Faptul că au fost totuși repornite câteva unități energetice pe cărbune, nu înseamnă că, de acum, putem răsufla ușurați… Că s-a securizat acea marjă de rezervă în cazul în care seceta se va repeta… Ori în situațiile în care vor apărea alte lucruri neprevăzute, fortuite… Pentru că decidenții nu au făcut nici un pas spre o asemenea direcție… Precum declararea ultimelor unități energetice pe cărbune ca parte a unei rezerve de forță majoră… Secetă, războaie, neînțelegeri viitoare în UE, care vor putea duce la reconfigurări ale piețelor de producție și de transfer de energie, ale deschiderii unor țări în a exporta energie electrică (dar și alte resurse vitale) către cutare sau cutare stat… Iar declararea stării de alertă energetică nu a vizat nici o secundă rostul posibilității de a notifica, la o adică, CE-UE, sub impactul unei situații de forță majoră (deja europene), despre, nu dorința, nu solicitarea, nu rugămintea, nu permiterea, ci redeschiderea (ca decizie unilaterală garantată de Tratatul european) a unităților energetice „pe cărbune”… Nu atât pentru punerea lor „otova” în funcțiune, ci, mai ales, ca posibilitate de a le transforma în soluții de rezervă active și certe… Sigur, nici UE nu se așteaptă la asemenea decizii curajoase din partea noastră… Mai ales că, în calendarul ei energetic, noi nici nu mai trebuia să avem la această oră ce să repornim (nici măcar sub motivația urgenței energetice dată de o secetă, de un cutremur, de un război)… Trebuia să ne aflăm, deja, în etapa desființării clădirilor și a relocării patrimoniale a terenurilor… Nu să mai avem șuruburi ce mai pot fi strânse… Cazane și instalații tehnice…. Toate grupurile energetice pe cărbune trebuiau la această oră să fie indisponibilizate, demontate, tăiate, vândute, rase… Iar faptul că a mai „scăpat” câte o unitate se leagă strict legat de tiparul nostru (îl putem numi, uneori, da!, chiar „noroc”) mioritic… Dar nu are nici o legătură cu vreo grijă „din umbră” a guvernanților, cu vreun șiretlic de salvare și conservare a unor instalații pentru binele nostru… Doar „tempoul” nostru în a pune la pământ ceea ce ni s-a spus a desființa ne-a „salvat”… În rest, sunt doar abureli și fumigene politice… De la „repornirea” (ca strigăt de P.R. politic) „pentru țară” a grupurilor vechi, cu exerciții emoționale de imagine cu bătrânii pensionari ai termocentralelor chemați de la tablele și jocurile de șah din parcuri să repornească grupurile (cetățeni, nici măcar atât de bătrâni, ci doar pensionari…), de la vehicularea de legi de „compensare” obligatorie a grupurilor ce se vor mai închide cu sisteme energetice alternative… Dar toate, doar alți și alți „cai verzi” (neputere) pe pereții populismului politico-guvernamental…
Pentru că repornirea de acum a grupurilor energetice pe cărbune nu a reprezentat o aliniere cu măsurile deja luate de celelalte state europene… Care au pus pe primul loc propria lor securitate energetică… Nu a venit nici sub forma asigurării unei rezerve (inclusiv, „pe viitor”) pentru apogeul situațiilor situațiilor de forță majoră… Pentru că, la noi, nu vor mai fi îndeajuns doar stările de forță majoră pentru a avea posibilitatea de a mai lua vreo decizie… Va trebui să avem de a face, la propriu, cu situații aproape catastrofale… Și nu de „alertă energetică”, asta a fost cât să-și „apostileze” guvernanții măsurile pentru importul masiv de curent și, mai ales, pentru a dispune ei (printr-o companie de stat transformată, printr-un OUG ilegal, abuziv, penal, într-un braț punitiv energetic aflat la dispoziția lor) cine, cât și cum să mai funcționeze în economia noastră… De a putea impune restricții, că la asta se pricep, prin asta se simt ei puternici, nu prin faptele de bine pentru țară, cum să taie iluminatul public, să dicteze cât, cum și când să mai consume românii curent, între ce ore (pentru a le reaminti și „de cele două ceasuri pe seară”, adesea lungi nopți de iarnă, de care au cam uitat, nu-i așa?!). Iar existența unor rămășițe de grupuri tehnologice pe cărbune nu reprezintă nicidecum, ca șansă, o soluție de avarie pentru viitor. Pentru că decidenții nu au făcut și nu vor face nici un pas pentru a notifica CE-UE despre eventualul nostru refuz de a mai închide ceea ce ni s-a trasat, poate impus… Și nu pentru că, astfel, ar face dovada unei demnități, ca o sfidare energetică ea însăși de dimensiunile unei alerte UE, ci pentru că sunt prea lași, prea vânduți… În fapt, cu mult mai mult vânduți decât lași…
Așa se explică și graba unor responsabili din energie care au anunțat că nu vor fi reparate, revizuite, cu atât mai puțin modernizate, grupurile astea vechi, care se încăpățânează să mai funcționeze… Iar dacă o să înceapă să le crape câte o conductă, câte un cazan, așa cum s-a întâmplat deja, nu se vor face înlocuiri majore… Pentru că, „oricum, trebuie desființate până în 2030”… Și nu pentru că acolo s-ar opri orizontul alertelor energetice previzionate (climatic), ci pentru că așa a impus UE… Iar justificarea anunțului (aproape cât o recunoaștere a culpei penale de a nu mai investi în aceste grupuri vechi) prin faptul că în 2030 trebuie să fie toate închise, reprezintă doar o altă dovadă a „interesului” guvernanților față de binele țării… E drept, până în 2030, oricum mulți dintre cei ce decid astăzi nu o să mai fie la butoane… Ci retrași pe serpentinele viețuirii în huzurul postpolitic… Invocând, eventual, în numele a tot ceea ce atunci va crăpa, va fi fost crăpat sau va fi crăpat în numele solidarității punitive a UE, „greaua moștenire”… Ca în cazul tuturor jafurilor post-decembriste, salvgardate pentru binele și liniștea deturnătorilor, jefuitorilor, penalilor politici și guvernamentali, prin feluritele „grele moșteniri”…
Or, ce va mai însemna starea de alertă energetică pentru noi, în „viitor”? Ce beneficii, posibilități vor mai putea fi activate în numele ei? Probabil, tot doar ceea ce se întâmplă acum: justificarea importului masiv de curent. Pe principiul idioțiilor din și de sistem (și nu doar energetic, nu doar politic, nu doar guvernamental) de astăzi, care spun că oprirea unui grup pe cărbune nu reprezintă o problemă pentru că „se pot compensa megawații pierduți prin import de curent”. Dar ce se va întâmpla când importul de energie va ajunge a fi disputat (și nu neapărat din 2030, ci și mai devreme…), va fi tratat la adevărata sa valoare: de resursă finită?! Și când statele UE vor produce poate mai puțin, iar bursele de energie vor stabili prețuri „de referință” cu mult peste posibilitățile noastre (și financiare, și geopolitice)? A, pe cei de astăzi nu-i interesează acel „orizont”… Pentru că nu va mai fi „problema” lor. Chiar dacă părți din ea au fost generate chiar de ei: prin vânzări ale intereselor energetice, și de resurse, și de posibilități și oportunități energetice, și de piețe…
