Arhiva zilnică: 19 iulie 2026

Dâlma Ciocanelor și de la „Scocul Urzicarului”…

Data: 19 iulie 2026 by Redacția

„Portalul dintre lumi”… Cam aşa se poate descrie zona unde întâlnim „Scocul Urzicarului”, „Cheile Urzicarului” şi „Portalul”, aici aflându-se cu siguranță, unul dintre cele mai spectaculoase locuri din zona Văii Jiului, mai exact în zona oraşului Uricani… Sau poate unul dintre cele mai spectaculoase locuri din țară. O să fie greu să descriem traseul din „Scocul Urzicarului”. Scocul este un canal, jgheab prin care curge apa pentru a pune în mișcare roata morii sau a joagărului. Deasemenea jilipul (valea) pe care se coboară buștenii într-o exploatare forestieră sepoate numi scoc. Cel aflat aici este extraordinar de spectaculos, dar greu de descris – un canion îngust, cu forme spectaculoase, cu urcări abrupte, pereți verticali, cu praguri înalte și cu un portal natural impresionant (semn al unei vechi peșteri prăbușite) la capăt de drum. Soarele arde și noi ne bem cafeaua pe marginea șoselei la Câmpu Mielului, undeva între Câmpu lui Neag și Câmpușel, după prima parte a cheilor Jiului de Vest (partea din aval), loc unde peisajul se deschide. Un panou de informare și o mică parcare „trădează” prezența unui traseu touristic căutat. Căci privind în direcția lui, poteca pare că dispare în stâncă (și așa și este, într-o anumită formă). Traversăm poiana și marcajul „floare roșie” (marcaj atipic, pe care tot în zona Văii Jiului l-am mai văzut) ne poartă printr-o strâmtoare spectaculoasă. E clar că locul a fost săpat de apă, dar apa a dispărut undeva în subterane. E primăvară și vegetația este mică, probabil că la vară va fi ceva mai neplăcut, când vor crește mari urzicile (s-o numi Scocul Urzicarului dintr-un anume motiv…).

Pereții verticali ne impresionează și facem poze multe. Înaintăm repede și ușor, deși unii ar zice că traseul este dificil – se urcă permanent, dar cel puțin la început nu îți dai seama. Am zice că traseul are 4 părți delimitate chiar de natură prin trei praguri înalte. La primul prag, o funie ne ajută să urcăm, după care urmează o altă parte de canion spectaculos. Nici nu observăm că trecem pe sub un sfinx destul de evident (pe care l-am observat abia acasă, în poze). Traseul trece pe sub o stâncă și îl urmăm fascinați (nici nu te poți abate, dealtfel, ești ghidat chiar de canion), trecem alt prag „dotat” cu o scară șubredă de lemn. Din loc în loc sunt mici deschideri de cer care lasă loc vegetației și florilor de primăvară să crească libere. Urmează fascinantul pod natural din Dâlma Ciocanelor. Trecem pe sub portal și privim în sens invers – versantul din spate și stâncile de sus oferă un peisaj spectaculos, greu de surprins cu telefoanele noastre „fotografice”. Se pare că prin portal vedem chiar muntele Piule pe care am vrea de mult să urcăm, dar nu am avut ocazia. Drumul de întors este la fel de spectaculos, oferă alte unghiuri asupra micului canion. Ajungem la mașină la fix 3 ore de la plecare și ne dăm seama că ne-a plăcut foarte mult la portal, căci din cele 3 ore, 1h și 45 de min a fost drumul. În restul timpului am admirat peisajul! Oricum, de la intrarea în culoar am rămas surprinşi de ceea ce natura avea să ne ofere vizual. În fața noastră se deschidea o altă lume… o lume uitată… o lume a urieşilor… o lume hiperboreeană… când deodată i-am văzut chipul din piatră… Străjerul… Străjerul de piatră devenea ghid şi ne îndemna să continăm drumul spre „Portal”, gândurile deveniră cuvinte… cuvintele deveniră forme… simboluri… semne. În minte, întrebările aveau răspuns, imaginația zbura departe… Poteca tematică turistică a fost marcată cu semnul „floare roșie” și începe de la DN 66A, zona Câmpul Mielului, unde a fost montat un panou informativ și un indicator din lemn. (George V. Grigore)

Oameni care au învățat să nu mai spere prea tare…

Data: 19 iulie 2026 by Zoe Dantes

Sunt nopți în care nu caut nimic anume, dar dau peste oameni. Simplu. Citesc și mă gândesc, pentru că ar fi prea mult să spun analizez. E greu să o faci mai ales când nu cunoști oamenii personal. Dar când ești insomniac, îți găsești de lucru. Dai din gură… sau din taste. Și asculți cum vorbește ploaia. Și, întâlnești oameni… Nu în sensul clasic al întâlnirii. În sensul acela ciudat al lumii digitale, în care ajungi să citești fragmente de gânduri, rămășițe de emoții, concluzii trase prea devreme despre viață, durere, iubire, oameni, dezamăgiri și speranțe. Și uneori, fără să vrei, începi să vezi tipare. Există un anumit tip de om pe care îl recunoști nu după ce spune despre el. Dar după felul în care vorbește despre ceilalți. Nu direct, nu simplu, poate într-un mod în care fiecare frază pare să fi trecut printr-o experiență mai veche decât prezentul ei.

Sunt oameni care au iubit, dar au ieșit din iubire cu o formă de luciditate care nu mai lasă loc de naivitate. Oameni care au dat mult, poate prea mult, și au învățat, nu neapărat că nu trebuie să mai dea. Poate că trebuie să calculeze mai bine durerea. Nu sunt lipsiți de emoție. Din contră. Sunt oameni care au simțit prea mult, prea repede, prea intens, fără protecție suficientă. Și într-un moment sau altul, ceva în ei s-a schimbat. Nu dramatic, nu vizibil. Subtil, aproape imperceptibil. Au început să observe mai mult decât să creadă. Să analizeze mai mult decât să se arunce, să înțeleagă mai repede decât să mai aștepte. Și, încet, au învățat o formă de apărare care seamănă cu inteligența, dar în spate este doar memorie emoțională. Memoria momentelor în care au fost prea sinceri într-o lume prea grăbită. Prea deschiși într-un context care nu i-a putut primi. Prea prezenți acolo unde ceilalți erau doar parțial acolo.

Așa apar oamenii care nu mai vorbesc despre speranță ca despre un sentiment. Vorbesc ca despre o naivitate elegantă. Nu pentru că nu ar mai vrea să creadă. Pentru simplul fapt că au plătit deja prețul credinței lor. Și atunci își construiesc un alt mod de a fi în lume. Unul în care emoția este filtrată prin ironie. În care vulnerabilitatea devine analiză. În care durerea devine concluzie. Privindu-i de la distanță, ai putea crede că sunt reci. Dar nu sunt reci. Sunt oameni care au învățat să nu mai atingă focul cu mâna liberă. În interiorul lor există încă o tensiune pe care rareori o recunosc: dorința de apropiere și reflexul de retragere. Își doresc conexiune, dar nu mai cred în forma ei simplă. Își doresc autenticitate, dar nu mai au răbdare pentru iluzii. Își doresc adevăr, dar doar dacă vine fără costuri emoționale prea mari. Și poate cea mai delicată parte este aceasta: nu au devenit așa pentru că nu le pasă. Au devenit astfel pentru că le-a păsat prea mult fără protecție. Sunt oamenii pe care nu îi înțelegi ușor dacă îi privești grăbit. Nu se expun complet, nu se explică ușor și nu trăiesc emoția la vedere. Dar asta nu pentru că ar fi goi pe dinăuntru. Pentru că au fost plini cândva într-un mod în care lumea nu a știut întotdeauna ce să facă cu ei. Au iubit fără calcule, au crezut fără garanții, au fost acolo unde alții erau prezenți parțial. Și nu iubirea în sine i-a schimbat. Doar felul în care iubirea a fost uneori primită, alteori pierdută, alteori ignorată.

Nu toate pierderile dor la fel. Unele trec. Altele rămân și modifică în tăcere felul în care privești oamenii. Așa începe retragerea lor din lume. Nu devin mai reci, aleg sa devină mai atenți. Dar atenția lor nu mai este deschisă. Este filtrată, așezată între ei și ceilalți ca un strat invizibil de protecție. În timp, încep să transforme experiența în sistem de gândire. Iar oamenii în concepte. Este modul lor de a nu mai fi surprinși. De a nu mai fi luați pe nepregătite. De a nu mai fi răniți în același loc. Și astfel încearcă să nu mai plătească același preț de mai multe ori. Și din afară, asta poate părea o forță. Dar din interior este doar o formă de economie emoțională. Încep să transforme emoția în analiză, durerea în concluzie, intuiția în teorie despre oameni. Pentru că înțelegerea dă iluzia controlului, în timp ce trăirea expune. Sunt oamenii care au învățat să nu mai spere prea tare. Pentru că au înțeles, pe pielea lor, că speranța fără protecție devine durere repetată. Dar în nopțile liniștite, când zgomotul lumii scade, rămâne uneori vizibil ceva ce nu poate fi complet acoperit de raționament: o formă de oboseală blândă, aproape invizibilă, ca și cum sufletul ar fi rămas puțin în urmă față de minte. Nu este cinism pur. Este un amestec de experiență, protecție și o formă de tristețe care nu mai cere să fie vindecată, Se cere doar înțeleasă. Și poate că adevărul despre astfel de oameni nu este că nu mai cred în nimic. Ei doar au mutat credința din oameni în observație. Din speranță în luciditate. Din trăire în înțelegere. Dar chiar și așa, dacă îi privești suficient de atent, vei vedea că nu au renunțat complet la întrebări. Doar au încetat să mai creadă că răspunsurile vor veni fără cost. Pentru că sunt oamenii care nu mai cad în viață, și se retrag din ea.

Așa am perceput eu. Dar, cine sunt eu ca sa am si dreptate?!

Lacul sărat „Avram Iancu” de la Ocna Sibiului, cel mai adânc lac antropogen din țară…

Data: 19 iulie 2026 by George V. Grigore

Despre bogăția în sare a țării noastre nu trebuie să mai menționez, chiar dacă toate imperiile europene au luat sare de aici, de acum mai bine de 2000 de ani. Acum au rămas găoacele fostelor galerii sau săli – clopot unde s-au deschis săli de tratament sau de divertisment și de asemenea lacurile sărate, ca bază de tratament actual. Dacă putem vizita ca turiști salinele de la Slănic – Prahova, Praid, Turda, Ocnele Mari, Cacica, Târgu Ocna, nu știam unde sunt galeriile Ocnelor Sibiului. Într-o frumoasă vară, eu și soția împreună cu familia Bratu, ne-am cazat la prietenii din Sibiel și am vizitat împrejurimile. Așa am ajuns la bazinele sărate de la Ocna Sibiului, unde am fost plăcut impresionat. Dar galeriile ce pot fi vizitate unde sunt? Realizez că au fost inundate, iar acum nu sunt „accesibile” decât lacurile sărate. Ocna Sibiului este acum un oraș din județul Sibiu, aflat în Transilvania, format din localitatea componentă Ocna Sibiului (reședința), și din satul Topârcea. Urme ale exploatărilor de sare de aici sunt cunoscute încă din antichitate. Aici, în sudul Depresiunii Colinare a Transilvaniei (nord-vestul Depresiunii Sibiu) la 15 kilometri nord de Sibiu, pe valea pârâului Vișa, într-o regiune înconjurată de păduri de stejari seculari și cu un subsol bogat în sare s-a înființat prima stațiune balneară în anul 1845 și, de atunci, Ocna Sibiului și-a atras renumele datorită lacurilor heliotermice formate pe locul unor vechi mine de sare surpate. Pe masivul de sare se află mai multe lacuri sărate (foste ocne prăbușite). Multe dintre ele au o concentrație de sare de 260 grame/litru. Lacul „Avram Iancu” (fosta mină „Grosse Grube”, „Ocna Mare”), cu o adâncime de 132,5 m, este considerat cel mai adânc lac antropogen din țară. Climatul temperat, aerul bogat in aerosoli, temperatura anuală mult peste media din această parte a țării și recentele renovări ale ștrandului, au adus din nou stațiunea la faima din trecut. Ocna Sibiului prezintă și interes arheologic, aici fiind descoperite unelte din epoca bronzului (1900-800 î.Hr.), care sunt expuse la Muzeul Brukenthal din Sibiu. Zăcămintele de sare din Transilvania (exploatate sistematic în cursul vremii la Ocna Dejului, Sic, Cojocna, Turda, Ocna Mureș, Ocna Sibiului și Praid) s-au format cu 13,5 milioane de ani în urmă, într-o mare cu adâncime redusă și sub un climat tropical, foarte cald. Etajul geologic respectiv corespunde miocenului mediu. Stratul de sare se întinde pretutindeni în subsolul Transilvaniei, având o grosime medie (originară) de circa 400 m. Straturile groase de sedimente depuse ulterior deasupra orizontului de sare au apăsat cu o greutate imensă stratul maleabil și plastic de sare, care a căutat zone mai slabe ale scoarței terestre la marginea Transilvaniei, unde s-a ridicat sub forma unor ciuperci cu înălțimi de peste 1.000 m, ajungând de multe ori chiar până la suprafața pământului (cazul localităților cu vechi exploatări de sare menționate mai sus).

Cupola masivului de sare de la Ocna Sibiului are forma unei elipse cu axa mare de 1,3 kilometri si axa mică de 0,6 kilometri. Deși sarea de la Ocna Sibiului a constituit obiectul unor îndelungate exploatări miniere (din perioada romană, până în anul 1932), adâncimea masivului nu se cunoaște până în prezent, fiind apreciată la cca 1,0 – 1,2 kilometri. Zăcământul de sare a fost exploatat încă din timpul romanilor, continua exploatare ducând la formarea unor mari caverne subterane, care, prin prăbușirea lor, au format următoarele lacuri: Horea, Cloșca, Crișan, Pânzelor-Inului (Ocna Iosif), Lacul fără fund (Ocna Francisc), Avram Iancu (Grosse Grube = Ocna Mare), Ocnița (Kleine Grube = Ocna Mică), Sf. Ion (Ocna Sf. Ion = Ocna Ioan Nepomuk), Poporului, Dulce, Brâncoveanu, Mâțelor, Vrăjitoarelor, Sf. Ignat, Trestiilor, Austel. Zece lacuri conțin apă sărată, patru lacuri apă dulce. Două lacuri au dispărut în ultimele decenii, prin colmatare (Lacul Trestiilor și Lacul Austel). În epoca romană modul de exploatare a sării a avut un caracter sezonier (din primăvară, până înspre toamnă), implicând însă asigurarea nevoilor generale ale statului pe durata unui întreg an calendaristic. Prin sarea sa, Dacia era cel puțin tot atât de importantă imperiului roman, cât pentru resursele ei de aur. Romanii lucrau numai la suprafață, în gropi patrulatere, până la o adâncime de 12–15 metri, de unde sarea se putea scoate ușor pe punți alunecoase și cu aparate simple de ridicat, după care o părăseau și începeau alta. Așa au extras romanii sarea peste tot în Ardeal, iar excavațiile părăsite au devenit lacuri. În anul 1767 mineralogul iezuit Joanne Fridvaldszky a descris pe scurt vechea ocnă Francisc. „Lacul fără fund”, cu o suprafață de 0,2 ha, a fost declarat rezervație naturală. Acest lac are o adâncime de 34,5 m, un diametru de 50 m, o formă ovală și a luat naștere din prăbușirea în anul 1775 a ocnei Francisc. Despre ocnele de sare active sau inactive de la Ocna Sibiului a relatat în detaliu František Pošepný în anul 1871.

În anul 1896 la Ocna Sibiului era deschisă o singură ocnă de sare, deservită de un crivac de suprafață, acționat de 8 cai. Ultima mină de sare de la Ocna Sibiului, ocna Sf. Ignat, a fost închisă în anul 1931. Înainte de deschiderea unei noi ocne de sare în Ardeal, se făceau deobicei foraje de explorare. Dacă până la adâncimea de 36 m nu se intercepta sarea, se renunța la proiect, din cauza adâncimii prea mari a puțurilor. Ideal era ca solul să aibă o grosime de max. 10–12 m. La un rezultat pozitiv al primului foraj, se executa un al doilea, la o distanță de 6 m de primul, pentru stabilirea exactă a grosimii stratului acoperitor deasupra celui de al doilea puț. Al doilea puț se amplasa preferențial la aceeași cotă cu primul sau cu max. 4–6 m diferență de nivel față de primul puț. Un puț era rezervat pentru intrarea și ieșirea minerilor din ocne (cu ajutorul unor frânghii de cânepă), iar celălalt puț pentru extragerea sării din subteran. Puțurile se săpau cu profil pătratic, fiecare latură având 2,8 m până la o adâncime de 4 m sub contactul steril-sare, după care se lărgea treptat pe următorii 4 m, cu profil tot pătratic. Aici se făcea așa-numitul „fundament”, din bârne de lemn încastrate în sare, pe care se sprijinea întregul puț. Apoi se arma puțul, de jos în sus, la început cu un amestec de argilă, pleavă și lână de oaie (pentru impermeabilizarea pereților), după care cu bârne (grinzi) de lemn. Grosimea armăturilor era de 0,3 m, astfel ca profilul efectiv al puțului se reducea în final de la 2,8 x 2,8 m la 2,5 x 2,5 m. De la nivelul steril-sare în jos pereții se căptușeau cu piele de bivol, care împiedeca contactul direct al apei cu pereții de sare. Apa care picura totuși în mină era captată și scoasă la suprafață. De la nivelul „fundamentului” în jos se săpa cu profil tot mai lărgit, conic, așa că după alți cca 8 m cele 2 puțuri alăturate se uneau. De aici, mina lua o formă conică-ogivală (clopot) cu secțiunea pe cât posibil circulară (care nu se realiza practic decât rar). Mina se declara gata pentru exploatare numai după ce un agent al administrației salinei, stând pe un bulgăre de sare în mijlocul ocnei, nu mai putea atinge tavanul ocnei cu ciocanul. Din acest moment, salariul tăietorilor de sare scădea de la 4,5 creițari pentru fiecare bloc de sare, la obișnuitul tarif de 1,5 creițari. Ocna era dată atunci oficial în funcțiune, primind totodată un nume. Costurile de deschidere ale unei ocne de sare se ridicau de obicei la peste 5.000 florini (guldeni) de argint.

Ocna Sibiului are astăzi 14 lacuri mai importante: Horea, Cloșca, Crișan, Pânzelor, Lacul fără fund (Lacul Francisc), Avram Iancu (Ocna Pustie), Brâncoveanu, Ocnița, Rândunica, Mâțelor, Lacul Verde, Lacul Auster, Lacul Negru, Lacul „Gura Minei”. O trăsătură specifică lacurilor sărate este stratificația apei, salinității și temperaturii. La suprafața lacului se găsește o pânză de apă dulce permanentă, iar la adâncime stratul de apă sărată care acumulează permanent căldură. Apele lacului sunt populate de o faună specifică mediului salin, iar pe mal se dezvoltă o floră halofită bogată. Diferența de temperatură și salinitate este folosită în scopuri terapeutice. În Ocna Sibiului funcționează ca structură turistică permanentă „Complexul Balnear Ocna Sibiului”, alcătuit din două hoteluri, un restaurant, o bază de tratament și o bază de agrement. Pavilionul băilor din Ocna Sibiului este o clădire monument istoric.

Ocna Sibiului este una dintre cele mai frumoase destinații turistice din România, format din localitatea componentă Ocna Sibiului (reședința), și din satul Topârcea. Exploatările de sare de aici sunt cunoscute încă din antichitate. Prima stațiune balneară a fost înființată aici în anul 1845 și, de atunci, Ocna Sibiului și-a atras renumele datorită lacurilor heliotermice formate pe locul unor vechi mine de sare surpate. Pe masivul de sare se află mai multe lacuri sărate, multe dintre ele având o concentrație de sare de 260 grame/litru. Lacul Avram Iancu (fosta mină „Grosse Grube”, „Ocna Mare”), cu o adâncime de 132,5 m, este considerat cel mai adânc lac antropogen din țară. Zăcământul de sare a fost exploatat încă din timpul romanilor, continua exploatare ducând la formarea unor mari caverne subterane, care, prin prăbușirea lor, au format mai multe lacuri. O trăsătură specifică lacurilor sărate este stratificația apei, salinității și temperaturii. La suprafața lacului se găsește o pânză de apă dulce permanentă, iar la adâncime stratul de apă sărată care acumulează permanent căldură. Apele lacului sunt populate de o faună specifică mediului salin, iar pe mal se dezvoltă o floră halofită bogată. Diferența de temperatură și salinitate este folosită în scopuri terapeutice. Climatul temperat, aerul bogat in aerosoli, temperatura anuală mult peste media din această parte a țării și recentele renovări ale ștrandului, au adus din nou stațiunea la faima din trecut, făcând din aceasta un obiectiv turistic demn de atenția vizitatorilor. Ocna Sibiului prezintă și interes arheologic, aici fiind descoperite unelte din epoca bronzului (1900-800 î.Hr.), care sunt expuse la Muzeul Brukenthal din Sibiu. Istorie, relaxare și tratament, este complexul pe care îl oferă Ocna Sibiului, spre bucuria turiștilor ce caută noutate și bună dispoziție.

După jumătate de veac de la primul „Pomme d’Or”…

Data: 18 iulie 2026 by Mihai Ogrinji

Am avut privilegiul să particip la o parte din zilele dedicate „Mărului de aur” decernat municipiului Iași. Dincolo de orice discuție, Capitala spirituală – și nu numai – a României merită cu prisosință orice premiu posibil care există în spațiul industriei ospitalității. „Mărul de aur”, numele uneia dintre distincții, reprezintă, ca să spun așa, doar o „coajă” comercială. În „interiorul” ei, desigur, se găsesc „esențele”, argumentele, comorile care se cer, pe de o parte – promovate, iar pe de altă parte – cunoscute. Ele sunt de natură culturală, istorică, religioasă, arhitecturală, urban-rurală, gastronomică, memorială, identitară. Și altele, câte și mai câte. Oricum, fie și specializat, turismul vulgarizează valorile care își așteaptă oaspeții, curioșii, interesații. La rândul lor, jurnaliștii de turism (?) sunt, într-un fel, o „curea de transmisie” grație căreia (cărora) se răspândesc, se promovează, se pun în circulație aceste capodopere ale spiritului uman, ca și cele ale naturii, care chiar merită să fie văzute, admirate, respectate de un vulg cât mai numeros. Sincer vorbind, Iașiului i s-ar fi cuvenit „Mărul de aur” – comparat aiurea cu „Oscar-ul” cinematografiei americane – cu mult mai demult. Și în nici un caz după „înnobilarea” făcută, de pildă, Companiei aeriene Blue Air (!?), care, între timp, a și dat faliment… A dat, n-a luat… Sigur, e bun și acum un golden, după jumătate de veac de la primul „Pomme d’Or” decernat, în 1975, bisericilor din Bucovina veșnicite cu picturi murale exterioare. Mai mult, venind pesemne strategic și „la pachet” cu… autostrada – „Biata Moldovă”, vorba lui Ion Neculce -, nădăjduiesc din toată inima ca „Golden Apple” să „vândă” Iașiul încât ziua de 14 octombrie să fie multiplicată în tot atâtea zile câte are fiecare an în parte… Din cele circa cinci zile ieșene cât a durat „sărbătoarea de neuitat”, ca să-l parafrazez pe Hemingway, n-am putut beneficia, cum spuneam, decât de două și jumătate. (Apropo: Paris(ul) n-a primit „Pomme d’Or”, nici Londra -„Golden Apple”; așijderea Roma au Barcelona… E-adevărat, Afrodita i-a dăruit lui Paris vestitul Măr de aur, însă pe cele vremuri „călătoriile” echivalau cu invaziile…).

Așadar, cele două zile și jumătate din program mi-au oferit o imagine încântătoare despre calitatea de gazdă a municipalității, în frunte cu Mihai Chirica, primarul Iașiului, mare prețuitor și dezvoltator, între altele, al inconfundabilului spiritus loci. Edilul a fost acompaniat de întreaga echipă a primăriei implicată în deloc ușoara misie a ospitalității, iar colegul nostru, publicistul și scriitorul Vasile Arhire, s-a dovedit la rându-i, în nota-I personală, un Cicerone elegant și cât se poate de expresiv. Apropo de călăuză (serviciu asigurat de o firmă de specialitate, din câte am înțeles), fără nici un parapon: în destule momente, discursul ghidului a fost inadecvat, neadaptat unui grup atât de eterogen, ca religie, cel puțin. Un detaliu: în loc Golia, plină de enoriași la ora vizitei, unde să se povestească, de pildă, despre Ion Creangă și flinta cu care a tras el în stolul de ciori, era obligatoriu de ajuns, bunăoară, la Muzeul Municipal „Regina Maria”, o chintesență a ceea ce înseamnă Iașiul dintotdeauna. Ar fi fost arhisuficiente Mitropolia (inclusiv impresionantul ei muzeu), Trei Ierarhi și mânăstirea Frumoasa…

Să fie clar: „propaganda” (termen uzitat deopotrivă de naziști și bolșevici), adică „promovarea” din zilele noastre, implică cheltuieli deloc ușoare. Și foarte mult meșteșug. Adică profesionalism. Ciudat, însă comuniștii au înțeles că dacă propaganda nu e, nimic nu e… Poate vă amintiți: în perioada interbelică, răvășitorul prozator Panait Istrati și grecul Nikos Kazantzakis au consumat o fabuloasă călătorie, ca lux, în Uniunea Sovietică. Îndesate și cu vârf, notele de plată le-au fost asigurate, ca și atâtor altora, de bolșevicii răsăriteni. Că explorarea cu iz propagandistic a celor doi scriitori a sfârșit dramatic, asta e altă poveste. Mai ales pentru Panait Istrati „lichidat” public de unii dintre hăitașii comunității evreiești din Franța.

În România interbelică, a existat o prețioasă propagandă turistică – nu prea cunoscută, din păcate practicată fie de stat (mai cu seamă prin vestitul ONT, înființat în urmă cu 90 de ani), de însuși Palatul Regal (rămâne o admirabilă izbândă a domeniului albumul fotografic realizat de neamțul Kurt Hielscher, în 1933), de asociațiile montane private, care editau și felurite tipărituri, dar și de diverși intelectuali români care aveau prieteni de cea mai înaltă calitate în orice țară din Europa (scriitori de prestigiu, istorici de artă, jurnaliști; între aceștia, și celebrul Henri Focillon, căruia îi datorăm enorm de mult pentru includerea bisericilor pictate din Bucovina în circuitul internațional. În sfârșit, în „epoca de aur”, pe care unii dintre noi am trăit-o din plin, preocuparea pentru ieșirea României turistice în lume, ca și pentru dezvoltarea unei infrastructuri atrăgătoare, au atins, fără doar și poate, cote dintre cele mai neașteptate. Un lucru inedit: specialiștii din turism – chiar au existat asemenea împătimiți ai industriei ospitalității – au ridicat standardul în chip spectaculos: câștigători ai premiului Nobel pentru literatură elogiau cu mare căldură și convingere unele destinații românești. Îmi amintesc cu mare plăcere de un splendid articol al lui Miguel Ángel Asturias dedicat Voronețului și publicat în revista „Holidays in Romania”, publicație editată de România pitorească, dedicate promovării externe a atracțiilor noastre de toate felurile… Este doar un exemplu… Voi reveni cât de curând asupra evenimentului de la Iași, foarte puțin și simplist prezentat de mass-media. Din păcate, în aceeași notă exprimându-se inclusiv înșiși cei care au făcut posibilă această „izbândă” triumfalistă. Fără supărare, fără încurajare: România n-are nevoie de mere, fie ele și de aur. Nici cumpărate și nici moca. România are nevoie pur și simplu de turiști. Și de o promovare profesionistă. Exprimată prin canale publicistice de anvergură, prestigioase, penetrante. Ce-i atât de greu de înțeles, oare? (…) Și uite așa suntem noi, românii, mereu contra timp: unii, cei care cu adevărat practică un turism de elită, caută că coboare numărul mușteriilor, și nu fără motiv. Iar noi, ca de obicei, în mai tot și în toate, urcăm în gol lădița cu Mere de pripas… E de râs?

Liniștea care vine după anumiți oameni…

Data: 18 iulie 2026 by Zoe Dantes

Am vorbit cu o prietenă veche. Ne cunoaștem de ani mulți. Am împărțit vieți care s-au suprapus în bucurii, în pierderi, în tăceri și în lucruri care nu se spun ușor nimănui. Și totuși, fără să căutăm asta, am ajuns în același punct interior. Am spus, aproape în același timp, că există oameni pe care i-am iubit profund în varii relații, nu neapărat de intimitate, pentru care am fi făcut oricând mai mult decât ni s-a cerut, și pe care, la un moment dat al vieții, nu i-am mai vrea nici măcar „dincolo”. În cealaltă lume. Fără ură. Fără răzbunare. Fără întuneric. Doar o liniște care nu mai are drum înapoi. Și această coincidență ne-a tulburat mai mult decât ne-am fi așteptat. Pentru că nu părea o reacție. Părea o concluzie a sufletului. Am încercat să înțelegem ce se întâmplă, de fapt, în interiorul unui om ca să ajungă într-un asemenea loc. Ce se rupe, ce se obosește, ce se stinge, astfel încât iubirea care cândva era firească și fără condiții să se transforme într-o delimitare definitivă, dar liniștită. Și răspunsul nu a venit ca o furie. A venit ca o oboseală adâncă. Nu oboseala de moment. Acea oboseală care se strânge în timp, din prea multă înțelegere, din prea multă răbdare, din prea multă așteptare care nu mai primește răspuns. Este despre acea formă de epuizare care nu mai arde, nu mai strigă, nu mai caută dreptate. Doar închide. Este ca o dezlegare de suflete pentru totdeauna. Pentru că înainte de a ajunge aici, am iubit. Amândouă am iubit oamenii din jurul nostru. Am iubit fără calcule, fără măsuri de protecție, fără întrebarea „cât primesc înapoi”. Am oferit prezență, timp, încredere, am ținut locuri în noi pentru oameni așa cum erau, fără să încercăm să-i schimbăm, fără să-i condiționăm. Am crezut că această formă de iubire este firească, că ea se întoarce cumva prin simpla ei existență. Amândouă am crezut asta. Și, la un moment dat, descoperi că nu toți oamenii trăiesc aceeași limbă a legăturii. Că ceea ce pentru tine a fost esență, pentru altcineva a fost doar o etapă. Că ceea ce ai trăit ca pe o legătură de suflet, celălalt a trăit poate ca pe o secvență dintr-o poveste mai mare, pe care a putut să o lase în urmă fără să se oprească. Și atunci nu se rupe doar relația. De oricare fel ar fi ea. Se rupe ceva mai subtil. În timp, această ruptură nu mai produce furie. Furia încă păstrează legături. Încă menține o formă de dialog interior cu ceilalți. Se întâmplă altceva, mai tăcut. Se stinge dorința de continuare. Se stinge nevoia de explicații. Se stinge chiar și întrebarea „de ce”. Și rămâne o formă de liniște care nu mai cere nimic.

Acel „nu mai vreau sa-i văd nici dincolo” devine, în mod surprinzător mai mult un act de protecție decât de respingere. Nu împotriva celuilalt. Împotriva revenirii într-un loc din tine în care ai plătit prea mult prea a mai rămâne întreagă. Se clatină axa interioară după care ai înțeles lumea. Pentru că începi să te întrebi, uneori fără să vrei: dacă am iubit atât de mult și totuși nu a fost suficient, ce anume a fost real? Unde s-a așezat adevărul? În astfel de momente, durerea nu mai este doar despre oameni. Este despre felul în care ți-ai ordonat viața emoțională în jurul ideii de loialitate, de sens, de continuitate. Și când aceste lucruri se fisurează, nu se schimbă doar o relație. Se schimbă centrul de greutate al sufletului. De aceea, uneori, apare acea frază pe care nici măcar nu o spui cu greutate. Doar cu o liniște ciudată: că nu ai mai vrea acei oameni nici măcar „dincolo”. Niciodată, în nici o viață viitoare, dacă ar exista. Nu ca o condamnare. Ca o delimitare finală între cine ai fost și ce nu mai poți deveni fără să te pierzi din nou. Nu este ură. Nu este respingere. Este forma în care sufletul învață să-și protejeze axa după ce a fost dus prea departe în afara ei. Pentru că, în cele din urmă, nu pierdem doar oameni. Pierdem versiuni ale noastre care au rezistat prea mult în locuri în care nu mai erau întoarse cu aceeași grijă.

Și poate că adevărata maturitate nu vine din a uita sau a închide. Vine din a înțelege că există iubiri, prietenii, care te-au format, dar care nu te mai pot însoți fără să te destabilizeze. Pentru că ai fost nevoit să reconstruiești după fiecare dezamăgire. Și, undeva, după destule reconstrucții, apare o limită care nu mai este negociabilă. Nu din lipsă de iubire. Însă din respect pentru propria ta pace. Și că, uneori, liniștea care vine după ele nu este gol. Este o revenire lentă a axului tău la locul lui. Nu mai sus. Nu mai jos. În tine. Pentru că astfel de oameni nu au fost întrebați dacă mai pot. Și, probabil că acolo s-a născut adevărata ruptură: nu în ceea ce s-a întâmplat între oameni. Doar în ceea ce s-a consumat în tăcere într-unul dintre ei. Pentru că vine un moment în care nu mai e vorba despre ceilalți. E vorba despre tine. Despre decizia de a nu mai transforma iubirea necondiționată în locul în care te-ai pierdut. Și atunci, acel „nu mai vreau să-i văd nici dincolo” nu mai sună ca o condamnare. Sună ca un jurământ tăcut al unui suflet care a învățat, poate prea târziu, că iubirea fără limită poate deveni uneori o formă de uitare de sine. Nu a celuilalt. Doar a ta…

Statuia Fecioarei Maria din Șumuleu Ciuc (sec XVI)

Data: 18 iulie 2026 by Redacția

De ce a vizitat Papa Francisc biserica din Șumuleu Ciuc (jud. Harghita)? Pentru Statuia Fecioarei Maria, cea mai mare reprezentare din Europa. Franciscanii în secolul al XV-lea au sosit pe aceste meleaguri, și în perioada 1442-1448 au construit o mănăstire și o biserică. Mănăstirea actuală a fost construită între 1733 – 1779, iar biserica între 1804 – 1876, pe temelia celor vechi. Podoaba cea mai mare a bisericii este „Statuia Maicii Domnului cu pruncu-n brațe” (sec.XVI), o statuie din lem de tei aurit (227 cm) așezată pe altarul principal al bisericii. La Șumuleu Ciuc, în clădirea fostului Gimnaziului Romano-Catolic astăzi se află Centrul de educație a copilului „Domokos Pal Peter”. În vârful muntelui se află „Capela Salvator”, cu tavan casetat, construită în amintirea victoriei asupra turcilor de la Belgrad din 1456. În casa de lângă capelă trăiește și astăzi un sihastru. Începuturile pelerinajului trebuiesc căutate în secolul al XV-lea, când papa Eugeniu al IV-lea aprobă în anul 1444 un pelerinaj de donație pentru terminarea bisericii în construcție. Mai târziu pelerinajul s-a datorat statuii făcătoare de minuni, care a înzestrat pe secuii din zonă cu forță și curaj, reușind să învingă de Rusaliile anului 1567 oastea protestantă a lui Sigismund. În prezent aceasta a devenit sărbătoarea maghiarimii de pretutindeni. În sâmbăta de Rusalii vin pelerinii din toate colțurile lumii. Și tot aici are loc în luna iulie „Întâlnirea celor 1000 de fete secui”. La 7 mai 1936, Sfântul Scaun a aprobat faptul că aceia care participă la pelerinajul de aici să obţină indulgenţă plenară, cu condiţia să se spovedească, să se împărtăşească, să viziteze biserica şi să se roage pentru intenţia papei. Ultimul pelerinaj din perioada comunismului a avut loc în 1949, înaintea arestării episcopului Márton Áron. Apoi, au existat diferite presiuni pentru a împiedica pelerinajul de Rusalii.

Începând cu anul 1990 s-au reluat pelerinajele, iar din anul 1993 Liturghiile solemne au fost celebrate în poiana dintre munţii Șumuleu-Mic și Șumuleu-Mare. Pelerinajul din această localitate este un eveniment semnificativ în fiecare an, desfășurat la 15 august, în ziua Adormirii Maicii Domnului. Mii de credincioși din întreaga țară și din alte state vecine vin în pelerinaj la Șumuleu Ciuc pentru a se ruga în fața statuii Fecioarei Maria și pentru a participa la slujbele religioase. Un blog de călătorie făcea o descriere extrem de frumoasă a catedralei: „Mânăstirea franciscană este un monument de arhitectură în stil baroc construită între anii 1802-1824, finisajele interioare fiind terminate abia în anul 1876. Ridicată după proiectul arhitectului Schmidt Constantin, mânăstirea are o orgă superbă cu 2824 de tuburi. Biserica este decorată cu finisaje aurite, lumina pătrunzând prin ferestrele înalte, cu vitralii.

Altarul principal susţine statuia Maicii Domnului, reprezentată ca „Femeia îmbrăcată în soare”, aşa cum este descrisă Sfânta Fecioară în Cartea Apocalipsei. Statuia înaltă de 2.27 m, sculptată dintr-un trunchi de tei de cãtre un artist necunocut, este cea mai mare reprezentare de acest fel din Europa, fiind executată între anii 1515-1520. Statuia Fecioarei este reprezentată având la picioare Luna şi pe cap având o coroană din 12 stele şi purtând pe mâna stângă pe Pruncul Isus. Statuia, cunoscută și sub numele de „Maria de la Șumuleu”, este pricipalul punct de atracţie al pelerinajelor dedicate Sfintei Fecioare. Alături de Altarul principal în biserică mai sunt şase altare secundare având ca figuri centrale pe cele ale Sfântului Francisc, Sfântului Anton, Sfintei Ana, Sfintei Elisabeta, Sfântului Ioan Botezãtorul şi cel al Sfântului Ioan de Nepomuk, alături de care sunt reprezentaţi şi Sf. Nicolae, Sfântul Anton, Sfântul Bonaventura, Sfânta Apolonia, Sfânta Iuliana şi Sfânta Sara. Sfinţirea bisericii s-a fãcut pe 20 august 1876 după terminarea decorării interioare. Trebuie menţionat faptul cã datorită importanţei pe care în timp a căpătat-o acest loc de pelerinaj, la 3 ianuarie 1948, biserica a fost ridicată la rang de „Basilica Minor” de către Papa Pius al XII lea. Pelerinajul de la Șumuleu Ciuc și statuia Fecioarei Maria au o profundă importanță religioasă și culturală pentru comunitatea catolică din România. Evenimentul atrage în fiecare an mii de credincioși și este considerat unul dintre cele mai semnificative pelerinaje religioase din țară. Statuia Fecioarei Maria din această localitate reprezintă o parte esențială a patrimoniului religios și cultural al României. Este venerată de numeroși credincioși din întreaga țară și din străinătate. Cum se poate ajunge acolo? Pentru a ajunge acolo, poți opta fie pentru mașina personală, fie pentru transportul public sau privat. Dacă alegi să călătorești cu mașina, poți activa GPS-ul pentru a găsi cea mai bună rută către destinație. Localitatea se află în județul Harghita, în regiunea Transilvaniei. Poți accesa harta online pentru a identifica traseul optim către destinație. Dacă preferi transportul public, poți lua trenul până în Miercurea Ciuc. Acesta este cel mai apropiat oraș mare de Șumuleu Ciuc. De acolo, ai la dispoziție autobuze sau taxiuri către destinație. Odată ajuns în Șumuleu Ciuc, statuia Fecioarei Maria este un punct de referință binecunoscut în zonă și ușor de identificat. Există spații de parcare disponibile în apropiere, unde poți lăsa mașina. Statuia Fecioarei Maria, minionă sau uriașă, veche sau nouă, este o reprezentare purtătoare de mesaj. Până la urmă disponibilitatea și prezența sa, alături de capacitatea de a face minuni este importantă. De aceea pelerinajul de la Șumuleu Ciuc devine important pentru toți credincioșii, pentru că numai prin prezența fizică se poate transmite acea vibrație spirituală, atât de rară și atât de căutată. (G.V.G.)

(Aproape)Baba-chioară națiune română: între (auto)delațiune, nepăsare, dezinteres și acceptarea tăcerii…

Data: 17 iulie 2026 by Cezar Adonis Mihalache

Să nu ne ascundem după „conjuncturi”… Să nu mimăm „political correctness” -ul românizat și pseudo marea onestitate a dărniciilor făcute în numele nostru (și nu de către noi) de către guvernanți… Căci, oricum, esența o intuim… Nu a fost vorba nicidecum despre sprijin umanitar, ajutoare, donații dezinteresate… Ci de plata unei taxe. Către Ucraina. Impusă de Bruxelles. Or, valoarea banilor, a materialelor civile (la începutul războiului), iar apoi și a celor militare, aproape că nici nu mai contează… Adevărată întrebare la care guvernanții, dar și clasa politică, ar trebui să răspundă este: pentru ce a trebuit să rupem din sărăcia noastră, apoi să ne îndatorăm, să punem biruri țării pentru a o secătui, ba să luăm și de pe fundul sacilor bugetari ultimii bănuți?… Care a fost tragedia pe care trebuia să o evităm prin plata acestor ajutoare, donații, transferuri de material civil și mai ales militar?… Pentru că motivația contextuală, „Rusia”, o să țină cât o să mai țină… Evident, ca orice gogoașă contextuală… Dar apoi vor trebui ale „motivații”… Asta dacă nu cumva, între timp, prin grija Europei, nu va mai fi nevoie… „Grație” mecanismelor de activare a impunerii tăcerii, și nu doar în zona mass-media independentă, aceea care nu se dedulcește la banii sistemului, și care, cât de curând, va fi catalogată a priori suveranistă, patriotică, naționalistă (recte, negaționistă!), nu doar în cea din social-media, ci, „in integrum”, la nivel de societate… Și când poate nici nu va mai fi nevoie să se scormonească oficial după un „pretext”, pentru că nu va mai avea cine să întrebe ceva… Cu ultimele voci prea libere aruncate la marginea prăpastiei falimentului individual ori în buza rece a gratiilor impunerii tăcerii…

Și chiar dacă ar fi adevărat (și necesar) că a trebuit să plătim toate acestea Ucrainei pentru a da și noi o mână de ajutor la ținerea „la distanță” a Rusiei, de ce ar trebui să mai facem asta pe viitor?… De ce să mai plătim Kievului, prin, deja, nu ajutoare și donații, ci, de mult prea mult timp chiar, transferuri și cedări de infrastructuri, de piețe de desfacere, de fabrici, depozite, zone logistice? Pentru că, după ce războiul se va fi încheiat într-o formă sau alta, pentru ce va mai trebui să suportăm această „taxă”? Chipurile, „de apărare”? Pentru a mai fi apărați de cine? Tot de „ruși” sau, nu cumva, chiar de către beneficiarii a tot ceea s-a luat, economic și militar, din întreaga Europă?… Și, de fapt, nici nu putem spune că prin tot ce am dat Ucrainei am plătit o taxă „de apărare”… Mai degrabă una de protecție… De camătă… Nu neapărat pentru ca ucrainienii să-i țină pe ruși departe de Gurile Dunării, ci pentru a proteja interesele Europei, ca piață economică, de aceștia… Pentru a proteja piața tot mai necompetitivă a UE (și astfel ușor de ingerat de o putere, de o influență capitalizând țări și jucători, de o intruziune industrial-economică) de posibilele interacțiuni, intrări și acaparări de piețe de desfacere, de distribuție, ca puncte industrial-petroliere ale agentului (economic) rus… Pentru că, nu descălecarea militară a rușilor era de fapt „riscul”… În fața unei asemenea posibilități, oricum, nici Ucraina, nici Europa, nici NATO nu prea aveau ce face… Ci pentru a ține nucleul economic de influență rusească departe de piața europeană… Evident, grație „apărătorilor” ucrainieni…

Dar să zicem, vorba acea: „ceea ce a fost, a fost”… Că „trecutul e istorie” și nu are sens să mai numărăm tot ce am dat… Poate doar ce a mai rămas de plată… Dar de ce trebuie să extindem această donație, predare de piețe, permisiuni de acaparare economică a punctelor nodale ale țării, poate ultimele industrial-economice ale noastre, și pe viitor?

De ce să ajungem a da ucrainienilor și gazul nostru din Marea Neagră?… Pentru că spre asta ne îndreptăm… Kievul a anunțat-o cu surle și trâmbițe de mai multă vreme… Noi ne-am făcut că nu auzim! Iar când am auzit, am zis că nu poate fi cu putință o asemenea mârșăvie… Nu din partea lor, poate a rușilor… Dar nu, nu a ucrainienilor, nu-i așa?!… Că acesta va fi traseul inevitabil al gazelor românești… Doar că tot ceea ce se întâmplă în ultima vreme, de la înmulțirea avertizărilor și amenințărilor privind retrogradarea României pe piețele internaționale, anunțuri emise de către fel și fel de instituții, ele însele în postură retrograd financiară (dar cine să le judece, oare cine de la noi să le ceară socoteală pentru felul de calcul?!), la aducerea în centrul de putere și influență executiv decizională de la Kiev a unui magnat al companiei de gaze din Ucraina, și, atenție, „frământarea” coanei Europa de grija noastră până acolo încât, este cât se poate de posibil, să ni se înlesnească un „sprijin” în PNRR, prin extensia acestuia cu anii necesari absorbției de fonduri, toate acestea conturează un cadru de acțiune… Dar nu din grijă pentru noi! Nu pentru economia noastră! Nu pentru bunăstarea românilor! Din nou, doar pentru ca Europa să mai aibă la îndemână un mijloc de presiune „a la long”, de creare a noi condiționări la adresa noastră… Inclusiv aceea ca de a nu mai utiliza gazele naturale în economie (nu în a noastră) că poluăm și deranjăm mediul, așa că le vom exporta Ucrainei… (Căci, prin obligațiile deja asumate, tot nu vom mai avea voie, nu?!)… Iar Kievul știe cum să le ambaleze și să le vândă… Inclusiv pe piața achizițiilor militare „în barter”…

Cât despre noi… Poate vom ajunge a înțelege, cândva, dar s-ar putea chiar să nu mai conteze, că, nu, nu a fost vorba despre donații, nici de ajutoare, ci de predări de infrastructuri, de piețe… Ca o diabolică taxă neofanariot(țaristă!) de protecție… Nu de apărare, de protecție… O protejare, pe fond, de nimic concret (pentru că, dacă ar fi fost cazul, prima care-și trăgea coada implantată la noi ar fi fost Europa, să nu rămână fără ea), ci doar pe seama înspăimântării, amenințărilor, „scenaritelor” bruxeleze umplute cu multa trădare guvernamental mioritică și înghițite pe nemestecate de baba chioară națiune română…

Da! Pur și simplu, doar Adevărul! Iată poziția Doamnei Elena Chiaburu!

Data: 17 iulie 2026 by Redacția

Întrebam în urmă cu cîtva timp de ce lipsesc din bibliografia „canonică” a holocaustului capii Comunității Evreiești din România = din cauza colaboraționismului. Nandor Gingold, președintele Centralei Evreilor (pe aproape întreaga durată a celui de-al doilea război mondial: decembrie 1941 – 2 septembrie 1944), a fost medicul personal al lui Manfred von Killinger, ambasadorul Germaniei naziste la București. Răspunsul se află în volumul „Pogromul de la Iași și Holocaustul în România”, coordonat de Carol Iancu și Alexandru-Florin Platon, ce reunește studiile unor nume binecunoscute din România, Israel, Franța, Basarabia: istorici, arhiviști, literați și filosofi și este scos în anul 2015 sub egida Centrului de Istorie a Evreilor și Ebraistică al Facultății de Istorie din cadrul Universității Al. I. Cuza în parteneriat cu Universitatea Paul-Velery Montpellier III din Franța = lucrare cu autoritate științifică. Pentru a nu fi acuzată de negaționism, pun în foto paginile de pe care iau chestiunile supuse atenției. Pe pag. 165 – 166 găsim: capii comunității evreiești din România în timpul holocaustului au fost «oameni fără scrupule, care în condiții normale n-ar fi avut șansa de a ajunge cândva în fruntea obștei, rolul lor fiind executarea tuturor dispozițiilor, decretelor și legilor odioase care îi asupreau pe evrei», adică colaboraționiști. Între aceștia, Nandor Ghingold a avut «marele merit de a fi medicul personal al lui Manfred von Killinger, ambasadorul Reich-ului la București».

Despre Gingold am mai scris o dată, prin raportare la Octavian Goga, atrăgînd atenția asupra istoriei partizane și selective prin care se perpetuează neadevăruri periculoase pentru orice stat, în prezent și mai ales în viitor. Observația rămîne valabilă: după pasajul citat mai sus, autorul respectiv face un salt acrobatic și schimbă subiectul. Pînă la sfîrșitul textului vorbește despre conducerea paralelă, subterană, a comunității evreiești din România în timpul celui de-al doilea război mondial, eliminînd intenționat din atenție conducerea administrativă oficială. Mai exact, se referă la acțiunile dr. Wilhelm Filderman, dr. Alexandru Șafran și A. L. Zissu – trei mari personalități evreiești cărora istoria le datorează o binemeritată recunoștință. Sînt sintetizate eforturile acestora de apărare a evreilor, inclusiv prin apelurile la mareșalul Ion Antonescu, președintele Consiliului de Miniștri Mihai Antonescu, la capii Bisericii Ortodoxe și la regina-mamă Elena. De fiecare dată se evidențiază că intervențiile au fost încununate de succes, liderii statului român și marile personalități cărora li s-au adresat ajutîndu-i în diferite moduri pentru a ușura soarta evreilor.

Cu toate acestea, cu certă rea credință se scrie că deși Patriarhul Nicodim, mitropoliții Pimen al Moldovei, Nicolae Bălan al Ardealului și Tit Simedrea al Bucovinei au oferit întotdeauna sprijinul comunității evreiești, în realitate erau niște antisemiți notorii! („Patriarhul era știut prin poziția sa că evreii trebuie să sufere” – p. 171; „Mitropolitul Bucovinei, Tit Simedrea, era știut ca antisemit” – p. 172; „Mitropolitul Bălan de Sibiu-Alba Iulia… era un antisemit notoriu, dar era și preotul duhovnic al mareșelului Antonescu” – p. 172).

Dintr-un alt punct de vedere, în literatura „canonică‟ se practică decontextualizarea istorică spre a se impune ideea că holocaustul românesc trebuie apreciat diferit de cele europene. Motivul ar fi că România a fost un stat suveran și prin urmare responsabilitatea revine fără nici o atenuantă autorităților și armatei, în primul rînd mareșalului Ion Antonescu, obligatoriu mai gravă decît în alte locuri.

Incontestabil, România mutilată în vara anului 1940 prin luarea Basarabiei, nordului Transilvaniei și Cadrilaterului și-a păstrat ființa statală – spre deosebire de Austria, Polonia, Cehoslovacia, Franța ori Țările de Jos. Asta nu înseamnă nicidecum că guvernul român a funcționat în afara contextului geopolitic european, că putea ignora alianțele politico-militare internaționale sau interesul național („nomina odiosa”, astăzi!) . Oricît de suverană a fost România în cel de-al doilea război mondial, armata germană nu s-a aflat la noi cu titlu decorativ, alianța cu Germania a fost o puternică sursă de presiune iar vecinătățile un permanent pericol. Dar, dacă ar fi să aplicăm justa măsură, recte „canonul”, și asupra subiectelor ocultate, nu doar asupra celor agreate, rezultă că președintele Comunității Evreiești din România, trăind într-un stat independent și suveran (dar fascist și puternic antisemit!), a fost medicul personal al celui mai înalt demnitar al Germaniei naziste la București de bună voie și nesilit de nimeni – cu tot ce implică asta pentru comunitatea al cărei reprezentant oficial era.

O consistentă literatură consacrată holocaustului întocmită în institutele ce au ca scop studierea subiectului, inclusiv manualele impuse studiului în școlile generale din România, repetă cu obstinație că în imensa ei majoritate societatea românească era antisemită, fascistă, legionară iar capii Bisericii Ortodoxe niște antisemiți notorii. Istoria fiind plină de nuanțe, nu contestăm, că o încasăm; numai că, concomitent și contemporan cu aceștia, Președintele en titre al Comunității Evreiești din România, Nandor Ghingold, era medicul ambasadorului nazist Manfred von Killinger.

Prin urmare, istoriei holocaustului trebuie să i se adauge încă o particularitate vizînd responsabilitatea, comparativ cu spațiul european. Și cum în istorie nu există doar alb și negru, ci și foarte multe griuri intermediare, cunoașterea acestei particularități devine obligatorie pentru toate părțile implicate: de pe înalta poziție pe care a deținut-o, aflat în proximitatea unui demnitar nazist categoric mai puternic decît Regele și cu certă influență asupra mareșalului Antonescu, activitatea lui Nandor Gingold este esențială pentru completarea tabloului holocaustului în România. Cu atît mai mult cu cît țările europene și-au rezolvat problema colaboraționismului. Chestiunea îi interesează în egală măsură și pe istoricii basarabeni, deoarece Nandor Gingold a fost și conducătorul comunității evreiești dintre Prut, Nistru și Transnistria între 22 iunie 1941 – primăvara anului 1944. Coordonarea eforturilor este necesară și pentru elucidarea altor aspecte ale istoriei din spațiul românesc, din cauză că un număr însemnat de persoane de etnie evreiască ce „lipsesc‟ din statisticile de la Iași, de exemplu, în 1941, s-au refugiat cu un an înainte în Basarabia ocupată de URSS: după anexiunea din 28 iunie 1940 a existat un interval de 15 zile pentru schimbul de populație, iar documentele de arhivă atestă cîteva zeci de mii de oameni care au plecat în acele două săptămîni peste Prut, pe la Ungheni, Galați etc.
Comunitatea evreiască a suferit enorm, oamenii au murit; mărturiile supraviețuitorilor sunt copleșitoare; aritmetica, lugubră; prezentul – apăsător și potențial exploziv. Urmașii celor de atunci au dreptul să cunoască adevărul necosmetizat asupra a ceea ce s-a întîmplat – fie că este favorabil, fie că nu. Or, fără analiza biografiei liderilor și a activităților desfășurate (sau nu!) de aceștia pentru apărarea oamenilor aparținînd comunității lor de abuzuri, spolieri, violențe, salvarea de la deportări și moarte, istoria noastră este incompletă. Iar instituțiile a căror rațiune de a exista este studiul holocaustului au obligația să depășească faza subiectivă – a memorialisticii, istoriei orale și a benzilor desenate (pe cea de intimidare o ignorăm) – și să scoată la suprafață și părțile întunecate. Deloc în cele din urmă, pînă la înlăturarea omisiunilor, a greșelilor, a decontextualizării și a deformărilor informaționale, manualele de istoria holocaustului să fie retrase din programele de învățămînt din cauză că imaginea ce li se construiește copiilor de școală generală este incompletă: nu ne este îngăduit nouă, adulților, să punem pe umerii lor consecințele istoriei selective.

Un singur strop de grâu și vis…

Data: 17 iulie 2026 by Petru Jipa

În nebunia erei digitale, ne înecăm în zgomot, dar totuși suntem însetați de sens. Derulăm prin fluxuri infinite de știri, consumăm titluri care se evaporă înainte de a fi citite complet și ne angajăm în dezbateri care răsună în camere goale. Este un paradox al timpului nostru: nu am fost niciodată mai conectați, totuși nu am fost niciodată mai surzi la frecvențele subtile, rezonante ale experienței umane. În această lume care a ales surditatea voită în locul ascultării atente, trecutul nu se estompează pur și simplu în obscuritate; în schimb, umbra sa se întinde lungă și întunecată peste orizont, devenind însăși arhitectura viitorului nostru. A ignora această umbră nu înseamnă a scăpa de ea, ci a te împiedica orbește într-un mâine construit pe ruinele neexaminate ale zilei de ieri. Metafora unei „lumi surde” nu este doar poetică; este sociologică. Am construit societăți care prioritizează viteza în detrimentul profunzimii, reacția în detrimentul reflecției. Când încetăm să ascultăm avertismentele istoriei, șoaptele vocilor marginalizate, lecțiile liniștite ale eșecului, pierdem capacitatea de a enunța prezentul. Istoria devine o expoziție statică de muzeu, mai degrabă decât un dialog viu. Totuși, chiar și atunci când este ignorat, trecutul exercită o atracție gravitațională. Umbra sa nu este o simplă absență a luminii; este o prezență tangibilă, modelată de contururile conflictelor nerezolvate, ale traumelor nevindecate și ale lecțiilor neînvățate. Această umbră dictează limitele imaginației noastre politice, limitele sistemelor noastre economice și prejudecățile încorporate în algoritmii noștri. Mergem înainte, cu ochii ațintiți asupra promisiunii strălucitoare a inovației, în timp ce picioarele noastre calcă pe terenul neuniform așternut de secole de precedente. Luați în considerare natura ciclică a tulburărilor sociale și a polarizării politice. Ceea ce adesea respingem drept crize noi sunt frecvent ecouri ale unor tipare istorice pe care nu le-am putut auzi clar prima dată. Ascensiunea autoritarismului, erodarea normelor democratice și fracturarea coeziunii sociale nu sunt anomalii bruște, ci reapariția unor defecte structurale profunde. Deoarece suntem „surzi” la narațiunile nuanțate ale secolului al XX-lea, confundăm simptomele cu boala. Tratăm febra fără a aborda infecția. În consecință, umbra trecutului se manifestă în viitor ca o traumă repetitivă. Construim instituții noi pe fundații vechi, așteptând rezultate diferite, doar pentru a descoperi că fisurile din subsol s-au lărgit în prăpastii în zgârie-nori.

Mai mult, această surditate nu este pasivă; este o selecție activă. Alegem ce părți ale trecutului să amplificăm și pe care să le reducem la tăcere. Cu toate acestea, porțiunile reduse la tăcere nu dispar; ele se acumulează în subconștientul psihicului colectiv, apărând ulterior ca perturbări neașteptate. Criza de mediu, de exemplu, este umbra unui trecut industrial care a refuzat să asculte limitele naturii. Timp de decenii, semnele de avertizare au fost audibile pentru cei care au vrut să asculte, dar narațiunea dominantă a fost una a expansiunii nesfârșite. Acum, viitorul este scris în limbajul strămutării climatice și al deficitului de resurse, o traducere directă a indiferenței noastre din trecut. Umbra a devenit furtună. Pentru a naviga în acest peisaj, trebuie să cultivăm un nou tip de auz. Necesită o umilință intelectuală care să recunoască susceptibilitatea noastră la amnezia istorică. Ne cere să privim trecutul nu ca pe o povară de care să ne lepădăm, ci ca pe o hartă de studiat. Umbra trecutului nu este în mod inerent răuvoitoare; Este pur și simplu adevărul conturat în siluetă. Dacă învățăm să-i citim forma, putem anticipa obstacolele din față. Putem distinge între umbrele care avertizează asupra prăpastiilor și cele care oferă umbră de la strălucirea dură a progresului necontrolat. A asculta trecutul înseamnă a te implica în adevăruri incomode, a recunoaște continuitatea luptei umane și a înțelege că fiecare decizie viitoare este un răspuns la un îndemn istoric.mÎn cele din urmă, o lume care refuză să asculte este condamnată să repete. Umbra trecutului este viitorul, deoarece timpul nu este o săgeată liniară, ci o spirală recursivă. Ajungem mereu în locuri în care am mai fost, deși poate dintr-un unghi diferit. Dacă rămânem surzi, ne vom ciocni de aceleași ziduri, învinețiți de aceiași erori, orbiți de aceleași iluzii. Dar dacă ne acordăm urechile la zumzetul înfundat al istoriei, putem transforma acea umbră dintr-un obstacol într-un ghid. Putem păși din întunericul ignoranței în lumina acțiunii informate. Viitorul nu este o tablă goală; este un palimpsest, scris peste textele trecutului. Ca să scriem bine, trebuie mai întâi să învățăm să citim ceea ce există deja. Ca să învățăm să citim, avem nevoie de „Odă (în metru antic). Și cum ne spune poetul Mihai Eminescu: Nu credeam să-nvăț a muri vrodată; Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi, Ochii mei nălțam visători la steaua Singurătății.” Întrebarea mea este: dacă ne vor morți, pentru cine trebuie să murim? De ce vor războaie și ură pe steaua singurătății noastre?

Să fie pace! Și poate… mai vreau să spun și eu un vers. Așa că lasă-mi zorile și toamna mea târzie/Căci n-am nevoie de veșnicie,/Ci doar de-un anotimp în care să râd/ În război învins…/ de-un simplu bob de grâu de vis…

Mitul Edenului în teatrul european. De la misterele medievale la dramaturgia modernă…

Data: 16 iulie 2026 by Alexandru Florin Țene

Mitul Edenului reprezintă unul dintre nucleele simbolice fundamentale ale culturii europene. Povestea biblică a Grădinii Raiului, a lui Adam și Eva, a căderii omului și a exilului din paradis a constituit, timp de secole, o sursă majoră de inspirație pentru literatură, arte vizuale și teatru. În dramaturgia europeană, mitul edenic nu este doar o simplă transpunere scenică a textului biblic, ci devine un model antropologic și filosofic prin care sunt explorate teme precum inocența originară, libertatea, tentația, cunoașterea, vinovăția și nostalgia paradisului pierdut. Evoluția teatrului european demonstrează o transformare continuă a acestui mit. Dacă în Evul Mediu Edenul apare ca spațiu sacru și teologic, în teatrul modern și contemporan el devine metaforă existențială, psihologică și socială. De la misterele medievale până la dramaturgia secolului al XX-lea și începutul secolului XXI, mitul Edenului reflectă schimbările de mentalitate ale culturii europene și modul în care omul își redefinește raportul cu sacrul. Izvorul principal al mitului Edenului se află în primele capitole ale cărții Geneza. Dumnezeu creează lumea, îl plasează pe Adam în Grădina Edenului, îi oferă libertatea de a se bucura de creație și îi interzice consumarea fructului din pomul cunoașterii binelui și răului. Încălcarea poruncii divine conduce la căderea omului și la expulzarea sa din paradis. Această narațiune a devenit una dintre cele mai importante teme ale teatrului religios medieval. În secolele XII–XV, spectacolele liturgice și misterele dramatizau istoria sacră, de la creația lumii până la Judecata de Apoi. Edenul ocupa o poziție centrală deoarece reprezenta începutul istoriei mântuirii. Studiile consacrate dramaturgiei medievale arată că reprezentarea scenică a Grădinii Edenului era realizată ca un spațiu distinct, sacralizat, opus lumii terestre și asociat perfecțiunii originare.

În celebra piesă medievală Le Jeu d’Adam (sec. XII), una dintre primele drame europene scrise în limba vernaculară, conflictul dintre ascultare și neascultare este pus în scenă printr-o opoziție vizibilă între paradis și lumea exterioară. Spectacolul urmărea nu doar ilustrarea textului biblic, ci și transmiterea unei lecții morale privind condiția umană după cădere. Un moment important în dezvoltarea mitului edenic îl constituie ciclurile de mistere engleze de la York, Chester, Towneley și N-Town. Aceste vaste construcții dramatice prezentau întreaga istorie a omenirii, începând cu creația și terminând cu Judecata Finală. În aceste piese, Edenul este reprezentat ca loc al armoniei perfecte, unde relația dintre Dumnezeu și om este nealterată. Totodată, spațiul paradiziac dobândește caracteristici concrete, accesibile imaginației spectatorilor medievali. Cercetările recente au evidențiat faptul că scenografiile acestor spectacole încercau să transforme paradisul într-o realitate vizibilă și tangibilă, sporind astfel impactul emoțional și pedagogic al reprezentației. Mitul edenic dobândește aici o funcție eshatologică. Căderea lui Adam nu este prezentată ca un eveniment izolat, ci ca începutul unei istorii care va culmina cu răscumpărarea prin Hristos. Paradisul pierdut devine promisiunea paradisului regăsit.

Renașterea europeană schimbă radical perspectiva asupra mitului Edenului. Accentul se deplasează de la dimensiunea teologică spre cea umanistă. Omul devine centrul universului dramatic, iar căderea este interpretată nu doar ca păcat, ci și ca început al conștiinței și al libertății. Influența decisivă asupra teatrului european a exercitat-o epopeea lui John Milton, Paradise Lost (1667). Deși nu este o piesă de teatru, opera a influențat profund dramaturgia ulterioară. Imaginea lui Satan ca spirit revoltat și reinterpretarea căderii ca dramă a libertății individuale au devenit teme recurente în teatrul modern. În această perioadă, Edenul începe să fie privit și ca simbol al unei stări originare de armonie pe care civilizația o pierde progresiv. Paradisul nu mai este exclusiv un loc teologic, ci și un ideal cultural. Secolul al XIX-lea aduce o reinterpretare radicală a mitului edenic. Dramaturgii romantici sunt fascinați de figura lui Cain, primul exilat și primul revoltat. Piesa Cain: A Mystery a lui George Gordon Byron transformă povestea biblică într-o reflecție asupra condiției umane. Cain nu mai apare doar ca păcătos, ci ca spirit care caută adevărul și contestă ordinea cosmică. Studiile recente au demonstrat că Byron utilizează structura misterului medieval pentru a construi o dramă filosofică despre cunoaștere și libertate. În această perspectivă, Edenul nu mai este doar paradisul pierdut, ci și simbolul unei inocențe imposibil de recuperat. Exilul devine condiția inevitabilă a existenței moderne.

În secolul XX, dramaturgia europeană transformă profund semnificațiile mitului edenic. Interesul se deplasează de la dimensiunea religioasă la cea existențială. La dramaturgi precum Samuel Beckett, Jean-Paul Sartre sau Eugène Ionesco, paradisul apare prin absență. Personajele caută sensul unei armonii pierdute, dar descoperă doar alienare, singurătate și imposibilitatea comunicării. Teatrul contemporan reinterpretează adesea cuplul Adam–Eva ca simbol al relațiilor moderne. Piesa Eden de Eugene O’Brien oferă un exemplu relevant. Personajele principale sunt prezentate ca „un Adam și o Eva contemporani”, captivi într-un paradis degradat, marcat de izolare și incapacitatea comunicării autentice. Astfel, Edenul devine metafora unei nostalgii imposibil de satisfăcut. Omul modern nu mai caută întoarcerea efectivă în paradis, ci sensul pierdut al existenței.

Analiza dramaturgiei europene permite identificarea câtorva funcții fundamentale ale mitului Edenului: Funcția antropologică: Mitul explică originea condiției umane și tensiunea dintre inocență și cunoaștere. Funcția morală: În teatrul medieval, Edenul ilustrează consecințele neascultării și necesitatea mântuirii. Funcția utopică: Paradisul devine imaginea unei societăți ideale și a unei ordini perfecte. Funcția existențială: În teatrul modern, Edenul simbolizează sensul pierdut al vieții și imposibilitatea recuperării plenitudinii originare. Funcția estetică: Reprezentarea scenică a paradisului oferă posibilitatea construirii unor imagini spectaculoase și a unor spații simbolice de mare forță artistică. Mitul Edenului constituie una dintre constantele fundamentale ale teatrului european. De la misterele medievale până la dramaturgia contemporană, el a funcționat ca model interpretativ al condiției umane. Dacă în Evul Mediu Edenul era un spațiu teologic concret, destinat educării religioase a publicului, modernitatea îl transformă într-un simbol al libertății, al nostalgiei și al căutării sensului. Persistența acestui mit demonstrează capacitatea sa extraordinară de adaptare la diferite contexte istorice și culturale. Teatrul european nu a încetat să revină la imaginea paradisului pierdut, deoarece în ea se concentrează una dintre întrebările esențiale ale existenței: poate omul recupera armonia originară sau este condamnat să trăiască permanent în afara Edenului?