Arhiva zilnică: 7 septembrie 2020

Nedreptățirea lui Iuda…

Data: 31 mai 2026 by George Petrovai

Perfecțiunea planului divin

Trăim cu convingerea că suntem aproape de Mântuitor, întrucât îi deplângem suferințele îndurate și întrucât îi condamnăm cu toată severitatea pe toți aceia care, într-un fel sau altul, L-au supus la chinuri: preoții Ana și Caiafa, Iuda Iscarioteanul, procuratorul Ponțiu Pilat, Baraba, gloata îmbătată de ură fanatică, soldații care L-au batjocorit și apoi și-au împărțit hainele Lui. Firește că sfera resentimentelor se lărgește nemăsurat de mult, atunci când în ea includem pe toți persecutorii lui Iisus, în această categorie intrând atât fundamentaliștii iudaici, cât și cea mai mare parte a poporului evreu, lesne de manevrat de către marii preoți și uneltele lor. După unii este de la sine înțeles că osânda noastră creștinească trebuie să fie aprigă și definitivă, cam așa ca cea a cruciaților, doar astfel ea putându-se constitui într-un apreciat indicator al fermității credinței… Dar, pentru liniștea noastră sufletească de căutători ai adevărului și dreptății, cred că trebuie să ne întrebăm dacă-i corect să preluăm și să întreținem o îndârjire care, în mod vădit, n-are nimic de-a face cu credința, ci în exclusivitate se datorează prejudecăților ce au menirea să alimenteze fondul bestial al omului. Iar de acest lucru putem să ne dăm seama doar dacă încercăm să deslușim realitățile concrete ale acelui eveniment de răscruce din istoria umană. Căci ce ne spune bunul simț al scormonitorului după adevăr, chiar în situația în care el este hrănit de istorie cu biberonul? În primul rând că la vremea respectivă întreaga zonă (Iudeea, Galileea, Samaria) era foarte prolifică în fel de fel de profeți, și că ei cu toții propovăduiau un amestec de credințe și filosofii orientale, capabile mai degrabă să înfricoșeze decât să convingă. Or, într-un asemenea sincretism de înțelepți și șarlatani, de dogme avansate și de teorii primitive, era foarte dificil pentru cineva neinstruit să decanteze binele de rău și adevărul de fals. Din acest motiv, omul de rând îi trata de-a valma pe profeți (fie cu neîncredere amestecată cu dezgust, fie cu milă îmbinată cu îngăduință), pe când autoritățile sfătuite de marii preoți, luau măsuri de izolare a propovăduitorilor deveniți prea insistenți, altfel spus supărători pentru mozaismul doldora de intoleranță. Și nu de puține ori, așa cum s-a întâmplat cu Ioan Botezătorul, respectivele măsuri mergeau până la suprimarea profetului în cauză.

În al doilea rând, Palestina de-atunci fiind un adevărat butoi cu pulbere al Orientului, atât romanii cât și evreii cu rol decizional aveau tot interesul să mențină liniștea (fie ea și aparentă) în această provincie romană extrem de frământată și nesigură: romanii pentru că priveau cu seriozitate amestecată cu îngrijorare agitațiile evreiești, toate capabile – bunăoară așa ca răscoala Macabeilor – să miște masele atunci când din lipsă de vigilență li se oferea cel mai mic prilej; evreii întrucât păzeau cu strășnicie religia și tradițiile mozaice, deci orice atentat mai viguros la dogmatismul lor multisecular, fără șanse de înăbușire în faza sa incipientă, risca să-i transforme în capii unei revolte orientale împotriva stăpânirii romane…

Din aceste considerente, cred că trebuie să privim cu altfel de ochi atât complexitatea evenimentelor generate de fenomenul transistoric al venirii Fiului Omului, cât și rolul personajelor care s-au confruntat în interiorul procesului de început al creștinismului. Iar dacă sosirea lui Mesia a fost anunțată de profeți cu mult înainte de nașterea Sa miraculoasă, după cum vestite I-au fost pătimirile, moartea și învierea după trei zile, instrumentele de împlinire cu precizie matematică a Scripturilor sunt mai puțin importante, deoarece oricare alți mari preoți ar fi fost la fel de înverșunați ca Ana și Caiafa împotriva lui Iisus, locul lașului Pilat ar fi fost ocupat de un alt procurator roman, care la fel s-ar fi spălat pe mâini pentru a scăpa de obsesia sângelui nevinovat, și mult detestatul rol al vânzătorului ar fi revenit unui alt ucenic, pentru că cele înștiințate trebuiau să se împlinească cu forța implacabilă a destinului!

Imperfecțiunile judecăților umane

Între toate aceste personaje de-nceput pentru istoria creștinismului, cel mai puțin îndreptățit la osânda noastră este Baraba. Căci noi, creștinii secolului 21, cu ce drept îl urâm și-l disprețuim pe acela care, prin perfida vrere a marilor preoți susținuți de isteria norodului, a fost eliberat, cu toate că era un ucigaș, în felul acesta fiind trimis la moarte un nevinovat, prea pur și prea integru pentru o lume sufocată de păcate și tocmai de aceea prea primejdios pentru atotputernicia teocratică a acelor timpuri?! Cu toate astea, celebrul roman Baraba al scriitorului suedez Pär Lagerqvist face din acest personaj un paria, și asta numai întrucât a fost slobozit în dauna lui Iisus, adică o ființă mereu obsedată de măreția unică a evenimentului pe care l-a trăit fără să-l priceapă, fapt pentru care el este condamnat de autor la supliciul închiderii în sine și la o lentă dar continuă dezumanizare prin neputința împărtășirii din cel mai generos și mai uman dintre sentimente – dragostea de părinți, copii și semeni, dragostea mistuitoare pentru o femeie și, în noile condiții create de planul divin, dragostea îndreptată către Mântuitor și noua credință. Iar în ceea ce-l privește pe Iuda, cred că acestui personaj noutestamentar i s-a făcut și continuă să i se facă o mare nedreptate, el fiind constant și nemilos expus la stâlpul rușinii fără egal de către toate generațiile de creștini care ne-au precedat.

Da, este adevărat că și-a vândut Învățătorul, faptă pentru care a primit de la preoții Templului 30 de arginți. Dar tot atât de adevărat este că, mustrat de conștiință, el s-a dus și le-a aruncat preoților banii în față, iar după aceea s-a spânzurat… Sigur că-i un gest reprobabil să trădezi pe cineva și că trădarea va fi privită întotdeauna ca o mare ticăloșie, îndeosebi atunci când trădătorul, urmărind avantaje personale, se dă de partea dușmanului, fără să se sinchisească de frații săi. Dar Iuda, în pofida aparențelor care pledează împotriva lui, este departe de insensibilitatea trădătorului profesionist. Dovadă că gestul său n-a fost dictat de interese personale, ci de scopuri mult mai înalte, stă faptul că după consumarea actului, oricare o fi fost cauza (fie că și-a considerat misiunea împlinită, fie că l-a îndurerat ce I se pregătea Învățătorului și de care nu fusese vorba în înțelegere inițială), Iuda a azvârlit cu dispreț banii primiți, apoi s-a sinucis. Însă, mă rog, de ce trădare poate fi vorba atunci când Iisus, deși avertizat, a continuat să umble printre oameni și deseori s-a aflat în pericolul de-a fi prins de străjeri. Nici măcar de un denunț nu se poate vorbi, Iisus fiind mult prea bine cunoscut pretutindeni în Palestina. Căci cu sau fără sărutul lui Iuda, identificarea Lui era o chestiune de timp, la o adică putând fi arestat tot grupul apostolic dimpreună cu Învățătorul, în vederea identificării persoanei vizate de zbiri…

Totuși, să admitem că Iuda a trădat. Cum spuneam, la prima vedere un gest cât se poate de reprobabil. În paranteză fie spus, dacă vorbim de gesturi condamnabile, corect este să nu uităm nici de tripla lepădare (într-o singură noapte!) a lui Petru de Învățătorul său, nici de neîncrederea lui Toma și nici de neîncrederea tuturor discipolilor în miracolul învierii Sale. Dar poate că Iuda a trădat împins de un imbold patriotic – acela de a-și salva poporul de la încercările la care-l expuneau conflictele ușor de întrevăzut dintre vechea și noua religie. Sau poate că mult hulitul gest al lui Iuda ascunde în sine un crâmpei dintr-o adevărată epopee spirituală: Dorea ca Iisus să fie arestat și judecat (caz în care Iuda se deosebește net de ceilalți ucenici), deoarece numai astfel putea să iasă în evidență adevăratul Mesia din mulțimea falșilor profeți, precum și credința propovăduită de El! Iar Iuda, conștient de rolul pe care și l-a asumat, a acceptat ca numele lui să fie acoperit de rușine și dispreț, pentru ca astfel – prin jertfa liber asumată! – el să contribuie la înveșnicirea numelui Mântuitorului.

Este și acesta un Iuda la fel de plauzibil ca cel de veacuri acceptat și mult prea mult detestat…

N.B.: Avem în spate două milenii de creștinism canonic. Dar putem fi noi siguri că venirea lui Iisus în zilele noastre n-ar pune preoțimea pe jăratec și că El ar fi primit cu brațele deschise de toți creștinii, îndeosebi de aceia care au inimile de lemn și vasele de aur? Câți dintre ei ar avea tăria să-L recunoască pe Cel care, după cele pățite altădată, cutează să revină pentru ca din nou să le strice rânduielile și să-i alunge din Templu cu biciul?!…

Taina grupului statuar „Sărutul” din cimitirul Montparnasse semnat de marele Brâncuși

Data: 31 mai 2026 by George V. Grigore

Acum când operele marelui sculptor roman Constantin Brâncuși stă în sălile moderne ale marilor muzee mondiale, în inima orașului iubirii –Paris-, pe arterele – alei tăcute ale celebrului cimitir Montparnasse, se află unul dintre cele mai neobișnuite monumente funerare din Europa. Este vorba despre una dintre versiunile celebrului „Sărut” al lui Constantin Brâncuşi, instalată acum 115 ani pe mormântul unei misterioase sinucigașe de origine rusă din acest cimitir, apoi devenită obiectul unor ciudate fantezii erotice și care s-a aflat timp de aproape 20 de ani în centrul unei bătălii juridice fără precedent, inițiată de familia ucraineană a defunctei. O saga atât de improbabilă încât a inspirat chiar și un roman, iar în viitor așteaptă un scenariu filmic. Imaginea îmbrățișării celor doi îndrăgostiţi este atât de profundă încât cei doi iubiți formează un singur monolit cu linii clare. Această operă emoționantă, „Le Baiser” (1907), a sculptorului franco-român Constantin Brâncuşi (1876-1957), există astăzi în aproximativ 40 de versiuni. Dacă acestea din urmă pot fi admirate în general în muzee, una dintre ele – poate cea mai misterioasă – se află într-un loc neașteptat: în vârful stelei unui mormânt din cimitirul Montparnasse, în arondismentul XIV al Parisului. Ciudată de la un capăt la altul, povestea ei începe cu un eveniment tragic. Într-o zi ploioasă, la sfârșitul lunii noiembrie 1910, o studentă rusă la medicină în vârstă de 23 de ani, pe nume Tatiana (numită Tania) Rachevskaïa, este găsită spânzurată în camera ei de pe bulevardul Port-Royal. Cine era această tânără misterioasă, despre care se spune că era rudă cu scriitorul Tolstoi?

„Ea a fost în închisoare, apoi a plecat la Paris și s-a înscris la Facultatea de Medicină”, povestește scriitorul Ilya Ehrenbourg în 1962, într-un roman autobiografic, „Les Années et les hommes”. Odată ajunsă în Orașul Luminilor, tânăra imigrantă s-a îndrăgostit pasional de un medic de origine română, Solomon Marbais, care a devenit iubitul ei. Oare din cauza suferinței amorose și-a luat viața? Oricum ar fi, acest doctor îi va aduce un omagiu printr-un gest unic. Bărbatul cunoaște un tânăr sculptor talentat: un anume Constantin Brâncuşi. De origine română ca și el, acest artist încă necunoscut publicului lucrează ca ucenic în atelierul lui Auguste Rodin. Familiei defunctei, care dorește să-i ridice un monument funerar ieșit din comun, iubitul îndoliat îi propune să achiziționeze o sculptură tocmai terminată de prietenul său: o versiune a Sărutului, înaltă de 90 de centimetri, pe care rudele tinerei o cumpără cu 200 de franci și o așează pe mormântul ei, după ce au gravat pe operă aceste simple cuvinte: „Dragă iubită”. La fel ca mulți artiști avangardiști ai epocii sale (precum Picasso și Modigliani), Brâncuşi se inspiră din formele pure ale artelor primitive (sculpturi africane, oceanice, precolombiene…) și din arta cicladică.

Caracterizat printr-o schematizare și o simetrie extremă a fețelor și a corpurilor, acest „Sărut” are o dimensiune arhaică și totemică – un aspect ritualic care, asociat cu forma și culoarea sa gri, apropiate de cele ale unei simple stele de piatră, îi permit să se integreze în decorul cimitirului parizian. Timp de aproape un secol, opera nu a fost remarcat în mod special. Dar în 2000, ea este menționată în „Kamikaze”, al patrulea și ultimul volum din jurnalul intim al scriitorului Marc-Édouard Nabe. Într-un pasaj scandalos, acesta povestește aventurile sale sexuale cu o prietenă lângă sculptură.

De atunci, stela, aureolată de această nouă reputație erotică, devine un loc de întâlnire apreciat de îndrăgostiți. Un alt eveniment, de data aceasta financiar, îi va accentua faima. În 4 mai 2005, la New York, o sculptură din marmură a lui Brâncuşi, „L’Oiseau dans l’espace” (Pasărea în spațiu), se vinde la Christie’s pentru suma astronomică de 27,5 milioane de dolari, devenind astfel cea mai scumpă sculptură vândută vreodată. Simțind o afacere bună, comerciantul de artă parizian Guillaume Duhamel, care cunoaștea „Sărutul” din cimitirul Montparnasse, angajează un genealog și reușește să găsească șase descendenți ai Taniei, proprietari fără să știe ai monumentului funerar și titulari ai concesiunii perpetue. Galeristul se duce atunci la ei acasă, în Ucraina, și le propune să vândă sculptura la licitație. Mormântul se va mulțumi cu o copie. Atrași de milioanele în joc, descendenții își revendică drepturile la Primăria Parisului, la doar șase săptămâni după vânzarea picturii „L’Oiseau dans l’espace”. Prin intermediul lui Duhamel și al casei de licitații Millon, ei solicită, de asemenea, Ministerului Culturii un certificat de părăsire a teritoriului, obligatoriu pentru a putea vinde opera unui cumpărător străin sau care dorește să o scoată din Franța. Dar ministrul, Renaud Donnedieu de Vabres, se opune ferm. Pentru a împiedica plecarea „Sărutului” în străinătate, el clasifică acest ultim tezaur național, apoi înscrie întregul mormânt ca monument istoric în 2010, drept „clădire prin natura sa” – adică mormântul și opera formează un întreg indivizibil.

Refuzând să accepte rezultatul, descendenții Taniei au contestat decizia. În 12 aprilie 2018, Tribunalul Administrativ din Paris le-a respins din nou cererea. Sperând încă să recupereze într-o zi sculptura, familia descurajată a instalat în jurul acesteia o carcasă ventilată din lemn, care să o facă imposibil de admirat, pentru a o proteja de expunerea în aer liber, de vandalism sau furt… Toate acestea sub ochiul atent a două camere aparținând Primăriei Parisului, îndreptate permanent asupra mormântului. „Sărutul” nu este singura operă de artă care împodobește un mormânt. În același cimitir, se poate găsi și „centaurul lui César”, situat pe mormântul său, sau „pisica colorată în mosaic” a lui Niki de Saint Phalle, așezată pe cel al prietenului ei, Ricardo Menon. Dar până acum, niciuna nu făcuse obiectul unei bătălii juridice pentru a fi revendicată. Acest conflict suprarealist a inspirat romanul scriitoarei Sophie Brocas: „Sărutul” (2019), publicat la editura Julliard. Îmbinând ficțiunea și realitatea, autoarea creează personajul unui tânăr avocat parizian care încearcă să protejeze sculptura de lăcomia descendenților femeii decedate. Însă adevărata poveste este departe de a se fi încheiat.

La 17 decembrie 2020, o hotărâre a curții administrative de apel a dat dreptate familiei, statuând că „Sărutul”, deoarece a fost creat înainte de monument, putea fi în sfârșit îndepărtat de pe piedestal și mutat. Imediat, reprezentanții familiei s-au dus la cimitir pentru a încerca să recupereze statuia. Dar, la sosirea la memorial, ofițerii municipali, deja staționați acolo, i-au împiedicat. Furioși, descendenții au cerut ca faptele să fie consemnate de un executor judecătoresc. La începutul lunii iulie 2021, Consiliul de Stat (cea mai înaltă instanță administrativă din Franța), sesizat de Ministerul Culturii, a emis o hotărâre contrară celei a Curții de Apel. „Sculptura a fost achiziționată cu unicul scop de a fi fixată pe mormântul tinerei femei, constituind astfel un monument funerar indivizibil”, a afirmat acesta. Prin urmare, legalitatea deciziei din 2010 a fost confirmată: acest monument trebuie considerat „bun imobil prin natură”, ceea ce autorizează statul să îl înregistreze ca monument istoric, fără a fi nevoie de acordul proprietarilor sau chiar de despăgubiri pentru aceștia. Această decizie „recunoaște valoarea patrimonială a monumentelor funerare și permite protejarea lor”, a transmis Primăria Parisului.

De la vânzarea record din 2005, operele lui Brâncuși au atins sume din ce în ce mai mari la licitații. În 2017, „Muza adormită” (1913) a fost achiziționată pentru peste 57 de milioane de dolari, iar „Tânăra fată sofisticată (portretul lui Nancy Cunard)” pentru 71 de milioane de dolari în 2018. Cu o istorie romantică, „Sărutul” din Cimitirul Montparnasse s-ar putea vinde, așadar, cu peste 50 de milioane de euro. Pe deplin conștienți de acest lucru, moștenitorii Taniei au decis, ca ultimă soluție, să sesizeze Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO). În 16 noiembrie 2023 (în timp ce o importantă retrospectivă Brâncuși era pregătită la Centrul Pompidou), familia a primit o lovitură devastatoare: Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a declarat cererile lor inadmisibile. Motivul invocat? Limitarea impusă drepturilor de proprietate ale reclamanților (prin interdicția de a separa sculptura de mormânt) era pur și simplu o „reglementare a utilizării proprietății” și nu o „privare de proprietate” care încălca drepturile omului. Prin urmare, „Sărutul” a rămas pe piedestalul său și povestea sa merge mai departe… Poate și filmul artistic ce se va face…

Mitul păsării Phoenix, cea care renaște din propria cenușă…

Data: 31 mai 2026 by Stelian Gomboș

Cunoscută în întreaga lume ca simbolul absolut al renașterii și al speranței, pasărea Phoenix fascinează de secole. Dar care este, de fapt, povestea din spatele acestei creaturi mitice care nu moare niciodată? Mitul păsării Phoenix are rădăcini adânci în Egiptul Antic, unde era cunoscută sub numele de Bennu. Aceasta era asociată cu zeul-soare Ra, dar și cu ideea de ciclicitate – viață, moarte și renaștere. Potrivit legendei, Bennu își construia singură un cuib din ramuri aromatice și tămâie, în care se lăsa mistuită de flăcări, doar pentru a renaște, mai puternică, din propria cenușă. Mitul păsării Phoenix are rădăcini adânci în Egiptul Antic, unde era cunoscută sub numele de Bennu. Aceasta era asociată cu zeul-soare Ra, dar și cu ideea de ciclicitate – viață, moarte și renaștere. Potrivit legendei, Bennu își construia singură un cuib din ramuri aromatice și tămâie, în care se lăsa mistuită de flăcări, doar pentru a renaște, mai puternică, din propria cenușă. Indiferent de cultură, Phoenixul rămâne o prezență sacră, cu un aspect impunător – pene aurii, străluciri solare, ochi hipnotici și un glas care îți putea atinge sufletul. Astăzi, Phoenixul a devenit un simbol universal al renașterii, al transformării și al puterii de a merge mai departe, chiar și după cele mai grele încercări. De asemenea, pasărea Phoenix mai este văzută ca un simbol al nemuririi, al vieții veșnice și al rezilienței umane. Ne amintește că, indiferent de cât de jos putem ajunge, există întotdeauna posibilitatea unui nou început – mai luminos și mai puternic.

Element de mitologie, Pasărea Phoenix a căpătat conotaţii speciale în creştinism, ajungând să aibă un rol important în concepţia despre renaştere. Pasărea Phoenix este o pasăre mitică longevivă, care posedă proprietatea de autoincendiere periodică şi regenerare din propria cenuşă. Există alte surse care susţin că pasărea moare şi se descompune înainte de a renaşte. Longevitatea ei diferă de la o sursă la alta, acestea provenind din perioada Antichităţii. Astfel, unii autori afirmă ceva care pare utopie pură – o durată a vieţii între 500 şi 13.000 de ani – dar, după alte scrieri, ar trăi minimum 1.400 de ani. Este singura din specia ei şi nu se poate reproduce. Conform aceloraşi surse antice, când îşi simte sfârşitul aproape, îşi face un cuib din plante aromatice şi tămâie, îi dă foc şi apoi se întinde în cuibul arzând, din cenuşa ei formându-se o altă pasăre. Noua pasăre o îngroapă pe cea anterioară, punându-i rămăşiţele într-un înveliş de smirnă şi tămâie în formă de ou. Etimologia cuvântului Phoenix ar sugera mai degrabă un cuvânt de origine saxonă, dar lucrurile nu stau aşa. Şi nici măcar semnificaţia exactă a numelui nu a fost lămurită pe deplin. Se ştie doar că provine din cuvântul grecesc po-ni-ke, mai precis din Insula Creta, civilizaţia miceniană, imaginea unei astfel de păsări regăsindu-se pe o tăbliţă descoperită în această zonă. Şi despre înfăţişarea păsării există opinii diferite. În unele imagini are un nimb în jur, accentuându-se astfel ideea de pasăre solară, asociată cu marele astru ceresc. Iar într-una dintre aceste înfăţişări, nimbul are exact şapte raze, o adevărată personificare a soarelui Helios, în mitologia greacă.

Nume mari ale lumii antice, precum Herodot, Pliniu cel Bătrân, Ovidiu sau Isidor din Sevilla au scris despre Pasărea Phoenix, contribuind la răspândirea mitului ei. După Herodot şi Pliniu cel Bătrân, pasărea alegorică seamănă cu un vultur, în timp ce Lactanius şi Ezekiel susţin că Phoenixul ar fi mai mare ca un struţ, dar cu un penaj splendid, cu pete de purpură şi aur. Iată ce scrie Ovidiu despre Pasărea Phoenix: „După ce trăieşte 500 de ani, îşi construieşte un cuib printre ramurile unui stejar. În acesta strânge plante aromate, scorţişoară, mir şi tămâie, iar din aceste materiale îşi face movila pe care se va aşeza şi va muri, iar din corpul său se va naşte o altă Pasăre Phoenix, care, când va creşte, va duce ce a rămas din vechea pasăre în Templul Soarelui din oraşul egiptean Heliopolis, adică Oraşul Soarelui”. Iar Herodot completează tabloul cu noi informaţii despre drumul păsării născute din trupul celei decedate spre Heliopolis. Acesta este băgat într-un ou mare, scobit în prealabil, iar apoi locul găurii este acoperit cu smirnă.

La chinezi există o altă pasăre similară Phoenixului. În lucrarea „Cartea munţilor şi a mărilor” se prezintă însă două păsări, împreună numite „fenghuang”, feng în semnând masculinul, iar huang femininul. Dar, deşi pereche după denumire, chinezii vorbesc despre o pasăre unică, având semnificaţie de rang imperial. Totuşi, ca ima gine, nu arată deloc strălucirea Phoenixului, având cioc de cocoş, guşă de râdunică, gât de şarpe, pe trup de sene de dragon, coadă de peşte, din faţă arată ca o lebădă, din spate, ca un unicorn, iar spinarea pare de broască ţestoasă. De-a lungul timpului, Pasărea Phoenix a îndeplinit mai multe simboluri, ajun gând să fie adoptată şi ca unul al creştinităţii timpurii. A fost simbol solar, al timpului, al reînvierii, al omului nou. Phoenixul evocă focul creator şi distrugător din care se naşte lumea şi care îi va aduce şi sfârşitul. Simbolismul ei este legat de marile adevăruri ezoterice, reprezentând nemurirea spiritului şi reîncarnarea. În alchimie, ea devine simbol al transmutaţiei, al renaşterii magice prin iniţiere şi al creşterii spirituale. Pasărea Phoenix ne vorbeşte, prin povestea ei, despre puterea de a depăşi fluctuaţiile vieţii noastre obişnuite, ne îndeamnă să ne orientăm către cele spirituale şi ne dă putere regeneratoare atunci când renunţăm la vechiul mod de existenţă pentru a îmbrăţişa unul nou, superior. În alchimie, pasărea este asociată corpului astral, care, după cum spune marele alchimist Paracel sus, este corpul nostru spiritual sau de aur, purificat, ce se dezvoltă în cursul evoluţiei personale şi reprezintă renaşterea spiritului pe un nivel superior. Când corpul fizic moare, spiritul începe noua existenţă în lumea nonfizică. Esenţa pozitivă a acestei păsări se manifestă atunci când cineva îşi recunoaşte şi îşi dezvoltă latura feminină a naturii sale spirituale. Acea persoană îşi urmează vocea interioară şi chemarea creatoare a vieţii. Partea negativă se manifestă atunci când omul îşi neagă şi îşi reprimă această latură a su fletului. În creştinism, Pasărea Phoenix este sacră, simbol al reînvierii şi emblemă a Arhanghelului Mihail. În mitologia populară a basmelor noastre, ea se identifică prin Pasărea Măiastră. De unde vine asocierea păsării cu numele Mântuitorului Hristos? Din capacitatea de a muri şi de a renaşte, asemenea lui Iisus, care, după ce a murit pe cruce, a înviat a treia zi. Datorită acestei fantastice însuşiri de a reînvia din propria cenuşă a apărut expresia, extrem de uzitată, „a renaşte precum Pasărea Phoenix”.

Spre neuitare, Sergiu Celibidache!

Data: 30 mai 2026 by Coca Popescu

„Cravata galbenă” este un film dramatic-biografic, având ca personaj principal pe dirijorul și compozitorul Sergiu Celibidache. Filmul a fost creat în onoarea tatălui său de către regizorul și co-scenaristul Serge Ioan Celibidache. Aflat în turneu în România, filmul a fost difuzat și la cinematograful Muzeului Țăranului Român. Sala arhiplină prevestea un film captivant, fapt dovedit încă din primele secvențe, subiectul fiind viața marelui dirijor Sergiu Celibidache, de la inocență la maturitate. Pasajele tumultuoase, încă din primii ani de viață, au scos în evidență copilul rebel care iubea muzica fără limite. Din cei trei frați, el era cel mai vocal, refuzând sfaturile tatălui spre o anumită carieră; el avea un vis, iar muzica era singurul drum. Memorabilă a fost secvența când, în adolescență, tatăl său i-a oferit un cadou semnificativ: o cravată galbenă. La înmânarea acesteia i-a spus:

„Țara va avea nevoie de un nou prim-ministru, iar tu vei fi acela!”… A fost un îndemn nu tocmai voalat ca fiul său să îmbrățișeze o carieră politică. A acceptat cadoul, dar la puțin timp i l-a înapoiat când a hotărât să-și urmeze visul și să-și facă o carieră în muzica clasică. Nu a fost ușor. Luând viața în piept, lăsând în țară familia, cei doi frați și părinții, ajungând cu trenul în Germania, fără niciun sprijin, dormind pe o bancă în parc, o stea l-a însoțit mereu. Astfel a cunoscut oameni noi, iar ascensiunea lui Sergiu Celibidache a curs precum un râu. Depășind momentul războiului cu temeri și chiar umilințe, la un moment dat a ajuns să conducă Filarmonica din Berlin, un post râvnit de numeroși dirijori veniți din alte țări la preselecții. El a fost câștigătorul concursului, juriul văzând în el un arogant perfectionist, decidând în unanimitate. Concertele sale aveau repetiții legendare, în număr de zece la fiecare reprezentație. De-a lungul timpului, a refuzat cu încăpățânare imprimarea pe disc a concertelor sale, motivând adesea că muzica adevărată, de calitate, se întâmplă numai în sală. Acest fapt i-a adus sfârșitul la conducerea Filarmonicii ca dirijor și a trebuit să părăsească Berlinul în plină glorie.

Au urmat momente de căutare de sine și rătăciri de moment, dar toate acestea au fost încununate cu lauri. Timp de 17 ani a condus Filarmonica din München, dirijând pe marile scene ale lumii până la apusul vieții. Degetele sale dansau la fiecare concert; simțea muzica prin vene, trăia fiecare notă muzicală prin toți porii. Era necruțător cu elevii săi, insuflându-le valori inestimabile în domeniul muzicii clasice. Filmul trece în revistă și iubirile sale, viața amoroasă trăită intens, dar frumos. Aceste pasaje, dar și cele legate de frați și părinți, în special scrisorile trimise familiei, dar întotdeauna având ca destinatar pe sora sa, au făcut spectatorii să lăcrimeze. Filmul este o bijuterie, tocmai bună de văzut și trăit cu emoție, pentru că, da, sunt actori legendari care l-au întruchipat pe Sergiu Celibidache. Aceștia au fost copia fidelă în diferite etape ale vieții: Ben Schnetzer, John Malkovich și Ewan Horrocks, dar și ceilalți actori sunt la fel de prețioși: Sean Bean, Kate Phillips și Miranda Richardson. Filmul este o producție românească, în limba engleză, subtitrat în limba română, iar titlul sugestiv reprezintă, de fapt, personalitatea excentrică și pasiunea pentru muzică dusă la extreme. Sergiu Celibidache rămâne un maestru recunoscut mondial pentru relația sa cu muzica și încăpățânarea de a nu imprima pe disc, în scop comercial, concertele sale.

În sala de spectacol a fost prezent regizorul Serge Ioan Celibidache, fiul marelui compozitor și dirijor Sergiu Celibidache, care, după un ropot de aplauze binemeritate, a răspuns întrebărilor venite din public. Surpriza serii a constat în oferirea portretului maestrului Sergiu Celibidache, creat excelent de pictorul Maria Parascan, domnului Serge Ioan Celibidache. Nu au lipsit nici fotografiile și strângerile de mâini, în semn de mulțumire, cu regizorul și, totodată, fiul regretatului Sergiu Celibidache.

Niciodată nu este prea târziu să ne recunoaștem valorile.

Comori (ne)restaurate la Hagiești (jud. Ialomița): conacul Marghiloman și biserica Sf. Nicolae (1704)

Data: 30 mai 2026 by George V. Grigore

De mai mult timp mi-am propus să vizitez cele două obiective importante din Hagiești (județul Ialomița; comuna Sinești). Aici, locuitorii s-au adunat pe o moșie a Mănăstirii Cozia, fiind însă continuatorii așezării Cărăreni, cea mai veche localitate atestată documentar din județ, în anul 1392. Primul monument din localitate este Biserica „Sfântul Nicolae”, ce a fost ctitorită în anul 1704, de Radu Dudescu, un mare dregător al Ţării Româneşti în timpul domniilor lui Constantin Brâncoveanu şi Ştefan Cantacuzino.

Mai apoi, în jurul anului 1800, biserica a fost reparată de Grigore Mihail Şuţu beizadea, fiul domnitorului Mihai Șuțu. În biserică se păstrează mormântul lui Grigore Mihail Şuţu, acoperit de o lespede de marmură albă cu stema familiei Suţu şi inscripţie în limba greacă. Biserica „Sfântul Nicolae” din Hagiești este declarant ca monument istoric aflat pe teritoriul satului Hagiești, comuna Sinești.

În Repertoriul Arheologic Național, monumentul apare cu codul 105062. După cum este stadiul monumentului, acesta are nevoie de o restaurare grabnică. În anul 1884, Ioan şi Elena Marghiloman, părinții viitorului prim-ministru și lider conservator, Alexandru Marghiloman, preiau moșia Hagiești din Sinești de Ialomița, construiesc un conac pe ruinele unui așezământ boieresc de aici și repară lăcaşul de cult. Conacul Marghiloman este în prezent un monument istoric aflat pe teritoriul satului Hagiești; comuna Sinești (jud. Ialomița).

Conacul Marghiloman a fost construit pe două niveluri, între anii 1869 – 1874, înglobând porțiuni din zidăriile unui ansamblu rezidențial boieresc mai vechi datând de la sfârțitul secolului al XVII-lea. Clădirea de astăzi este tipică pentru arhitectura reședințelor boierești din secolul al XIX-lea. Ridicat cu meșteri italieni, conacul în ultima sa formă (construit după 1884), care a fost proprietatea lui Alexandru Marghiloman are trei niveluri, pivniță, parter cu șapte camere, un etaj cu zece încăperi, un hol central și două terase laterale. După moartea lui Alexandru Marghiloman, conacul i-a rămas moștenire Suzanei Marghiloman și a fost apoi lăsat în custodia familiei Capră. După 1950 a fost utilizat ca magazie de către CAP Hagiești. Din 1996 se află într-o permanentă restaurare; de fapt o stare de semiconservare. Lipsa unui pod în Hagiești și repetatele inundații din zonă au făcut ca locuitorii satului să-l părăsească după anii ’70 ai secolului trecut. Astăzi, totul este ca o umbră, și doar Sfânta Liturghie, săvârșită de călugării așezați în jurul biserici de la 1892, mai ține deschis drumul spre cer, spre Dumnezeu, pentru cei câțiva locuitori care nu vor să-l părăsească. Pentru că aici le sunt casele în care s-au născut, biserica, morții, amintirile, rădăcinile, eroii.

Cele două monumente de importanță națională, conacul boieresc de secol XIX și biserica cu arhitectură brâncovenească au făcut de-a lungul timpului obiectul mai multor proiecte de salvare care toate au eșuat. Cu toate că s-au luat unele măsuri de conservare până la finalizarea reabilitărilor, de mai mulți ani ele stau în ruină, ca o expresie a neputinței. Restaurarea conacului Marghiloman de la Hagiești, Ialomița, ar pune însă pe harta zonei un centru cultural și educațional complet funcțional, ce ar putea găzdui concerte, conferințe, ateliere, expoziții și alte tipuri de evenimente educaționale, consultative și recreaționale, indicate drept importante și organizate în colaborare cu comunitatea locală și cu organizațiile de cultură publice și private din județul Ialomița și nu numai. Miza proiectului ar fi, pe de o parte, integrarea Conacului Marghiloman și a Hagieștilor în circuitele turistice și economice regionale și, pe de altă parte, crearea unui model de bună practică în domeniul managementului patrimoniului cultural și demonstrarea relevanței și a potențialului monumentului istoric pentru dezvoltarea locală și regională.

Despre Conacul Marghiloman și moșia de la Hagiești putem spune că de-a lungul timpului moșia Hagiești a purtat mai multe denumiri. O carte de hotărnicie datată în 1779 ne dezvăluie numele de Drăcești, iar în documentele secolului al XIX-lea apare numele Agiești sau Agieștii. În 1634 proprietarii moșiei erau vistierul Dumitru Dudescu și fiul său Radu, proprietatea rămânând în posesia familiei până la mijlocul secolului al XIX-lea când va ajunge în proprietatea lui Ioan Cătuneanu.

Probleme financiare l-au făcut pe acesta să vândă repede moșia (1855), care va ajunge în posesia maiorul Mișa Anastasievici. Acesta o va stăpâni în 1880 când va fi cumpărată de Ion (Iancu) Marghiloman, iar după moartea acestuia va intra în proprietatea fiului, Mihail Marghiloman. După moartea lui Mihail, în 1923, toată averea intră în posesia soției Suzana Lévé Marghiloman, iar în 1945, odată cu instalarea regimului comunist, proprietatea va intra în posesia statului care va amenaja în conacul familiei un post de jandarmi, biroul și casa notarului. În perioada comunistă aici a mai funcționat o școală de tractoriști și sediul Cooperativei Agricole de Producție. După 1990 conacul și o suprafață de teren de 2025 mp a intrat în folosința Bibliotecii Naționale a României, pentru ca la sfârșitul anului să intre în administrarea Direcția Monumentelor, Ansamblurilor și Siturilor Istorice (DMASI), antecesorul Institutului Național al Patrimoniului (INP).

Analiza conacului relevă patru mari etape constructive. Prima dintre ele e pivnița, care după toate probabilitățile a fost ridicată de reprezentanții familiei Dudescu, în prima jumătate a secolului al XVII-lea. O a doua etapă constructivă semnificativă pare să corespundă secolului al XVIII-lea când pe laturile de est și sud ale vechii locuințe au fost adăugate mai multe încăperi. Cea de-a treia etapă corespunde sfârșitul secolului al XIX-lea, când Ion (Iancu) Marghiloman repară biserica și reface conacul.

Anul finalizării intervențiilor asupra conacului este 1887, dată înscrisă în pardoseala din mozaic din dreptul intrării principale. O ultimă etapă este situată la începutul anilor ’90 când asupra conacului au loc ample intervenții. Imediat după 1989 sediul CAP este devastat, doar ulterior construcția fiind preluată de DMASI – organismul de protejare a patrimoniului reînființat în 1990 după desființarea de către regimul comunist în 1977. DMASI a propus realizarea unui centru cultural care să aibă în prim-plan activități educative, de cercetare și documentare și a inițiat operațiuni de consolidare și restaurare care ulterior au fost stopate din lipsa fondurilor.

Cenzura…

Data: 30 mai 2026 by Al. Stănciulescu-Bârda

Gândul mă poartă peste ani, la prima mea zi de școală. Parcă mă văd pe drumul satului, dus de mână de tăticu. Ghiozdanul de carton, nou, maroniu, îmi atârna greu în spinare. Era ticsit cu tot felul de caiete. Se dusese mămica la o librărie și ceruse caiete pentru un copil de clasa întâia. Îi dăduseră din tot ce aveau acolo, ca să-și facă vânzare! Tata era mândru nevoie mare. Eu mergeam spre școală cu bucurie, dar și cu teamă. Vorbeam ba despre una, ba despre alta. Am ajuns la școală. Curtea era plină de copii. Veniseră și câțiva părinți, mai ales ai celor de clasa întâia. În așteptarea sunetului de clopoțel, Doamna Învățătoare umbla printre noi, schimba câte o vorbă cu elevii mai mari, cu părinții lor. A ajuns și la noi. „Ia să văd ce are așa greu în ghiozdan?” Tăticu mi-a luat ghiozdanul din spate, l-a desfăcut și doamna a început să scoată tot felul de caiete. „Acesta nu-i trebuie, acesta nu, acesta nu!” Din toate câte aveam, au rămas bune doar trei, unul de caligrafie, unul de aritmetică și unul de desen. Pe celelalte i le-a pus în brațe lui tăticu să le ducă acasă. Tăticu a ținut să-i spună învățătoarei: „Doamnă, vreau să vă spun că al meu știe să citească și să scrie!” Învățasem începând din iarnă. Știam să scriu cu litere mari de tipar. Doamna s-a oprit puțin, apoi i-a tăiat-o scurt lui tăticu și a plecat mai departe: „Lasă, lasă, Nicolae, că am mai văzut eu filfizoni de ăștia!” Tăticu a rămas fără grai. Îi fusese și dumnealui învățătoare cu ani în urmă și de multe ori îmi povestea de bătăile pe care le lua el și cei din clasa lui de la doamna învățătoare. Când am auzit-o de data aceasta, mi-a înghețat inima. Frica mi se cuibărea tot mai statornic în suflet.

Doamna Învățătoare a ținut un scurt discurs. Am reținut din tot ce a spus, că acolo, la școală, dumneaei ne este și mamă și tată și acolo va trebui să facem numai ce va zice dânsa. După cuvântarea doamnei, părinții au plecat acasă și ne-au lăsat pe mâna dânsei. Școala avea două camere folosite ca săli de clasă, o cancelarie și un hol mic. În fiecare cameră funcționau câte două clase: a întâia cu a treia și a doua cu a patra. Doamna lua în anul acela clasa întâia și a treia. Nu mai știu ce activități au mai fost în prima zi de școală, știu doar că pe noi cei de-a-ntâia ne-a învățat o poezie, pe care o știu și azi: „Carte dragă, de la tine, / Eu pot multe învăța, / Tata tot mereu îmi spune / Și eu cred că este așa. / Vino dară de mă-nvață / Și eu te voi asculta!”

A repetat-o cu noi, până am învățat-o. Nimeni nu era așa bucuros ca mine la sfârșitul orelor. Știam o poezie, eram cineva. Nu fusesem la grădiniță, pentru simplul motiv că nu exista grădiniță la noi în acea vreme. Am ajuns acasă și, înainte de a mă așeza la masă, am ținut să recit poezia în auzul părinților, care au rămas uimiți de atâta știință de carte de care dădeam dovadă. Tăticu, după oarecare chibzuială, mi-a zis: „Mă, ia scrie tu poezia pe caiet! Să vezi ce-o să se bucure Doamna!” Mi-a plăcut ideea și m-am apucat de treabă. Am scris-o pe caietul de aritmetică, pe prima pagină. A doua zi eram țanțoș ca un curcan înfoiat. Nu numai că știam poezia, dar o și scrisesem. Doamna ne-a predat prima lecție. Cred că era vorba despre punct. Ne învăța să facem puncte. Mergea dânsa la fiecare și-i făcea câteva puncte la începutul câtorva rânduri, urmând ca elevii să continue. A ajuns și la mine. Când a văzut poezia, cred că i s-a făcut negru în fața ochilor. „Cine a scris aici?” a întrebat ca la interogatoriul poliției. „Da, Doamnă, eu!”. „Ți-am spus eu s-o scrii?”. „Da, Doamnă, m-a pus tăticu!”. „Aici eu îți sunt și mamă și tată și nu faci decât ce-ți spun eu să faci!”

În clipa următoare, peste obrajii mei s-au prăbușit palmele doamnei. Numai de două știu, dar n-aș putea băga mâna în foc că n-au mai fost și altele. După primele două n-am mai știut nimic. Parcă mi s-au blocat toate simțurile. Vederea mi s-a încețoșat, urechile au început să-mi zvâcnească ritmic, inima îmi bătea nebună. Am început să urlu. Nu mă bătuseră părinții niciodată. Era prima bătaie adevărată. Țipătul meu o enerva mai tare pe învățătoare. Știu că se răstea la mine să tac, să nu-mi audă suspinul. Intrasem în panică cu toată ființa mea. Toate întâmplările din viața de elev a tatălui meu legate de bătăile pe care doamna învățătoare le dădea elevilor năvăleau în acele clipe în creierul meu, în sufletul meu și groaza atingea cote maxime. Dârdâiam din toate încheieturile și știu că doar atât mai scoteam din gură: „a, a, a, a”. Până la ora 12, când s-au terminat orele, am plâns fără întrerupere, cu toate strigătele, amenințările și bătăile din picior ale învățătoarei. Nu mi-a dat voie să ies în recreație, probabil de teamă să nu fug acasă.

De la școală până acasă am mers plângând. Parcă nu-mi trecea durerea de pe obraji. Nu puteam opri plânsul și suspinele. Cei mai mari încercau să mă liniștească, spunându-mi că pe ei i-a bătut mult mai tare. Acasă nu aveam pe nimeni. Părinții erau la cules de porumbi în Negară. Poate erau trei kilometri până acolo. Nu mi-a mai trebuit mâncarea. Am plecat țipând după ei în Negară. Cu mare greutate i-a convins Părintele Ionică Sfetcu, soțul doamnei învățătoare, să nu o reclame, mai ales că mama era lăptăreasa Doamnei Dulgheru, care era inspector la Secția Învățământului. Trei ani și jumătate, până când Doamna Sfetcu a ieșit la pensie, școala pentru mine a fost ca o temniță. Eram fericit întotdeauna la sfârșitul orelor, dacă nu luam bătaie în ziua aceea. Așa erau și ceilalți. Din cele peste 40 de generații de elevi ai Doamnei Sfetcu nu cred că a fost vreunul, care să nu fi luat bătaie, chiar dacă i-ar fi fost rudă foarte apropiată. De multe ori plângeam acasă și nu vream să mai merg la școală. Mama plângea și mă mângâia, tăticu îmi spunea: „Tată, dacă nu te mai duci, ne vor amenda. În loc să terminăm și noi casa, dăm pentru amendă. Dacă nu te mai duci, îți iau o sapă și mergi cu mine la fermă, la muncă. Suferă și tu acum, ca să trăiești bine mai târziu!”

Am trecut prin multe școli și eu însumi predau în învățământ de 20 de ani. De fiecare dată când lucrez cu copii de clasa întâia mă minunez de fragilitatea lor, de neputința și naivitatea lor. Aproape că n-am curajul să-i ating cu o floare. Nu am putut să înțeleg niciodată de ce era nevoie de atâta bătaie. Nu numai la noi la Bârda se practica, ci și în alte școli. Era la modă. O permitea sistemul acelei vremi. Încerc să cred că duritatea acelei educații urmărea să ne călească pentru viață, pentru o viață la fel de dură și nedreaptă. Încerc să cred că ziua aceea din începuturile școlii mele a fost prima cenzură, care a zdrobit în sufletul meu pentru totdeauna copilăria, care a pus zăgaz libertății de a vorbi, de a scrie!

Dacă ar fi s-o iau de la capăt, prin toate școlile prin care am trecut aș reveni cu bucurie, mai puțin prin cea de la Bârda!

Când contractele militare scriu condițiile păcilor de mâine…

Data: 29 mai 2026 by Cezar Adonis Mihalache

În mod cert, dacă era vorba despre constructori din China, s-ar fi anulat licitația… Probabil, și dacă erau din Turcia… Și nu neapărat pentru că ar „merge” la ei banii Europei pentru „înzestrarea” militară a statelor membre, dar nu prea dau para îndărătul… Dar Europa nu mai are nici o problemă când este vorba despre companii (deja, „consorții”) din Ucraina… Dimpotrivă! Și care câștigă licitațiile de construcții de autostrăzi din România pe bandă rulantă… Bani de lucrări (deh′, strategice!) care ar fi trebuit să constituie un balon de oxigen pentru firmele noastre… Pentru că este vorba de bani dați pentru industria militară… Inclusiv, pentru infrastructura rutieră, care se suprapune, ca regim de drumuri, tuneluri, poduri, viaducte, aproape pe de-a întregul (tot, strategic!), cu necesitățile de drumuri civile… Și da, luăm acești bani pentru a construi ceva pentru noi! Dar, și mai important, trebuie să fie prin noi! Nu să repetăm „greșelile” de la negocierile din „pnrr” -urile ce ne vor sufoca bugetele (prin restituiri, plăți, penalități, sancțiuni) pentru multe generații de acum încolo… Dar chiar dacă este vorba despre un program destinat industriei și infrastructurii (militar-civile, iată!) a României, pentru care vom plăti înrobitor, și prin resurse, și prin alte cedări și acceptări, chiar dacă principalul câștigător al realizării unei autostrăzi cu regim de „dezvoltare strategică militară” ar trebui să fie „suis-generis” o firmă românească, nimeni nu comentează. Că nu e „political correctness”… Acum, pe sensibilitățile și, mai ales, temele de interes (politic, economic) ale Ucrainei… Că așa ne e firea; tăcuți, supuși, umili… Că noi singuri am pus ditamai covorul de umilință pe țambalul trădărilor care au dus la pierderea Insulei Șerpilor… Noi am dat uitării problema canalului Bîstroe, a riscurilor de mediu, dar și economice, prin adâncirile abuzive făcute de ucrainieni, pentru a mări șenalul pentru nave cu pescaj tot mai mare… Să treacă de Gurile Dunării pe un canal fluvial transformat, nu în fluvial-maritim, ci de-a dreptul maritim… Totul pentru satisfacerea punctelor lor strategice, militare și economice (prezentate, evident, ca „probleme sensibile” – din cauza nefericirii lor cu războiul lor)… Și am dat și fabrici, și centre de depozitare, de logistică, de vânzare din industria alimentară… Am predat infrastructuri feroviare și portuare… Or, mai trebuie să schimbăm și numele țării… Și cam asta a fost… Iar până atunci, să „rotim” cea de a cincea veșnică roată la coviltirul guvernărilor din România… Să-i scoatem pe maghiari, cu tot cu înjurăturile împotriva interesului românesc, și să punem acolo agenții de influență, nici măcar sub acoperire, deținători ai cetățeniei ucrainiene… În fond, deja, cu atâția apatrizi și venetici în funcțiile din stat, și nu doar în posturi-sinecuri „pe viață”, ci strategice în afectarea securității naționale, cu duble și chiar triple cetățenii, nici nu mai avem de ce să reacționăm dacă trece și un semidoct pe cetățenie ucraineană în zona de conducere a țării.. Că a fost atâta vreme în parlament și nu ne-am impacientat… Și nu atât noi, ăștia mai simpli în cunoașterea detaliilor de anti-lobby la adresa României, țară deșirată pe țintarul grupurilor de influență, ci serviciile secrete…

Structura antreprenorială a țării, pe partea național-autohtonă, se schimbă radical… Nu mai avem aproape nici un român pe nicăieri… Iar dacă mai sunt, îi aleargă fiscul, anpc -ul, până se vor fi istovit de atâta luptă cu morile de vânt… Iar tristețea e și mai mare, pentru că, nu doar că morile de vânt scârție jalnic a dezinteres de țară, dar și „apele” (politice și de guvernare) curg doar în direcția boicotării interesului național… Vorba ministrului defunct în bunu-i simț, chiar și actoricesc, chiar și doar mimat: „Pentru că el e ungur”. Așa și la ăștiălalți: pentru că unul a fost neamț, iar unul, pe acte chiar, ucrainean… („Fugiți, Vin rușii”, nu-i așa?!). Iar antreprenoriatul autohton este deznaționalizat, desfigurat în tot ceea ce (mai) este românesc (și trebuie, la ordin de străini, să piară!), ajunând a (ce)da fabricile de ulei, combinatele, centrele de depozitare și de logistică…

Și da!, România chiar poate rata alte mari oportunități din programul „Safe”… Va fi ajutată, dirijată, șantajată să o facă… Să piardă tot ce poate aduce bani europeni pentru o investiție dacă nu sunt alocați, încasați, de cine trebuie… Și nu doar noi! La noi se vede mai repede, că la câte petice avem, imediat sare în ochi când damele politicii își schimbă jartierele, de pe verde pe galben-albastru… Dar și alte țări europene ar putea fi „vălurite” de acest dintâi program (un)„Safe”… Dacă nu vor accepta în programele lor naționale executori contractați din Ucraina. Să ajungă banii „Safe” (și ăștia!) tot în fatidica, pentru destinul Europei, Ucraină… Căci, programele vor „curge”. Dar „ca lapte și miere” doar pentru Kiev… Ca datorii, sarcini, obligații, pentru țările contractoare… Altminteri, se va repeta acest „Safe” cât va fi nevoie… Că modelul există: de la anularea și reluarea alegerilor sub presiunea bruxeleză (bruxelez-ucrainizată, chiar!) până la obținerea rezultatului dorit… Așa și cu actualul „Safe”. Va avea părți anulate și regândite, până la nimerirea „loturilor” potrivite; cele ale acceptului guvernelor în „înțelegerea” rostului și principalului beneficiar și ai acestor bani! Cu un următor „Safe 2” care va începe chiar înainte de a se fi uscat cerneala pe contractele din primul… Pentru că, dacă tușul cernelilor de război se va fi zvântat pe paginile nepotrivite, armele nu vor tăcea… Iar de nu se va fi uscat, cel puțin nu pe „contractele” dictate de aceste războaie pentru false păci, armele vor „vorbi” pe mai departe…

Riscurile inteligenței artificiale utilizate de consumatori (simpli particulari) sunt riscuri de produs defect sau periculos…

Data: 29 mai 2026 by Gheorghe Piperea

Halucinațiile, bias-urile cognitive și programarea ideologică sunt vicii vizibile sau absconse ale inteligenței artificială care pot antrena decizii eronate care, la rândul lor, pot cauza pagube financiare, de sănătate sau de securitate consumatorilor. Inteligența artificială poate fi considerată „produs” sau serviciu digital în sensul Codului consumului (Legea nr. 296/2004). Directiva UE din 2024 privind răspunderea pentru produsele cu defecte extinde explicit noțiunea de „produs” la software și sisteme IA. Sunt perfect aplicabile: – art. 48 din Codul consumului – consumatorii trebuie informați clar despre riscurile folosirii normale sau previzibile; – art. 15-16 din Codul consumului: dacă apar pericole noi (post-punere pe piață) sau se identifică defecte, operatorul economic are obligația de a anunța autoritățile, a retrage, remedia sau repara produsul și, dacă nu se poate, de a despăgubi consumatorul.

Acestea nu sunt reguli doar pentru mașini de spălat sau jucării – se aplică oricărui produs sau serviciu pus pe piață în România, deci și inteligenței artificiale. Combaterea riscurilor IA devine, așadar, politică de stat, iar nu o „răscoală a luddiților” sau o reacție medievală la nou și progres. Este o obligație publică de supraveghere a piețe, prin ANPC sau alte autorități de supraveghere, precum și de informare, educație, avertisment asupra riscurilor, de a impune retragerea de pe piață și despăgubirea, care incumbă statului, inclusiv sistemului judiciar. Statul nu poate sta pasiv când un produs sau serviciu riscant afectează viața, sănătatea sau securitatea cetățenilor, inclusiv cea financiară și socială.

În plus, inteligența artificială are utilizări cu risc inacceptabil (ex: scor social, manipulare biometrică în timp real). Acestea sunt deja interzise de Regulamentul UE 2024/1689, direct aplicabil în România din 2024. Pentru cazuri concrete sau repetabile în mod tipic, generic, trebuie impusă o răspundere strictă pentru defecte. Comercianții care fac bani cu sau din IA de risc ridicat (ex: în sănătate, transport, justiție, banking, administrație publică, politică) au obligații stricte de transparență, monitorizare post-punere pe piață, precum și de raportare a incidentelor. Ceea ce trebuie pus urgent pe agenda publică sunt: – transparența reală pentru consumatori; – mecanisme rapide de retragere de pe piață și despăgubire; – supraveghere activă de către ANPC și autoritățile naționale; – clarificarea răspunderii : cine plătește când un model IA cauzează pagube – dezvoltatorul, distribuitorul sau utilizatorul? Riscurile inteligenței artificiale există și sunt serioase. E posibil să se susțină ca beneficiile (acces la cunoaștere, inovație, eficientizare) sunt la fel de reale. Dar beneficiile nu ar trebui să orbească pe nimeni, cu atât mai puțin un stat rațional.

Societatea deschisă și federalizarea…

Data: 29 mai 2026 by Petru Jipa

Într-o lume care se fragmentează în o mie de națiuni ca o oglindă spartă, a apărut o nouă cerere: federalizarea forțată. Nu ca o expresie a unității, ci ca o reacție la durerea dezintegrării. Karl Popper, filosoful societății deschise, ne-a oferit un instrument în viziunea sa despre un sistem democratic, critic și imperfect, dar nu a vorbit despre o structură politică formată nu din convingere, ci din necesitate. Astăzi, societatea nu mai este reorganizată prin idei, ci prin coerciție, ca și cum rănile trecutului ar putea fi vindecate printr-o uniune a birocrației și constituției. Tendința către federalizarea forțată nu este o întâmplare, ci rezultatul unei profunde crize de încredere. Atunci când națiunile nu se mai văd ca având o identitate comună, ci mai degrabă ca zone economice și culturale separate, ordinea politică devine un fel de plan de urgență: un sistem care nu apare din voința cetățenilor, ci din presiunea instabilității. Este ca o navă care, în furtuni, nu mai este condusă de vele, ci de vâsle, o tehnică care susține, dar nu mai permite libertatea.

Federalizarea devine aici un instrument de control, nu o extensie a autonomiei. Dar ce înseamnă acest lucru pentru societatea deschisă pe care Popper a descris-o ca fiind vibrantă, critică și deschisă schimbării? Dacă structura nu apare din dialog, ci din comandă, atunci societatea nu devine deschisă, ci fragmentată. Libertatea exprimată în diversitatea opiniilor și puterea criticii este înlocuită de o nouă formă de omogenizare, nu prin ideologie, ci prin administrație. Metafora „sistemului deschis” devine o ficțiune atunci când granițele dintre regiuni nu mai sunt trasate de cultură, ci de birocrație.

Trebuie să ne întrebăm: Nu este un semn de slăbiciune atunci când o societate este ținută laolaltă nu prin convingere, ci prin structură? Căci puterea unei societăți nu constă în capacitatea sa de a diviza, ci în capacitatea sa de a uni fără a pierde identitatea părților sale. Federalizarea, născută nu din voința poporului, ci din teama de colaps, nu este progres, ci o retragere într-o nouă formă de ordine o ordine care nu mai vizează libertatea, ci controlul. Întrebarea nu este dacă federalizăm, ci de ce o facem. Căci dacă nu mai înțelegem societatea deschisă ca pe un proces viu, ci ca pe o sarcină tehnică, atunci am pierdut deja. Viitorul nu aparține celor care redesenează structura, ci celor care regândesc libertatea. Iar această libertate nu începe în parlamente, ci în mintea oamenilor unde ideea de comunitate nu s-a transformat încă într-o administrație. Federalizarea Europei este un proiect politic vizând transformarea Uniunii Europene într-un stat federal (precum SUA), cu o politică externă, o armată și o politică fiscală unice. Acesta rămâne intens dezbătut, alternând între necesitatea geostrategică și opoziția privind suveranitatea națională. Argumente Pro (Integrare și Supranaționalism) Competitivitate Globală: Proiectul este văzut ca o soluție pentru a face Europa mai puternică economic și tehnologic în fața unor puteri precum SUA sau China. Decizii Mai Rapide: Eliminarea dreptului de veto în Consiliul UE ar accelera luarea deciziilor în materie de politică externă. Eficiență: Integrarea completă a pieței muncii, a sistemelor de educație și a infrastructurii energetice ar elimina birocrația dintre statele membre. Argumente Contra (Naționalism și Centralizare) Pierderea Identității: Criticii susțin că un „super-stat” ar dilua culturile și limbile naționale, îndepărtând decizia politică de cetățean. Utopie Politică: Unii analiști consideră crearea Statelor Unite ale Europei drept un ideal fantezist, inechitabil din cauza decalajelor economice și sociale majore dintre Estul și Vestul continentului. Lipsa de Consens: În prezent, statele membre nu sunt dispuse să renunțe la controlul asupra propriilor bugete și armate naționale.

Gheorghe Piperea, avocat și profesor de drept comercial din București, abordează în mod critic mecanismele prin care se promovează federalizarea Uniunii Europene, susținând că acestea pot duce la pierderea suveranității naționale. El atrage atenția asupra riscurilor asociate unui model centralizat, așa cum este prezentat în discursurile politice sau legislative, și îndeamnă la o abordare echilibrată, respectuoasă față de instituțiile statului național. Propunerea sa este o reflexie profundă asupra relației dintre supranationalitate și suveranitate în contextul european actual.

Să fie pace!

Nu mă rog numai pentru unul, ci mă rog pentru toți conducătorii țării…

Data: 28 mai 2026 by Al. Stănciulescu-Bârda

Mulți au dat cu pietre în Biserică, acuzând-o că este în cârdășie cu puterea politică din toate timpurile și toate locurile. Dovada „zdrobitoare” pe care o aduc aceștia întotdeauna este faptul că în slujbele noastre bisericești există formule în rugăciuni și ectenii, în care ne rugăm pentru conducătorii țării. Mai mult, stimabilii acuză Biserica de oportunism și lașitate, pentru că, indiferent de cine este la cârma țării, împărat, rege, președinte etc., ea tot se roagă pentru ei. Că există astfel de formule și rugăciuni este adevărat, însă aceasta nu este o dovadă că Biserica cochetează cu puterea politică. Din primele veacuri ale istoriei creștinismului Biserica s-a rugat pentru conducătorii lumești și bisericești. Nu a fost o inovație sau o adaptare la contextul politic în care a funcționat, ci o urmare firească a învățăturilor biblice. Mântuitorul ne-a îndemnat: „Dați cezarului ce este al cezarului și lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu”. Sfântul Apostol Pavel preciza: „Toate stăpânirile sunt de la Dumnezeu” și tot el îndemna creștinii să respecte, să cinstească și să se roage pentru conducătorii politici. În cele nouă porunci ale Bisericii suntem îndemnați să ne rugăm pentru conducătorii lumești și bisericești. Mulți înțelegem fără comentarii că e firesc să ne rugăm pentru sănătatea conducătorilor care aduc fericire poporului, dar fiecare dintre noi ne-am întrebat, măcar o dată în viață, de ce trebuie să ne rugăm uneori pentru conducători care au adus nefericire poporului.

Nedumeririle unora și neînțelegerile altora sunt normale, fiindcă oamenii aceia sunt străini de spiritul învățăturii creștine, de fondul ei. Creștinul înțelege statul ca un tot, ca un organism, ca un mecanism unitar, care funcționează după reguli precise, menite să conducă poporul spre împlinirea unor idealuri în istorie. În cadrul acestui organism sau mecanism, fiecare cetățean are o anumită funcție, un anumit rol: unul e volan, altul pedală, altul roată, altul șurub, altul șaibă etc. Cineva trebuie să fie șoferul. Fiecare neam are o menire, un rost în istorie. Fiecare cetățean are o legătură strânsă cu poporul în mijlocul căruia s-a născut, cu țara în care a văzut lumina zilei, în care a copilărit, în care a crescut și s-a realizat mai mult sau mai puțin. Nu-i este indiferent șaibei cine este la volan, nu-i este indiferent cetățeanului cine este la cârma statului, a țării. Dacă la volan este un șofer corect, cunoscător al legii circulației, grijuliu față de mașina pe care o conduce, față de pasagerii pe care-i transportă, mașina are șanse mari să ajungă la destinație. Chiar dacă mașina este mai veche, mai uzată, șoferul bun, de meserie, găsește soluțiile necesare, uneori recurge chiar la improvizații și tot străbate drumul. Dimpotrivă, dacă la volan este un bețivan, un om fără pregătirea necesară, un nebun sau imbecil, chiar dacă mașina ar fi nou – nouță, chiar dacă în mașină ar fi numai copii nevinovați sau academicieni cu multă știință de carte, mașina se va izbi de altă mașină, de un pom, de un stâlp, se va prăbuși în șanț sau în prăpastie după numai câteva sute de metri sau după câțiva kilometri de rulaj. Așa este și în viața unui stat, a unui popor. Biserica se roagă pentru conducători, dar nu pentru conducătorul Popescu, Ionescu, Georgescu, nu pentru împăratul cutare, pentru regele cutare sau pentru președintele cutare. Se roagă pentru cârmaciul țării, indiferent cine este, indiferent din ce partid politic face parte, indiferent ce convingeri politice sau religioase împărtășește. În momentul acela el conduce țara și mie, creștin și preot, nu-mi este indiferent.

Nu mă rog numai pentru unul, ci mă rog pentru toți conducătorii țării, inclusiv pentru ai județelor, comunelor, satelor etc. Rugăciunea pentru conducătorii țării denotă un patriotism profund. Nu-mi este indiferent mie ca preot și Dvs., cetățeni ai țării și credincioși ai Bisericii, dacă la conducerea țării, județului sau comunei este un om înțelept și bun gospodar sau este un imbecil. Mă rog pentru conducătorii țării, ca să le dea Dumnezeu înțelepciune, dragoste de țară, de popor, ajutor pentru a putea să conducă țara cu dibăcie și să nu o distrugă. Când mă rog pentru conducători, mă rog pentru ca neamul românesc să-și poată duce misiunea lui istorică la bun sfârșit, să fie pace în țară și țara să nu fie târâtă în războaie; mă rog pentru belșugul țării și pentru buna chivernisire a bogățiilor țării; mă rog pentru codrii, pentru munții, pentru dealurile și câmpiile țării, pentru apele, aerul și subsolul patriei; mă rog pentru peștii apelor, pentru viețuitoarele uscatului, pentru păsările cerului; mă rog pentru neamul românesc dintotdeauna, pentru cei trecuți, prezenți și viitori. Mă rog pentru buna organizare a societății, pentru ca să fie rânduit omul potrivit la locul potrivit, pentru ca să fie retribuit fiecare după munca ce-o depune, să aibă fiecare un loc de muncă, să aibă o pâine pe masă, să aibă un acoperiș sub soare, să aibă un zâmbet pe buze, să aibă o lege înțeleaptă, pe care s-o respecte cu bucurie. Mă rog ca să nu se risipească idealurile mărețe ale marilor bărbați cu care a fost binecuvântat neamul. Mă rog ca nimănui să nu-i mai fie lehamite de țara lui, ca să nu-i fie rușine să spună din ce popor face parte. Mă rog pentru ca să nu se destrame țara și neamul, pentru ca flacăra conștiinței de neam și de unitate națională să nu se stingă, pentru ca limba română să nu amuțească, pentru ca să se păstreze datinile, credința, portul, cântecul, dansul și însăși ființa românească să poată supraviețui prin veacuri. Mă rog ca țara mea să fie, într-adevăr, „Grădina Maicii Domnului”!

De aceea mă rog pentru conducătorii țării!