Arhiva zilnică: 5 septembrie 2011

Sub pumni de tinichea și vorbe de otravă…

Data: 30 iulie 2026 by Petru Jipa

Statuia de bronz a poetului Adrian Păunescu, cândva o santinelă impunătoare a versurilor românești în parcul central al Bucureștiului, se ridică acum ca martor tăcut al unui paradox cultural care sfidează înțelegerea logică. A sugera că poetul nu mai are un loc pe piedestalul său nu este doar un act de vandalism sau revizionism politic; este un simptom al unei boli mai profunde, mai insidioase care afectează sfera publică contemporană. Controversele recente din jurul eliminării sau marginalizării moștenirii lui Păunescu nu sunt determinate de critica literară, ci de ceea ce poate fi descris doar ca o revoltă a analfabeților funcționali împotriva esenței însăși a poeziei. Aceștia nu sunt savanți care dezbat metrici sau ideologie; sunt indivizi care, incapabili să decodeze straturile complexe ale metaforelor și contextului istoric, caută să reducă la tăcere ceea ce nu pot înțelege. Cine sunt acești cenzori autoproclamați? Sunt produsele unui sistem educațional care au încercat abilitățile utilitare în detrimentul gândirii critice, creând o generație capabilă să proceseze date, dar incapabilă să interpreteze sufletul. Analfabetismul funcțional, în acest context, nu este doar incapacitatea de a citi cuvinte, ci și incapacitatea de a interpreta sensul. Este o aplatizare cognitivă în care nuanța este privită cu suspiciune, iar ambiguitatea este tratată ca o înșelăciune. Pentru astfel de minți, poezia, în special versurile înflăcărate, naționaliste și încărcate emoțional ale lui Păunescu, este un obstacol. Cere implicare, necesită empatie istorică și refuză să fie redusă la o simplă frază. Prin urmare, reacția nu este dialogul, ci ștergerea.

Piedestalul devine un câmp de luptă nu pentru că poetul a fost imperfect într-adevăr, contradicțiile sale au fost vaste și bine documentate, doar pentru că criticilor le lipsește setul intelectual de instrumente pentru a naviga prin aceste contradicții. Campania împotriva lui Păunescu este simptomatică, unei tendințe anti-intelectuale mai largi, în care confortul este prețuit mai mult decât adevărul, iar simplitatea mai mult decât profunzimea. Încercând să răstoarne statuia, acești actori nu corectează istoria; o simplifică pentru a se potrivi orizonturilor lor cognitive înguste. Ei confundă judecata morală cu aprecierea estetică, nereușind să înțeleagă că un poet poate fi controversat politic, rămânând în același timp monumental din punct de vedere artistic. Această gândire binară în care trebuie, fie să o canonizezi complet, fie să o anulezi complet, este semnul distinctiv al minții analfabete funcționale în sfera culturală. Este o mentalitate care vede o statuie nu ca pe o operă de artă sau un reper istoric, ci ca pe o aprobare a fiecărui cuvânt scris vreodată de subiect, o echivalență grosolană care neagă complexitatea creației umane. Mai mult, interzicerea poeziei de către aceste figuri dezvăluie o frică profundă de emoție și de memoria colectivă. Opera lui Păunescu, cu toate defectele sale, a atins nervii viscerali ai identității românești. A-l înlătura înseamnă a încerca o lobotomie a conștiinței naționale, rupând legătura cu un trecut dezordonat, dureros și vibrant. „Analfabetilor funcționali” nu numai că nu le plac politica; sunt intimidați de puterea limbajului de a mobiliza, de a răni și de a vindeca. Ei preferă un spațiu public steril, lipsit de marginile zimțate ale istoriei, unde arta servește doar ca decor, mai degrabă decât ca provocare. În încercarea lor de a igieniza piața publică, ei își dezvăluie, fără să vrea, propria sărăcie, o sterilitate spirituală și intelectuală care nu poate tolera creșterea sălbatică a adevărului poetic.

În cele din urmă, lupta pentru piedestalul lui Adrian Păunescu este un test de turnesol pentru sănătatea democrației și a culturii noastre. Dacă permitem vocilor celor care nu pot citi printre rânduri să dicteze ceea ce rămâne vizibil în spațiile noastre publice, ne condamnăm la un viitor de amnezie culturală. Statuia poate tremură sub greutatea presiunii politice, dar poezia rămâne imună la ignoranța detractorilor săi. A-l alunga pe poet înseamnă a admite înfrângerea în fața complexității. Trebuie să rezistăm tentației de a-i lăsa pe analfabeții funcționali să definească limitele moștenirii noastre artistice. Căci, dacă poezia cade, nu este pentru că versul a fost slab, ci pentru că am uitat cum să ascultăm. Piedestalul aparține istoriei, dar dreptul de a-l interpreta trebuie să rămână la cei dispuși să facă munca grea de a citi, gândi și simți. Îmi amintesc de o frază dintr-o carte a poetului; De la Bâlca la Viena- „Am luat rândunica, am mers cu ea la fereastră și am spus: de acum ești liberă. Dar am uitat să vă spun că era în colivie”. Aceiași colivie ne amăgește cu locul nostru din fereastră. Și poate ar trebui să recităm în interiorul minții noastre o strofă.

„Pe pământ avem de toate
Și mai bune și mai rele
bune – rele
Și-nchisori și libertate
Și a putea și nu se poate
Și ruină și cetate,
Genii mari și frunți tembele,
Vânt ce stă și vânt ce bate,
Și martiri dar și lichele,
Nedreptate și dreptate
Și a putea și nu se poate
Și noroi și stele.”

Elena Ghica – prima femeie alpinist din lume care a urcat Alpii Elvețieni și a pus tricolorul pe Vârful Moench (4.107 m)

Data: 30 iulie 2026 by George V. Grigore

Așa cum am fost surprinși în mod plăcut de existența unor artiști și creatori, a unor mari inventatori români de valoare internațională ce au trăit și evoluat înaintea de perioada comunistă, tot astfel aflăm de inițiativa unor români în anumite domenii de pionierat mondial. Poate nu știați, dar Elena Ghica (Dora d’Istria”), o personalitate aparte din istoria națională, a fost parte a unui eveniment de răsunet mondial, când la 11 iunie 1855, la vârsta de numia 27 de ani a fost declarată ca prima femeie alpinist din România care a escaladat Alpii Elvețieni, aceasta cucerind vârful Mönch („Călugărul”), unul dintre cele mai cunoscute și impresionante vârfuri din Alpii Bernezi, parte a masivului muntos Jungfrau-Aletsch, inclus în Patrimoniul Mondial UNESCO. Mönch se ridică la o altitudine de 4.107 metri și face parte din „trio-ul” celebru al regiunii, alături de vârfurile Eiger și Jungfrau. În prezent, accesul către vârful Mönch se poate face cu ajutorul trenurilor de munte sau telecabinelor care deservesc regiunea, turiștii putând explora zona înconjurătoare prin drumeții montane sau practicând sporturi precum schi ori snowboarding în sezonul potrivit. Până la descrierea episodului legat de călătoria Elenei Ghica în frumoșii Alpi Elvețieni, poate ar fi necesar să cunoaștem câte ceva despre viața și personalitatea uneia dintre cele mai rafinate și mai elevate femei din trecutul României secolului al XIX-lea. Elena Ghica a fost recunoscută pentru inteligența sclipitoare, implicarea în activități culturale și sociale, precum și pentru rolul avut în promovarea valorilor artistice și literare, pasiunea ei pentru artă marcând profund societatea vremii. A fost scriitoare, istoric și una dintre primele feministe din Europa. Elena Ghica (Dora d’Istria) s-a născut la 22 ianuarie 1828 la București, în influenta familie Ghica, o veche familie de boieri din Țările Române, dar originară din Albania, care a dat mulți domnitori în Țara Românească și în Moldova, politicieni importanți, oameni de știință și de cultură români. Elena, cunoscută și sub numele de Dora d’Istria, ori sub numele dobândit după căsătorie, prinţesa Helena Kolțova-Masalskaia, a fost cea mai mare din șase copii ai lui Mihail Ghica, Mare Ban al Craiovei, personalitate care a deținut funcții importante în guvern, inclusiv cea de ministru de interne, numismat și arheolog, fondatorul Muzeului Național din București, și ai frumoasei Caterinei Ghica, o intelectuală cunoscută pentru traducerile și publicațiile sale, nepoata de frate a domnitorilor Grigore al IV-lea Ghica – primul domnitor pământean al Țării Românești după un secol de domnii fanariote – şi Alexandru Dimitrie Ghica. Caterina Ghica a fost, de altfel, prima femeie traducătoare și editoare din România. Elena Ghica a crescut astfel într-un mediu propice care i-a favorizat dezvoltarea intelectuală încă de mică, aflându-se nu doar în mijlocul unei familii erudite, pasionate de artă, cultură, cu etici de viață, dar trăind într-o casă ca un muzeu, plină de cărți valoroase, antichități, picturi și sculpturi.

Educația Elenei a început de la o vârstă fragedă, la vârsta de cinci ani descifrând cu ușurință secretele unor limbi strănine precum greaca, latina, franceza, italiana, engleza și germana. La doar 14 ani, Elena a tradus Iliada lui Homer, din greacă în germană. Dar talentele tinerei Gjica s-au extins dincolo de literature. La vârsta de 20 de ani a compus muzică pe versurile lui Heliade Rădulescu, pe lânga asta excelând și în sporturi precum înotul, echitația și scrima. Elena Ghica și-a primit educația intelectuală inițială de la Gregorios Papadopoulos, profesor la Școala de Arte Frumoase din Atena, și de la J.A. Vaillant, profesor, activist politic, istoric, lingvist și traducător francez și român, care s-a remarcat prin susținerea Revoluției valahe de la 1848. În 1842, familia Elenei a părăsit de bună voie România, din cauza tulburărilor politice, în timpul celor șapte ani de exil la Viena, Berlin, Dresda și Veneția, tânăra continuându-și studiile și întâlnind personalități notabile precum Alexander von Humboldt, german polimat, geograf, naturalist, explorator și susținător al filosofiei și științei romantic, omul care i-a devenit mentor. Experiența exilului nu doar că a expus-o pe Elena Ghica la noi idei și oportunități educaționale, dar i-a testat și rezistența și adaptabilitatea, provocările cu care s-a confruntat în această perioadă contribuind și mai mult la creșterea și maturizarea ei intelectuală. „Figura sa de un oval perfect, cu o mare puritate a liniilor în toate detaliile lor, era de o paloare strălucitoare, subliniată de tonuri roze, și animată de ochi negri magnifici, ale căror priviri penetrante și vii respirau bunătatea și bunăvoința; părul șaten încorona fruntea sa largă și bine dezvoltată sub care străluceau toate luminile geniului.” (Armand Pommier – scriitorul și biograful ei).

În 1848, la vârsta de 20 de ani, revenită în țară împreună cu familia, Elena Ghica îl cunoaște în timpul unui bal organizat la Iași pe prințul rus Aleksandr Kolțov-Masalski și în 1849, împotriva dorinței părinților ei, se căsătorește cu acesta, la scurt timp mutându-se la Sankt-Petersburg, unde avea să-și continue studiile și unde a obținut recunoașterea talentului său de pictoriță prin câștigarea unui premiu la concursul de pictură al Muzeului Ermitaj. Naționalistă și revoluționară din fire, ideile liberale ale Elenei nu au fost bine primite de societatea rusă. În plus, după ce a protestat vehement în special în urma invaziei Principatelor Române de către Rusia în octombrie 1853, poziționându-se deschis împotriva ocupației ruse, Elena Ghica s-a aflat la un pas de a fi exilată în Siberia. Chiar dacă primise avertismente de cenzurare a opiniilor sale, Ghica a refuzat orice fel de supunere, atitudinea ei îndrăzneață ducând în cele din urmă la aplicarea unei pedepse corporale de către poliția din Sankt Petersburg în 1855, la 26 aprilie 1855 fiind expulzată din țară. După plecarea din Rusia, Elena s-a stabilit temporar în Elveția. Condusă de o determinare de nezdruncinat, în ciuda faptului că apropiații au încercat să o descurajeze și să o îndepărteze de la ideea care-i încolțise în minte, considerând obiectivul ei a fi unul de neatins, Elena Ghica și-a propus să cucerească Vârful Mönch, planificându-și expediția în mod organizat. A recrutat ghizi calificați și s-a pregătit meticulos pentru ascensiune, fără a lua în seamă atenționările privind pericolele implicate. Astfel, însoțită de ghizi precum Pierre Bohren, Jean Almer, John Juan de Meyringen și Ulrich Lauener de Lauterbrunnen, Elena Ghica a pornit în ascensiunea sa istorică pe Vârful Mönch, echipată corespunzător și accesorizată potrivit pentru condițiile alpine, înfruntând fără teamă provocările impuse de terenul accidentat. După o expediție de trei zile, la 11 iunie 1855, Elena Ghica a devenit prima femeie care a escaladat vârful Moench din Alpii elvețieni, odată ajunsă în vârf, temerara româncă arborând steagul Munteniei, cu numele țării brodat cu litere de aur. Ulterior, la 1 iunie 1860, Ghica a realizat o altă performanță remarcabilă, devenind doar a treia femeie care a escaladat Mont Blanc.

În aprilie 1867, Elena Ghica a devenit prima femeie decorată de Camera Deputaților din Atena și numită cetățean de onoare al Atenei, în anii care au urmat a călătorit și trăit în Italia, Grecia (a ajuns inclusiv pe Muntele Athos), Elveția, în perioada 1875-1876 a revenit în România cu ocazia conferirii Ordinului Bene Merenti clasa I, de către Regele Carol I, pentru „merite literare remarcabile”, fiind prima femeie căreia i se acordă o astfel de distincție, s-a remarcat apoi ca avocată a femeilor susținând drepturile lor și naționalitățile oprimate, în anii care au urmat locuind din nou în Italia, la Livorno, în aceeași perioadă stabilind prietenii prețioase cu personalități precum Frederic Wilhelm al IV-lea al Prusiei, Dom Pedro al II-lea D’Alcantara, împăratul Braziliei, Edgar Quinet, dar și cu patrioți albanezi cunoscuți precum Demetrio Camarda, preot al bisericii greco-unite din Livorno, Zef Serembe – poet liric albanez sau Leonardo de Martino.

A fost una dintre membrele de onoare a mai multor Academii, instituții și societăți savante din România, Grecia, Italia, Turcia, Franța, Austria și Argentina, a fost membru onorific al Societății Arheologice din Atena, membru onorific al Société Géographique de France, membru corespondent al Ateneo Veneto di Scienze, Lettere ed Arti din Veneția, membru onorific al Academiei de Fizică-matematică și statistică din Italia, membru onorific al Syllogos Ellinikos din Constantinopol, Președinte onorific al „Elicon” – Societate literară din Smirna (Asia), membru emerit al Accademia Raffaello – Urbino, vicepreședinte onorific al Asociației femeilor din Grecia pentru instruirea femeilor etc. „Această femeie, de o rară orientare literară, cu un mare talent scriitoricesc, cu o curiozitate mereu trează și cu un devotament neobosit pentru cauzele cele mai nobile, naționale și sociale, care a fost Hélène Ghica” (Nicolae Iorga în „Lettres de Dora d’Istria” – 1932) De-a lungul vieții a scris pe larg despre diverse subiecte, inclusiv folclor, a abordat problemele femeilor din Orient (Les femmes en Orient), s-a concentrat pe istorie (Excursions en Roumélie et en Morée), critică de artă (Il golfo di La Spezia), literature, geografie (Vila d’Istria), religie (La religione della Romania), sociologie (La società romana), filosofie (La filosofia romana), politică (La politica romana), economie (La economia romana), etnografie (La popolazione romana), arheologie (Le scavi di Roma antica e moderna) și lingvistică (Grammatica della lingua rumana moderna e comparata con le altre lingue slave meridionali). Lucrările sale au fost publicate în mai multe limbi, de la franceză, italiană și greacă, la rusă, germană și engleză.

Elena Ghica s-a stins din viață la 17 noiembrie 1888 la Florența, din cauza unei hernii netratate. Conform dorinței sale, trupul i-a fost incinerat, iar cenușa i-a fost înmormântată la cimitirul Trespiano din Florența. În testamentul său, Elena Ghica a făcut prevederi specifice în ceea ce privește distribuirea averii sale, lăsând o parte din ea Primăriei Municipiului București cu scopul de a fi folosită pentru administrarea Spitalului Pantelimon, fondat de familia sa, restul averii fiind lăsat moștenire galeriei de artă și bibliotecii din Florența. În plus, Villa d’Istria, pe care o deținea în Italia, a fost încredințată municipalității din Florența, cu instrucțiuni de a o vinde în beneficiul Societății de educație și patronaj pentru surdo-muți din Florența. Urcând pe vârfuri înalte de munte, prințesa Elena Ghica (Dora d’Istria) a fost prima femeie alpinist din lume, dar a fost și una dintre cele mai erudite figuri ale secolului al XIX-lea, urcând pe culmile literaturii și cercetării științifice valoroase și necesare.

După ușă…

Data: 30 iulie 2026 by Ovidiu M. Curea

Forțele de ordine fuseseră deja alertate. Poliția, jandarmeria căutau, cercetau, interogau. Armata sta gata pregătită să ofere la nevoie ajutor, să intervină pe mare, pe uscat și-n aer. Mijloacele de comunicare difuzau peiodic stadiul cercetărilor și îndemnau publicul să dea dovadă de spirit civic, să păstreze vigilența, să observe orice element suspect și să raporteze deîndată secțiilor de poliție la numerele de telefon indicate. Telefoanele zbârnâiau 24 de ore din 24, dar informațiile se dovedeau a fi sau false sau fără valoare operativă. La locurile de muncă, în școli și în spitale echipe mixte formate din membrii ai jandarmeriei și ai poliției instruiau asupra aspectelor care trebuiau urmărite. Băncile fuseseră avertizate să nu elibereze sau să nu transfere nici o sumă de bani fără a cere solicitantului un CV detaliat, cu date mergând până la rudele de gradul patru și cu amănunte despre activitățile desfășurate în ultimii cinci ani. Dispăruse fără urmă. Căutările se desfășurau metodic, începând cu case, poduri și subsoluri, străzi, parcuri și maidanele din localități și de lângă, continuând cu pădurile, câmpurile și apele de șes, urcând apoi pe coastele dealurilor până în vârful munților. Norii erau cercetați cu ultrasunete și raze X. Minierii după ce scotociseră minele până în adâncurile pământului le încuiaseră cu lacăte sub stricta supraveghere a forțelor de ordine. Râurile erau deviate și lacurile secate pentru a li se cerceta îndeaproape albiile și mâlul de pe fund. Rezultatele erau zero. Nimic. Conturile online erau verificate și supravegheate. Totul era trecut prin filtre, cântărit, măsurat, analizat. Înscrisurile și spectacole erau citite, recitite, revăzute, pentru a se vedea dacă nu ascundeau cumva vreun indiciu cât de mic despre unde s-ar putea găsi, pe unde ar putea umbla sau pe unde poposește. Era imposibil să fi dispărut așa, fără să lase nicio urmă, să nu mai fie, pur și simplu. Trebuia găsit doar. Trebuia menținută vigilența maximă pentru a fi detectat când va apărea sau pentru a-i găsi ascunzătoarea.

Agitația cuprinsese și lumea animalelor. Păsările de curte, porcii, caprele și caii era scoși din cotețe și din grajduri, care să fie răscolite și cercetate cu atenție. Animalele după ce erau observate, erau inventariate, însemnate cu inele la picior sau cu capse la ureche. Vacile erau despărțite de stăpâni și păstrate ordonat în câmpuri îngrădite și supravegheate, alimentate corespunzător cu furaje nevătămătoare atmosferei de pe câmp. Dar nici prin cotețe, nici prin grajduri, nici printre animale nu se găsise nimic. Absolut nimic. Nici un indiciu. Dispariția se produsese fără ca la început cineva să-și fi putut da seama. Dispăruse lent, puțin câte puțin, în fiecare zi ce se scurgea, până când evidența explodase dintr-o dată în fața tuturor. Unde e? Când s-a dus? Cum de s-a putut? Erau întrebările pe care și le puneau cu toții, oficiali și public larg.

– Tu l-ai văzut?

– L-am văzut. Îl știam de dinainte, dar nu credeam c-o să dispară.

– Și de ce a dispărut?

– De unde să știu? Habar nu am.

– De știut știi tu ceva, dar nu vrei să spui.

– Să spui ce?

– Să spui cum e, de ce-a plecat, unde s-a dus.

– Cum e, e greu de spus, că are diferite forme și poate fi oriunde.

– Așa, oriunde? Acuma unde e?

– Acuma nu mai e. Nu vezi că-l caută o lume-ntreagă?

Căutările nu avansau în nici un fel în descoperirea ciudatei și de neînțeles disparițiii. Minuțiozitatea și seriozitatea cu care se desfășurau căutările avuseseră ca rezultat descoperirea altor lucruri neurmărite și devenite banale, dacă nimeni nu le mai prețuia în nici un fel, dacă aproape că erau uitate, amintirea lor ținând mai mult de istorie, precum niște monede antice, sau alte obiecte de muzeu. Astfel se dăduse peste o seamă de cărți aruncate, de statui dărâmate, de bijuterii stricate, de vase din ceramică și din sticlă pline cu vinuri vechi și cu grâne, butoaie cu petrol, butelii cu gaze, straie și obiecte populare, instrumente muzicale și de scris, pantofi de balet sau balerini cum li se zicea pe vremea lor, în fine, o grămadă de obiecte devenite inutile, ce mai, o grămadă de gunoaie.

În lipsa unei cât de mici speranțe în găsirea obiectului sau subiectului dispărut, fiecare fiind liber să îl încadreze unde voia, în categoria pe care o credea cea mai potrivită, și datorită prelungirii peste măsură a căutărilor, lumea începuse să devină confuză, la fel ca și forțele de ordine, adică forțele oficiale însărcinate cu căutarea. Nu mai exista o unanimitate în ceea ce se căuta, mai bine zis se ajunsese la situația că fiecare căuta cam ceea ce credea el că lipsește. Ziarele, posturile de radio și de televiziune nu mai pomeneau nimic despre dispariție. Subiectul era perimat, devenise neinteresant, plictisitor, nu mai făcea nicio audiență. În această situație oficialitățile s-au găsit în situația neplăcută și incomodă de a considera căutările ca devenite lipsite de sens, pierzându-și interesul, iar scopul devenit imprecis, fără o definiție clară și exactă, și, de aceea, au hotărât suspendarea lor, a căutărilor, pe termen nelimitat, până la noi dispoziții. Trecuse astfel o bună perioadă de timp de când nimeni nu mai vorbea despre dispariție. Subiectul era perimat, uitat, îngropat. Până într-o zi când un ziar de provincie anunța printr-o mică notiță de pe ultima pagină că rezultatul căutărilor începute cu ani în urmă asupra dispariției misterioase ce alarmase toate forțele de ordine și întreaga opinie publică a fost încununat de succes, datorită unei întâmplări neașteptate așa după cum neașteptată se produsese și dispariția. A fost, în sfârșit, găsit. S-a găsit!

Cum așa, când, unde a fost găsit? De către cine?

De către un elev din clasele primare aflat în vacanță la bunici. L-a găsit săptămâna trecută. Știrea a întârziat să fie adusă la cunoștința publicului larg datorită faptului că descoperirea nu s-a bucurat de atenția cuvenită din partea bunicilor care au întârziat să informeze autoritățile locale, autorități care, neîncrezătoare, au declanșat o acțiune de verificare pentru a fi siguri că nu era vorba despre o înscenare sau despre vreun fals. După ce toate rezultatele cercetărilor dat pozitiv, confirmând veridicitatea descoperirii, autoritățile au informat masmedia cu indicația de a face cunoscută publicului larg știrea despre istorica descoperire, despre veridicitatea găsirii. Extraordinar! Și unde se zice că elevul respectiv a făcut descoperirea? Unde se ascundea ciudata dispariție? Se ascundea unde nimeni nu se aștepta, unde nimănui nu îi dăduse prin minte să o caute. Era în satul bunicilor, chiar în casa bunicilor, stătea uitată după ușă.

„It is complicated”: secretocrația…

Data: 29 iulie 2026 by Gheorghe Piperea

La Ankara, la summitul NATO, Dan Daniel – Nicușor, președinte încă în funcție al României, ne-a procopsit cu poziția de acționar al României în cadrul Defence, Security and Resilience Bank (DSRB), o bancă de… înarmare. Nu știm câte miliarde de dolari vom arunca pe fereastră ca să devenim acționari la o asemenea mândrețe de bancă – așa e în secretocrație, sunt lucruri pe care știm că nu le știm… Această bancă pentru înarmare pare a fi o invenție a actualului premier al Canadei, Mark Carney, fost guvernator al Băncii Angliei. În realitate, conceptul acestei bănci era enunțat deja în briefing – urile de la summit – urile NATO din 2019 (care se țineau pe vremea când Ursula von der Leyen, Merkel, Macron și Boris Johnson erau prietenii și partenerii de afaceri ai lui Putin) și era teoretizat deja în 2020 de Atlantic Council. Banca a fost înființată în 2025 și este condusă de atunci de Rob Murray, fost șef al inovației în cadrul NATO timp de 10 ani și fost ofițer însărcinat cu supravegherea și recunoașterea în cadrul armatei britanice, timp de 12 ani. Este și membru de rang înalt al Atlantic Council, precum și profesor la Universitatea John Hopkins… Foarte interesant este că, în decursul istoriei, au mai fost doar două asemenea bănci de înarmare: – War Finance Corporation (WFC) din Statele Unite, creată prin lege a Congresului la data de 5 aprilie 1918, în timpul Primului Război Mondial; a acordat împrumuturi corporațiilor din sectoarele de război și a funcționat până în 1939 (a fost lichidată cu doar doi ani înainte de intrarea SUA în cel de-al doilea război Mondial, unde SUA a folosit Reconstruction Finance Corporation și Federal Reserve pentru finanțarea efortului de război); – Reichsbank, sub patronajul lui Hjalmar Schacht, Hitler și regimul său nazist și-au finanțat masiv și în secret reînarmarea, eludând restricțiile Tratatului de la Versailles, care au urmat înfrângerii Germaniei în Primul Război Mondial. Această bancă pentru înarmare a fost construită și va fi consolidate cu capital public, adus de statele membre (așa cum am spus, fără vrerea și știința nostră, Dan ne-a făcut părtași și acționari la această bancă), dar va putea utiliza și capital privat. De exemplu, banii din fondurile de pensii sau din economiile bancare ale populației…

Această actuală bancă pentru înarmare este concepută cu scopul de a oferi împrumuturi accesibile guvernelor aliate, de a sprijini companiile de apărare și de a încuraja băncile private să investească mai mult în sector, pentru consolidarea bazei industriale de apărare și a rezilienței în fața amenințărilor actuale. Se zice că banca de înarmare ar corecta situația cauzată de „eșecurile de piață”: sectorul apărării este adesea evitat de investitori privați din cauza riscurilor, orizonturilor lungi și reglementărilor. În opinia promotorilor, precum se vede, războiul este o piață, un ring bursier, care aveau nevoie de o bancă pentru a nu mai eșua… Deși pare a fi o bancă ce își propune să finanțeze exclusiv războiul de apărare colectivă și prevenția războiului, în realitate astfel de bănci au virat frecvent către războiul de agresiune, mai ales că granița dintre apărare și agresiune, în condițiile contemporane ale războiului (care nu mai este doar militar, ci devine economic, psihologic, digital, hibrid etc.), este foarte subțire… Incitarea la sau pregătirea războiului de agresiune (inclusiv cu credite) este o crimă. Principiile de la Nürnberg și Carta ONU (mai precis, art. 2 alin. 4) interzic folosirea forței împotriva integrității teritoriale sau independenței politice a altui stat. Finanțarea cheltuielilor militare ale unui stat suveran nu este automat „incitare” sau pregătire a unui război de agresiune, mai ales că statele au dreptul la autoapărare (art. 51 din Carta ONU) și la alianțe defensive (ex. NATO), dar dacă o bancă știe și intenționează să faciliteze agresiunea militară ilegală, poate atrage asupra sa sancțiuni internaționale, blocări de active, procese civile sau (în cazuri extreme) acuzații de complicitate și favorizare. În practică, aplicarea acestui principiu este politică și inegală: dacă e vorba de puteri adverse NATO sau „state – problemă”, sancțiunile sunt drastice și imediate. Invers – „it is complicated”… Din nou, dară, în secretocrație sunt lucruri despre care știm că nu știm… Cert este că, dacă România avea nevoie de încă o gaură neagră în care să arunce niște miliarde, banca de înarmare este un bun prilej…

Numărul 787

Data: 29 iulie 2026 by Administrator

Descarcă PDF

Un țipăt: Ce ați făcut cu Europa noastră?

Data: 29 iulie 2026 by Petru Jipa

Într-o dimineață de toamnă, când liniștea pare să acopere străzile, o voce veche răsună totuși peste timp: „Ce ați făcut din Europa noastră?” Aceste cuvinte ale lui Stefan Zweig nu constituie doar o rememorare literară, ci o tăcere care strigă. Întrebarea nu aparține epocii interbelice… Ea urmărește pașii contemporaneității, cerând o evaluare sinceră fără scăpare. Pentru autorul volumului de memorii „Lumea de ieri” („Die Welt von Gestern”): Europa nu era un simplu contur pe hartă, ci un proiect uman născut din carte, de schimb și de deschidere către celălalt. Era spațiul în care gândirea filosofică întâlnea creația artistică, unde granițele funcționau ca porți de comunicare, nu ca obstacole definitive. Această Europă a suferit greu sub loviturile conflictelor mondiale, dar trăia încă în memoria intelectualilor ca un far. Astăzi, imaginea sa rămâne ca un tablou încadrat în vitrină: admirabil, dar separat de uzul zilnic. Privind spre prezent, observăm adesea fragmente din acel ideal, însă văzute șifonate de realitatea imediată. Revenirea unor mentalități naționaliste marchează din nou vecinătățile istorice. Dialogul intercultural devine uneori un monolog distant, iar prioritățile economice întunecă valorile comune. Nu mai sunt doar linii trase pe hârtie; nu mai sunt doar enunțuri în declarații oficiale; ci ziduri invizibile care ne separă în interiorul aceluiași spațiu în plină criză. Unitatea, promisă odinioară ca drum spre prosperitate, risca să se transforme într-un ansamblu birocratic, departe de inimile cetățenilor.

Critică nu reprezintă un punct final, ci o chemare la asumare. Europa nu se prăbușește dintr-o dată; ea se micșorează treptat, prin absența angajamentului activ al fiecăruia dintre noi. Fiecare inițiativă educațională transnațională, fiecare colaborare între cercetători, fiecare gest de a include diversități este o cărămidă. Tinerii care studiază în alte capitale, artiștii care expun dincolo de frontiere, comunitățile care protejează patrimoniul comun, aceștia păstrează viu motorul ideal Nu putem rescrie paginile arse, dar putem continua să scriem cele următoare. Așadar, întrebarea lansată de Marele scriitor nu cere reproșuri, ci reacții concrete. Ce am făcut din Europa noastră? Răspunsul nu se găsește doar în balanțele comerciale sau în buletinele de vot, ci în felul în care ne adresăm străinului din fața ușii, în clasă, în transportul public. Dacă lăsăm ca suspiciunea să înlocuiască solidaritatea, vom semna singuri actul de deces al unui vis secular. Dar dacă transformăm strigătul lui Zweig într-un semnal de alertă necesar, vom înțelege că Europa nu este un muzeu închis, ci un șantier în desfășurare. Cuvântul care va decide destinul acestui continent rămâne liber pe masa fiecăruia dintre noi.

Am deschis ușa unor străini în Europa noastră, apoi ei mi-au dat în cap. Lumea este ca o casă mare cu multe uși. O bătaie ușoară înseamnă de obicei că cineva are nevoie de ajutor. Fără ezitare, am strigat: „Intră!” Asta am crezut mereu. Dar de data aceasta, nu a existat niciun mulțumesc. În schimb, m-am confruntat brusc cu un adevăr dur. Înaintea mea stăteau străinii. Fețele lor exprimau suferință, vocile lor șopteau implorări. Am adus apă, m-am așezat lângă ei, dorind să le ofer alinare. Am crezut că mâna mea va fi o mantie caldă pentru sufletele reci. Dar în loc de căldură, a fost o împingere. În loc de cuvinte, a urmat o lovitură. Pentru o clipă, totul părea întunecat în fața ochilor mei, ca atunci când norii se adună strâns. Totul s-a legănat pentru scurt timp, ca o barcă în furtună. Intențiile bune sunt ca semințele într-o grădină. Dar fără o îngrijire atentă, buruienile cresc repede. Încrederea oarbă poate sângera, dar grija atentă vindecă. Nu învăț să uit capcana. Nu. Învăț să privesc înainte de a-mi deschide brațele. Bunătatea nu înseamnă să fii naiv. Înseamnă să-ți deschizi inima larg, dar să-ți păstrezi vederea ascuțită. Cicatricea se estompează cu timpul. Regula rămâne valabilă. Cei care vor să ajute trebuie să ia în considerare cine bate la ușă. Nu orice bătaie cere ajutor. Uneori necesită curaj. Continuă să deschizi ușa, dar fă-o cu o mintea limpede. Căci adevărata abilitate de a ajuta nu începe cu primul pas prin poartă, ci cu a doua respirație dinaintea ei. Rămâi cuminte. Rămâi vigilent. Și nu te lăsa luat prin surprindere.

Ce ați făcut cu Europa noastră, de ce o sacrificați pe altarul bunătății sau răutății? Gata, am țipat și poate țipătul meu o să fie auzit și de alte ființe care aplaudă. Eu țip, tu aplauzi, iar vorba unui poet de-al nostru: „Și moartea citește ziarul”. Să fie pace!

Un istoric interbelic uitat: Theodor Holban…

Data: 29 iulie 2026 by Ionuț Țene

 – întâlnirea românilor cu rutenii în teritoriile poloneze până în secolul XVI –

Theodor Holban a trăit între anii 1904–1990. S-a născut în comuna Coșcodeni, azi din Rep. Moldova. Istoricul a fost o figură de referință în istoriografia românească până în 1945, însă în perioada comunismului a intrat într-un con de umbră și ignorare instituțională. Este recunoscut de specialiști pentru cercetările sale meticuloase dedicate prezenței românești în spațiul polonez medieval și în epoca modernă timpurie. Prin studiile sale, a adus la lumină pagini mai puțin cunoscute ale istoriei noastre transfrontaliere. A obținut doctoratul în filologie și istorie la Varșovia, fiind de asemenea membru al Școlii Române din Paris, dar și asistent universitar la Iași, lector universitar la Varșovia, profesor secundar la București, laureat al Academiei Jagellone din Cracovia (1937). Cercetările s-au concentrat pe „păstorii valahi” și pe comunitățile românești stabilite la nord de Carpați între secolele XIV și XVII. Istoricul a reconstituit traseele transhumanței și valurile de așezare a românilor în regiuni istorice precum Pocuția, Galiția și Podolia. Holban a studiat aplicarea „dreptului valah” (ius valachicum) în satele poloneze, demonstrând cum aceste comunități și-au păstrat autonomia administrativă și tradițiile. Totodată, a documentat conviețuirea și asimilarea treptată a românilor în masele populației rutene și poloneze. Istoricul Th. Holban a adus contribuții majore în descifrarea și publicarea actelor din cancelariile medievale. În 1934, istoricul publică lucrarea „Acte politice slavone din epoca luptelor pentru tronul Moldovei după Alexandru cel Bun”. Acest volum aduce la lumină corespondența diplomatică și scrisorile fiilor lui Alexandru cel Bun (Iliaș și Ștefan), oferind detalii despre sprijinul sau presiunile venite din partea Regatului Poloniei. A publicat constant studii bazate pe descoperiri inedite, reunite mai târziu sub titlul ”Noi documente românești din arhivele polone și franceze” (publicate în mai multe părți în AIIAI între 1976 și 1982). În 1943, a publicat în revista „Viața Basarabiei” un studiu regional de referință: „Monografia județului Bălți”. Pe lângă datele etnogeografice, istoricul a inventariat și explicat aproape 200 de termeni regionali și unități frazeologice specifice zonei sale natale. Lucrările sale, publicate adesea sub semnătura Th. Holban în reviste de prestigiu precum „Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie A. D. Xenopol” din Iași, reprezintă și astăzi o bază documentară esențială pentru istorici. Prin rigoarea utilizării izvoarelor poloneze și ucrainene, Holban a demonstrat că istoria românilor nu s-a limitat la granițele politice tradiționale, ci a avut o puternică dimensiune europeană.

Dintre cărțile publicate în interbelic merită amintite „Ion Todd Armeanul”, „Documente românești din arhivele franceze”, „Emigrația în anii 1831-1848” sau „Henri de Valois en Pologne et les Roumains”. În 1978, istoricul a fost inclus în „Enciclopedia istoriografiei românești” coordonată de Ștefan Ștefănescu, deși era complet ignorat de instituțiile de resort. În 2004, la centenarul nașterii, istoricul Nicolae Cazacu i-a dedicat un studiu monografic. Prea puțin pentru un istoric așa de important, specializat pe relațiile româno-poloneze. Istoricul a fost un pionier al studiilor despre valahii gorali din Munții Tatra.

În mai 1930, Th. Holban a publicat o sinteză documentară, lingvistică și etnografică asupra prezenței românilor (valahilor) pe teritoriile poloneze istorice până în secolul XVI: „Românii în teritoriul polonez până în sec. XVI”. (Holban, Th., Romanii pe teritoriul polonez…, ASSLI, An.37, Nr.3-4, 1930, p.238-243.pdf) Era un subiect inedit pentru istoriografia română a acelor vremi. Folosind izvoare medievale, toponimie și elemente lexicale, Holban argumentează existența unor colonii și comunități pastorale românești în zone precum Podhale, Tatra, Beskizi și în centre din jurul Przemyśl, Sanok, Sambor ori Lwów. Interesant că istoricul român scria despre valahii din Tatra în perioada când marele istoric polonez Ludwik Wyrostek publica o carte despre originele maramureșene – și despre stema Sas – ale nobilimii poloneze din sudul regatului medieval. Istoricul pomenește pe cneazul de Kiev care a folosit mercenari valahi pentru a se apăra de trupele poloneze care atacau orașul în secolul XI, iar românii din zona Bug și Don erau menționați ca bolohoveni în secolul XII. Aceste contribuții documentare aduse de Holban aruncă o lumină nouă asupra colonizărilor românești din Galiția pustiită de populație în secolul XII. Întrebarea privind prezența populațiilor românești în nordul și nord‑vestul arealului carpato‑danubian a fost abordată episodic în literatura istorică. Th. Holban oferă în articolul său o sinteză menită să conecteze martori documentari și date lingvistice/etnografice care indică prezența valahilor în spațiile ce corespund astăzi sudului Poloniei. Analiza lui pleacă de la izvoare medievale și se sprijină pe observații toponimice și lexicale pentru a arăta continuitatea unor elemente ce pot fi interpretate ca urme ale colonizărilor valaho‑române. Holban se bazează în principal pe documente medievale — cronici, acte diplomatice și înscrisuri din secolele XII–XIV — care atestă prezența unor grupuri denumite valahi sau români în teritoriile din jurul Carpaților de nord. El susține că procesele de stabilire și adaptare a coloniștilor se întind până în secolul XVI, moment în care influențele lingvistice și etnice încep să se estompeze prin procese de asimilare și deznaționalizare. În notele sale (pp. 238–243), Holban citează mențiuni documentare din 1153, 1166, 1210 și perioade ulterioare care marchează prezențe rurale și pastorale. Holban identifică ca zone‑cheie Podhale (regiunea de sub Tatra), părți din Beskizi și alte regiuni montane sau submontane din sudul Poloniei istorice (inclusiv areale din jurul Przemyśl, Sanok, Sambor, Lwów). El atrage atenția asupra drumurilor pastorale tradiționale (Dunajec, Poprad, Skawa, Raba) și asupra faptului că transhumanța montană favoriza stabilirea temporară sau permanentă a coloniștilor valahi în aceste arii. Potrivit lui Holban, toponimia locală și numele unor așezări păstrează urme care pot fi puse în legătură cu origini românești (pp. 239–241).

O componentă centrală a analizei este dreptul valah (ius valachicum) — un regim juridic specific acordat coloniștilor pastorali care le garanta anumite libertăți și obligații. Acest drept era specific locuitorilor de origine românească. Holban descrie figura cneazului sau a „cnezatului” ca autoritate locală a coloniștilor și reține caracterul relativ autonom al acestor comunități: mobilitatea pastorală, plata unor redevențe specifice și posibilitatea trecerii de la un stăpân la altul. Astfel de norme juridice, întâlnite în izvoare, atestă o integrare formală, dar nu uniformă, a coloniștilor valahi în structurile regionale (pp. 241–243). Holban pune mare preț și pe materialul lingvistic, a păstrări fonetice, grupuri de sunete și termeni locali care, în opinia sa, indică influență sau substrat românesc. Exemplifică cu termeni pastorali, denumiri de haine (pantaloni valahi), nume de animale sau toponime care apar în documente medievale (ex.: forme atestate în 1153, 1210, 1166) și care se regăsesc în limbajul regiunilor studiate. Aceste argumente onomastice și lexicale sunt folosite ca probe indirecte ale persistenței unor comunități românești în epoca medievală timpurie și în Evul Mediu (pp. 240–243).

Potrivit lui Holban, modul predominant de viață al acestor coloniști era păstoritul montan și transhumanța. Rețeaua traseelor pastorale, existența unor infrastructuri sezonale de păstorit și continuitatea unor obiceiuri și termeni gospodărești constituie elemente care sprijină ideea unei prezențe stabile, nu doar tranzitorii. Holban subliniază că stabilirea pe termen lung a fost facilitată și de acordarea unor drepturi speciale și de necesitatea utilizării pășunilor alpine comune (p. 240). Documentele citate de Holban arată o varietate de relații între coloniștii valahi și puterile regionale: de la cooperare și integrare, la conflicte sau raiduri. Unele surse menționează sprijin militar sau alianțe, altele reglementări privind atribuțiile și taxele coloniștilor. Această dinamică reflectă rolul ambivalent al populațiilor mobile sau semi‑sedentarizate într‑un mediu politic fragmentat. Analiza lui Holban este valoroasă prin abordarea interdisciplinară: combinarea surselor scrise cu date lingvistice și etnografice oferă o imagine complexă a fenomenului colonizării valaho‑române în nordul Carpaților. Totuși, concluziile bazate pe corespondențe lexicale sau toponimice rămân sensibile la interpretări alternative (împrumuturi lingvistice, convergențe regionale). Pentru o confirmare solidă ar fi utile azi noi date arheologice, studii onomastice sistematice și comparate, precum și lucrări care să integreze cercetările mai recente în istoria contactelor interculturale din Bazinul Carpatic.

Th. Holban propune totuși o ipoteză plauzibilă și confirmată științific: prezența românilor/valahilor în anumite regiuni ale Poloniei istorice până în secolul XVI este atestabilă printr‑un set convergent de dovezi documentare, lingvistice și etnografice. Studiul său rămâne o referință utilă pentru cei care investighează mobilitățile pastorale, formarea comunităților montane și relațiile medievale dintre popoarele carpato‑danubiene și regiunile nordice. Holban sugerează o colonizare prin transhumanță a Munților Tatra. Caracteristici fonetice şi morfologice românești se găsesc la valahii gorali. Grupuri consonantice şi rotacism specifice limbii române apar în forme precum bryndza, budza, dzia(ł) şi grupul kr păstrat în k’rag (cf. rom. chiag), semn că anumite structuri fonetice româneşti au rezistat în lexicul local (p.242). Articolul hotărât postpus, cu forme cu articol final -l conservat în nume proprii: Wakul, Ursul, Mikul, Tatul, Turkul, Stancul, Kotul. Trăsături specifice românești sunt diminutivele şi formele populare, cu variante onomastice precum Petrel, Cristanel, Stancel, Kosel, Cristel, Ditel, Tunkel care arată procese de formare diminutivală şi adaptare fonetică. Termeni atestaţi în documente medievale ca Choloszino/Choloszine, Holosice sau alte forme din Podhale reflectă transparenţa unei origini româneşti a unor toponime şi sustin continuitatea etnică/lingvistică (pp.241–243). Tototdată sunt aminintite împrumuturi lexicale şi termeni materiali cum ar fi expresii ca „pantaloni de lână” (pantaloni valahi) sunt menţionate în surse ca parte a lexicului transpus în documentele locale. Termeni etnici sau denotări locale în cuvinte precum Trąbki, tromba, fluier apar ca etnonime sau denumiri folosite de populaţie, indicând contacte culturale şi lexicalizare regională (p.243). Holban citează menţiuni medievale care atestă comunităţi sau toponime de origine românească: „Iar în 1165 se aminteşte precis despre ei pe la hotarele Galiției” (p.238). În 1153 „aflăm în documente un sat cu numele de Holosice…”, iar în 1210 apare ca Choloszino (p.240–241). El semnalează şi un nume din 1166, Skotniki, interpretat în context românesc, precum şi un act din 1348 care explică termenul scotnica/ scotnikă legat de „a scoate animalul la păscut” (pp.241–242). Datele prezentate de Th. Holban arată că prezenţa românilor în zonele nordice ale fostului spaţiu polonez a lăsat urme lingvistice vizibile atât în toponimie, cât şi în lexic şi structuri fonetico-morfologice. Exemplele de mai sus conturează un tablou al adaptării şi conservării elementelor româneşti în contexte lingvistice străine, util pentru studiile de dialectologie şi istorie culturală.

Ideile sus-menționate, istoricul Th. Holban le reia într-un studiu din 1933, „Întâlnirea românilor cu rutenii”, în colecția „Românii pe teritoriul polonez”, care este unul de pionierat în istoriografia română pe această temă (Holban, Th., Românii pe teritoriul polonez până în sec. XVI (II), ASSLI, An. 40, Nr. 1–2, 1933, p. 41–47). Istoricul revine cu tema legăturilor dintre români și slavi și pune în lumină o prezență românească în regiunile montane ale Poloniei medievale, analizând modul în care aceasta s‑a reflectat în toponimie, în documente diplomatice și în observații etnografice. Pornind de la izvoare variate — diplome, acte locale, cronici și studii etnografice și lingvistice — autorul reconstruiește o imagine a coloniilor pastorale „vlahice” și a interacțiunii lor cu populațiile rute/poloneze până în secolul XVI (pp. 124–130). Despre valahii gorali a mai scris botanistul clujean Alexandru Borza, care se mira, în 1928, de existența unei comunități cu origini române uitate în Polonia. Holban adoptă în stilul Școlii Analelor o metodă interdisciplinară: compară probe onomastice (toponime și antroponime), dovezi documentare și mărturii etnografice. El recurge la lucrările cercetătorilor contemporani (Malinowski, Potkański, Adam Fischer, Kubijowicz etc.) și la colecții de documente diplomatice (ex.: Kodex Diplomaticzny Małopolski) pentru a susține interpretările sale (pp. 124–125). Această abordare permite conectarea probelor lingvistice (nume de locuri și termeni legați de păstorit) cu atestări scrise despre așezări și drepturi ale „vlahilor”. Holban identifică concentrații de urme românești în Podhale și în zonele muntoase din jurul Tatra și cursului superior al Popradului și al Vistulei: Sącz (Sonc), Muszyna, Poprad, Tatra, valea Luncii, părți din Beskidi, Gorlice, Wadowice și Myślenice (pp. 125–127). El notează că unele sate și micro-toponime păstrează forme care sugerează origini românești (de ex. Lopuszna/Lapsza/Leapșa?), iar anumite așezări din nordul și nord‑vestul zonei montane par a fi fost colonii pastorale românești atestate încă din secolele XIV–XV (pp. 127–129, note 1–7). Holban subliniază că românii din aceste regiuni erau în mare parte colonii pastorale; practica transhumanței era forma principală de subzistență. Stânele și pășunile montane, circulațiile sezoniere între văi și munte și ocupațiile legate de creșterea animalelor le diferențiau de locuitorii de câmpie și contribuiau la păstrarea identității culturale în mediul montan (pp. 126–128). Autorul remarcă că astfel de comunități pot rămâne mai mult timp distincte, influențând toponimia și conservând termeni specifici în limbajul local.

Un punct forte al analizei este studiul toponimelor și termenilor locali. Holban notează prezența formelor lexicale atribuite etimologic românilor în limba locală (de ex. forme asociate cu „valah”, Lapsa/Lopsza, diverse forme din Podhale: Cholozsine, Cholozsno etc.) și consideră că aceste nume sunt greu explicabile exclusiv prin surse slave sau germane (pp. 128–130). Autorul folosește observații filologice și etimologice preluate din lucrările menționate pentru a demonstra persistența elementului românesc în nomenclatura locală. Holban citează documente care atestă prezența „vlahilor” și drepturile lor, cum ar fi mențiuni de sate cu locuitori valahi, acte de donație/întemeiere și consemnări care indică prezența românilor în anumite secole (pp. 126–129). El folosește codexuri diplomatice și fragmente din cronici locale pentru a arăta că românii au fost recunoscuți ca grup distinct în anumite acte administrative, beneficiind uneori de privilegii ori de recunoaștere a drepturilor. Autorul discută natura relației dintre români și rutenii/polonezii locali ca una de coexistență cu influențe reciproce: elementele românești persistă în mediul montan și pastorit, iar în unele regiuni are loc o suprapunere a trăsăturilor culturale. Holban nu susține o separare etnică absolută, evidențiind în schimb procese de integrare, hibridizare lingvistică și păstrare selectivă a obiceiurilor — în special acolo unde mijloacele de subzistență (pășunatul) favorizau mobilitatea și izolare.

Printre exemplele citate se regăsesc sate sau denumiri în jurul Gorlice, Wadowice, Myślenice, Poprad și Podhale, unde izvoarele și probele toponimice arată urme ale prezenței vlahilor. Holban își sprijină afirmațiile pe observații din lucrările lui Malinowski, Potkański și Adam Fischer, dar și pe documente diplomatice. Holban concluzionează în ambele sale studii că există suficiente indicii — onomastice, documentare și etnografice — pentru a susține contribuția românească în anumite părți ale Poloniei medievale până în secolul al XVI‑lea. Această prezență s‑a manifestat în principal sub forma coloniilor pastorale („vlahi”), care au influențat topografia culturală și lingvistică a regiunii montane (pp. 129–130). Studiul subliniază importanța integrării probelor lingvistice cu cele documentare pentru a detecta prezențe etnice mai puțin evidente în sursele politice centrale. Într-un document din 1303 este menționată localitatea Trąbki în voievodatul Sandomiului, interpretat ca legat de termenul românesc tromba/fluier (p.243).. Autorul menționează document de la 1348 pentru demonstrarea prezenţei valahilor/românilor şi pentru explicarea unor termeni românești: „pro pelendo grege qui vulgariciter scotnica dicitur”). Aceste documente relevate fac referinţe generale la valahi/români ca mercenari, păstori şi colonişti în Galiția răsăriteană şi la est de Carpaţi (p.238–239). Istoricul identifică sate din secolul XIII denumite Klag (Krag), Albina, Lucescu, cu certe origini lingvistice românești. De altfel autorul sublinia la 1934 că și „azi locuitorii munteni se numesc valahi”. (p. 128). Th. Holban este, din păcate, un istoric prea puțin cunoscut în prezent. Dar trebuie să subliniem că este un precursor al cercetărilor moderne despre trecutul românesc al păstorilor valahi de pe coamele Carpaților. Din păcate, istoricul a rămas un nume puțin mediatizat în perioada postbelică. Th. Holban este recunoscut astăzi de medieviști ca un pionier al studiilor de slavistică aplicate istoriei naționale. Rigorile sale paleografice și munca depusă în arhivele din Varșovia, Cracovia și Paris au îmbogățit colecțiile de documente care definesc relațiile timpurii dintre Moldova, Țara Românească și Coroana Polonă. Importanța studiilor sale despre relațiile româno-poloneze în Evul Mediu și referirea la vlahii din Tatra sunt recunoscute astăzi de noul val de istorici români specializați în originea românească a goralilor valahi din sudul Poloniei.

Valorile perene ale omului

Data: 28 iulie 2026 by Alex. Bochiș Borșanu

– arhitectura nevăzută a existenței umane –

De-a lungul istoriei, omenirea a cunoscut transformări spectaculoase. Imperii au apărut și au dispărut, ideologii s-au succedat cu repeziciune, iar progresul științific și tehnologic a schimbat profund modul de viață al oamenilor. Totuși, dincolo de această continuă schimbare, există câteva valori fundamentale care au rămas neclintite, asemenea unor stele călăuzitoare pe bolta existenței. Ele nu aparțin unei epoci, unei religii sau unui popor anume, ci întregii umanități. Sunt valorile perene – acele repere morale și spirituale fără de care omul și societatea și-ar pierde sensul. În jurul lor s-au construit marile religii, marile sisteme filozofice, codurile juridice și operele de artă care au traversat veacurile. Atunci când au fost respectate, civilizațiile au înflorit; când au fost ignorate sau răstălmăcite, au urmat conflicte, dictaturi și decădere morală. Între toate aceste valori, un prim loc îl ocupă adevărul. Adevărul reprezintă temelia oricărei cunoașteri autentice. Fără el, nici știința, nici justiția, nici educația și nici relațiile dintre oameni nu pot exista în mod sănătos. El înseamnă conformitatea cu realitatea, dar și onestitatea intelectuală de a accepta faptele chiar și atunci când ele contrazic propriile convingeri sau interese. Încă din Antichitate, filozofii au căutat adevărul ca pe binele suprem al spiritului. Socrate preferă să moară decât să renunțe la ceea ce considera adevărat, iar Platon vedea în adevăr lumina care scoate omul din întunericul ignoranței. În lumea contemporană, dominată de propagandă, manipulare și avalanșa informațiilor, căutarea și găsirea adevărului devine poate mai dificilă ca oricând. Tocmai de aceea, discernământul, promovarea spiritului critic și responsabilitatea intelectuală sunt virtuți indispensabile. Din adevăr izvorăște încrederea. O societate în care adevărul este respectat poate construi instituții solide, relații stabile și un climat al respectului reciproc. Minciuna poate aduce avantaje de moment, dar pe termen lung distruge caracterul individului și credibilitatea comunității. La fel de fundamental este binele. Binele reprezintă expresia morală a umanității. El se manifestă prin compasiune, altruism, generozitate și disponibilitatea de a veni în sprijinul celui aflat în nevoie. Nu întâmplător toate marile religii și doctrine etice au formulat, sub diferite forme, aceeași regulă de aur: să nu faci altuia ceea ce nu ai dori să ți se facă ție și, mai mult decât atât, să faci bine ori de câte ori ai posibilitatea.

Binele nu este întotdeauna spectaculos. De cele mai multe ori el se manifestă prin gesturi simple: o mână întinsă, un cuvânt de încurajare, o faptă discretă făcută fără a aștepta răsplată. Tocmai aceste gesturi alcătuiesc țesătura morală a unei societăți. Există o putere tăcută a binelui. El nu produce zgomot și nu caută gloria, însă schimbă destine, vindecă răni sufletești și creează solidaritate. Răul poate impresiona prin forță și violență, dar binele este cel care construiește și dăinuie. Alături de adevăr și bine se află frumosul. Frumosul nu este un simplu ornament al existenței, ci o necesitate a spiritului. El se regăsește în natură, în muzică, în literatură, în arhitectură, în gesturile nobile și chiar în caracterul unui om. Frumosul educă sensibilitatea, rafinează sufletul și îl apropie pe om de armonia universului. Civilizațiile au lăsat posterității nu doar monumente de piatră, ci și capodopere artistice care continuă să emoționeze după sute sau chiar mii de ani. O catedrală gotică, o simfonie de Beethoven, sculpturile lui Brâncuși sau versurile lui Eminescu demonstrează că frumosul depășește limitele timpului.

Dar există și un frumos moral. El se vede în noblețea unui caracter, în modestia celui puternic, în curajul celui care își asumă adevărul și în eleganța sufletească a omului care respectă demnitatea semenilor săi. Acolo unde frumusețea exterioară este trecătoare, frumusețea interioară poate deveni nemuritoare. Poate cea mai profundă dintre toate valorile este iubirea. Iubirea reprezintă forța care unește oamenii și conferă existenței sens. Iubirea nu se reduce la sentimentul dintre două persoane; ea cuprinde dragostea față de familie, prietenie, respectul pentru părinți, devotamentul față de copii, atașamentul față de patrie și iubirea pentru întreaga umanitate. Din iubire se nasc sacrificiul, iertarea, răbdarea și speranța. Omul care iubește autentic nu urmărește doar propriul interes, ci binele celuilalt. În această capacitate de a ieși din sine și de a se dărui se află una dintre cele mai înalte expresii ale condiției umane. Numeroși gânditori au afirmat că iubirea este cea mai mare putere creatoare din univers. Ea poate învinge ura, poate reconstrui comunități distruse și poate reda sens unor vieți aflate în pragul disperării. O lume lipsită de iubire ar deveni rece, mecanică și lipsită de umanitate.

Dacă aceste patru valori reprezintă fundamentul existenței, următoarele patru constituie arhitectura morală a societății. Prima dintre ele este libertatea. Libertatea reprezintă dreptul fiecărui om de a gândi, de a vorbi și de a acționa potrivit propriei conștiințe. Ea a inspirat revoluții, constituții și lupte pentru emancipare. Totuși, adevărata libertate nu înseamnă absența oricărei limite. Libertatea autentică presupune responsabilitate. Ea încetează acolo unde începe încălcarea drepturilor și libertăților celorlalți. O societate în care fiecare ar face exclusiv ceea ce dorește s-ar transforma rapid într-un haos. De aceea, libertatea și responsabilitatea sunt două fețe ale aceleiași monede. Omul cu adevărat liber nu este acela care își satisface orice impuls, ci acela care își stăpânește propriile patimi și își asumă consecințele faptelor sale. O altă valoare indispensabilă este dreptatea. Dreptatea reprezintă echilibrul moral al societății. Ea oferă fiecăruia ceea ce i se cuvine și garantează egalitatea în fața legii. Fără dreptate, puterea devine abuz, iar legea se transformă într-un instrument al arbitrariului. Încă din Roma antică, dreptatea era definită ca voința permanentă de a da fiecăruia dreptul său. Această definiție și-a păstrat actualitatea până în zilele noastre. O justiție independentă și imparțială reprezintă unul dintre pilonii oricărei democrații autentice. Dar dreptatea nu aparține doar tribunalelor. Ea începe în familie, în școală, la locul de muncă și în fiecare decizie cotidiană prin care alegem să fim corecți sau nedrepți.

Strâns legată de dreptate este demnitatea. Demnitatea exprimă valoarea intrinsecă a fiecărei ființe umane. Ea nu depinde de avere, funcție, origine socială sau nivel de educație. Omul are demnitate prin simplul fapt că este om. Respectarea demnității constituie fundamentul drepturilor omului și al civilizației moderne. Atunci când demnitatea este călcată în picioare, apar discriminarea, umilința, violența și totalitarismul. Există însă și o dimensiune interioară a demnității. Ea înseamnă respect de sine, verticalitate morală și refuzul compromisurilor care degradează caracterul. Demnitatea îi permite omului să rămână fidel propriilor principii chiar și în condiții dificile.

În sfârșit, această arhitectură morală este desăvârșită de onoare, numită pe bună dreptate adevărul moral. Onoarea reprezintă concordanța dintre ceea ce gândim, ceea ce spunem și ceea ce facem. Ea înseamnă integritate, loialitate și respectarea cuvântului dat. În trecut, onoarea constituia una dintre cele mai prețuite virtuți ale cavalerilor, militarilor, magistraților și oamenilor de stat. Astăzi, deși termenul este rostit mai rar, valoarea sa rămâne aceeași. Reputația poate fi oferită de ceilalți, însă onoarea este construită exclusiv prin propriile fapte. Ea nu poate fi cumpărată și nici impusă prin autoritate. Se câștigă greu și se pierde ușor. Un om onorabil inspiră încredere, iar încrederea reprezintă cimentul relațiilor sociale. Fără oameni de onoare, contractele devin simple hârtii, promisiunile devin vorbe goale, iar instituțiile își pierd credibilitatea. Privite împreună, aceste opt valori alcătuiesc o adevărată hartă morală a existenței umane. Adevărul luminează mintea, binele modelează caracterul, frumosul înnobilează sufletul, iar iubirea unește oamenii. Libertatea permite dezvoltarea persoanei, dreptatea asigură echilibrul social, demnitatea protejează valoarea fiecărei ființe umane, iar onoarea garantează credibilitatea și integritatea vieții publice și private.

Lumea viitorului va fi, fără îndoială, dominată de inteligența artificială, automatizare și descoperiri tehnologice greu de imaginat astăzi. Dar nici cea mai sofisticată tehnologie nu va putea înlocui aceste valori. Ele nu sunt produse ale progresului, ci condiții ale umanității însăși. Civilizațiile nu supraviețuiesc prin bogăție sau prin forță militară, ci prin fidelitatea față de valorile care le-au întemeiat. Atât timp cât omul va continua să caute adevărul, să facă binele, să admire frumosul, să iubească, să apere libertatea, să înfăptuiască dreptatea, să-și păstreze demnitatea și onoarea, speranța într-o lume mai dreaptă și mai luminoasă va rămâne vie. În aceste valori se află, de fapt, adevărata măsură a omului și moștenirea cea mai prețioasă pe care fiecare generație este datoare să o lase celei care vine.

Ulise a’ lui Nolan…

Data: 28 iulie 2026 by Cristian Vasiliu

După Ulise al lui Homer și Ulise al lui J. Joyce, de ce nu ar exista și un Ulise a’ lui Nolan?!… Pentru prima dată, totul – sau aproape totul – devine despre Regizor și despre viziunea sa, despre alegerile sale, despre curajul său, nu despre opera sa sau despre artă în general. În fond, aceasta este postmodernitatea și nici măcar nu ne putem supăra fără a ne ridica împotriva spiritului epocii. Nou, interpretare, intertextualizare. Regizorul-artist este în prim-plan, iar textul – un simplu pretext. Despre Homer nici nu mai poate fi vorba. Pentru a înțelege mesajul – dacă există vreunul -, ochii și urechile sunt îndreptate, în primul rând, nu către text sau către autorul său inițial, ci către marele Regizor. Și astfel, succesul este asigurat de trecerea pe care acesta o are într-un mediu amorf al intersubiectivității, nu de valoarea intrinsecă a filmului. Și critica negativă, și cea pozitivă îi fac bine în aceeași măsură, pentru că astfel se lărgește masa spectatorilor; dacă aceștia sunt extaziați – foarte bine, dacă sunt indignați – și mai bine. Nu valoarea duce la faimă, ci faima la valoare. Toate comentariile – și am parcurs destul de multe, în toate registrele posibile: de la nepăsare la golănie, de la admirație la dezgust, de la superficialitate la profunzime! – rămân captive în peliculă, iar aceasta este o realizare în sine. Unii – cu un soi de naivitate – se întreabă de ce Elena este neagră, de ce Sinon este jucat de un actor transgender cu trăsături de copil de 12 ani, de ce Agamemnon – cu coiful lui negru, strălucitor, și cu purtarea sa de robot – pare un Darth Vader de pe Temu, de ce actorul care îl joacă pe Ulise pare el însuși rătăcit și nesigur de propria identitate, ca un Jason Bourne amnezic, sau de ce bardul de la curtea Itacăi este un negru care spune povestea Troiei pe ritmuri de rap.

Alții trec într-un registru mai înalt și sunt nemulțumiți de ideile politice, sociale și culturale transmise în repetate rânduri în film, fără vreo jenă în fața pericolului anacronismului, irelevanței și absurdității. În câteva locuri, actorii discută cu seriozitate despre căderea propriei civilizații – pe care, corect, o numesc civilizația Epocii Bronzului -, deși „civilizație” și „cultură” sunt cuvinte puse în circulație cu acest înțeles abia începând cu secolul al XVIII-lea, spre deplina satisfacție a conservatorilor.

Feminismul nu iartă nici el: Circe ține un discurs militant, coborât parcă direct din Simone de Beauvoir, în timp ce „îi face” pe tovarășii lui Ulise – literalmente și metaforic – porci; nimfa Calipso, posesivă și erotomană – a lui Homer -, este înlocuită cu o nimfă Calipso altruistă și afectuoasă – a lui Nolan -, iar Penelopa se dovedește a avea, din perspectivă progresistă, un apetit sănătos pentru putere, punându-l la punct pe Telemah atunci când acesta pare că vrea să îi iasă de sub tutelă, cum îi stă bine unei adevărate „mame devoratoare” a secolului XXI. (Comentariu personal pentru cei care au văzut deja filmul: oare de ce mi se pare că Telemah nu pleacă neapărat în căutarea tatălui său, ci mai degrabă fuge de maică-sa?!). Corectitudinea politică este reprezentată atât de ostentativ și de neechivoc, încât nici măcar nu mai merită menționată: zei și muritori – negri, asiatici, indieni… În fine, mai sunt și cei care par preocupați în mod direct de arta cinematografică. De ce cetatea Itacăi pare mai degrabă o ruină uitată de vreme, așezată pe o stâncă deasupra mării? De ce Troia pare o construcție din butaforie ieftină? De ce filtrele folosite fac ca Mediterana să semene mai degrabă cu Marea Nordului, iar Ulise și tovarășii săi – cu niște vikingi autentici, adunați din toate colțurile lumii? (Tentația este uneori prea mare!)

Cum de s-a ajuns, după toată literatura greacă și după tradiția post-dantescă, la reprezentarea Iadului sub forma unei autostrăzi largi, pe care bitumul nu a avut încă timp să se întărească? De ce trec actorii de la recitarea unor platitudini la discursuri politice, aparent profunde, cu atâta lejeritate? Și ce este cu zgomotul continuu care îți inflamează creierul? Cadrele, culorile și sunetul te duc cu gândul mai degrabă la ideea de experiment decât la aceea de epopee… Și totuși: povestea? Și aici părerile sunt împărțite! Canonul ridică ștacheta destul de sus, dar cred că tocmai confruntarea cu această ștachetă poate fi salvatoare. Chiar și curajul unei asemenea întreprinderi este de apreciat. Din povestea lui Ulise pot fi extrase noi niveluri de interpretare, reformatoare chiar și pentru modernitatea obișnuită cu orice. Nu că Nolan ar fi făcut acest lucru! Eu însumi îmi închipui un Ulise modern, a cărui rătăcire este una mai degrabă psihologică, provocată de traumele războiului; un Ulise care coboară în infernul plăcerilor, al drogurilor și al crimelor de tot felul; un Ulise pentru care familia și casa sunt un far călăuzitor.

Să nu uităm că întreaga cultură a Renașterii a pornit de la inițiativa de a recupera cultura greco-romană prin spiritul proaspăt al creștinătății. Prin urmare, poate fi salutată reîntâlnirea cu trecutul, oricât de forțată și de kitsch-oasă, oricât de lipsită de pietate ar fi. Este, în primul rând, o recunoaștere a existenței acelui trecut; și, în fond, astfel pot fi reînnoite și salvate culturile. Chiar și cultura noastră a noului perpetuu, a progresului ca valoare, a siliciului… Totuși, acest Ulise a’ lui Nolan nu este, din păcate, doar a’ lui Nolan! În el nu se regăsesc doar viziunea și talentul lui Nolan, ci – sunt convins! – și constrângerile, și lașitățile sale. Ulise este asumat de Nolan, însă Ulise al lui Nolan este și Ulise al factorilor de decizie de la Oscar, este și Ulise al celor care au finanțat filmul, este și Ulise al celor care îl vizionează și îl critică cu atâta pasiune. Este Ulise al tuturor celor care l-au influențat pe Nolan.

Cred că filmul respectă în mod deliberat cotele de reprezentare cerute pentru a se putea califica la premiile Oscar, din rațiuni practice, nu ideologice; cred că limitările de buget și-au spus, pe alocuri, cuvântul, și producția a avut de suferit, și cred că alegerea unui anumit public-țintă a impus simplificări ale dialogului și ale poveștii și nu vreo nouă sensibilitate artistică trezită de intersecția cu operele canonice al culturii occidentale. Nu este vorba despre curaj, ci despre conformism. Iar acest lucru este mai dezamăgitor decât dacă Ulise ar fi fost un fel de manifest. Abia această constatare decade filmul din sfera valorii și clarifică așa-numitele „controverse” din jurul său. Ulise al lui Nolan este, de fapt, un Ulise al subculturii postmoderne.

Și poate că este puțin și al lui Homer. Puțin. Prea puțin pentru a conta și suficient pentru a menționa acest fapt… Dacă trebuie văzut?! Dacă ați ajuns la finalul articolului – probabil că nu!…

Trădarea la români – eseu istoric comparativ

Data: 28 iulie 2026 by Alexandru Florin Țene

Trădarea este una dintre constantele istoriei universale. Ea nu reprezintă o caracteristică specifică unui popor, ci o manifestare a naturii umane în raport cu puterea, interesele materiale, supraviețuirea politică sau ambițiile personale. Totuși, în conștiința istorică românească, tema trădării ocupă un loc aparte, fiind invocată frecvent pentru a explica înfrângeri militare, pierderea independenței, eșecuri politice sau fracturi sociale. De la cronici medievale până la literatura contemporană, românii și-au construit adesea propria memorie colectivă în jurul figurii trădătorului. O analiză comparativă demonstrează însă că frecvența trădărilor din istoria românilor nu este mai mare decât în cazul altor popoare europene. Diferența constă mai degrabă în dimensiunea geopolitică a spațiului românesc, aflat permanent între imperii, unde consecințele unei trădări deveneau adesea dramatice pentru întreaga comunitate.

Din Antichitate până în prezent, istoria Europei este presărată cu acte de trădare. În Grecia antică, Alcibiade și-a schimbat succesiv taberele între Atena, Sparta și Persia. În Imperiul Roman, asasinatele împăraților reprezentau aproape o regulă politică. Celebrul asasinat al lui Iulius Caesar, în care Brutus și Cassius au participat împotriva propriului binefăcător, a devenit simbolul universal al trădării. În Evul Mediu occidental, nobilii francezi, englezi sau germani își schimbau deseori fidelitatea în funcție de interesele feudale.

Prin urmare, trădarea nu este o excepție românească, ci una europeană. Specificul spațiului românesc. Țările Române au fost situate la intersecția intereselor a patru mari puteri: Imperiul Otoman; Regatul Ungariei, apoi Imperiul Habsburgic; Polonia; Rusia. Domnitorii români trebuiau să supraviețuiască într-un permanent joc diplomatic. În asemenea condiții, boierimea devenea principalul factor de instabilitate. Spre deosebire de Franța sau Anglia, unde monarhia a reușit relativ devreme să limiteze autonomia marilor nobili, în Moldova și Țara Românească boierii păstrau o putere foarte mare. De aici rezultă numeroase comploturi.

Trădările din Evul Mediu românesc: Mircea cel Bătrân. Domnia sa a fost marcată de opoziția unor grupări boierești care preferau înțelegerea cu otomanii. Nu era vorba întotdeauna despre lipsă de patriotism, ci despre interese economice și dorința conservării privilegiilor; Vlad Țepeș. Imaginea sa este legată tocmai de lupta împotriva boierilor considerați trădători. Execuțiile de la Târgoviște și Poenari aveau un caracter politic: consolidarea autorității centrale; Ștefan cel Mare. A înfruntat repetate comploturi boierești. Cronica lui Grigore Ureche amintește conflictele dintre domn și marii boieri, dintre care unii întrețineau legături cu Polonia sau Ungaria; Mihai Viteazul. Moartea sa simbolizează una dintre cele mai dramatice combinații dintre trădarea internă și interesele externe. O parte dintre boieri i-au retras sprijinul, iar generalul imperial Giorgio Basta a acceptat eliminarea voievodului. Nu doar românii l-au trădat, ci și aliații occidentali.

Epoca fanariotă. În această perioadă, fidelitatea față de interesele locale era adesea înlocuită de loialitatea față de Poarta Otomană. Funcțiile publice se cumpărau. Boierii schimbau alianțele cu o mare rapiditate. Fenomenul nu era însă unic. În aceeași perioadă, în Polonia, magnații paralizau statul prin celebrul „liberum veto”, iar în Italia micile principate practicau alianțe schimbătoare aproape permanente.

Revoluția de la 1848: Și aici apar acuzații reciproce de trădare. Conservatorii îi considerau trădători pe revoluționari. Revoluționarii îi considerau trădători pe colaboratorii Imperiului Otoman și ai Rusiei. Privită obiectiv, situația reflecta o confruntare între proiecte politice diferite.

Unirea Principatelor: În jurul lui Alexandru Ioan Cuza apar opoziții din toate taberele. Celebrul act din 11 februarie 1866 este calificat de istoriografie fie drept lovitură de stat necesară, fie drept trădare. Interpretarea depinde de perspectiva politică.

Primul Război Mondial. România cunoaște cazuri izolate de colaborare cu Puterile Centrale. Totuși, fenomenul este incomparabil mai redus decât în Franța sau Belgia ocupată.

Al Doilea Război Mondial. Tema trădării reapare în mai multe forme. Unii istorici consideră actul de la 23 august 1944 o salvare națională. Alții îl interpretează drept trădare față de alianța existentă. Istoricul trebuie să distingă între judecata morală și analiza contextului strategic.

Comunismul. Aceasta reprezintă probabil perioada în care conceptul de trădare capătă cea mai mare amploare. Securitatea dezvoltă un sistem bazat pe informatori. Prietenii, colegii și chiar membrii familiei puteau deveni colaboratori. În acest caz, trădarea încetează să mai fie exclusiv politică și devine socială. Fenomenul este însă comun întregului bloc comunist: Germania de Est;  Cehoslovacia; Polonia; Bulgaria; URSS.  Cum se compară România cu alte state europene?

Franța – Istoria Franței abundă în trădări: Războiul de O Sută de Ani; colaborarea regimului de la Vichy cu Germania nazistă; numeroase comploturi aristocratice.

Anglia – Războiul celor Două Roze este aproape un manual al trădărilor succesive. Thomas Cromwell, Richard Neville („Kingmaker”), Guy Fawkes sau Benedict Arnold (în spațiul anglo-american) ilustrează aceeași realitate.

Rusia – Loviturile de palat au devenit aproape o tradiție între secolele XVII-XVIII. Numeroși țari au fost înlăturați prin conspirații.

Italia – Renașterea italiană este dominată de schimbarea permanentă a alianțelor între orașele-stat. Machiavelli însuși descrie politica drept artă a interesului.

Polonia – Confederația de la Targowica (1792) este considerată una dintre cele mai grave trădări naționale din istoria Europei.

Norvegia – Numele lui Vidkun Quisling a devenit sinonim universal cu trădarea.

Cehia – În memoria cehă, colaborarea unor elite după Acordul de la München reprezintă încă o traumă istorică.

De ce românii vorbesc atât de mult despre trădare? Există mai multe explicații. România s-a aflat permanent între imperii. Boierimea era mai puțin instituționalizată decât nobilimea occidentală. Cronici precum cele ale lui Grigore Ureche, Miron Costin și Ion Neculce accentuează rolul boierilor trădători. Mai târziu, literatura romantică amplifică această imagine. În secolul al XIX-lea și începutul secolului XX, explicația prin trădare devine un instrument de educație patriotică. Istoricul modern trebuie să evite explicațiile simplificatoare. Nu orice schimbare de alianță constituie trădare. Uneori este: adaptare geopolitică; supraviețuire; compromis diplomatic; conflict între două concepții legitime despre interesul statului. La fel, nu orice colaborare cu o putere străină poate fi redusă la lipsă de patriotism. Contextul, constrângerile și opțiunile reale disponibile trebuie analizate înainte de a formula judecăți morale.

Istoria românilor nu este mai bogată în acte de trădare decât istoria Franței, Angliei, Italiei, Poloniei sau Rusiei. Ceea ce diferențiază experiența românească este vulnerabilitatea geopolitică a unui spațiu aflat la confluența marilor imperii și dificultatea construirii unor instituții politice stabile într-un asemenea context. Trădările au avut adesea efecte disproporționat de mari asupra destinului național, ceea ce a făcut ca ele să rămână adânc întipărite în memoria colectivă. În același timp, istoria românilor oferă și numeroase exemple de loialitate și sacrificiu: rezistența unor voievozi în fața expansiunii otomane, solidaritatea din timpul marilor războaie, lupta pentru Unirea din 1859 și pentru Marea Unire din 1918, precum și opoziția față de regimul comunist. O interpretare echilibrată trebuie să țină seama de ambele dimensiuni. Trădarea este o categorie morală și politică prezentă în toate societățile europene; ceea ce diferă este contextul istoric în care ea se manifestă și felul în care memoria colectivă o transformă într-un simbol al destinului național.