Să nu ne ascundem după „conjuncturi”… Să nu mimăm „political correctness” -ul românizat și pseudo marea onestitate a dărniciilor făcute în numele nostru (și nu de către noi) de către guvernanți… Căci, oricum, esența o intuim… Nu a fost vorba nicidecum despre sprijin umanitar, ajutoare, donații dezinteresate… Ci de plata unei taxe. Către Ucraina. Impusă de Bruxelles. Or, valoarea banilor, a materialelor civile (la începutul războiului), iar apoi și a celor militare, aproape că nici nu mai contează… Adevărată întrebare la care guvernanții, dar și clasa politică, ar trebui să răspundă este: pentru ce a trebuit să rupem din sărăcia noastră, apoi să ne îndatorăm, să punem biruri țării pentru a o secătui, ba să luăm și de pe fundul sacilor bugetari ultimii bănuți?… Care a fost tragedia pe care trebuia să o evităm prin plata acestor ajutoare, donații, transferuri de material civil și mai ales militar?… Pentru că motivația contextuală, „Rusia”, o să țină cât o să mai țină… Evident, ca orice gogoașă contextuală… Dar apoi vor trebui ale „motivații”… Asta dacă nu cumva, între timp, prin grija Europei, nu va mai fi nevoie… „Grație” mecanismelor de activare a impunerii tăcerii, și nu doar în zona mass-media independentă, aceea care nu se dedulcește la banii sistemului, și care, cât de curând, va fi catalogată a priori suveranistă, patriotică, naționalistă (recte, negaționistă!), nu doar în cea din social-media, ci, „in integrum”, la nivel de societate… Și când poate nici nu va mai fi nevoie să se scormonească oficial după un „pretext”, pentru că nu va mai avea cine să întrebe ceva… Cu ultimele voci prea libere aruncate la marginea prăpastiei falimentului individual ori în buza rece a gratiilor impunerii tăcerii…
Și chiar dacă ar fi adevărat (și necesar) că a trebuit să plătim toate acestea Ucrainei pentru a da și noi o mână de ajutor la ținerea „la distanță” a Rusiei, de ce ar trebui să mai facem asta pe viitor?… De ce să mai plătim Kievului, prin, deja, nu ajutoare și donații, ci, de mult prea mult timp chiar, transferuri și cedări de infrastructuri, de piețe de desfacere, de fabrici, depozite, zone logistice? Pentru că, după ce războiul se va fi încheiat într-o formă sau alta, pentru ce va mai trebui să suportăm această „taxă”? Chipurile, „de apărare”? Pentru a mai fi apărați de cine? Tot de „ruși” sau, nu cumva, chiar de către beneficiarii a tot ceea s-a luat, economic și militar, din întreaga Europă?… Și, de fapt, nici nu putem spune că prin tot ce am dat Ucrainei am plătit o taxă „de apărare”… Mai degrabă una de protecție… De camătă… Nu neapărat pentru ca ucrainienii să-i țină pe ruși departe de Gurile Dunării, ci pentru a proteja interesele Europei, ca piață economică, de aceștia… Pentru a proteja piața tot mai necompetitivă a UE (și astfel ușor de ingerat de o putere, de o influență capitalizând țări și jucători, de o intruziune industrial-economică) de posibilele interacțiuni, intrări și acaparări de piețe de desfacere, de distribuție, ca puncte industrial-petroliere ale agentului (economic) rus… Pentru că, nu descălecarea militară a rușilor era de fapt „riscul”… În fața unei asemenea posibilități, oricum, nici Ucraina, nici Europa, nici NATO nu prea aveau ce face… Ci pentru a ține nucleul economic de influență rusească departe de piața europeană… Evident, grație „apărătorilor” ucrainieni…
Dar să zicem, vorba acea: „ceea ce a fost, a fost”… Că „trecutul e istorie” și nu are sens să mai numărăm tot ce am dat… Poate doar ce a mai rămas de plată… Dar de ce trebuie să extindem această donație, predare de piețe, permisiuni de acaparare economică a punctelor nodale ale țării, poate ultimele industrial-economice ale noastre, și pe viitor?
De ce să ajungem a da ucrainienilor și gazul nostru din Marea Neagră?… Pentru că spre asta ne îndreptăm… Kievul a anunțat-o cu surle și trâmbițe de mai multă vreme… Noi ne-am făcut că nu auzim! Iar când am auzit, am zis că nu poate fi cu putință o asemenea mârșăvie… Nu din partea lor, poate a rușilor… Dar nu, nu a ucrainienilor, nu-i așa?!… Că acesta va fi traseul inevitabil al gazelor românești… Doar că tot ceea ce se întâmplă în ultima vreme, de la înmulțirea avertizărilor și amenințărilor privind retrogradarea României pe piețele internaționale, anunțuri emise de către fel și fel de instituții, ele însele în postură retrograd financiară (dar cine să le judece, oare cine de la noi să le ceară socoteală pentru felul de calcul?!), la aducerea în centrul de putere și influență executiv decizională de la Kiev a unui magnat al companiei de gaze din Ucraina, și, atenție, „frământarea” coanei Europa de grija noastră până acolo încât, este cât se poate de posibil, să ni se înlesnească un „sprijin” în PNRR, prin extensia acestuia cu anii necesari absorbției de fonduri, toate acestea conturează un cadru de acțiune… Dar nu din grijă pentru noi! Nu pentru economia noastră! Nu pentru bunăstarea românilor! Din nou, doar pentru ca Europa să mai aibă la îndemână un mijloc de presiune „a la long”, de creare a noi condiționări la adresa noastră… Inclusiv aceea ca de a nu mai utiliza gazele naturale în economie (nu în a noastră) că poluăm și deranjăm mediul, așa că le vom exporta Ucrainei… (Căci, prin obligațiile deja asumate, tot nu vom mai avea voie, nu?!)… Iar Kievul știe cum să le ambaleze și să le vândă… Inclusiv pe piața achizițiilor militare „în barter”…
Cât despre noi… Poate vom ajunge a înțelege, cândva, dar s-ar putea chiar să nu mai conteze, că, nu, nu a fost vorba despre donații, nici de ajutoare, ci de predări de infrastructuri, de piețe… Ca o diabolică taxă neofanariot(țaristă!) de protecție… Nu de apărare, de protecție… O protejare, pe fond, de nimic concret (pentru că, dacă ar fi fost cazul, prima care-și trăgea coada implantată la noi ar fi fost Europa, să nu rămână fără ea), ci doar pe seama înspăimântării, amenințărilor, „scenaritelor” bruxeleze umplute cu multa trădare guvernamental mioritică și înghițite pe nemestecate de baba chioară națiune română…
