Am avut privilegiul să particip la o parte din zilele dedicate „Mărului de aur” decernat municipiului Iași. Dincolo de orice discuție, Capitala spirituală – și nu numai – a României merită cu prisosință orice premiu posibil care există în spațiul industriei ospitalității. „Mărul de aur”, numele uneia dintre distincții, reprezintă, ca să spun așa, doar o „coajă” comercială. În „interiorul” ei, desigur, se găsesc „esențele”, argumentele, comorile care se cer, pe de o parte – promovate, iar pe de altă parte – cunoscute. Ele sunt de natură culturală, istorică, religioasă, arhitecturală, urban-rurală, gastronomică, memorială, identitară. Și altele, câte și mai câte. Oricum, fie și specializat, turismul vulgarizează valorile care își așteaptă oaspeții, curioșii, interesații. La rândul lor, jurnaliștii de turism (?) sunt, într-un fel, o „curea de transmisie” grație căreia (cărora) se răspândesc, se promovează, se pun în circulație aceste capodopere ale spiritului uman, ca și cele ale naturii, care chiar merită să fie văzute, admirate, respectate de un vulg cât mai numeros. Sincer vorbind, Iașiului i s-ar fi cuvenit „Mărul de aur” – comparat aiurea cu „Oscar-ul” cinematografiei americane – cu mult mai demult. Și în nici un caz după „înnobilarea” făcută, de pildă, Companiei aeriene Blue Air (!?), care, între timp, a și dat faliment… A dat, n-a luat… Sigur, e bun și acum un golden, după jumătate de veac de la primul „Pomme d’Or” decernat, în 1975, bisericilor din Bucovina veșnicite cu picturi murale exterioare. Mai mult, venind pesemne strategic și „la pachet” cu… autostrada – „Biata Moldovă”, vorba lui Ion Neculce -, nădăjduiesc din toată inima ca „Golden Apple” să „vândă” Iașiul încât ziua de 14 octombrie să fie multiplicată în tot atâtea zile câte are fiecare an în parte… Din cele circa cinci zile ieșene cât a durat „sărbătoarea de neuitat”, ca să-l parafrazez pe Hemingway, n-am putut beneficia, cum spuneam, decât de două și jumătate. (Apropo: Paris(ul) n-a primit „Pomme d’Or”, nici Londra -„Golden Apple”; așijderea Roma au Barcelona… E-adevărat, Afrodita i-a dăruit lui Paris vestitul Măr de aur, însă pe cele vremuri „călătoriile” echivalau cu invaziile…).
Așadar, cele două zile și jumătate din program mi-au oferit o imagine încântătoare despre calitatea de gazdă a municipalității, în frunte cu Mihai Chirica, primarul Iașiului, mare prețuitor și dezvoltator, între altele, al inconfundabilului spiritus loci. Edilul a fost acompaniat de întreaga echipă a primăriei implicată în deloc ușoara misie a ospitalității, iar colegul nostru, publicistul și scriitorul Vasile Arhire, s-a dovedit la rându-i, în nota-I personală, un Cicerone elegant și cât se poate de expresiv. Apropo de călăuză (serviciu asigurat de o firmă de specialitate, din câte am înțeles), fără nici un parapon: în destule momente, discursul ghidului a fost inadecvat, neadaptat unui grup atât de eterogen, ca religie, cel puțin. Un detaliu: în loc Golia, plină de enoriași la ora vizitei, unde să se povestească, de pildă, despre Ion Creangă și flinta cu care a tras el în stolul de ciori, era obligatoriu de ajuns, bunăoară, la Muzeul Municipal „Regina Maria”, o chintesență a ceea ce înseamnă Iașiul dintotdeauna. Ar fi fost arhisuficiente Mitropolia (inclusiv impresionantul ei muzeu), Trei Ierarhi și mânăstirea Frumoasa…
Să fie clar: „propaganda” (termen uzitat deopotrivă de naziști și bolșevici), adică „promovarea” din zilele noastre, implică cheltuieli deloc ușoare. Și foarte mult meșteșug. Adică profesionalism. Ciudat, însă comuniștii au înțeles că dacă propaganda nu e, nimic nu e… Poate vă amintiți: în perioada interbelică, răvășitorul prozator Panait Istrati și grecul Nikos Kazantzakis au consumat o fabuloasă călătorie, ca lux, în Uniunea Sovietică. Îndesate și cu vârf, notele de plată le-au fost asigurate, ca și atâtor altora, de bolșevicii răsăriteni. Că explorarea cu iz propagandistic a celor doi scriitori a sfârșit dramatic, asta e altă poveste. Mai ales pentru Panait Istrati „lichidat” public de unii dintre hăitașii comunității evreiești din Franța.
În România interbelică, a existat o prețioasă propagandă turistică – nu prea cunoscută, din păcate practicată fie de stat (mai cu seamă prin vestitul ONT, înființat în urmă cu 90 de ani), de însuși Palatul Regal (rămâne o admirabilă izbândă a domeniului albumul fotografic realizat de neamțul Kurt Hielscher, în 1933), de asociațiile montane private, care editau și felurite tipărituri, dar și de diverși intelectuali români care aveau prieteni de cea mai înaltă calitate în orice țară din Europa (scriitori de prestigiu, istorici de artă, jurnaliști; între aceștia, și celebrul Henri Focillon, căruia îi datorăm enorm de mult pentru includerea bisericilor pictate din Bucovina în circuitul internațional. În sfârșit, în „epoca de aur”, pe care unii dintre noi am trăit-o din plin, preocuparea pentru ieșirea României turistice în lume, ca și pentru dezvoltarea unei infrastructuri atrăgătoare, au atins, fără doar și poate, cote dintre cele mai neașteptate. Un lucru inedit: specialiștii din turism – chiar au existat asemenea împătimiți ai industriei ospitalității – au ridicat standardul în chip spectaculos: câștigători ai premiului Nobel pentru literatură elogiau cu mare căldură și convingere unele destinații românești. Îmi amintesc cu mare plăcere de un splendid articol al lui Miguel Ángel Asturias dedicat Voronețului și publicat în revista „Holidays in Romania”, publicație editată de România pitorească, dedicate promovării externe a atracțiilor noastre de toate felurile… Este doar un exemplu… Voi reveni cât de curând asupra evenimentului de la Iași, foarte puțin și simplist prezentat de mass-media. Din păcate, în aceeași notă exprimându-se inclusiv înșiși cei care au făcut posibilă această „izbândă” triumfalistă. Fără supărare, fără încurajare: România n-are nevoie de mere, fie ele și de aur. Nici cumpărate și nici moca. România are nevoie pur și simplu de turiști. Și de o promovare profesionistă. Exprimată prin canale publicistice de anvergură, prestigioase, penetrante. Ce-i atât de greu de înțeles, oare? (…) Și uite așa suntem noi, românii, mereu contra timp: unii, cei care cu adevărat practică un turism de elită, caută că coboare numărul mușteriilor, și nu fără motiv. Iar noi, ca de obicei, în mai tot și în toate, urcăm în gol lădița cu Mere de pripas… E de râs?
