Picturile Denisei Mihăilă sau „În căutarea Paradisului pierdut”

Printr-un fericit hazard, la începutul lui august, anul acesta, am descoperit, cu adevărat, pictura doamnei Denisa Mihăilă, distins artist plastic timişorean. Nu-mi erau complet străine lucrările sale, dar, deşi suntem concitadini, abia acum am avut prilejul şi răgazul să le contemplu cu atenţie, să reflectez la alcătuirea, sensul şi personalitatea lor şi, după un oarecare răstimp, să mă încumet, atât cât îmi stă în putere, nu a le descrie, nu a le povesti, ci a le analiza, a le interpreta, a le tranfera, din limbaj plastic într-un limbaj în egală măsură discursiv şi hermeneutic.

Am avut, astfel, şansa să cunosc, în detaliu, o pictură deopotrivă complexă şi profundă, care îşi etalează, ostentativ, naivitatea, ocultându-şi, concomitent, cu studiată discreţie, rafinamentul. Sau, altfel spus, o pictură ce disimulează gravitatea gândului şi măiestria penelului sub aparenţa unei dezinvolturi şi a unei spontaneităţi necontrolate strict, şi nestrunite sever de vreo metodă şi de vreo estetică rigidă. Cuvântul de ordine pare a fi libertatea, inspiraţia de moment. Conştiinţa artistică se pretinde dominată, chiar eliminată, de impuls, deşi, în realitate, ea este aceea care iniţiază şi dirijează (cu sau fără ştiinţă) totul. De aici, aerul uşor parodic, polemic chiar, de aici stratul meta-artistic (inocent, desigur) al mesajului. Referentul, în fiecare caz în parte, este, simultan, pretextul, faptul concret, obiectul vizat, şi pictura însăşi. O tensiune foarte productivă sub raport estetic.

Tema ultimă (arhi-tema, cum o numesc adesea) este Paradisul pierdut, ori, mai exact, pierderea iremediabilă a Paradisului, cu toate consecinţele ei asupra condiţiei umane. Reiau, şi cu acest prilej, convingerea mea, rostită şi scrisă, de multe ori, de-a lungul vremii: Omul este fiinţa care şi-a ratat şansa. A fost sădit în Eden şi, din pricina neascultării, a fost alungat, definitiv, de acolo. Or, doamna Denisa Mihăilă, programat sau nu, stăruie asupra acestui om, cel de după cădere, cu mediul şi cu unele din preocupările lui. Şi îl pictează – îl măsoară din priviri – fără exaltări şi patetism, fără să-l jelească, fără să se lamenteze, dimpotrivă, cu calm, cu multă rezervă, cu o relativă înţelegere, cu o relativă bunăvoinţă, cu detaşare, cu luciditate, cu suficientă neîncredere şi cu un dram de ironie. O atitudine cât se poate de inteligentă, de înţeleaptă. Oricum, nu mai e nimic de schimbat. Tot ce putem face este să ne cercetăm cu băgare de seamă, să ne conştientizăm statutul, să încercăm a-l înţelege şi a-l accepta, străduindu-ne, dacă suntem în stare, a ne ameliora, eventual, viaţa de după.

Din unghi (trans)temporal, şi ideatic, desluşim trei mari etape în dezvoltarea, pe pânză, a amintitei arhiteme: Mai întâi, lumea genezică, cea de dinaintea căderii, sugerată, între numeroase alte creaţii, de ciclul Peştilor, de o foarte expresivă Compoziţie, de Marea la Balcic sau de un Peisaj la Nădrag; apoi, evenimentul crucial, căderea, infăţişat, cât de poate de clar, conform Scripturii, de Primul păcat (lucrare definitorie, vezi supra); în fine, lumea de după cădere, cea aruncată de Creator în istorie, o lume complicată şi, în esenţa ei, tristă, prezentă, pe de o parte, într-un fel de paradis remanent, tânjitor, nostalgic, stăpânit de evaziune, reverie, visare, de o părelnică armonie, un pseudo-paradis, palpitând, devitalizat, amnezic, în ciclul Seratelor, sau în Boemă, de pildă, cu soliste ce aduc a sirene marine, cu unduiri de albastru şi verde, precum cele din Peşti sau Compoziţie; aceeaşi lume de după cădere e de găsit, iarăşi, într-un soi de paradis parodic, într-o mimare cvasi-caricaturală a Paradisului, cum probează Nuntă, Nunta lui Gicu, întrucâtva Bucuriile toamnei.

Pe de altă parte, tot aici, în universul post-genezic, se infiltrează anticipări ale Infernului, figurate prin abandon şi marginalizare, nu neapărat prin întrebări tragice, prin torturi lăuntrice (Copiii străzii, Vă rog). Un loc aparte îl ocupă foarte interesantul ciclu al Saltimbancilor, cuprinzând lucrări contradictorii, în care suferinţa terestră se iluzionează a fi bucurie dezlănţuită, în care Infernul vrea să creadă (şi să-i facă şi pe alţii se creadă) că e paradis. În încheiere, avem a consemna trimiterile la existenţa indiferentă, la viaţa diurnă, cu întâmplările ei bonome, plate (nici bune, nici rele, celebrele adiafora), unde, însă, ochiul lucid şi expert al artistei surprinde veghea necruţătoare a reptilei de la începutul vremii şi al vremurilor. Să se observe, spre exemplu, în Cafea cu papagal, similitudinea izbitoare dintre privirea personajului situat în stânga tabloului (din perspectivă frontală) şi teribila căutătură a şarpelui din Primul păcat. (Şi dinţii aceluiaşi şarpe pot fi întâlniţi frecvent la ipochimenii din anume scene, inclusiv în pomenita Cafea cu papagal). Ar mai trebui adăugat că privirea personajelor, în multe împrejurări, este un puternic semn indicial, orientând atenţia celui ce contemplă spre nucleele de sens.

Aşadar, avem de-a face, pretutindeni, şi exclusiv, în acest univers post-cădere, cu sărbători, reuniuni, şuete, lenevire la bazinul de înot, jocuri (Jocuri de iarnă), cu spectacole, privelişti (Peisaj la Balcic) şi, spre a mai dinamiza starea de extaz, cu drame şi motive livreşti, vag echivoce (Răpirea sabinelor, Muzele), sau cu un oarecare fior al tainelor şi spaimelor nocturne (Ursitoarele nopţii). Toate acestea nu sunt altceva decât tulburi reminiscenţe, şi palide (ca să nu zicem jalnice) substitute ale nemuncii edenice, nemuncă irosită pe veci şi zadarnic râvnită. Fiindcă porunca s-a dat şi nu există remediu: “În sudoarea feţei tale îţi vei mînca pîinea ta, pînă te vei întoarce în pămîntul din care eşti luat; căci pămînt eşti şi în pămînt te vei întoarce” (Facerea 3, 19).

Semnele iconice (figurile umane, marcate adânc de grimase, deformările corporale şi peisagistice, operate, foarte semnificativ, după acelaşi cod, şi cu acelaşi ţel, al “eşecului” existenţial, şi al biruinţei estetice, chipul zâmbitor, dar îndurerat şi înlăcrimat, iluminat de un sceptic optimism, ce se iveşte , fie de unul singur, fie inserat în unele ansambluri, al artistei înseşi – Portret, Zodia taurului), semnele plastice (albastrul acvatic şi celest al netimpului, al inter-regnului genezic, roşul intens, piric, infernal, insinuat, cu dozări diverse, pretutindeni, cenuşiul, negrul chiar, temperat de alb sau dizolvat în albastru sau verde; liniile frânte, amestecul dintre orizontalitate, verticalitate şi curbe), semnele lingvistice (titlurile, transcrierile fonetice: “silvu ple”, semnătura colocvială, amicală: “Denisa” etc.), toate concură la întregirea şi consolidarea mesajului schiţat anterior, mesaj pe care lectura noastră (e doar a noastră, nu are nici o pretenţie de generalitate, necum de exhaustivitate) îl descifrează, cu încântare, în suita acestor străluminări, încărcate de talent, de mister şi de farmec.