Postbiografie…

De-o vreme, locuiesc în altă casă

– Cea care-a fost şi încă e a mea –

Stau pe alt scaun, m-aşez la altă masă,

Mâncarea-i alta, râncedă, şi rea.

 

Şi strada-i alta. Altu-i şi oraşul.

Pe cale, mulţi mă-ntreabă: “Nu saluţi?”

Dar mi-am uitat şi-amicul, şi vrăjmaşul.

Toţi cunoscuţii-mi sunt necunoscuţi.

 

S-au şters din minte nume şi prenume.

De când tu nu mai eşti, mi-e tot mai greu.

Trăiesc pe alt meleag, în altă lume,

Şi cel care trăieşte nu sunt eu.

2 răspunsuri la “Postbiografie…”

  1. Maria spune:

    E mărturisită simplu şi profund o realitate grea, inevitabilă după o aşa schimbare esenţială a coordonatelor vieţii. Cum lumea e percepţia noastră şi acum eşti un alt eu, nou pentru tine – unul amputat de acea jumătate sortită, e firească starea de străin într-o lume străină. Se pare că şi amputarea sufletului e la fel ca amputarea unei părţi din trup: îi duci dorul şi o simţi suferitor acolo – deşi e lipsă, cu mişcările şi cu durerile ei .
    Într+un fel, e o altă încercare ca de Iov: să înveţi să retrăieşti, să-ţi apropriezi această nouă fiinţare a sufletului propriu, un rotund amputat, şi să re-cunoşti lumea din jur prin noul statut. Cu seninătatea credinţei. Şi astfel de poeme pot fi semn de bun augur, de încredere în puterea terapeutică a cuvântului mărturisitor (şi în solidaritatea cititorului!)

  2. iulianchivu spune:

    Dle Dorcescu, nu sunteti singur, ci numai insingurat. Mai aveti inca prieteni si harul nu v-a parasit. Asadar, soarele trebuie sa rasara in fiecare zi.
    Iulian Chivu

Lasă un răspuns