnetul hârtiei de calcul aruncate la coș. Ceea ce a început ca o simplă curiozitate electorală, ascensiunea lui Călin Georgescu și a valului său de susținători s-a metamorfozat, în câțiva ani scurți, într-un tsunami politic care a rescris regulile jocului democratic. „Fenomenul Georgescu” nu este doar despre un om, ci despre o fractură tectonică în stratificarea socială românească, unde candidații independenți și mișcările civice descentralizate au reușit performanța aparent imposibilă: să spargă monopolul narativ al partidelor tradiționale, transformând apatia cronică a electoratului într-o forță kinetică imprevizibilă. Pentru a înțelege magnitudinea acestui șoc, trebuie să privim dincolo de cifrele seci ale buletinelor de vot. Timp de trei decenii, politica românească a funcționat ca un circuit închis, un club exclusivist în care puterea se rotea între câteva familii politice, iar loialitatea era moneda de schimb principală.

Partidele mari, PSD, PNL și nou apărutul USR, au tratat electoratul nu ca pe un partener de dialog, ci ca pe o resursă extractivă, gestionată prin clientelism sau prin tehnocrație distantă. Însă, în 2025, această mașinărie bine unsă s-a blocat. Candidatul independent nu a mai fost văzut ca un outsider naiv, ci ca singura alternativă viabilă la un sistem perceput drept corupt și auto-referențial. Georgescu a devenit simbolul acestei rupturi: un profil hibrid, combinând nostalgia pentru stabilitate cu promisiunea unei eficiențe tehnocratice, dar, crucial, lipsit de bagajul toxic al compromisurilor parlamentare anterioare. Motorul real al acestei schimbări nu a fost charisma unui singur lider, ci infrastructura invizibilă a mișcărilor civice digitale. Dacă în 2019-2020 protestele erau spontane și efemere, în 2025 ele s-au instituționalizat sub formă de rețele de activism algoritmice. Aceste grupuri, operate fără sedii fizice și fără ierarhii rigide, au funcționat ca un sistem nervos distribuit, capabil să reacționeze instantaneu la gafele politicienilor tradiționali și să amplifice mesajul candidaților independenți cu o precizie chirurgicală.

Marile partide au încercat să contracareze acest val prin campanii masive de dezinformare și prin atacuri la persoană, dar au comis eroarea fatală de a lupta împotriva unei hidre cu metode concepute pentru dueluri individuale. Fiecare atac asupra candidatului independent nu îl slăbea, ci îi valida statutul de „anti-sistem”, consolidând și mai mult nucleul dur de susținători care vedeau în el martirul unei cauze mai largi. Un aspect crucial al fenomenului îl constituie eroziunea rapidă a brandurilor politice istorice. În trecut, sigla unui partid garanta o bază electorală minimă; în 2025, aceleași sigle au devenit ancore care trag în jos credibilitatea candidatului. Electoratul tânăr și cel din mediul urban, dar și o parte semnificativă a celor din zonele rurale dezamăgite de lipsa dezvoltării, au operat o decuplare totală între ideologie și persoană. Nu mai conta dacă ești de dreapta sau de stânga, ci dacă ești „autentic” sau „parte a mașinăriei”. Această nouă metrică a autenticității a favorizat candidații care au știut să comunice direct, transparent, ocolind filtrele presei tradiționale, adesea captivă intereselor partinice. Platformele de social media au devenit arenă principală, iar aici, structurile greoaie ale partidelor nu au avut nicio șansă în fața agilității și a limbajului nativ digital al campaniilor independente. Totuși, succesul candidaților independenți ridică întrebări existențiale despre viitorul guvern. O victorie electorală este un lucru; guvernarea efectivă este altul. Criticii avertizează că „Fenomenul Georgescu” riscă să creeze un vid instituțional, unde executivul puternic, legitimat printr-un mandat popular masiv, se lovește de un legislativ fragmentat și incapabil de coagulare. Partidele tradiționale, deși șocate, rămân deținătorii majorității fotoliilor din Parlament. Riscul unei paralizii legislative este real, iar spectrul populismului autoritar planează asupra oricărei mișcări care contestă intermedierea partidelor.

Întrebarea nu mai este dacă sistemul va supraviețui, ci în ce formă se va reconfigura. Va accepta clasa politică veche să se reformeze radical, integrând cererile de transparență și meritocrație, sau va intra într-o spirală defensivă care va radicaliza și mai mult electoratul? În concluzie, alegerile din 2025 nu marchează sfârșitul democrației reprezentative, este sfârșitul comodității politice. Fenomenul Georgescu este un avertisment sonor și clar: legitimitatea nu se mai moștenește prin istorie sau prin apartenența la o structură de partid, ci se câștigă zilnic, prin rezultate tangibile și prin respectarea inteligenței cetățeanului. Marile partide au învățat, pe pielea lor, că în era hiper-conectivității, electoratul nu este o turmă de condus, ci o rețea inteligentă de evaluat. Viitorul politicii românești nu va fi scris în birourile închise ale comitetelor executive, ci în spațiul public, acolo unde cetățenii, armați cu informație și exigență, decid cine este demn să le reprezinte interesele. Era intermediarilor obligatorii s-a încheiat; a început era responsabilității directe.


Studiourile Cinematografice Buftea între istorie și speranță

În orașul Buftea (jud. Ilfov), pe malul lacului, sunt situate „Studiourile Cinematografice”, cunoscute după 1989 și ca „Studiourile Media Pro”. Ele au reprezentat în perioada de maximă activitate unul dintre cele mai importante studiouri de producție cinematografică din Europa Centrală și de Est. Studiourile Cinematografice Buftea au fost înființate între anii 1950 și 1957 de către doctorul Petru Groza, din ordinul liderului comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej, la îndemnul fiicei sale, Lica Gheorghiu, actriță și mare iubitoare a cinematografiei. În anul 1959 au fost date în folosință cinci platouri de filmare, un studio de sunet, un laborator de prelucrare a peliculei, un corp de clădiri pentru filmări combinate și o suprafață de câteva zeci de hectare de teren pentru filmări exterioare. Datorită îmbunătățirii tehnice și artistice aduse utilajelor și proceselor de producție de către inginerii și tehnicienii din Buftea, „Cetatea cinematografică” a devenit o rivală de seamă a studiourilor europene de nivel mediu. În 1966 s-a creat un decor complex pentru filmul „Serbările galante”, în regia lui René Clair, care a fost folosit și modificat pentru realizarea mai multor pelicule ca „Dacii”, „Haiducii”, „Bătălia pentru Roma” și „Mihai Viteazul”. Între anii ̓60 și ̓90 s-au produs aici peste 500 de filme (apogeul producției fiind atins în anul 1980, când s-au produs 32 de filme), dintre care câteva au adus aprecieri internaționale la festivalurile de film de la Cannes: „Scurtă istorie”, în regia lui Ion Popescu-Gopo, cu premiul Palme d̕ Or pentru scurtmetraj (1957), „Pădurea Spânzuraților”, în regia lui Liviu Ciulei, care a câștigat premiul pentru Cel mai bun regizor (1965), „Răscoala”, în regia lui Mircea Mureșan, ce a luat premiul pentru debut (1966) și „Cântecele Renașterii”, regizat de Mirel Ilieșiu, care a câștigat trofeul Palme d̕Or pentru scurtmetraj. La Studiourile Cinematografice Buftea au debutat regizori ca: Iulian Mihu și Manole Marcus (în 1959 cu filmul „Viața nu iartă”), Dan Pița și Mircea Veroiu (în 1972 cu filmele „Nunta de piatră” și în 1974 cu „Duhul Aurului”) și Mircea Daneliuc (în 1975 cu filmul „Cursa”). După revoluția din 1989, numeroase săli de cinema și-au închis ușile, iar producția cinematografică a scăzut dramatic, însă, printr-o licitație publică realizată în anul 1998, studiourile au fost preluate de „Grupul Media Pro” deținut de Adrian Sârbu care a readus la viață potențialul de producție.

Vârful de lance este reprezentat de anii 2000 când la Buftea a venit Franco Zeffirelli, celebrul regizor al capodoperei Iisus din Nazaret-Jesus of Nazareth (1977). Special pentru el s-a construit Casa „Z”, decoruri interioare uimitoare care reflectau în cele mai mici detalii apartamenul divei. A urmat Costa Gavras cu filmul „Amen” (2002); apoi „Modigliani” (2004) – regia Mick Davis; „The cave” (2005) – regia Bruce Hunt; „Joyeux Noël” (2005) – regia Christian Carion; „Blood and chocolate” (2007), etc. Începând cu filmul „Amen”, regizat de Costa Gavras, a fost restituită faima fostelor studiouri și s-a dat startul producției a peste cincizeci de filme internaționale ca: „The cave”, „Assassination Games”, „An American Haunting”, „Joyeux Noël” (nominalizare franceză la Premiile Academiei Americane de Film și Globurile de Aur), „Bunraku”, „Blood and Chocolate”, „The Whistleblower”, „The Timber” și „Sex Traffic” (film câștigător al premiilor British Academy of Film and Television Arts, respectiv BAFTA). Printre starurile cinematografiei internaționale care au jucat în aceste producții și nu numai au fost: Donald Sutherland, Josh Hartnett, Monica Bellucci, Oliver Martinez, Dolph Lundgren, Franco Zeffirelli, Sissy Spacek, Woody Harrelson, Cuba Gooding Junior, Jean-Claude Van Damme și Demi Moore. În anul 2000, „Grupul Media Pro”, împreună cu „Media Pro Pictures” și „Central European Media Enterprises”, a produs primul serial autohton, „La Bloc”, și prima telenovelă românească, „Numai iubirea” (2004). Studiourile Media Pro, preluate de Central European Media Enterprises din anul 2009, realizează în prezent producții de televiziune, videoclipuri, spoturi publiciare, ședințe foto, dar și evenimente (private și corporate).

„Studiourile Media Pro” dispuneau de 40 de hectare de teren pe malul lacului Buftea, de 19 platouri de filmare pentru televiziune și pentru producții cinematografice, patru bazine pentru filmări subacvatice, ateliere de producție pentru decoruri, atelier de creație, recuzită și costume, departamente de efecte speciale și de postproducție. În incinta studiourilor s-a realizat în anul 2003 decorul „Strada franceză” pentru filmul „Modigliani” ce prezintă o stradă din Franța anului 1920, mai târziu fiind modificată în stil londonez al secolului al XVIII-lea pentru producția „Sweeney Todd”, între anii 2004 și 2007 s-au construit opt reședințe moderne în care s-au filmat telenovele ca „Daria, iubirea mea”, „Inimă de țigan”, „Numai iubirea”, dar și seriale ca „Băieți buni” și „Om sărac, om bogat”, iar în anul 2012 s-a creat decorul Satul western pentru filmul „The Timber”. La sfârșitul anului 2015, „Studiourile Media Pro” din Buftea au fost cumpărate de omul de afaceri și regizorul Bobby Păunescu. Odată cu anchetarea lui Adrian Sârbu în diferte dosare, Studioul Cinematografic, simbolul orașului Buftea a intrat pe o pantă descendentă, iar salvatorul anunțat, Bobby Păunescu, un magnat pasionat de industria cinematografică, nu a dat semne că s-ar implica în dezvoltarea acestora. După ce a schimbat denumirea studiourilor din „Media Pro” în „Bucharest Films” (Studiourile de Film București), acesta a devenit partener de afaceri cu Donald Kushner. Acesta, devenit „proaspăt” proprietar al „Studioului de Film București”, a declarat: „Suntem onoraţi să extindem Studioul de Film București, adăugând un nou management și finanțarea necesară. Vom avea acum posibilitatea de a reduce costurile de producție, fără a compromite calitatea. Așteptăm cu nerăbdare să spunem bun venit cineaștilor din întreaga lume”. Bobby Păunescu, proprietar al „Studioului de Film București”, a adăugat: „Studioul de Film București este foarte drag inimilor noastre. Așteptăm cu nerăbdare să împărțim facilităție de top cu alte producții. De la departamentul nostru de SFX – singurul complex din Europa Centrală și de Est care are aceste facilităţi in-house, până la recuzită și costume, postproducție și VX, noile noastre studiouri combinate cu diversitatea locații din România – vom oferi cineaștilor producții finale la costuri eficiente, dar de înaltă calitate”.

România rămâne unul dintre cele mai rentabile locuri de filmare din Europa, cu echipaje cu experiență și o diversitate de locații extrem de atrăgătoare, de la munți și dealuri verzi până la malul mării și zonele nisipoase. Studiourile „Castel Film” de la Izvorani (jud. Ilfov) au preluat o parte din producția cinematografică a țării. Chiar și în Ardeal se pun bazale unor noi studiouri cinematografice. Primarul Emil Boc a anunţat că din anul 2013 au început lucrările la „Centrul de excelenţă pentru industrii creative“ pe bani europeni, cunoscut şi sub denumirea „Buftea de Cluj“, situat în cartierul clujean Lomb.
Totuși, ambiția „Studioului de Film București” este să facă un parteneriat cu Hollywood-ul (USA) și să creeze un oraș al filmului în București – un nou brand cultural, un centru cinematografic creativ, care investește în viitorul industriei cinematografice. În luna martie 2019, se anunța în presă că procesul de reabilitare a platourilor de la Buftea este aproape de final, după aproape patru luni de lucrări.

„După aproape patru luni de eforturi umane și financiare considerabile, procesul de reabilitare al platourilor de la Buftea este aproape de final. La ora actuala acestea sunt pregătite de filmare în proporție de 90 la sută”, ne spun reprezentanții „Studiului Cinematografic Buftea” pe pagina proprie de Facebook. Potrivit lor, a fost refăcută instalația electrică și au fost înlocuite cablajele furate, s-au rebranșat la rețeaua de electricitatea, s-a refăcut instalația de alimentare cu apă, s-au schimbat ușile de acces, s-au înlocuit podele deteriorate, s-a curățat și igienizat sistemul de antifonare sonoră, iar centrala termică proprie a intrat în reparații capitale. „Edificiul funcționează la capacitate maximă. În curte s-au asfaltat parțial aleile, iar când condițiile meteo ne-o vor permite toate clădirile Studioului vor intra în reparații majore”, mai spun reprezentanții celui mai mare studio de film din România. Ca actor am petrecut destul de mult timp în incinta acestor studiouri, participând la filmarea serialelor de televiziune, dar și a reclamelor comerciale și a filmelor artistice. Amintirea acelor minunate echipe de profesioniști care au coordonat activitatea acestui colos cinematografic mă face să resimt un real gol sufletesc atunci când constat lipsa de activitate actuală din zona cinematografică în aceste spații altădată magice. Și pentru că speranța moare ultima, încă sper într-o revigorare a activității Studiourilor Cinematografice din Buftea – reper artistic și istoric al județului Ilfov – și revenirea acestora la eficiența și valoarea de altădată.


Opriți războaiele, cultivați legume!

Astă seară, cum îmi este în obișnuință, am început să citesc postările unor colegi de cenaclu literar-artistic și științific, cum ne place să-l denumim, cu creații literare, memorialistică, eseuri din actualitate, reportaje și multă poezie bună, unele deosebit de reușite, cu valoare intrinsecă, mai rar pictură și sculptură. Surpriză! Un coleg drag, fin poet și distins om de dialog, postează un album ce, la prima vedere, pare inadecvat, imaginile par contrastante, rupte de vreo conexiune ideatică intre tablourile expuse, ba chiar ridicolă. Am meditat puțin. Nu se poate, eu îl cunosc pe autorul albumului, „om în toată firea, cu școală” cum ar zice un bătrân ca mine, și m-am hotărât să caut mesajul. Contemplu prima imagine. Sugestia îmi relevă un dezastru ! O imagine de beznă totală, de spaimă în noapte neagră, doar trei luminițe se mai pot observa în imobilele cu 15-20 de etaje, semn că acolo e posibil să mai existe suflete, că nu au coborât în buncărele antiatomice, că sunt în pericol, că sunt victime sigure dacă îi lovește racheta sau sutele de drone lansate de inamic cu explosiv ucigaș. Te înfioară. Te grăbești să dai pagina, să schimbi imaginea, mintea îți promite că urmează ceva care să-ți șteargă din memorie holograma dezastrului. Așteptarea intuitivă se întâmplă. Imaginea ce urmează sugerează viață, viața omului pașnic, om ce își știe menirea pe pământ, om care muncește, produce pentru el și pentru alții, pentru că e ființă socială, și nu e singur. Deși în imaginea reală nu este, Omul pașnic, creator de bunuri materiale, eu îl văd în mijlocul acelei plantații deosebite de roșii, ardei și flori, care își prezintă rodul al muncii sale, pentru el și pentru alții. L-am privit adânc și atunci m-am trezit! Revelație! Acesta e mesajul transmis de poetul liric și prietenul meu!: opriți războaiele și cultivați legume! Și atunci m-au inundat alte slogane ce militau pentru oprirea războaielor. Vă mai amintiți de sloganele antirăzboinine : Make love, not war – Faceți dragoste, nu război; Give peace a chance – Dați o șansă păcii (Iinspirat din imnul pacifist lansat de John Lennon în 1969); „Flower power”, Puterea florilor și alte sloganuri anti-război folosite de mișcarea hippie în anii ’65 și ’70. Curentul pătrunsese și în „țările socialiste” influențat de comunitățile hippiote din Amsterdam, care luptau pentru pace, refuzând înrolarea și criticau deciziile guvernamentale privind Războiul din Vietnam.

De ce nu am admite că albumul colegului meu de Cenaclu a lansat un slogan de pace !! Eu cred că aceasta era în sinea lui mesajul ! Și poate că tocmai aici se află frumusețea și forța mesajului său. Nu ne spune, cu voce tare, „opriți războaiele!”. Nu ridică pumnul, nu acuză, nu ține discursuri. Nu desenează tranșee, tancuri și oameni fugind din calea bombelor. Pune alături două imagini și ne lasă pe noi să facem legătura dintre ele.

Într-una, întunericul. În cealaltă, lumina

Într-una, omul se ascunde ca să-și salveze viața. În cealaltă, omul stă în mijlocul vieții și o face să rodească. Într-una, se distruge. În cealaltă, se construiește. Iată, poate, cea mai simplă definiție a păcii: să poți să-ți vezi de rostul tău. Să-ți cultivi pământul, să-ți crești copiii, să-ți scrii cartea, să pictezi, să plantezi un pom, să culegi o roșie coaptă din grădină, să te întâlnești cu prietenii și să vorbești despre literatură, despre oameni și despre lumea în care trăim. Să poți munci pentru ziua de mâine fără să te întrebi dacă vei mai avea un mâine. Poate că aceasta este ceea ce uităm prea des atunci când vorbim despre război. În spatele hărților, al strategiilor militare, al declarațiilor politice, al rachetelor și dronelor nu există decât vieți omenești. Oameni care aveau, înainte de război, o grădină, o casă, o familie, o meserie, o carte începută, un copil de crescut sau poate doar câteva răsaduri pe care așteptau să le vadă rodind. Războiul distruge tocmai această normalitate. De aceea, sloganul imaginat de mine privind albumul colegului meu nu mi se mai pare deloc ridicol. Dimpotrivă. Mi se pare de o simplitate aproape dezarmantă și, tocmai de aceea, profundă: „Opriți războaiele! Cultivați legume!”. Cultivați legume, pentru că leguma este rodul pământului și al muncii omului. Pentru că ea nu ucide. Hrănește. Cultivați flori, pentru că floarea nu aparține niciunei armate. Nu are granițe, nu are uniforme și nu cere pașaport. Ea înflorește pentru oricine știe să o privească: – scrieți poezii, pentru că poezia nu poate fi cucerită cu tancul; – pictați, pentru că o pânză nu se apără cu rachete; – construiți case, nu buncăre.

Și, mai ales, nu lăsați lumea să uite că menirea omului nu este să distrugă ceea ce a creat un alt om. Ci pentru a lăsa în urmă ceva care să continue să crească după noi! Un copil. Un pom. O carte. O casă. O grădină. O lume ceva mai bună decât cea pe care am primit-o.

Poate că prietenul meu poetul nu a intenționat să scrie un manifest pacifist. Dar arta adevărată are uneori această putere: spune mai mult decât a vrut autorul să spună. Pune în mintea celui care privește o întrebare pe care nu o mai poate evita. Iar eu, privind albumul lui, am avut această revelație simplă: în timp ce unii se străduiesc să inventeze arme tot mai sofisticate pentru a distruge viața, alții încă mai au răbdarea și înțelepciunea de a cultiva o roșie. Și poate că omenirea ar avea nevoie, înainte de orice nouă strategie militară, de mai mulți oameni care să planteze legume, să planteze flori, să planteze speranță. Pentru că pământul este suficient de mare pentru toți, dar nu este suficient de mare pentru ura noastră, iar dacă într-o bună zi oamenii vor înțelege că o grădină poate fi mai importantă decât un arsenal, poate că întunericul din prima imagine va rămâne doar o amintire. Atunci, în loc să privim cerul și să ne temem de drone, vom putea privi cerul pentru a vedea lumina. În locul sirenelor, vom auzi cântecul păsărilor. În locul exploziilor, vom auzi glasul copiilor. Iar în grădină, printre roșii, ardei și flori, un om își va vedea liniștit de treabă. Poate că aceasta este adevărata victorie a omului: nu aceea de a-l învinge pe celălalt, ci aceea de a putea trăi împreună cu el. Așadar, dacă tot avem nevoie de un nou slogan pentru lumea aceasta obosită de războaie, eu îl propun pe cel pe care l-am descoperit în albumul prietenului meu: „Opriți războaiele! Cultivați Legume”. Nu este un slogan naiv. Este, poate, unul dintre cele mai serioase lucruri pe care le putem spune astăzi.


Spiritul european în literatura română din toate timpurile

Literatura română s-a constituit și s-a dezvoltat la confluența dintre tradiția autohtonă și marile curente spirituale ale Europei. Departe de a reprezenta o cultură periferică, literatura română a participat, în forme proprii, la marile transformări intelectuale ale continentului: umanismul, iluminismul, romantismul, realismul, simbolismul, modernismul, avangarda și postmodernismul. Spiritul european nu a însemnat imitarea Occidentului, ci asumarea creatoare a valorilor sale fundamentale: libertatea, demnitatea umană, universalitatea culturii, dialogul între civilizații și respectul pentru identitatea fiecărui popor. Literatura română demonstrează că identitatea națională și apartenența europeană nu se exclud, ci se completează reciproc. Europa reprezintă înainte de toate o comunitate spirituală. De la filosofia Greciei antice și dreptul roman până la umanismul Renașterii și valorile democratice moderne, cultura europeană s-a construit prin dialog permanent între popoare. Literatura română s-a integrat firesc în acest proces, asumându-și atât tradiția bizantină și orientală, cât și marile modele occidentale. Începând cu cronicarii și până la scriitorii contemporani, creația românească reflectă dorința permanentă de sincronizare cu civilizația europeană.

Primele texte în limba română apar într-un spațiu aflat la intersecția marilor civilizații europene. Cronicarii Grigore Ureche, Miron Costin și Ion Neculce exprimă o conștiință istorică specific europeană, inspirată din istoriografia latină și polonă. Celebrul enunț al lui Grigore Ureche privind originea latină a românilor constituie una dintre primele afirmări explicite ale apartenenței noastre la familia culturală europeană. Dimitrie Cantemir reprezintă primul mare savant român cu prestigiu european. Membru al Academiei din Berlin, autor al unor lucrări fundamentale despre istorie, filozofie și muzicologie, Cantemir demonstrează că intelectualitatea românească participa activ la circuitul european al ideilor.

Secolul al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea marchează o apropiere decisivă de Europa Occidentală. Reprezentanții Școlii Ardelene — Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior și Ion Budai-Deleanu — fundamentează identitatea românească pe argumente istorice și filologice de inspirație iluministă. Ei promovează educația, raționalismul și drepturile naționale, valori definitorii ale culturii europene moderne. Iluminismul românesc nu a însemnat renunțarea la tradiție, ci reinterpretarea acesteia prin prisma gândirii moderne, contribuind la afirmarea unei conștiințe naționale integrate în spațiul european.

În secolul al XIX-lea, romantismul românesc realizează una dintre cele mai fertile sinteze dintre specificul național și universalitatea europeană. Mihail Kogălniceanu formulează programul unei literaturi originale, dar deschise valorilor europene. Vasile Alecsandri devine ambasadorul cultural al României prin participarea sa la viața literară franceză și prin promovarea idealurilor libertății și independenței. Opera lui Mihai Eminescu constituie una dintre cele mai înalte expresii ale spiritului european. Format în universitățile din Viena și Berlin, Eminescu asimilează filosofia lui Kant, Schopenhauer și Hegel, literatura germană și marile tradiții clasice. În același timp, el valorifică folclorul românesc, demonstrând că universalitatea se naște din autenticitatea națională.

Societatea „Junimea” introduce în cultura română exigențele spiritului critic occidental. Titu Maiorescu promovează criteriul valorii estetice și combate imitația superficială prin celebra teorie a „formelor fără fond”. Acest spirit critic nu respinge Europa, ci solicită o integrare autentică, bazată pe dezvoltarea organică a societății românești. Ideile maioresciene au reprezentat una dintre cele mai solide contribuții românești la reflecția europeană asupra modernizării culturale.

Secolul XX marchează integrarea deplină a literaturii române în circuitul european. Eugen Lovinescu dezvoltă teoria sincronismului, afirmând că evoluția culturii române trebuie să urmeze dinamica civilizației occidentale. Liviu Rebreanu, Camil Petrescu și Hortensia Papadat-Bengescu introduc romanul psihologic și social la nivelul marilor literaturi europene. Lucian Blaga creează un sistem filozofic original, iar poezia sa dialoghează cu expresionismul german. Tudor Arghezi revoluționează limbajul poetic printr-o expresivitate comparabilă cu marile experiențe moderniste europene.

Avangarda românească, reprezentată de Tristan Tzara, Victor Brauner, Gherasim Luca și Ilarie Voronca, participă direct la constituirea modernismului european.

O contribuție esențială la afirmarea spiritului european o aduc intelectualii exilului. Mircea Eliade redefinește studiul comparat al religiilor. Emil Cioran devine unul dintre cei mai traduși filozofi europeni ai secolului XX. Eugen Ionescu revoluționează teatrul mondial prin teatrul absurdului. Monica Lovinescu și Virgil Ierunca transformă cultura română într-un spațiu al rezistenței morale împotriva totalitarismului comunist. Opera acestor autori demonstrează că literatura română poate influența cultura europeană, nu doar să o recepteze.

După 1989, literatura română se integrează firesc în spațiul cultural european. Traducerile, premiile internaționale și participarea scriitorilor români la marile festivaluri europene confirmă această apartenență. Spiritul european contemporan presupune pluralism, dialog intercultural, libertate de expresie și apărarea demnității umane. Literatura română actuală participă activ la aceste dezbateri, păstrându-și în același timp identitatea națională. Spiritul european din literatura română contemporană se exprimă prin afirmarea libertății creației, dialogul intercultural, apărarea valorilor democratice și integrarea tradiției naționale în orizontul culturii universale. În acest context, câțiva scriitori și redactori-șefi ai unor importante reviste literare au avut o contribuție remarcabilă. (…) Spiritul european reprezintă una dintre constantele fundamentale ale literaturii române. De la cronicari până la autorii contemporani, cultura română s-a dezvoltat prin dialog cu marile tradiții intelectuale ale continentului. Originalitatea literaturii române nu constă în izolare, ci în capacitatea de a transforma influențele europene în creații autentice. A fi european nu înseamnă renunțarea la identitatea națională, ci valorificarea acesteia într-un orizont cultural comun. Tocmai această sinteză dintre național și universal explică locul literaturii române în patrimoniul spiritual al Europei.


Doar „cai verzi” (neputere) pe pereții populismului politico-guvernamental…

Faptul că au fost totuși repornite câteva unități energetice pe cărbune, nu înseamnă că, de acum, putem răsufla ușurați… Că s-a securizat acea marjă de rezervă în cazul în care seceta se va repeta… Ori în situațiile în care vor apărea alte lucruri neprevăzute, fortuite… Pentru că decidenții nu au făcut nici un pas spre o asemenea direcție… Precum declararea ultimelor unități energetice pe cărbune ca parte a unei rezerve de forță majoră… Secetă, războaie, neînțelegeri viitoare în UE, care vor putea duce la reconfigurări ale piețelor de producție și de transfer de energie, ale deschiderii unor țări în a exporta energie electrică (dar și alte resurse vitale) către cutare sau cutare stat… Iar declararea stării de alertă energetică nu a vizat nici o secundă rostul posibilității de a notifica, la o adică, CE-UE, sub impactul unei situații de forță majoră (deja europene), despre, nu dorința, nu solicitarea, nu rugămintea, nu permiterea, ci redeschiderea (ca decizie unilaterală garantată de Tratatul european) a unităților energetice „pe cărbune”… Nu atât pentru punerea lor „otova” în funcțiune, ci, mai ales, ca posibilitate de a le transforma în soluții de rezervă active și certe… Sigur, nici UE nu se așteaptă la asemenea decizii curajoase din partea noastră… Mai ales că, în calendarul ei energetic, noi nici nu mai trebuia să avem la această oră ce să repornim (nici măcar sub motivația urgenței energetice dată de o secetă, de un cutremur, de un război)… Trebuia să ne aflăm, deja, în etapa desființării clădirilor și a relocării patrimoniale a terenurilor… Nu să mai avem șuruburi ce mai pot fi strânse… Cazane și instalații tehnice…. Toate grupurile energetice pe cărbune trebuiau la această oră să fie indisponibilizate, demontate, tăiate, vândute, rase… Iar faptul că a mai „scăpat” câte o unitate se leagă strict legat de tiparul nostru (îl putem numi, uneori, da!, chiar „noroc”) mioritic… Dar nu are nici o legătură cu vreo grijă „din umbră” a guvernanților, cu vreun șiretlic de salvare și conservare a unor instalații pentru binele nostru… Doar „tempoul” nostru în a pune la pământ ceea ce ni s-a spus a desființa ne-a „salvat”… În rest, sunt doar abureli și fumigene politice… De la „repornirea” (ca strigăt de P.R. politic) „pentru țară” a grupurilor vechi, cu exerciții emoționale de imagine cu bătrânii pensionari ai termocentralelor chemați de la tablele și jocurile de șah din parcuri să repornească grupurile (cetățeni, nici măcar atât de bătrâni, ci doar pensionari…), de la vehicularea de legi de „compensare” obligatorie a grupurilor ce se vor mai închide cu sisteme energetice alternative… Dar toate, doar alți și alți „cai verzi” (neputere) pe pereții populismului politico-guvernamental…

Pentru că repornirea de acum a grupurilor energetice pe cărbune nu a reprezentat o aliniere cu măsurile deja luate de celelalte state europene… Care au pus pe primul loc propria lor securitate energetică… Nu a venit nici sub forma asigurării unei rezerve (inclusiv, „pe viitor”) pentru apogeul situațiilor situațiilor de forță majoră… Pentru că, la noi, nu vor mai fi îndeajuns doar stările de forță majoră pentru a avea posibilitatea de a mai lua vreo decizie… Va trebui să avem de a face, la propriu, cu situații aproape catastrofale… Și nu de „alertă energetică”, asta a fost cât să-și „apostileze” guvernanții măsurile pentru importul masiv de curent și, mai ales, pentru a dispune ei (printr-o companie de stat transformată, printr-un OUG ilegal, abuziv, penal, într-un braț punitiv energetic aflat la dispoziția lor) cine, cât și cum să mai funcționeze în economia noastră… De a putea impune restricții, că la asta se pricep, prin asta se simt ei puternici, nu prin faptele de bine pentru țară, cum să taie iluminatul public, să dicteze cât, cum și când să mai consume românii curent, între ce ore (pentru a le reaminti și „de cele două ceasuri pe seară”, adesea lungi nopți de iarnă, de care au cam uitat, nu-i așa?!). Iar existența unor rămășițe de grupuri tehnologice pe cărbune nu reprezintă nicidecum, ca șansă, o soluție de avarie pentru viitor. Pentru că decidenții nu au făcut și nu vor face nici un pas pentru a notifica CE-UE despre eventualul nostru refuz de a mai închide ceea ce ni s-a trasat, poate impus… Și nu pentru că, astfel, ar face dovada unei demnități, ca o sfidare energetică ea însăși de dimensiunile unei alerte UE, ci pentru că sunt prea lași, prea vânduți… În fapt, cu mult mai mult vânduți decât lași…

Așa se explică și graba unor responsabili din energie care au anunțat că nu vor fi reparate, revizuite, cu atât mai puțin modernizate, grupurile astea vechi, care se încăpățânează să mai funcționeze… Iar dacă o să înceapă să le crape câte o conductă, câte un cazan, așa cum s-a întâmplat deja, nu se vor face înlocuiri majore… Pentru că, „oricum, trebuie desființate până în 2030”… Și nu pentru că acolo s-ar opri orizontul alertelor energetice previzionate (climatic), ci pentru că așa a impus UE… Iar justificarea anunțului (aproape cât o recunoaștere a culpei penale de a nu mai investi în aceste grupuri vechi) prin faptul că în 2030 trebuie să fie toate închise, reprezintă doar o altă dovadă a „interesului” guvernanților față de binele țării… E drept, până în 2030, oricum mulți dintre cei ce decid astăzi nu o să mai fie la butoane… Ci retrași pe serpentinele viețuirii în huzurul postpolitic… Invocând, eventual, în numele a tot ceea ce atunci va crăpa, va fi fost crăpat sau va fi crăpat în numele solidarității punitive a UE, „greaua moștenire”… Ca în cazul tuturor jafurilor post-decembriste, salvgardate pentru binele și liniștea deturnătorilor, jefuitorilor, penalilor politici și guvernamentali, prin feluritele „grele moșteniri”…

Or, ce va mai însemna starea de alertă energetică pentru noi, în „viitor”? Ce beneficii, posibilități vor mai putea fi activate în numele ei? Probabil, tot doar ceea ce se întâmplă acum: justificarea importului masiv de curent. Pe principiul idioțiilor din și de sistem (și nu doar energetic, nu doar politic, nu doar guvernamental) de astăzi, care spun că oprirea unui grup pe cărbune nu reprezintă o problemă pentru că „se pot compensa megawații pierduți prin import de curent”. Dar ce se va întâmpla când importul de energie va ajunge a fi disputat (și nu neapărat din 2030, ci și mai devreme…), va fi tratat la adevărata sa valoare: de resursă finită?! Și când statele UE vor produce poate mai puțin, iar bursele de energie vor stabili prețuri „de referință” cu mult peste posibilitățile noastre (și financiare, și geopolitice)? A, pe cei de astăzi nu-i interesează acel „orizont”… Pentru că nu va mai fi „problema” lor. Chiar dacă părți din ea au fost generate chiar de ei: prin vânzări ale intereselor energetice, și de resurse, și de posibilități și oportunități energetice, și de piețe…


Visul alchimiștilor…

În tăcerea asurzitoare a câmpurilor de luptă, acolo unde pământul este ud nu de rouă, ci de sânge, se petrece cea mai cinică alchimie din istoria umanității. Nu este vorba de transmutarea plumbului în aur, visul vechi al alchimiștilor medievali, ci de o transformare mult mai brutală și reală: fierul rece al săbiilor, al baionetelor și al obuzelor se topește în lingouri strălucitoare de bogăție. Aforismul „Cel mai bun negustor este războiul, el transformă fierul în aur” (Friedrich Schiller) nu este doar o metaforă sumbră, ci o diagnoză crudă a mecanismelor economice și morale care guvernează conflictele armate. Războiul, acest mare bazar al morții, funcționează pe principiul unei oferte și cereri perverse, unde marfa vândută este distrugerea, iar profitul este acumulat de cei care stau departe de linia frontului. Pentru a înțelege această paradoxală prosperitate, trebuie să privim dincolo de eroismul romanticizat și să ne concentrăm asupra infrastructurii invizibile a conflictului. Industriile militare sunt motoarele acestei alchimii moderne. Fiecare glonț tras reprezintă o unitate monetară cheltuită; fiecare tanc distrus necesită înlocuirea cu unul nou, mai scump, mai complex. Astfel, fierul, materialul brut, modest și comun, capătă o valoare exorbitantă prin simplul fapt că devine instrument al suferinței.

Fabricile care produc arme nu văd soldați, ci clienți; nu aud strigăte de durere, ci sunetul monedelor căzând în casele de marcat. Această distanțare morală permite ca oroarea să fie contabilizată ca progres economic, iar haosul să fie reinterpretat ca oportunitate de piață. Mai mult decât atât, războiul nu se limitează la vânzarea directă a armamentului. El este un catalizator pentru reconstrucție, un ciclu infinit de distrugere și creație forțată. Orașele reduse la ruine trebuie ridicate din nou, podurile prăbușite trebuie refăcute, iar sistemele energetice devastate trebuie reconectate. În acest sens, fierul devine scheletul noilor clădiri, dar aurul rămâne în conturile celor care dețin contractele de reconstrucție. Este o ironie tragică faptul că aceeași mână care a semnat ordinul de bombardament poate semna, ulterior, contractul de reconstrucție, dublându-și astfel profitul. Războiul creează o dependență economică, o spirală în care națiunile epuizate sunt obligate să cumpere securitatea cu prețul viitorului lor financiar. Totuși, această „poleire” a fierului are un cost ascuns, plătit nu în monedă, ci în umanitate. Dacă privim atent, vedem că aurul obținut este pătat iremediabil. Prosperitatea construită pe temelii de oase este șubredă și iluzorie. Societățile care înfloresc în timp ce altele ard poartă povara unei vinovății colective care, în timp, erodează coeziunea socială și integritatea morală. Transformarea fierului în aur este, în realitate, o iluzie optică a valorii: ceea ce pare bogăție este, de fapt, capitalizarea suferinței. „Negustorul” război nu vinde doar produse, ci vinde frica, incertitudinea și moartea, iar prețul este plătit de generații întregi care trebuie să trăiască cu ecoul exploziilor în memorie.

În concluzie, deși istoria ne arată că războiul a fost adesea un accelerator tehnologic și economic pentru anumite elite, eticheta sa de „cel mai bun negustor” rămâne o etichetă a cinismului suprem. Fierul se poate transforma simbolic în aur prin balanțele comerciale ale industriilor de apărare, dar această aurire nu aduce lumină, ci umbre lungi peste conștiința umană. Adevărata valoare nu rezidă în lingourile acumulate din vânzarea distrugerii, ci în pacea fragilă care permite fierului să fie folosit pentru pluguri, pentru șine de tren și pentru structuri care susțin viața, nu care o curmă. Războiul poate fi un negustor eficient, dar este unul care falimentează sufletul omenirii, lăsându-ne cu un aur rece, greu și steril, incapabil să hrănească sau să încălzească. Privesc cu teamă la televizor, ce văd: În lumina spuselor premierului nostru, am rămas pe întuneric, iar armele care apără țara noastră sunt ascunse în pantalonii scurți ai aleșilor. Doar dronele dansează pe valurile Dunării. Dar suntem apărați de sălile sacre europene unde aerul este încărcat de mirosul de cafea stătută și cerneală proaspătă. Acolo se naște un nou tip de birocrație. Nu răcnește ca un leu; șoptește ca un teanc de hârtii care foșnește. Aceasta este era reglementărilor, o rețea labirintică atât de densă încât chiar și arhitecții ei își pierd uneori drumul. Pentru observatorul ocazional, aceste reguli par garanții benigne, protejarea consumatorilor, conservarea mediului, asigurarea confidențialității digitale. Dar pentru antreprenor, fermier și proprietar de mică afacere, ele se simt mai puțin ca protecție și mai mult ca sufocare. Suntem martorii nu doar ai unei expansiuni a legislației, ci ai unei potențiale nebunii a supra-reglementării, semnalând chinurile dureroase și agonizante ale globalismului așa cum îl știam odinioară. Să fie pace!


Despre memoria de altădată și iluzia cunoașterii de azi…

Fiecare generație are modul ei propriu de a descoperi lumea, dar dacă privesc înapoi la anii în care băteam drumurile spre școală, simt că am trăit într-un alt veac al cunoașterii. Suntem generația „cu cheia la gât”, cei care purtam în spate un adevărat geamantan de cărți – un ghiozdan greu care ne uza umerii, dar ne clădea tăria minții și ne învăța ce înseamnă efortul susținut. Pe vremea noastră, învățătura nu era un bun consumat pe fugă, ci se câștiga cu sudoare, răbdare și disciplină. Când aveam de pregătit un comentariu literar sau o temă mai grea, nu exista nicio comandă rapidă, niciun buton pe care să apeși ca să primești răspunsul de-a gata. Singura poartă deschisă era drumul bătut pe jos spre bibliotecă. Mergeam acolo, răsfoiam zeci de volume, căutam prin fișierele de carton prăfuite, copiam idei cu stiloul pe hârtie și ne lăsam ochii să obosească printre rafturile pline de mirosul inconfundabil al hârtiei vechi. Nimic nu venea de la sine, iar tocmai acel proces lung ne învăța să selecționăm, să gândim și să prețuim fiecare notă obținută.
Iar memoria… memoria ne era antrenată ca un mușchi într-o sală de forță. Învățam poezii pe de rost – uneori din dragoste curată pentru vers, alteori de frica notei din catalog sau de teama privirii severe a profesorului de la catedră. Profesorii de atunci nu ne dădeau doar informație, ci ne impuneau rigoare. La istorie, trebuia să știm cifre, bătălii, ani și domnitori. Trăgeam cu arcul spre țintă: uneori nimeream data fixă, alteori dădeam pe lângă ea, dar măcar încercam, căutam în adâncul minții, ne frământam. Mintea noastră devenise un depozit viu de informații, o bibliotecă interioară pe care o purtam cu noi oriunde ne purtau pașii, fără să depindem de nicio sursă externă.

Astăzi, lumea s-a schimbat radical și într-un ritm amețitor. Privesc la copiii din ziua de azi și nu îi judec, căci nu este vina lor. Ei s-au născut într-o altă eră, având un „soft” nativ mult mai avansat decât cel cu care am pornit noi la drum. Mânuiesc tehnologia cu o ușurință uluitoare, au unelte fabuloase la îndemână și au lumea întreagă la un simplu clic distanță. Totuși, în spatele acestei viteze de reacție și a fascinației pentru ecrane, se ascunde o mare tragedie tăcută: li s-a smuls cartea din mâini și, odată cu ea, li s-a răpit liniștea de a parcurge o poveste de la cap la coadă. Tragismul acestei generații moderne nu este că nu are acces la informație — are mai multă ca oricând în istoria omenirii —, ci că a pierdut complet antrenamentul memorării și capacitatea de concentrare pe termen lung. Copiii de azi trăiesc cu iluzia periculoasă că nu mai trebuie să știe nimic pe de rost, pentru că „dacă am nevoie, e acolo, pe Google, pe Wikipedia sau pe telefon”. Însă cunoașterea păstrată pe un ecran străin nu este cunoașterea ta. Este doar un împrumut temporar. Dacă informația rămâne doar pe internet, mintea ta rămâne goală, lipsită de repere și vulnerabilă la orice manipulare. Iar adevărata dramă este că, bazându-se pe faptul că totul e la o simplă atingere de deget, a doua zi nu mai țin minte nici măcar unde au căutat. A dispărut bucuria de a purta o poezie în suflet pe care să ți-o amintești la bătrânețe, satisfacția de a ști o dată istorică fără să privești într-un ecran, plăcerea rară de a simți foaia dintr-o carte adevărată sub degete. Ne-am obișnuit să consumăm idei scurte, clipuri de câteva secunde și rezumate seci, pierzând răbdarea de a mai citi un roman. Ne-am ușurat ghiozdanele din spate, dar ne-am sărăcit cămările din minte. Am câștigat viteza de a găsi orice într-o secundă, dar am pierdut profunzimea de a păstra ceva pentru o viață întreagă. Și e mare păcat, căci nicio aplicație din lume și niciun ecran inteligent nu vor putea înlocui vreodată lumina din ochii unui copil care știe o poveste sau o poezie doar pentru că a purtat-o în inimă, nu pe o bucată rece de sticlă.