Arhiva zilnică: 26 august 2026

Complici trădării de țară…

Ne comportăm de parcă nu ar fi țara noastră… De parcă nu am avea obligația morală de a o apăra, de a o proteja, de a veghea măcar, în numele înaintașilor, din respect pentru jertfele și sacrificiile lor, ori, măcar cu gândul la binele generațiilor ce urmează. Suntem absenți… Chiar dacă ne aflăm în mijlocul unor acțiuni în cascadă de falimentare a economiei, nu reacționăm. Și deja, de multă vreme chiar, nici măcar nu mai este vorba de a intui… Pentru că modele de falimentare au același calapod… Și, iată, acum, s-a „rezolvat” și cu Șantierul naval de la Mangalia… Nemții l-au cumpărat, și o să fructifice din el terenurile, tehnologia, fierul vechi, de va fi nevoie, iar olandezii, aparent marii perdanți, ne vor spolia de alte miliarde din sumele pe care le vor cere drept compensații pentru banii „investiți”. Deși ei ar fi trebuit trași la răspundere pentru proasta gestionare a lucrurilor. Sau, după cum sună capul de acuzare al „Rheinmetall”, noul cumpărător, la el în țară, „pentru lipsa de eficiență”. Pentru care vom plăti noi. Dublu, triplu, înzecit… Dar nu ne pasă. De parcă nu ar fi vorba despre economia noastră, despre țara noastră. Și nu mai vorbim nici măcar despre absenteism, despre delăsare, despre nepăsare… Căci am devenit părtași trădării și vânzării de țară.

Am văzut ce s-a întâmplat cu șantierul naval de la Mangalia… Și chiar dacă sunt seme clare că același lucru se va petrece (în timp, desigur, nu imediat) și cu Fabrica de aeronave de la Brașov, iarăși, nu ne interesează. Chiar dacă riscăm să mai pierdem un obiectiv ce putea aduce bani la PIB -ul țării… Dar pentru noi nu-i bai, mai ales că suntem pe cale să pierdem, ca mare contributor, la același PIB, și Fabrica Dacia de la Mioveni. Care ne scapă printre degete, știm, vedem, dar nu reacționăm, deși, sub fel și fel de motive (de optimizare a costurilor, de piață, de „bla-bla” -uri) noile modele ajung a fi produse prin Maroc, Turcia, Algeria… Or, dacă tot ne sunt retezați, rând pe rând, ultimii piloni ai economiei, ai bugetului, ai încasărilor fiscale, ai susținerii a mii de locuri de muncă, nu o să ne îngrijorăm noi nici pentru faptul că și Ghimbav -ul se duce la vale… Îngropat de viu sub matrapazlâcurile guvernanților și aceeași delăsare, complicitate și, poate, direct trădare (urmașii ne vor spune) a fiecăruia dintre noi…

Ghimbav -ul moare, dară… Pentru noi, pentru țară… Așa cum a murit și Mangalia pentru noi, pentru economia noastră, pentru siguranța locurilor noastre de muncă… Pentru că nici la Ghimbav nu se va produce nimic din ceea s-a promis când ne-am pus robi la împrumuturile Safe UE, ministerul apărării nemaiavând în plan să producă elicopterele franceze la IAR Ghimbav, ci să le cumpere. Că e mai simplu, că e mai „trendy”? Poate că da… Sau poate pentru că de acolo vin comisioanele, ălea, confidențiale… Chiar dacă bani veniți prin programul de înarmare a Europei erau destinați fabricării, nu achiziției… Iar acum vom cumpăra și elicopterele pe care trebuia să le fabricăm la noi, sprijinind, cu banii pe care îi vom plăti noi, economia Franței… Că avem de unde… Dăm și Germaniei, un șantier naval să-l facă bucăți, dăm și Olandei, viitoare despăgubiri, dăm și Franței…

Și totuși, deși acțiunea guvernanților, de a prioritiza binele industriei franceze și a pune la pământ pe cea românească este evidentă, prin această decizie de a cumpăra ceva ce trebuia produs aici, și pentru care au fost accesate împrumuturi împovărătoare, nu ne pasă. Ce dacă și Brașovul va urma calea falimentului forțat și apoi a vânzări? Și ce dacă toată țara va urma acest tipar?… Noi stăm în case… Chiar dacă știm (iarăși, nu trebuie să mai intuim, să facem supoziții ori să anticipăm în fel și fel de proiecții) că nici acolo nu ne va mai fi bine… Și nu de la anul, când se vor rostogoli peste noi alte impozite, alte taxe (pe dreptul nostru de a locui, pe dreptul de proprietate…), ci din această iarnă… Căci nu ne deranjează mârșăviile guvernanților care, după ce ne-au adus în situația de a importa curent electric, masiv, și foarte scump, în vreme ce producția noastră alunecă aproape gratis spre alții, de la care, în părți bune, recumpărăm, dar la tarife uriașe, ne pregătesc și a doua situație de criză energetică. Cea din zona gazelor naturale. Unde, pentru că tot vine iarna, s-a stabilit deja aceeași etapizare a situațiilor de criză, totul pentru a forța importul de gaze naturale. Ce dacă noi producem?!… Și ce dacă noi vom produce mai mult decât ne-ar trebui?!… Din timp se așază tiparele trădărilor de țară, pentru a nu ajunge, când vom exploata gazele din Marea Neagră, să le folosim pentru noi… Ci să fim, din timp, sub povara un contracte de import pe termene cât mai lungi, la care să nu putem renunța când vrem, să nu le putem rezilia în numele dreptului nostru de a folosi ceea ce avem, iar dacă o vom face, să plătim despăgubiri… Pârâți în formă continuă, târâți prin tribunalele internaționale…

Și apoi, când nu vom mai avea nici un obiectiv de interes economic pentru UE, nici o resursă de antamat (toate fiind deja sub contracte de exploatare pe termen lung, cu redevențe insignifiante și, din nou, cu aceleași clauze de despăgubiri și trimiteri în judecată pe la tribunalele comerciale internaționale, dacă vrem să ne rupem de ele) și nici o fabrică importantă, nu atât pentru PIB -ul nostru, cât pentru susținerea bugetară a UE, să nu ne trezim și „deportați”, nu din propria țară, ci dintr-un spațiu care ne-a adus aici. Și să ajungem în situația în care, prea săraci, lipsiți de posibilități de repornire a motoarelor economice, pentru că însăși motoarele economice nu vor mai exista, să fim împinși în zona de „limes” pe care Bruxelles -ul, trezit la realitate de criza din Ceuta, vrea să o constituie pentru a începe procesul de expulzarea a migranților care au invadat statele UE. Pentru că, deși la Bruxelles se discută în formulă de urgență despre măsurile de expulzare rapidă din statele UE, noi lipsim de la discuții. Și nu am solicitat nici anularea cotelor de migranți, alocați prin trădarea lui Iohannis (pentru un fotoliu european pe care nu l-a mai primit), nici stoparea inserțiilor pe sub politicile de aducere a forței de muncă. Noi, pentru că, din nou, nu ne interesează, guvernanții pentru că, da!, pe ei îi interesează, dar dintr-o altă perspectivă…


Interviul fără anestezie: chiar și durerea are o voce…

„Acum două săptămâni, la ora șase dimineața, era împreună cu fiul nostru cel mare, la antrenamentul de înot al acestuia. Ambii copii ai noștri sunt minori. Au așteptat să termine antrenamentul, apoi au intervenit zeci de polițiști și membri ai trupelor antiteroriste, ca o întreagă armată de oameni, și l-au ridicat în fața fiului nostru minor. În același timp, eu eram acasă cu celălalt fiu al nostru. Au spart ușa și au intrat peste noi ca niște trupe militare, cu arme grele — tot ce vă puteți imagina. Am crezut că vom fi omorâți. Nu știam că sunt polițiști. La început, am crezut că sunt hoți, spărgători. Apoi mi-am dat seama că era poliția, pentru că au început să mă întrebe dacă avem droguri, arme și bani. Mă întrebam de unde le vin asemenea idei. Fiul nostru de 14 ani a fost păzit timp de două ore de un militar înarmat cu o armă grea. Tatăl meu, care are aproape 90 de ani și se afla în casă, a fost păzit în același fel, de un militar cu armă.” Din interviul dat de Cristela Georgescu lui Alex Jones. Alex Jones este unul dintre cei mai cunoscuți jurnaliști americani. Am ascultat interviul și m-am întrebat: este normal să se întâmple așa într-o țară „civilizată”? Pe cine apără așa zisa poliție, cetățeanul sau demnitarul? Dar ei sunt plătiți de cetățeni… Să ne gândim puțin: Ușa nu se deschide pur și simplu; se sparge. În liniștea dinaintea zorilor a unui cartier rezidențial, unde singurul sunet așteptat este respirația ritmică a celor care dorm, sosirea justiției este adesea confundată cu un act de război. Când bocancii grei ai unităților tactice „mascații” lovesc pragul, ocolind regulile juridice și dovezile concrete, nu asistăm la administrarea legii, ci la pantomima ei grotească. A revendica reprezentarea legii în timp ce asaltezi un domiciliu care adăpostește un nonagenar și un copil, lipsit de motive întemeiate sau mandat judiciar înseamnă a dezbrăca conceptul de justiție de veșmintele sale morale, lăsându-l gol, brutal și de nerecunoscut.

Simbolismul victimelor în acest scenariu nu este întâmplător; este devastator. Un bărbat de nouăzeci de ani reprezintă amurgul vieții, o figură care a navigat prin decenii de contracte sociale, așteptându-se ca ultimii săi ani să fie păziți de demnitate, mai degrabă decât amenințați de forță. Un copil reprezintă zorii, potențialul vulnerabil al viitorului, a cărui înțelegere a siguranței este irevocabil fracturată de intruziunea unor străini mascați. A plasa aceste două extreme ale vulnerabilității umane în vizorul unei operațiuni polițienești militarizate înseamnă a comite o violență etică profundă. Sugerează un sistem care îi consideră pe cetățeni nu ca indivizi purtători de drepturi protejați de garanții constituționale, ci ca potențiale ținte care trebuie supuse. Masca purtată de ofițer servește unui dublu scop: îi protejează identitatea, da, dar îi și dezumanizează, transformându-l pe cel care aplică legea într-un instrument fără chip al puterii de stat, lipsit de empatie sau responsabilitate individuală. Trebuie să examinăm cu atenție sintagma „a reprezenta legea”. Reprezentarea implică o oglindă, o reflectare a valorilor sociale codificate în statute. Cu toate acestea, atunci când îndeplinirea datoriei ignoră principiul fundamental al „prezumției de nevinovăție”, oglinda se sparge. A intra într-o casă fără dovezi solide nu este diligență; este aroganță. Este presupunerea că scopul justifică orice mijloace, un precedent periculos care erodează însăși încrederea necesară pentru ca o societate democratică să funcționeze. Dacă legea poate dărâma uși pe baza suspiciunii, mai degrabă decât a dovezilor, atunci nicio ușă nu este încuiată și niciun cetățean nu este liber. Daunele colaterale aici nu sunt doar trauma psihologică pentru bătrân și copil; este erodarea contractului social în sine. Când statul se comportă ca un prădător, cetățenii învață să se teamă de protector. Dar mă gândeam și la contractul de motorină făcut de USA cu Federația Rusă. De ce nu…? Fiecare președinte apără interesele țării sale Și în cele din urmă, un contract cu un „agresor” este o dovadă a rezistenței spiritului uman sub presiune, dar și o acuzație dură la adresa unui sistem care obligă victimele să își monetizeze durerea pentru a găsi pacea. Lasă în urmă un reziduu tulburător, o clauză tăcută în suflet care pune la îndoială dacă libertatea cumpărată cu prețul tăcerii este cu adevărat libertate. Rămânem să ne întrebăm dacă documentul servește drept scut sau drept cicatrice, o amintire permanentă a faptului că unele datorii nu pot fi niciodată plătite integral, ci doar gestionate. În cele din urmă, cerneala se usucă, dar memoria rămâne umedă, pătând paginile istoriei mult timp după ce semnăturile s-au estompat. Să fie pace!


Punctul de cotitură al unei națiuni trezite…

Zilele acestea, sub ochii noștri, s-a scris o pagină de istorie care va rămâne drept dovadă incontestabilă a puterii pe care o are un popor unit. Trecerea de la starea de arest preventiv la libertate în cazul lui Călin Georgescu nu este doar o simplă decizie procedurală sau un act judiciar de rutină, ci reprezintă o victorie directă a conștiinței civice și a presiunii uriașe exercitate de românii care au refuzat să mai tacă. Atunci când sistemul a încercat să impună forța și să reducă la tăcere opoziția sau vocile incomode, reacția românilor de acasă și din diaspora a fost neechivocă. De la protestele pașnice, dar ferme din marile orașe ale țării, până la strigătul românilor adunați în capitalele europene, mesajul a fost unul singur: dreptatea nu mai poate fi dictată din spatele ușilor închise. Frica a dispărut definitiv, iar guvernanții au fost forțați să înțeleagă că fiecare scrisoare, fiecare editorial și fiecare cuvânt asumat public de către cetățeni a pus o cărămidă la dărâmarea zidului de nepăsare al puterii. Sistemul a aplicat însă din plin vechiul principiu latin „divide et impera” — dezbină și stăpânește —, reușind să pună frații împotriva fraților și românii împotriva românilor. Spectacolul la care asistăm astăzi în spațiul public este de o perversitate uriașă. Ceea ce se voia a fi „televiziunea poporului”, platforma la care apelau cândva oamenii simpli în căutarea dreptății și care poza în bastion al suveranismului, s-a transformat peste noapte într-o armă de vendetă personală. Astăzi, luptă cu un aplomb grotesc exact împotriva celor pe care îi susținea ieri, dovedind că pentru unii patriotismul nu era decât o mască purtată pentru rating și interese meschine. Rușine!

Privim apoi spre clasa politică și spre partide precum PSD: la ce au ținut o țară întreagă blocată în criză timp de cinci luni de zile? Doar pentru împărțirea fotoliilor de putere? Atât? Unde sunt românii în toate calculele lor cinice? Unde sunt dorințele străzii și suferința oamenilor simpli? Doamne, câtă perversitate și cât dispreț față de o națiune întreagă! Revolta populației nu vine din senin, ci izvorăște tocmai din refuzul de a mai tăcea în fața unei realități economice crunte. În timp ce lideri de sistem precum Ilie Bolojan zâmbesc satisfăcuți din afișe și își negociază scaunele, notele de plată aruncate pe umerii cetățenilor au atins cote insuportabile. În doar doi ani, românii au ajuns să plătească peste zece lei pe litrul de combustibil, TVA-ul la alimente și locuințe a fost majorat, iar inflația s-a dublat, depășind pragul de 10%. Oamenii simpli văd cum euro crește, ratele la bănci se măresc, iar puterea lor de cumpărare este pulverizată, în timp ce guvernanții le cer cinic să strângă cureaua.

Sistemul ne vrea tăcuți. Vrea să ne mulțumim cu puțin și să acceptăm resemnarea drept normă. Este psihologia cinică a celui care îți refuză apa, te aduce la disperare și te lasă să te chinuiești de sete, pentru ca mai apoi, când te revolți, să-ți arunce în râs o singură lingură de apă și să se aștepte să-l consideri un salvator. Nu! Românii nu se mai lasă amăgiți de firimiturile aruncate de la masa puterii și nu mai acceptă să fie tratați ca niște milogi în propria lor țară. Această prăpastie dintre luxul decidenților, trădarea unor influențatori media și sărăcirea accelerată a populației a cimentat, paradoxal, o solidaritate neclintită între românii din țară și cei din străinătate. Diaspora a dovedit încă o dată că, deși este departe fizic, are inima sincronizată cu țara, iar maturitatea ei civică nu mai permite abuzuri de drept sau experimente politice pe spinarea celor care muncesc cinstit. Aici se vede, de fapt, adevărata diferență dintre un politician de sistem și un lider iubit de oameni. Ni se tot repetă că Nicușor Dan a obținut un fotoliu prezidențial prin manevrele și jocurile de culise ale anului 2025, dar se uită că în 2024 Călin Georgescu a câștigat altceva mult mai de preț: a câștigat inima, încrederea și sufletul unui popor! Unul s-a ales doar cu un fotoliu rece de putere, celălalt a unit și a trezit un neam întreg. Această primă victorie a demnității ne arată că drumul este cel corect. Nu ne vom mai mulțumi cu lingura de apă aruncată în silă de guvernanți și nu vom mai tăcea. Până când reprezentativitatea reală nu va fi restaurată în fruntea statului și până când conducătorii nu vor învăța să respecte voința suverană a cetățenilor, vocea noastră va continua să răsune neobosită.


Castrul Roman de la Turda (Potaissa) – noi „veșminte” europene restauratoare…

Castrul Roman de la Turda și-a redeschis porțile, marcând revenirea în circuitul de vizitare a unuia dintre cele mai importante obiective de patrimoniu ale orașului. Evenimentul a avut loc joi, 11 septembrie, de la ora 10:30, la „Porta Praetoria”, în prezența reprezentanților administrației locale, a specialiștilor implicați în proiect și a invitaților. Construit în perioada romană și legat de prezența Legiunii a V-a Macedonica la Potaissa, castrul reprezintă una dintre cele mai valoroase mărturii ale trecutului Turzii. Lucrările de restaurare au început în anul 2016 și au fost finalizate în 2024. În urma intervențiilor, obiectivul este pregătit să primească din nou vizitatori și să fie valorificat ca reper cultural și turistic al municipiului. Cristian Octavian Matei, primarul municipiului Turda, avea să spună următoarele: „Astăzi nu redeschidem doar porțile unui monument, ci readucem în viața orașului o parte esențială din identitatea Turzii. Castrul Legiunii a V-a Macedonica este dovada că Turda are o istorie de anvergură europeană. Prin restaurarea și deschiderea sa către public, transformăm acest patrimoniu într-o resursă pentru educație, turism și dezvoltarea orașului”. În anul 2024, situl a fost inclus în Patrimoniul Mondial UNESCO, ca parte a ansamblului „Frontiers of the Roman Empire – Dacia”. Începând de acum, Castrul Roman este deschis turdenilor și turiștilor care doresc să descopere locul în care istoria romană a Turzii s-a scris în urmă cu aproape două milenii. Aici, la Potaissa, Legiunea a V-a Macedonica a ridicat unul dintre cele mai importante castre ale Daciei romane. Timpul a trecut, generațiile s-au schimbat, iar zidurile au rămas. Restaurarea a însemnat o investiție de aproximativ 29,5 milioane de lei, realizată în principal cu fonduri europene, pentru conservarea și punerea în valoare a acestui important sit arheologic. Este o recunoaștere a valorii sale nu doar pentru Turda sau pentru România, ci pentru întreaga umanitate. Cel mai important monument istorico-arheologic al orașului Turda este Castrul roman Potaissa al Legiunii a V-a Macedonica, de pe platoul numit Dealul Cetății. Acesta a reprezentat un punct de reper pentru studiul civilizației daco-romane care s-a stabilit în Dacia în a doua jumătate a secolului II e.n.. Aceste locuri ne oferă informații referitoare atât la ceea ce s-a petrecut aici din 168 până în 271, dar și indicii asupra civilizațiilor preromane care și-au dus veacul pe acest teritoriu. Tocmai din acest punct de vedere, este important ca înainte de afla despre marile descoperiri arheologice care au ieșit la suprafață din multele campanii de săpături sistematice, să aflăm despre istoria locului, care astăzi este cunoscut sub denumirea de Castrul Legiunii a V – a Macedonica, și care este înscris pe lista monumentelor istorice din județul Cluj, elaborată de Ministerul Culturii din România în anul 2015 (cod LMI CJ-I-s-A-07208).

Cu toate că au existat o serie de mai multe campanii de săpătură pentru a dezvălui ceea ce se afla în zona acoperită cu pământ odată cu trecerea mileniilor, cele mai interesante sunt cele din 1971 – 1976 și 1977 – 1782, ambele sub supravegherea istoricului și arheologului român Mihai Bărbulescu. Astfel, pentru a începe discuția noastră într-un mod logic, vom lua cele mai semnificative descoperiri și le vom analiza conform datelor pe care Mihai Bărbulescu le-a așezat pe foaie. Așadar, vom începe discuția noastă de la zidul de incintă al castrului, denumit și murus, descoperit din întâmplare în timpul cercetării unui bastion (nord – vest). Din acest zid s-a păstrat numai fundația (1 metru), construită atât din piatră de carieră și mortar (opus incertum), cât și din piatră de râu amestecată cu nisip și pământ, având o grosime de 1,70 – 2,00 metri. Bastionul de nord – vest anterior menționat, a fost cercetat în întregime și s-a dovedit că racorda latura de nord a castrului cu cea de apus (vest) „printr-o curbură de 18 metri. Cu toate acestea, o cercetare mai amănunțită nu a fost posibilă, nivelul de călcare antic fiind în cea mai mare parte distrus de arături de Epocă modernă. Trecând mai departe, e poarta de vest este situată la mijlocul laturii scurte de vest a castrului. Cu toate acestea, necunoscând orientare generală a lui, „nu ne putem încă pronunța asupra numelui acestei porți (pretoria sau decumana). Poarta este formată din două turnuri dreptunghiulare, fundația, precum în cazul zidului de incintă, este cea care s-a păstrat aproape în întregime, tehnica de construcție fiind aceeași (opus incertum). Deschiderea porții este de 12 metri, în centrul ei aflându-se și un zid median de 2.8 metri lățime, care avea întrebuințarea de a susține cele două arcade de piatră ale porții, dar acela de a delimita accesul între partea nordică și partea sudică. Barăcile (locuințele soldaților) s-au descoperit între 1971 – 1973, caracterizate fiind drept niște încăperi compartimentate care au o mărime aproximativă de 7,50 pe 5,30 metri. Cu toate că au fost construite în întregime din piatră (opus incertum), și din acestea s-au mai păstrat numai părțile inferioare ale zidurilor. Aici s-au mai descoperit și câteva „pișcoturi” de teracotă, folosite la pardoseală, cu toate că în aceste încăperi, pardoseala constă într-un strat de mortar amestecat cu nisip și pământ bătut, uneori cu mici elemente de cărămidă, gros de cca. cinci-zece centimetri. În plus, în 1976 s-a descoperit un canal care era folosit la evacuarea apelor reziduale din interiorul castrului”. Acesta era mărginit de două ziduri construite cu tehnica opus incertum, având lățimea de 0,70 metri; fundul canalului fiind pardosit cu cărămizi pătrate […] așezate peste un strat de nisip și pietriș mărunt, fiind totodată acoperit cu lespezi de piatră. Cu toate că s-au făcut descoperiri semnificative când vine vorba de ceea ce ține de cunoașterea Castului Legiunii V Macedonica, materialul arheologic descoperit este unui specific oricărui castru din a doua jumătate a secolului al II – lea. Când vine vorba de materialul principal folosit în construcții, după cum bine am putut vedea, acesta este piatra de calcar scoasă din carierele de piatră din Cheile Turzii, dar și alabastrul (puțin mai rar întâlnit).

În plus, din albia râului Arieșului se extrăgea piatră de rău, care după cum am putut vedea în cazul construcției zidului de incintă, era folosită în fundații. Țiglele descoperite reprezintă un număr destul de mare, acestea păstrându-se destul de bine, fiind de calitate superioară. Multe dintre acestea aveau diferite ștampile: LVM, LEGVM, LEGVMAC, toate arătând apartenența lLegiunii la Potaissa. Ceramica a fost și ea descoperită într-un număr covârșitor, remarcându-se încă de la început preponderența ceramicii roșii asupra celei cenușii, fiind și mai rar descoperite fragmente de terra sigilata. Schimbând materialul prim, trecem la fier, din care erau mai apoi confecționate cuiele, piroanele, cuțitele, cheile, cârligele, dar și armele, cele mai frecvente sunt vârfurile de pilum. Din categoria armurilor s-au păstrat solzi de lorica quamata, aplice de la cingulum, precum și un prinzător de teacă. Aceste cercetări sistematice efectuate în cadrul acestui sit de legiune, oferă arheologilor și istoricilor teme de cercetare, dezbatere și interpretare; cu ajutorul cărora se vor putea stabili pe viitor noi conexiuni ale cunoașterii cu privire la epoca romană pe teritoriul Daciei. În continuarea primului raport asupra cercetărilor arheologice din castrul de la Potaissa, care înfățișa principalele rezultate obținute în campaniile 1971 – 1976, Mihai Bărbulescu de prezintă adăogirile care au avut loc în timpul noii săpături sistematice pe Castrul Legiunii V Macedonica. După cum bine ne putem aminti, în capitolul anterior, dl. Bărbulescu ne spune despre descoperirea a două porți despre care nu au putut afla mai multe, neștiind încă orientarea cardinală a castrului. Ei bine, cu această nouă campanie de săpătură, s-a descoperit că poarta decumana este orientată spre răsărit, iar poarta pretoria, zona în care începuseră săpăturile în 1976, fiind orientată înspre vest. Totodată, măsurată fiind lungimea castului, „măsurată de la 120 m nord de zidul sudic, este de 573 m, iar lățimea fortificației […] măsurată la 43 metri est de zidul vestic, este de 408 metri”. Când vine vorba despre drumul de acces în castru, acesta „este corespunzător ultimei faze de funcționare, iar ceea ce este foarte interesat ține de un zid dărâmat al cărui temelie mai poate fi văzut între poarta decumana și un turnul de supraveghere îndreptat spre nord. Se crede că jumătatea nordică a porții a fost blocată, iar ulterior redeschisă: zidul care barase intrarea a fost demolat până la temelie, iar drumul a fost refăcut.

Trecând mai departe la descoperirile care s-au făcut în barăcile despre care vorbiserăm în capitolul anterior, după cercetări amănunțite, s-a putut stabili că acestea erau organizare în două cohortes, rezultând un total de șase barăci de 69,90 pe 89,20 metri. Precum în cazul celorlalte construcții despre care am mai vorbit, zidurile barăcilor erau construite din piatră, ridicate pe o fundație din piatră de râu, acoperișul fiind, bineînțeles, din țigle. Fiecare dintre barăci era destinată unei centurii, dispunând de unsprezece încăperi. Zece dintre acestea erau aproximativ egale ca dimensiuni (5,30 ˟ 5,80 – 6,80 ˟ 7,00 metri), cea de-a unsprezecea având formă de „L” de 5,45 ˟ 5,60 – 10,40 ˟ 10,45 metri. Având în vedere forma în care erau poziționate, ele formau o curte interioară. În fiecare dintre cele zece încăperi ale unei barăci erau adăpostiți 8 militari, ceea ce corespunde centuriei de 80 de oameni, iar împreună, cele șase barăci cuprindeau 480 de militari, adică tocmai efectivul unui cohort. Când vine vorba despre drumurile din castru, acestea, ne spune Bărbulescu, erau construite din straturi marnă sau pietriș din rău. Via pretoria (drumul secundat, lat de 10,30 metri) și via principalis (drumul principal, lat de 9,40 metri) erau orientate de la nord la sud, legând poarta decumana de poarta pretoria. Principia (reprezenta sediul comandamentului în cetățile romane, mai precis în castre) este cel mai reprezentat edificiu din castru […] care consemna zona centrală a castrului. Aceasta era sub formă de dreptunghi, ocupând o suprafață de 121 ˟ 72 m, fiind prin urmare una dintre cele mai mari clădiri de comandament cunoscute în Imperiul Roman.

Ceea ce este destul de interesant despre principia de la Potaissa este faptul că ea este compusă din două părți, o curte mare și una sacră, care adăpostește sanctuarul. Mai mult decât atât, ea are trei aripi, unele dintre ele conținând încăperi dotate cu hipocaust (încălzire antică prin pardoseală). Se crede că una dintre aceste încăperi – cea mai mare – ar fi servit drept depozit pentru amfore. Când vine vorba despre curtea sacră pe care am menționat-o anterior, aceasta făcea trecerea spre latura vestică a principie, în această zonă descoperindu-se fragmente de inscripții și de statui de bronz. Tot aici s-a descoperit, la subsolul acestui sanctuar camera de tezaur (aerarium). Față de nivelul de călcare al principiei, aerarium-ul este coborât cu 1,45 – 1,50 m”, putându-se astfel circula în picioare. Aici, după cum ne relatează Mihai Bărbulescu, materialul arheologic descoperit este unul despre de bogat, variind de la ceramică, la piese de metal, până la piese de podoabă și fragmente de statui imperiale, despre care vom vorbi mai în detaliu în cele ce urmează. Ceramica este una de o foarte bună calitate, numeroase fiind fragmentele ștampilate, terra sigilata rămânând o descoperire destul de rară, chiar dacă vorbim despre fragmente, nu vase întregi, care și ele sunt aproape imposibil de găsit. Cu toate acestea, Bărbulescu și echipa lui au avut norocul de a descoperii un singur fragment, care a păstrat forma ștampilei atelierului lui Ianuarius de la Rheinzabern și care datează din a doua jumătate a secolului II. În plus, s-au mai descoperit și câteva fragmente de amfore, care purtau ștampila grecească a depozitului de amfore. Trecând mai departe la obiectele din metal descoperite, printre acestea s-au numărat clești, cuțite, chei și lăcate. Din bronz și decorate cu email sunt apoi casetele pentru protejarea sigiliilor, dintre care una foarte bine păstrată, conținând ceară și resturi textile de la șnur.. Pe lângă toate acestea, una dintre cele mai de excepție piese descoperite este un pondus de plumb, învelit cu bronz. Acesta s-a aflat într-o stare de conservare perfectă, literele de argint încrustate pe toată suprafața acestuia, permițând arheologilor să conteste că i-a aparținui unui subofițer al legiunii între anii 198 – 211. Totodată, trecând mai departe la ceea ce ține de arme, printre cele mai recent găsite se află gladiusul, dar și lorica squamata (în ceea ce ține de armură) cu peste 2.000 de solzi de bronz, la care s-a conservat foarte bine pânza pe care erau montați solzii; în pliurile cămășii s-a descoperit și o garnitură de bronz decorată. Printre piesele de podoabă, cele mai predominante sunt fibulele de orice formă și mărime.

Trecând mai departe de la ceea ce ține de podoabe, arme sau armuri, ajungem la monede. Aici, înafara unei monede de aur din secolul al II – a î.e.n., mai toate monedele descoperite sunt de pe vremea Severilor, cea mai veche monedă provenind din timpul lui Valerianus. Plastica este reprezentată de fragmente de statui imperiale din bronz aurit, fragmente de statuete votive din bronz aurit, două statuete de bronz înfățișându-l pe Iupiter, una reprezentând un acrobat, un bust de copil, capul unei statui din piatră a lui Ammon. Statuile cu Iupiter se estimează că ar proveni de undeva din secolul al II – lea e.n., fiind realizate minuțios, valoarea artistică fiind una de proporții majore. Totodată, tot în sfera artei, s-au descoperit piese epigrafice, altare și inscripții onorifice. Dintre toate acestea, altarele sunt cele care „menționează prezența în legiune a elementelor autohtone prin recrutare socială, fapt ce conturează diversitatea și mobilitatea culturală pe care Potaissa a atins-o în timpul ocupării ei de către Legiunea V Macedonica. Legiunii V Macedonica a jucat un rol esențial în formarea și dezvoltarea așezării daco-romane de pe râul Arieș. Demografia, economia, cultura… toate acestea au avut de beneficiat pe urma legiunii, dovezile arheologice susținând cu tărie acest fapt. Cu toate că Potaissa se întindea pe o suprafață geografică extinsă, cea mai de preț zonă era Dealul Cetății, „pe platoul căruia străjuia impunător castrul Legiunii V Macedonica, se ridică strălucite construcții publice și private, cartiere rezidențiale și meșteșugărești. Chiar dacă, după cum au dovedit-o izvoarele istorice și arheologice, înainte de toate, Potaissa a fost unul dintre cele mai prospere centre militare din Dacia, a fost și una dintre dovezile precise ale romanizării populației dace, devenind încetul cu încetul un oraș roman grație hărniciei și priceperii locuitorilor săi. Așa cum campaniile de săpături sistematice anterior prezentate au scos din umbra veacurilor istoria luminoasă a Potaissei, le fel vor face și campaniile de săpătură care se vor organiza pe viitor. Toate acestea au avut și vor continua să aibă rolul de a adăuga observații importante pentru reconstituirea aspectului și vieții castrului, pentru istoria militară și politică a Daciei, cercetarea unui obiectiv de o asemenea amploare prezentând un interes sporit atât când vine vorba despre istoria Imperiului Roman, cât și a Daciei. Procesul de romanizare este și el, după cum am putut vedea, o aripă importantă a istoriei, care poate fi cercetat cu ajutorul acestori tipuri de descoperiri arheologice. Prin lucrările de consolidare-conservare efectuate de către Muzeul de Istorie Turda și Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca obiective importante cum sunt: turnul de Nord-Vest, un turn de curtină, porta decumana și principia sunt astăzi puncte vizitabile. Turul digitalizat al expoziției de la Muzeul de Istorie Turda (M.I.T.). ne oate prezenta dsecoperirile afectuate de-a lungul timpului. Obiectele descoperite aici sunt expuse la muzeele din Turda, Cluj-Napoca, Aiud, Budapesta și Viena.


Izostazia – dacă gheața Antarcticii s-ar topi…

În „National Geographic. Atlasul lumii pentru elevi” se află o frază care merită citită de două ori: „Se estimează că dacă toată gheața Antarcticii s-ar topi, nivelul Oceanului Planetar ar crește cu peste 60 metri. Continentul antarctic s-ar înălța cu peste 500 metri din cauza pierderii greutății – un proces cunoscut sub numele de izostazie”. Prima parte a frazei o auzim relativ des: topirea întregii calote de gheață antarctice ar determina o creștere enormă a nivelului mărilor și oceanelor. A doua parte este însă uimitoare. Un continent întreg s-ar ridica, singur, cu aproximativ o jumătate de kilometru, după ce ar fi eliberat de greutatea uriașei sale calote de gheață. Cum este posibil ca uscatul, pe care îl considerăm simbolul a tot ceea ce este fix și neclintit, să urce și să coboare? Răspunsul se numește „izostazie”. Izostazia reprezintă tendința spre echilibru gravitațional a litosferei, în condițiile în care regiunile cu mase și densități diferite se sprijină pe un interior al Pământului care, la scări de timp geologice, se poate deforma lent. Spunem, pentru simplificare, că scoarța „plutește” pe manta. Imaginea este foarte utilă, dar trebuie înțeles că mantaua nu este un ocean de rocă lichidă. Ea este solidă la scara timpului uman, însă se poate deforma și curge extrem de lent la scara miilor și milioanelor de ani. Cuvântul izostazie provine din grecescul isos, „egal”, și stasis, „stare” sau „așezare”. Termenul a fost consacrat de geologul american Clarence Edward Dutton, în 1889. Cea mai simplă imagine este aceea a unui aisberg. Un bloc de gheață plutește pentru că este mai puțin dens decât apa, însă o mare parte din volumul său se află sub apă. Dacă masa aisbergului se micșorează, el se ridică. O imagine și mai apropiată de experiența noastră ne-o oferă o navă. Un cargou încărcat cu containere stă mai adânc în apă decât același cargou după ce marfa a fost descărcată. Când greutatea dispare, nava se ridică singură. Într-o anumită măsură, același principiu se aplică și scoarței terestre. O regiune încărcată cu o greutate foarte mare – de exemplu, cu o calotă de gheață – se poate afunda. Când greutatea este îndepărtată, scoarța începe să se ridice. În cazul gheții, acest proces poartă numele de „ajustare izostatică glaciară” sau „glacioizostazie”. Fenomenul explică și existența „rădăcinilor” munților. În modelul clasic al lui Airy, regiunile montane mai înalte sunt compensate de rădăcini de rocă mai puțin densă, care pătrund mai adânc în interiorul Pământului. De aceea, un munte nu este doar ceea ce vedem deasupra suprafeței terestre. O parte importantă a structurii sale se află dedesubt.

Istoria izostaziei începe cu o problemă de măsurare. În secolul al XVIII-lea, în timpul măsurătorilor geodezice efectuate în regiunea Anzilor, s-a observat că deviația firului cu plumb produsă de masa munților era mai mică decât ar fi rezultat din calculele bazate numai pe masa aparentă a reliefului. O problemă asemănătoare a apărut în secolul al XIX-lea în India, în timpul măsurătorilor geodezice din regiunea Himalayei. Dacă Himalaya ar fi fost pur și simplu o masă uriașă de rocă așezată pe un Pământ omogen, munții ar fi trebuit să atragă firul cu plumb mai mult decât se observa în realitate. De aici a apărut întrebarea: Unde se află masa care lipsește? În 1855 au fost formulate două explicații celebre. John Henry Pratt a susținut că diferențele de densitate din interiorul scoarței pot compensa diferențele de relief. George Biddell Airy a propus o altă imagine: munții au rădăcini adânci, alcătuite din materiale mai puțin dense, care pătrund în interior asemenea părții scufundate a unui aisberg. Cele două modele sunt diferite, dar pornesc de la aceeași idee fundamentală: relieful vizibil la suprafață este compensat de structura de dedesubt. Ulterior, Clarence Dutton a consacrat termenul de „izostazie”. Astăzi, izostazia nu mai este doar o ipoteză istorică. Deformările lente ale scoarței sunt măsurate prin metode geodezice moderne, inclusiv prin sisteme GNSS, altimetrie satelitară și observații gravimetrice.

Antarctica este acoperită de cea mai mare calotă de gheață de pe Pământ. Gheața are, în multe regiuni, o grosime de ordinul kilometrilor, iar în anumite zone de aproape cinci kilometri. O asemenea masă nu poate exista fără să deformeze scoarța terestră. Greutatea gheții produce o apăsare asupra litosferei, iar Pământul răspunde printr-o deformare lentă a scoarței și mantalei. În special în Antarctica de Vest, suprafața rocii de bază se află în numeroase regiuni sub nivelul actual al mării. Dacă am îndepărta mental calota de gheață, nu am descoperi pur și simplu un continent solid, aflat pretutindeni deasupra nivelului oceanului. Am descoperi un relief foarte accidentat, cu regiuni joase și bazine aflate sub nivelul mării. Este ca un resort uriaș comprimat de o greutate pe care o poartă de foarte mult timp. Dar comparația trebuie completată: Antarctica nu este un resort elastic care se destinde imediat. Răspunsul Pământului este lent, deoarece mantaua se deformează vâscoplastic.

Dacă întreaga calotă de gheață antarctică ar dispărea, s-ar produce două schimbări uriașe: creșterea nivelului mediu global al mării și ridicarea terenului antarctic prin ajustare izostatică. Estimările NASA indică aproximativ 58 de metri de creștere a nivelului mediu global al mării dacă întreaga calotă de gheață a Antarcticii ar ajunge în ocean. Valoarea de „aproape 60 m” este, prin urmare, o rotunjire potrivită pentru publicul larg. Este important însă să precizăm că acesta este un experiment-limită, nu o predicție pentru viitorul apropiat. Când greutatea gheții dispare, scoarța nu rămâne în poziția în care se afla sub încărcătură. Ea începe să se ridice. Un studiu publicat în Scientific Reports a calculat, pentru o deîncărcare completă și după reechilibrarea izostatică, o schimbare medie a altitudinii fundului Antarcticii de aproximativ 500 de metri, cu valori maxime de aproximativ 936 de metri. Această cifră arată de ce afirmația din atlas – „peste 500 metri” – este impresionantă, dar trebuie înțeleasă ca ordin de mărime și nu ca o ridicare uniformă a întregului continent. În unele zone, ridicarea ar putea fi considerabil mai mare; în altele, mai mică. În plus, unele regiuni marginale pot avea răspunsuri diferite din cauza prăbușirii bombării periferice și a încărcării cu apă. Procesul nu s-ar produce instantaneu.  Gheața și roca nu ar „schimba locurile” într-o singură zi. Răspunsul Pământului ar continua mult timp după dispariția încărcăturii de gheață. În Antarctica de Vest, o parte dintre regiunile aflate astăzi sub nivelul mării ar putea rămâne pentru o perioadă inundate. Apa însăși reprezintă o încărcătură, iar interacțiunea dintre ridicarea scoarței, gravitație, nivelul mării și topografia fundului marin este mai complicată decât simpla imagine a unui continent care „iese din apă”. Prin urmare, harta unei Antarcticii complet lipsite de gheață ar fi foarte diferită de harta actuală.

Pentru a înțelege că acest fenomen este real, nu trebuie să așteptăm topirea Antarcticii. Natura a făcut deja experimentul. În timpul ultimei glaciațiuni, mari suprafețe din nordul Europei și Americii de Nord au fost acoperite de calote de gheață care apăsau asupra scoarței. Când gheața s-a topit, terenul a început să se ridice. Procesul continuă și astăzi. În Scandinavia, de exemplu, anumite regiuni din Suedia și Finlanda se ridică cu viteze care pot ajunge la ordinul centimetrilor pe an. Vechile țărmuri marine pot fi găsite astăzi la sute de metri deasupra nivelului actual al mării. Este una dintre cele mai spectaculoase dovezi naturale ale ajustării izostatice. Același fenomen este observat în regiunea Golfului Hudson, în Canada. Ridicarea terenului modifică în timp relieful și linia țărmului. Zone care au fost cândva insule pot deveni legate de uscat, iar foste porturi pot ajunge departe de apă. În Antarctica, răspunsul scoarței la pierderea masei de gheață este, de asemenea, măsurabil. Cercetările moderne arată că viteza ridicării depinde puternic de proprietățile mantalei din regiunea respectivă.

Aici izostazia devine mai mult decât o curiozitate geologică. Antarctica pierde în prezent masă de gheață, iar măsurătorile satelitare arată o pierdere netă a masei calotei antarctice în ultimele decenii. Datele GRACE și GRACE-FO indică, pentru intervalul 2002-2025, o pierdere medie de aproximativ 135 gigatone de gheață pe an, asociată cu circa 0,4 mm/an de creștere a nivelului global al mării. Când masa de gheață scade, scoarța răspunde prin ridicare. Acesta este un exemplu modern de ajustare izostatică glaciară. Dar aici lucrurile devin foarte interesante. Ridicarea scoarței poate influența, la rândul ei, evoluția gheții. În unele regiuni ale Antarcticii de Vest, roca de bază se ridică suficient de repede încât poate modifica geometria zonei în care ghețarul se sprijină pe fundul mării. Această interacțiune poate constitui un mecanism de stabilizare a gheții. Un studiu publicat în 2025 în Nature Communications a arătat, în modele cu structură tridimensională realistă a Pământului, că ridicarea rocii poate reduce contribuția Antarcticii la creșterea nivelului mării în anumite scenarii. Pentru anul 2500, reducerea față de un Pământ rigid a fost de ordinul 12-23 la sută, în funcție de scenariu și de modelul climatic. Prin urmare, valoarea de „aproape 40 la sută” din versiunea inițială a manuscrisului nu trebuie prezentată ca o constantă generală. Ea ar necesita indicarea explicită a modelului și scenariului care au produs-o. Cu alte cuvinte, între gheață și Pământul solid există un dialog permanent. Gheața apasă asupra scoarței. Scoarța se deformează. Gheața pierde masă. Scoarța începe să se ridice. Iar această ridicare poate modifica, la rândul ei, condițiile în care evoluează ghețarii. Este un exemplu spectaculos de interacțiune între criologie, geologie, oceanografie și climatologie.

Izostazia ne obligă să ne schimbăm felul în care privim pământul de sub picioarele noastre. Uscatul nu este o temelie absolut nemișcată. El poate coborî sub apăsarea unei mari încărcături și se poate ridica atunci când acea încărcătură este îndepărtată. Mișcările sunt atât de lente încât omul nu le simte direct. Le observăm prin efectele lor acumulate în timp sau prin instrumente capabile să măsoare deplasări foarte mici. La scara timpului geologic, însă, Pământul pare să „respire”. Se afundă când este încărcat. Se ridică atunci când este eliberat. Antarctica reprezintă unul dintre cele mai spectaculoase exemple ale acestui mecanism. Calota de gheață este atât de grea încât a deformat scoarța pe care se sprijină. Dacă întreaga gheață ar dispărea: 1) nivelul mediu global al Oceanului Planetar ar crește cu aproximativ 60 de metri, iar orașe întregi de pe țărmurile mărilor și oceanelor ar fi acoperite de ape, de exemplu Veneția, Amsterdam, Londra, New York, Shanghai etc.; 2) terenul antarctic ar răspunde printr-o ridicare izostatică de ordinul sutelor de metri; un model complet de reechilibrare estimează o medie de aproximativ 500 de metri pentru Antarctica. Dar această ridicare nu ar fi nici uniformă, nici instantanee. Pământul ar avea nevoie de timp pentru a-și regăsi noul echilibru. Poate tocmai aceasta este lecția cea mai frumoasă a izostaziei: Pământul nu este o planetă statică. Este un sistem în permanentă căutare a echilibrului. Iar ceea ce pentru om pare fix și nemișcat poate fi, la scara timpului geologic, într-o continuă mișcare.


Între idealismul lui Don Quijote și realismul vieții politice…

Miguel de Cervantes ocupă un loc fundamental în literatura universală prin romanul său Don Quijote de la Mancha, operă care a depășit de mult granițele literaturii și a devenit un reper pentru înțelegerea condiției umane. Deși Cervantes nu a avut, evident, nicio legătură directă cu politica românească, personajul său, Don Quijote, a pătruns în imaginarul cultural și intelectual românesc, devenind o metaforă fertilă pentru descrierea raportului dintre ideal și realitate. n politica românească, „spiritul cervantesc” poate fi identificat în acea permanentă confruntare dintre proiectele generoase și realitatea concretă, dintre promisiunea unei lumi mai bune și dificultatea de a o construi, dintre visul reformator și rezistența structurilor existente. Don Quijote poate deveni astfel o oglindă literară în care se reflectă, uneori ironic, alteori dramatic, destinul omului politic animat de idealuri. Don Quijote pornește la drum convins că lumea poate fi îndreptată. El vede nedreptatea și dorește să intervină. Numai că realitatea pe care o întâlnește nu mai corespunde lumii cavalerilor rătăcitori pe care și-o imaginează. De aici se naște una dintre marile teme ale romanului: conflictul dintre ceea ce omul crede că este lumea și ceea ce lumea este în realitate.

Această temă poate fi transferată, cu precauție, în spațiul politic românesc. Orice politician care intră în viața publică își construiește, cel puțin declarativ, un proiect de transformare a societății. Între programul electoral și realitatea guvernării apare însă o distanță considerabilă. Idealurile politice sunt asemenea morilor de vânt ale lui Don Quijote: uneori reprezintă cu adevărat obstacole care trebuie înfruntate, alteori sunt interpretate greșit, iar lupta împotriva lor poate deveni o aventură lipsită de eficiență. Tocmai aici se află actualitatea lui Cervantes: omul trebuie să aibă idealuri, dar trebuie să știe să distingă între ideal și iluzie. În imaginarul politic, Don Quijote poate reprezenta politicianul care refuză compromisul absolut și crede cu sinceritate că societatea poate fi schimbată prin voință și principii. Un asemenea personaj poate fi privit în două moduri. Pe de o parte, el poate fi un idealist necesar. Fără oameni care să viseze la schimbare, societatea ar rămâne captivă propriilor sale limite. Marile transformări istorice au avut adesea la origine idei care, într-un anumit moment, păreau imposibile. Pe de altă parte, idealismul lipsit de realism poate conduce la eșec. Don Quijote nu este ridicol pentru că are idealuri, ci pentru că uneori nu mai poate distinge între realitate și propria sa reprezentare asupra realității. Această distincție este importantă și în politică. Un lider poate avea un proiect generos, însă succesul acestuia depinde de cunoașterea societății, de instituții, de oameni și de posibilitățile reale ale momentului istoric. Dacă Don Quijote reprezintă idealul, Sancho Panza reprezintă realismul. Relația dintre cei doi constituie una dintre cele mai profunde lecții ale romanului. Sancho nu are viziunea eroică a stăpânului său. El privește lumea prin prisma experienței cotidiene, a nevoilor concrete și a bunului-simț. Totuși, nici Sancho nu este complet lipsit de visare. El acceptă să-l urmeze pe Don Quijote tocmai pentru că și el speră să obțină ceva din aventura lor.

În plan politic, societatea are nevoie de ambele dimensiuni: de ideal și de realism. Politica redusă la pragmatism devine administrarea intereselor imediate, în timp ce politica redusă la idealism riscă să devină o colecție de promisiuni imposibil de realizat. În acest sens, relația Don Quijote–Sancho poate fi citită ca o metaforă a echilibrului necesar dintre viziune și administrație, dintre proiect și posibilitate, dintre vis și responsabilitate. În cultura politică românească, referința la Don Quijote a fost folosită, în diferite contexte, pentru a descrie personaje, proiecte sau atitudini considerate excesiv de idealiste. Metafora este puternică tocmai pentru că permite o dublă interpretare. A numi pe cineva „Don Quijote” poate fi o ironie, sugerând că acesta se luptă cu obstacole imaginare. Dar aceeași formulă poate conține și o anumită admirație pentru curajul celui care refuză să accepte lumea așa cum este. De aici apare ambivalența profundă a metaforei cervantesciene. Don Quijote este simultan comic și tragic, ridicol și nobil, înfrânt și invincibil prin fidelitatea sa față de propriul ideal. Această ambivalență poate fi observată și în percepția publică asupra oamenilor politici. Un politician care își păstrează principiile în fața dificultăților poate fi considerat fie incoruptibil, fie naiv. Un politician pragmatic poate fi considerat fie realist, fie lipsit de principii. Judecata depinde de perspectiva celui care privește. Metafora morilor de vânt este probabil cea mai cunoscută imagine cervantesciană utilizabilă în analiza politică.

În orice societate există probleme reale: corupția, sărăcia, birocrația, lipsa de încredere în instituții, inegalitățile sociale, dificultățile economice sau degradarea dialogului public. Dar există și probleme construite artificial în discursul politic, dușmani imaginați, pericole exagerate și conflicte întreținute pentru mobilizarea electoratului. De aceea, lecția lui Cervantes rămâne actuală: înainte de a porni la luptă trebuie să vedem exact ceea ce avem în față. Politica autentică presupune capacitatea de a identifica adversarul real al unei societăți și de a nu transforma orice diferență de opinie într-o bătălie existențială. Don Quijote pornește la drum cu promisiunea unei lumi mai drepte. Politica modernă funcționează, într-o anumită măsură, tot prin promisiune. Partidele și candidații prezintă cetățenilor proiecte despre viitor. Problema apare atunci când promisiunea devine mai importantă decât posibilitatea realizării ei.

Într-o democrație matură, cetățeanul trebuie să poată separa proiectul politic de retorica electorală. Aici Cervantes poate deveni, paradoxal, un profesor al lucidității. Literatura ne arată că oamenii pot crede cu sinceritate într-o imagine a lumii care nu corespunde realității. Politica are nevoie, prin urmare, nu numai de speranță, ci și de verificarea permanentă a faptelor. Unul dintre cele mai interesante aspecte ale personajului cervantesc este faptul că „nebunia” lui ascunde adesea o formă de noblețe morală. El dorește să apere ceea ce consideră drept, chiar atunci când lumea din jurul său nu mai crede în valorile pe care el le apără. De aici rezultă o întrebare importantă pentru politica românească: ce se întâmplă cu omul care refuză să renunțe la principii într-un mediu dominat de interese? Răspunsul nu poate fi simplu. Istoria demonstrează că idealismul poate produce atât gesturi memorabile, cât și eșecuri spectaculoase. De aceea, adevărata problemă nu este alegerea între idealism și realism, ci găsirea unei relații constructive între cele două.

Cervantes nu ne oferă un manual de politică. El ne oferă ceva poate mai valoros: o metodă de a privi omul. Prin Don Quijote și Sancho Panza, autorul arată că realitatea este complexă și că adevărul nu se află întotdeauna exclusiv într-o singură perspectivă. Idealistul are nevoie de realist, iar realistul are nevoie uneori de idealist pentru a nu transforma existența într-o simplă contabilitate a intereselor. Aplicată politicii românești, această perspectivă invită la echilibru. Societatea are nevoie de oameni capabili să viseze, dar și de oameni capabili să transforme visul într-un proiect concret. Are nevoie de valori, dar și de instituții. Are nevoie de curaj, dar și de luciditate. Prezența lui Cervantes în politica românească nu trebuie căutată în influențe politice directe, ci în forța metaforică a operei sale. Don Quijote a devenit un simbol universal al omului care se luptă cu o lume pe care dorește să o schimbe, în timp ce Sancho Panza reprezintă experiența concretă și realismul cotidian. Între cei doi se desfășoară, simbolic, și drama politicii: între ceea ce promitem și ceea ce putem realiza, între ideal și realitate, între vis și responsabilitate. România, asemenea oricărei societăți democratice, are nevoie de idealuri. Dar idealurile au nevoie de luciditate pentru a nu se transforma în iluzii. În același timp, realismul are nevoie de valori pentru a nu deveni simplu pragmatism. Poate că aceasta este una dintre cele mai importante lecții pe care Cervantes o poate oferi politicii: nu este suficient să vedem lumea așa cum este; trebuie să avem și curajul de a ne imagina cum ar putea fi, fără să uităm însă să privim cu luciditate ceea ce avem în față. Iar între morile de vânt ale lui Don Quijote și realitatea lui Sancho Panza se află, poate, însăși condiția omului politic: aceea de a încerca să schimbe lumea fără să uite să o înțeleagă.


De la Orwell la Kafka…

„Toate animalele sunt egale, dar unele animale sunt mai egale decât altele.” Această singură propoziție din „Ferma animalelor” de George Orwell a răsunat prin coridoarele istoriei politice timp de decenii. Ceea ce a început ca o satiră ascuțită a stalinismului a evoluat într-o oglindă universală a societății noastre moderne. Privind știrile de astăzi, vedem cu o claritate înspăimântătoare: gardul din jurul fermei nu s-a prăbușit. A fost doar făcut invizibil, iar porcii și-au pus costume. Ferma politică modernă diferă de idila lui Orwell în primul rând prin complexitatea și interconectarea sa digitală. În trecut, Napoleon, porcul, controla informațiile prin recomandări și prin frica de club. Astăzi, algoritmii au preluat acest rol. Ei sunt noii țipători, purtătorii agili ai puterii. În loc să rescrie în secret Cele Șapte Porunci pe peretele hambarului, ei ne filtrează percepția în timp real. Trăim în bule care ne hrănesc doar cu ceea ce ne confirmă prejudecățile, în timp ce adevărul neplăcut dispare în uitarea digitală. Manipularea nu mai este flagrantă și evidentă; este subtilă, personalizată și omniprezentă. Dar cine sunt animalele din această constelație modernă? Clasa muncitoare, reprezentată odinioară de loialul cal Boxer, se află acum în precara economie a contractelor temporare. Motto-ul său, „Vreau să muncesc mai mult”, a fost înlocuit de iluzia că disponibilitatea și flexibilitatea constante duc la succes. În timp ce productivitatea crește, securitatea scade. Noii conducători, adesea giganți tehnologici sau lideri populiști, promit libertate și prosperitate, dar realitatea este o formă de iobăgie digitală. Animalele cred că sunt libere pentru că pot alege ce aplicație să folosească sau pe cine să urmeze, dar structura exploatării rămâne intactă.

Deosebit de tulburătoare este transformarea intelectualilor și a mass-media. În romanul lui Orwell, oile au fost cele care au înăbușit orice critică cu behăitul lor orb. Astăzi, este vorba despre camerele de ecou ale rețelelor sociale. Dezbaterile nuanțate sunt înlocuite de sloganuri polarizante. Cei care deviază nu mai sunt pur și simplu alungați de câini, ci izolați social și ostracizați digital. Limbajul în sine devine o armă: termeni precum „libertate”, „securitate” sau „justiție” sunt redefiniți atât de des încât își pierd sensul inițial și servesc doar ca niște cochilii goale pentru a deghiza pretențiile la putere. De ce acceptăm această nouă ordine? Pentru că frica de haos este mai mare decât dorința de egalitate reală. Conducătorii moderni exploatează cu măiestrie insecuritatea unei lumi globalizate. Se prezintă ca unicii garanți ai stabilității, la fel ca Napoleon, care susținea că numai el poate proteja ferma de întoarcerea oamenilor (sau, în cazul nostru: de colapsul economic sau de dușmanii externi). Aceste narațiuni sunt puternice pentru că apelează la frici primare. Ne fac să uităm că pericolul adesea nu vine din exterior, ci de la cei care dictează regulile din interior. Cu toate acestea, există speranță sau cel puțin posibilitatea rezistenței. Benjamin, măgarul cinic, a tăcut mult timp. Dar într-o lume interconectată, tăcerea nu mai este o opțiune. Instrumentele de supraveghere pot deveni, de asemenea, instrumente de iluminare. Inițiativele de transparență, jurnalismul independent și implicarea civică sunt noile forme de rezistență împotriva tiraniei târâtoare. Este nevoie de curaj pentru a părăsi zona de confort a propriei bule de filtrare și a pune întrebări incomode.

În cele din urmă, ne dăm seama că avertismentul lui Orwell nu este o relicvă istorică, ci un manual de instrucțiuni actual pentru democrație. Ferma va continua să existe atâta timp cât permitem puterii să crească necontrolat și limbajului să fie folosit pentru a deghiza nedreptatea. Trebuie să rămânem vigilenți, deoarece linia dintre om și animal, dintre cetățean și subiect, este mai subțire decât credem. Depinde de noi să ne asigurăm că unii nu vor mai fi mai egali decât alții. Condeiul este mai puternic decât sabia, dar numai dacă nu îl predăm porcului.

Imaginează-ți că te trezești într-o dimineață și realizezi că lumea din jurul tău nu mai este alcătuită din oameni, ci din animale. Nu metaforic, ci literal: vecinul tău este un porc, șeful tău un lup, iar politicianul de la televizor o vulpe vicleană. Acest gând de coșmar combină două dintre cele mai puternice metafore literare ale timpului nostru: birocrația absurdă a lui Franz Kafka și satira politică a lui George Orwell. Trăim într-o realitate care pare din ce în ce mai kafkiană și te trezești brusc la o fermă de animale, unde puterea, supravegherea și manipularea definesc viața de zi cu zi. Kafka reprezintă labirintul societății moderne. În romanele sale, indivizii rătăcesc prin sisteme opace, fără să înțeleagă niciodată sensul existenței lor sau sursa opresiunii lor. Astăzi, mulți cetățeni se simt la fel: prinși între algoritmi anonimi, obstacole birocratice și așteptări sociale care acționează ca niște ziduri invizibile. Completăm formulare, urmăm reguli pe care nimeni nu le-a explicat și așteptăm o salvare care nu vine niciodată. Această neputință este terenul fertil în care înflorește „Ferma Animalelor”. Căci atunci când individul își pierde vocea, alții preiau controlul, adesea conduși de instincte brutale. Ferma lui Orwell nu este un basm, ci un avertisment. Animalele se revoltă împotriva opresorilor lor umani, dar apare rapid o nouă ierarhie. Porcii, odinioară revoluționari, devin tirani. „Toate animalele sunt egale, dar unele animale sunt mai egale decât altele”, este maxima cinică. Această afirmație rezonează astăzi mai tare ca niciodată. În discursul politic, în cercurile de afaceri și chiar pe rețelele de socializare, vedem elitele plasându-se deasupra legii, în timp ce masele muncesc, consumă și tac. Limbajul este distorsionat, faptele sunt negate, iar critica este respinsă ca trădare.

Legătura dintre Kafka și Orwell nu este o simplă coincidență literară, ci un diagnostic al timpului nostru. Absurditatea lui Kafka deschide calea pentru tirania lui Orwell. Dacă nu mai înțelegem cum funcționează sistemul, nu îl mai putem controla. Devenim observatori pasivi ai propriului nostru declin. Tehnologia care ar trebui să ne conecteze ne monitorizează în schimb. Democrația care ne promite libertatea devine o farsă atunci când deciziile sunt luate în spatele ușilor închise. Dar există o cale de ieșire? Da, dar necesită vigilență. Trebuie să recunoaștem punctele oarbe din percepția noastră. Trebuie să ne întrebăm cine scrie regulile și de ce. Nu putem accepta ca nedreptatea să devină normă. Fiecare dintre noi poartă responsabilitatea de a vedea prin masca animalului și de a păstra demnitatea umană. Atâta timp cât rămânem tăcuți, rămânem animale la fermă. Dar de îndată ce vorbim, gândim și acționăm, devenim din nou oameni – imperfecți, da, dar liberi. În cele din urmă, întrebarea rămâne: Vrem să continuăm să rătăcim în labirintul lui Kafka și să dormim la ferma lui Orwell? Sau vrem să ne trezim, să rupem lanțurile și să creăm o lume în care egalitatea nu este doar un cuvânt, ci o faptă? Alegerea ne aparține. În fiecare zi. În fiecare oră. În fiecare secundă. Să fie pace între „animalele” pământului!


Justiție la comandă, tăcere la sclavie…

Șantierele din Marea Britanie sunt un creuzet uriaș în care se adună mii de vieți, mii de caractere și tot atâtea povești ascunse sub straturi groase de praf. Muncim cot la cot zi de zi, împărțim oboseala tăioasă, frigul care pătrunde până în oase și prânzurile luate în grabă, pe genunchi. Dinamica aceasta te învață multe despre natura umană. Dar, din nefericire, uneori, în pauzele de masă sau în scurtele minute de răgaz dintre două reprize de muncă fizică, auzi discuții care îți întorc stomacul pe dos și îți lasă un gust amarnic, o lehamite profundă față de decăderea speciei umane. Fără să vreau să judec global – căci printre noi, pe schele, sunt oameni de o calitate morală ireproșabilă -, nu pot să nu privesc cu un amestec greu de scârbă la o anumită categorie de indivizi. Sunt bărbați în toată firea care se laudă cu un aplomb grotesc despre cum își cheltuiesc banii în bordeluri clandestine, având impresia bolnavă că în această tranzacție tarifată se măsoară bărbăția lor. Se întreabă vreunul dintre acești indivizi ce se ascunde, de fapt, în ochii acelei femei de ocazie pe care tocmai a „cumpărat-o”? Se întreabă ce frici, ce amenințări asupra familiei sau ce teroare o țin țintuită acolo? Nu. Pentru că ei nu văd o ființă umană, ci doar un obiect de consum.   Iar deasupra acestui lanț al mizeriei umane stau „stăpânii de sclavi” ai vremurilor moderne – acei indivizi fără Dumnezeu care își clădesc vile și averi pe suferința unor fete vulnerabile, aduse din sate izolate. Dar întrebarea cea mai grea, care arde ca un fier roșu, este alta: unde sunt instituțiile statului? Unde sunt polițiștii, procurorii și magistrații plătiți din bani publici să curețe această mizerie?

Când vine vorba de rețelele de prostituție și de traficanții de carne vie, autoritățile pare că orbesc brusc. Închid ochii strategic, invocă lipsa de probe sau privesc în altă parte, în timp ce pe la spate curg plicurile groase și favorurile. Când o fată strigă după ajutor, sistemul se mișcă cu o lentoare criminală. Să ne aducem aminte de cazul Caracal, unde polițiștii au lăsat o copilă să moară cerând îndurare la telefon, doar pentru că „nu era ora potrivită” pentru intervenție! În fața criminalilor reali și a rețelelor de proxenetism, statul devine impotent, lent și suspect de îngăduitor, purtându-se de parcă ar fi complice direct. În schimb, când miza devine una strict politică, aceleași instituții îmbracă instantaneu haina eficienței absolute. În cazul lui Călin Georgescu — un om susținut de o parte uriașă a populației, cum o arată statistica și realitatea, placă celor de la putere sau nu -, descinderile s-au făcut la prima oră a dimineții, în trafic, fără nicio ezitare. L-au ridicat cu o rapiditate ieșită din comun și l-au izolat ferit de vizite, la pachet cu marii infractori. Ba mai mult, ceea ce ar fi trebuit să fie un act procedural confidențial devine subit transmisie în direct. Televiziunile din ograda sistemului (aceleași canale finanțate generos prin rețele de tip Soros) au primit din timp locația și ora exactă, așteptând cu camerele gata de filmare. Pentru traficanții care distrug vieți nu există niciodată camere TV la prima oră, dar pentru reglările de conturi de la vârful statului, regia funcționează fără cusur. Contrastul acesta este de o mizerie morală de nedescris. Un stat care tremură în fața interlopilor și a celor care vând fete pe bucăți, dar defilează țanțos cu mascați atunci când vrea să stingă un incendiu politic. Când autoritățile devin oarbe la sclavie și surde la strigătele celor neputincioși, dar hipersensibile la mizele de la Capitală, nu mai vorbim despre justiție. Vorbim despre o mașinărie strâmbă, care și-a amanetat definitiv demnitatea. Iar cel ce acceptă această dublă măsură și tace în fața abuzului, fie el de pe schela din Marea Britanie sau din fața televizorului de acasă, își sapă singur, cu o desăvârșită orbire, propria groapă morală.


Legea „okupas” – o naționalizare mascată a locuințelor în favoarea imigranților, care duce la faliment Spania

La un târg internațional de carte românească din diaspora, organizat în Asturias, am întâlnit oameni îngrijorați de ceea ce numeau „legea okupas”. Teama lor reflectă o dezbatere aprinsă în Spania, adică criza locuințelor, creșterea chiriilor și dificultatea proprietarilor de a-și recupera rapid imobilele în anumite situații. Acolo am fost uimit să aflu că toți locuitorii erau speriați de legea „okupas”, potrivit căreia chiriașii pot deveni temporar stăpâni peste proprietățile și casele proprietarilor. Guvernul socialist de factură neomarxistă al lui Sánchez, care visează să restaureze republica spaniolă de tip sovietic din anii ’30, introduce prin această lege de sorginte comunistă naționalizarea de factruă sovietică. Azi, Spania se îndreaptă cu pași repezi spre neocomunism și naționalizare forțată. Cetățenii conservatori din Asturias, care salută cu „Arriba España”, nu cu „Viva España”, sunt îngrijorați de această lege, considerând că se întorc în vremurile în care Stalin controla Peninsula Iberică, în 1936, înainte de venirea lui Franco. Termenul „okupas” este folosit pentru ocuparea fără drept a unui imobil, însă legea spaniolă distinge între mai multe situații. „Allanamiento de morada” se referă la pătrunderea sau rămânerea fără drept într-un spațiu care constituie domiciliul cuiva, inclusiv, în anumite condiții, o locuință secundară folosită efectiv ca spațiu privat. „Usurpación” privește ocuparea fără drept a unui imobil care nu este domiciliul unei persoane. Iar cazul unui chiriaș care a intrat legal în locuință, dar încetează ulterior să plătească, ține de regulă de procedurile locative și civile, nu de aceeași încadrare penală ca intrarea fără consimțământ. Nici regula des invocată a „primelor 48 de ore” nu oferă un răspuns automat. Nu există un termen general după care poliția nu ar mai putea interveni sau după care ocupanții ar dobândi un drept asupra locuinței. Contează circumstanțele, probele și încadrarea juridică. În unele situații poate fi necesară intervenția instanței, iar durata procedurii diferă de la caz la caz.

Reforma din 2025, prin Legea Organică 1/2025, a deschis calea unei proceduri penale rapide pentru anumite cauze de violare de domiciliu și uzurpare. Aceasta poate accelera soluționarea unor dosare, dar nu garantează evacuarea în 15 zile. Tot astfel, legea nu permite ca un chiriaș care nu-și plătește chiria să rămână automat și pe termen nelimitat în locuință. Evacuarea poate deveni însă mai complicată sau mai lentă, în funcție de situație și de protecțiile legale aplicabile.Pentru proprietari, incertitudinea și durata procedurilor pot reprezenta o problemă reală. Cine descoperă o ocupare ar trebui să sesizeze poliția, să păstreze documentele care dovedesc dreptul asupra imobilului și să ceară prompt sfatul unui avocat. Evacuarea pe cont propriu, schimbarea încuietorilor cât timp ocupanții sunt înăuntru sau întreruperea utilităților pot crea riscuri juridice și pot complica cazul.În același timp, criza locuințelor nu poate fi redusă la o singură lege sau la o singură decizie politică. Prețurile și chiriile sunt influențate de mai mulți factori, între care oferta de locuințe, costurile construcției, cererea din marile orașe și condițiile de finanțare. Criticii guvernului lui Pedro Sánchez văd în unele măsuri de protecție a chiriașilor o restrângere excesivă a drepturilor proprietarilor și avertizează că regulile impredictibile ar putea descuraja închirierea sau investițiile. Susținătorii acestor măsuri le prezintă drept o protecție necesară pentru persoanele vulnerabile, mai ales într-o perioadă în care accesul la locuințe a devenit tot mai dificil. Guvernul spaniol pur și simplu recurge la o naționalizare de facto a locuințelor aflate în proprietate personală. În Spania, legea nu instituie o evacuare automată în 15 zile și nici o regulă universală a celor 48 de ore.

Pentru prevenție, proprietarii pot folosi încuietori adecvate, pot verifica periodic imobilul și pot instala sisteme de alarmă conectate la o centrală de securitate. Aceste măsuri pot ajuta la detectarea rapidă a unei intrări neautorizate, dar nu garantează evacuarea imediată și nu înlocuiesc sesizarea poliției sau, atunci când este necesară, procedura judiciară. Astfel, proprietarii trăiesc într-o terorare permanentă ca românii evacuați din case de comuniștii în anii ’50. Creșterea chiriilor și a prețurilor locuințelor a alimentat criticile la adresa politicilor guvernului lui Pedro Sánchez. Critici legii spun că aceasta a fost emisă pentru imigranții care vin ilegal în Spania, pentru a lua casele proprietarilor, cel puțin temporar, pentru a se rezolva criza locativă a acestora. Din păcate, în Spania europeană imigranții, prin această lege strâmbă, sunt deasupra legilor și proprietății localnicilor. Această promovare legală a fraudei locative este inspirată de Bruxelles, care pune mai presus imigrantul și chiriașul illegal, decât proprietarul muncitor.

Din nefericire, Spania s-a întors la perioada în care consilierii sovietici conduceau guvernul republican de la Madrid și implementau comunismul. Legea „okupas” este o formă brutală de naționalizare, care va duce la falimentul sectorului imobiliar din Spania, pentru că investitorii imobiliari nu vor mai investi în construcția de locuințe dacă acestea pot fi ocupate abuziv și apoi legal, prin această lege de tip sovietic. Spania se adâncește într-o criză specifică statelor socialiste de dinainte de 1989. Spaniolii, în majoritatea lor, cred că pot construi proiectul utopic comunist, ca în 1936, pe care URSS și celelalte țări socialiste de dinainte de 1989 nu l-au aplicat corect. Un spaniol îmi spunea că ei aplică aceste legi socialiste mot-à-mot, așa cum le dictează Bruxellesul, care suferă de nostalgia marxismului și a corporatismului sovietic. Naivitatea spaniolilor privind neomarxismul va duce în curând la falimentul acestei țări frumoase. Utopiile legii „okupas” au dus deja la falimentul moral și economic al țării. Am plecat din Spania cu gândul să le spun românilor că modelul socialist spaniol, după modelul bruxellez, duce la neocomunism, anarhie și sărăcie. Din fericire, românii sunt vaccinați împotriva „răului comunist” și nu cred în poveștile otrăvite ale neomarxismului, însă spaniolii sunt la vârsta copilăriei în privința utopiei totalitare a marxismului cultural. Acesta să fie viitorul „european” de factură neomarxistă pe care ni-l propune Bruxelles -ul?


Numărul 798

Descarcă PDF