Arhiva zilnică: 24 mai 2014

Nu pentru că nu văd adevărul. Doar pentru că nu au înțeles greutatea lui…

Data: 16 iunie 2026 by Zoe Dantes

Mi-a rămas în minte ideea că, uneori, în vremurile pe care le trăim, cel mai sănătos lucru este să faci pe prostul. Nu să fii astfel, Să alegi să nu arăți tot ceea ce știi, tot ceea ce înțelegi, tot ceea ce ai învățat din viață. Am transformat această idee într-o confesiune care poate să ne pună pe gânduri pe mulți dintre noi. Pentru că trăim vremuri sub oameni slabi. Ce ne fac viața grea tuturor. Putem să vorbim despre tăcere, adevăr și prețul pe care îl plătim pentru amândouă. Am ajuns la o concluzie care, cu ani în urmă, mi s-ar fi părut absurdă: uneori, cel mai sănătos lucru pe care îl poți face este să te prefaci că nu știi. Nu pentru că nu ai învățat. Nu pentru că nu înțelegi. Nu pentru că ai renunțat la adevăr. Pentru că viața te învață că nu orice adevăr trebuie rostit și nu orice lecție trebuie împărtășită. Când ești tânăr, crezi că valoarea unui om stă în ceea ce spune. Crezi că dacă ai înțeles ceva important, ai și datoria de a-l transmite mai departe. Crezi că experiența trebuie împărtășită, că adevărul trebuie apărat și că oamenii vor aprecia sinceritatea. Mai târziu descoperi că lucrurile nu sunt atât de simple. Descoperi că experiența este greu de tradus în cuvinte. Oamenii aud concluzia, dar nu văd drumul care a dus la ea. Nu văd nopțile nedormite, pierderile, greșelile, căderile și ridicările. Nu văd prețul. De multe ori nici nu-l intuiesc măcar, darămite să-l mai și înțeleagă. Și atunci, de multe ori, adevărul pe care îl spui nu este primit ca o lecție. El devine ca o ofensă. Cel care a trecut prin foc spune: „Ai grijă, drumul acesta duce spre suferință”. Celălalt aude: „Te crezi mai bun decât mine”. Nu pentru că ai greșit. Nu pentru că ai mințit. Doar pentru că adevărul atinge uneori orgoliul înainte să atingă mintea. Și asta doare la cei superficiali, „intelectualii” de azi, în marea lor majoritate.

Cu timpul, începi să observi ceva și mai greu de acceptat. Nu toți oamenii își doresc adevărul. Cei mai mulți își doresc o versiune a adevărului pe care o pot suporta. Pe care o pot digera, în speranța că nu vor fi nevoiți să schimbe nimic. Iar când vii cu o experiență care contrazice convingerile lor, nu le ameninți doar o idee. Le ameninți povestea despre lume. Le zdruncini certitudinile. Și atunci reacția nu mai este una de înțelegere. Devine automat o reacție de apărare. Și mai mult uneori, devine piatra care e aruncată în cel care spune sau există unii în funcții de decizie, care au senzația că vor folosi pentru interesele lor meschine mințile celor ce știu. Prea multe ca să le fie bine, în final.

Poate de aceea oamenii care au trăit mult devin adesea mai tăcuți. Nu pentru că nu mai au nimic de spus. Pentru că au înțeles cât de rar întâlnești urechi pregătite să audă. Am crezut multă vreme că înțelepciunea înseamnă să ai curajul să vorbești. Astăzi cred că înțelepciunea înseamnă, înainte de toate, să știi când să taci. Nu să taci din frică. Nu să taci din lașitate. Nu să taci pentru că nu ai argumente. Să taci pentru că înțelegi consecințele cuvintelor. Există adevăruri care eliberează. Există adevăruri care vindecă. Dar există și adevăruri care pot distruge vieți. Există momente în care te afli în fața unor alegeri imposibile. Momente în care ai putea spune tot ce știi. Ai putea demonstra. Ai putea lămuri. Ai putea schimba percepții. Ai putea lua adevărul și l-ai trânti realmente pe masă în fețele lor. Abia atunci ai vedea cum toată osatura lor s-ar face țăndări. Și poate uneori chiar vrei să faci asta, ca să te eliberezi tu pe tine. Să nu mai fii prizonierul unor adevăruri sfâșietoare.

Și totuși alegi să nu o faci…

Nu pentru că nu ai dreptate. Pentru că vezi mai departe de satisfacția de a avea dreptate. Vezi oamenii care ar putea fi răniți. Vezi victimele colaterale. Vezi suferința care s-ar revărsa peste oameni care poate nu au nici o vină. Și atunci alegi tăcerea. Este una dintre cele mai grele alegeri pe care le poate face un om. Pentru că nimeni nu aplaudă tăcerile. Nimeni nu vede adevărurile pe care le porți în tine și pe care alegi să nu le rostești. Nimeni nu știe câte cuvinte ai înghițit pentru a proteja liniștea altora. Toți văd doar că taci. Dar tu știi că uneori tăcerea este un sacrificiu. Poate că aceasta este una dintre cele mai dureroase lecții ale maturității: să accepți că nu toate bătăliile trebuie câștigate și nu toate adevărurile trebuie rostite. Să accepți că nu vei fi întotdeauna înțeles. Să accepți că unii oameni te vor judeca fără să te cunoască. Unii chiar nu se vor lăsa până nu te vor răstigni. Nici nu mai are importanță. Să accepți că vor exista situații în care vei purta singur greutatea unui adevăr. Și, poate cel mai greu dintre toate, să accepți că nu ai obligația de a demonstra nimic nimănui.

Într-o lume în care toți vorbesc și le știu pe toate, poate că adevărata putere stă în capacitatea de a păstra tăcerea atunci când tăcerea este mai folositoare decât orice discurs. Pentru că nu tot ce poate fi spus trebuie spus. Nu tot ce este adevărat trebuie rostit. Nu tot ce știm trebuie împărtășit. Uneori, cea mai înaltă formă de iubire este să protejezi. Cea mai înaltă formă de responsabilitate este să cântărești consecințele. Iar cea mai înaltă formă de înțelepciune este să înțelegi că adevărul nu valorează doar prin faptul că este adevăr. El valorează și prin ceea ce lasă în urmă după ce a fost rostit.

Astăzi nu mai cred că oamenii puternici sunt cei care au întotdeauna ultimul cuvânt. Cred că oamenii cu adevărat puternici sunt cei care ar putea spune totul și aleg, uneori, să nu spună nimic. Nu pentru că nu au adevărul. Doar pentru că au înțeles greutatea lui. Și-l pot duce. Iar între nevoia de a avea dreptate și grija de a nu răni, au ales să rămână oameni. Pentru că viața nu este despre conflict. Este despre omul care știe mutarea câștigătoare și alege să nu o facă. Pentru că dacă o faci, câștigi partida, dar oamenii i-ai pierdut deja. Și atunci înțelegi că adevărata putere nu este să faci mutarea. Este să alegi să nu o faci. Și să-ți asumi prețul. Chiar dacă ai jucat cu albul! Și ai deschis jocul!…

15 iunie 1889 – Ziua asasinării lui Mihai Eminescu pentru „vina” de a fi român…

Data: 16 iunie 2026 by Ionuț Țene

Mihai Eminescu, cel mai mare poet român, a murit în ziua de 15 iunie 1889, deși unele mărturii și certificatul de deces vorbesc de 16 iunie 1889 — date care au creat confuzii, deși majoritatea cercetătorilor și biografilor îl situează decesul pe 15 iunie 1889. Moartea lui Eminescu a fost, susțin unii eminescologi, mascată de autorități care ar fi dorit să șteargă urmele celui mai mare opozant al alianței dintre România și Imperiul austro‑ungar și Germania, la dorința regelui Carol I. De asemenea, Mihai Eminescu, prin Societatea „Carpații”, ar fi pregătit o insurecție militară în Ardeal împotriva ocupației maghiare. Acțiunile sale și scrierile critice la adresa regelui Carol I și a corupției liberale au atras o conspirație împotriva sa încă din 28 iunie 1883, când Eminescu a intrat în malaxorul manipulărilor și provocărilor făcute de autoritățile statului și de poliția secretă, care urmăreau izolarea și înlăturarea lui din viața publică, mai ales după ce citise poezia „Doina” la inaugurarea statuii lui Ștefan cel Mare din Iași. Autorităților le-a reușit izolarea lui Eminescu, făcându-l „nebun”, dar nu li s‑a părut suficientă marginalizarea socială; s‑a impus chiar eliminarea sa fizică. În primăvara lui 1889 Eminescu a fost internat, sănătos, la sanatoriul dr. Șuțu de pe strada Plantelor din București, pentru a ieși mort, cu picioarele înainte, în ziua de 15 sau 16 iunie, după unele versiuni.

De‑a lungul anilor s‑au vehiculat numeroase mituri și speculații în legătură cu moartea sa, iar data de 15 iunie 1889 a stârnit confuzii și controverse. Această eroare a fost alimentată de încercările urmașilor celor care l‑au prigonit de a ascunde circumstanțele misterioase și grabnice ale înmormântării sale, care a avut loc a doua zi, pe 17 iunie. Graba de a‑l îngropa a ridicat întrebări legate de motivele din spatele acestui act, alimentând suspiciuni privind o posibilă otrăvire cu mercur; mercurul fusese folosit uneori ca tratament, deși era periculos, iar administrarea lui a dat naștere la speculații despre o crimă cu premeditare. În Occident nu se mai administra în sanatorii mercurul ca tratament, dar, ciudat pentru „vindecarea” lui Eminescu, i s‑a aplicat un tratament folosit de doctorii noștri școliți la Paris sau Berlin. E un fake news că doctorii noștri, care erau racordați prin studii și conferințe la Paris, Londra sau Viena, nu ar fi știut că mercurul ucide. Lui Eminescu i s‑a administrat intenționat această substanță otrăvitoare? Mai mulți martori oculari și colegi din epocă confirmă că Eminescu a fost găsit mort în dimineața zilei de 16 iunie, fapt susținut de publicații contemporane. De exemplu, Corneliu Botez din Botoșani, fost magistrat de elită și unul dintre primii biografi ai lui Eminescu, a urmărit într‑o carte să restituie adevărul istoric privind data morții, menționând‑o clar în scrierile sale. Martorii contemporani, inclusiv jurnaliști și prieteni ai poetului, aduc dovezi că Eminescu a avut momente de luciditate înainte de a deceda, în care a cerut un pahar cu lapte și a dorit să discute cu medicul său, dr. Șuțu. Controversele sunt amplificate de relatările despre rănile pe care le‑ar fi suferit, inclusiv o presupusă lovitură cu o cărămidă în tâmplă. Astfel de acuzații sugerează nu doar agresiune fizică, ci și un context politic tensionat, dat fiind critica sa dură la adresa regimului și a alianțelor puterii. Unele voci susțin că ar fi fost victima unei conspirații, care i-au adus moartea.

În privința documentelor oficiale ale epocii, profesorul și eminescologul Nae Georgescu a atras atenția asupra erorilor din certificatul de deces, care includ greșeli evidente de dată, nume și vârstă. De pildă, se menționează că Eminescu ar fi avut 43 de ani și că numele tatălui său ar fi fost Mihail, când acesta se numea Gheorghe. Aceste erori ridică întrebări legate de modul în care autoritățile au gestionat moartea unei personalități atât de cunoscute și întăresc ideea că s‑a încercat distorsionarea adevărului. Mai mult, s‑a încercat ascunderea asasinatului de stat? La momentul morții poetului, Veronica Micle a scris un poem dedicat lui Eminescu, fără a ști inițial că acesta fusese deja decedat. Această sincronizare emoționantă subliniază adâncimea legăturii lor. De asemenea, data de 16 iunie a fost menționată de Veronica Micle în corespondența sa, consolidând ideea că această zi a rămas în mentalitatea colectivă ca zi de comemorare. Există mărturii din presa interbelică care susțin asasinarea lui Mihai Eminescu, lovit cu o piatră în cap de un „nebun” din sanatoriu. Iată relatarea unui martor ocular publicată în Universul (București, 28 iunie 1926), apoi preluată și în alte ziare interbelice: „Un modest cetățean, Dumitrache Cosmănescu, fost frizer, povestește cum îl servea pe Eminescu la prăvălia sa și cum, în ziua tragediei, l‑a însoțit în grădina sanatoriului. Potrivit relatării, un alt bolnav — un fost profesor sau director de liceu de la Craiova, aflat în stare de ebrietate sau de alienare — i‑ar fi aplicat lui Eminescu o lovitură cu o cărămidă, rezultând o rană gravă la cap. Eminescu ar fi căzut, sângerând, spunând: „Dumitrache, adu repede doctorul, că mă prăpădesc… Asta m‑a omorât!” L‑au dus înapoi în cameră, i‑au acordat îngrijiri, dar, după scurt timp, ar fi murit. Relatarea menționează că autoritățile sanatoriului le‑ar fi cerut martorilor să tacă, iar povestea a fost privită ca o consecință a neglijenței administrației. În unele versiuni ale relatării, autorul agresiunii este identificat ca Petre (Petrea) Poenaru, o rudă îndepărtată a inventatorului Petrache Poenaru, fost tenor și director de operă, aflat în internare la același sanatoriu. Conform acestor relatări, Eminescu ar fi fost lovit în timp ce cânta „Deșteaptă‑te, române!”, după care a suferit o deteriorare rapidă a stării sale. Se mai spune că, la autopsia din 16 iunie 1889, creierul poetului ar fi fost uitat la o fereastră deschisă de o asistentă, ceea ce ar fi dus la deteriorarea rapidă a țesutului, împiedicând astfel studii anatomopatologice amănunțite. Medicul Gheorghe Marinescu ar fi constatat că nu a mai putut efectua analize, comentând cu regret privitor la lipsa unui studiu anatomo‑patologic adecvat. Unele versiuni susțin că dr. Șuțu ar fi ascuns un deces anterior comunicat oficial pentru a justifica această situație. Pe actul de deces apar semnăturile a doi martori din personalul spitalului, posibil analfabeți, iar erorile și lipsa de claritate din documente au alimentat suspiciuni. Deteriorarea rapidă a creierului mă duce la concluzia că Eminescu a murit totuși pe 15 iunie 1889, dar conducerea sanatoriului și autoritățile au avut interesul să declare decesul mai târziu pe 16 iunie, pentru a fi înmormântat repede Mihai Eminescu și cazul să fie închis.

Într‑o scrisoare, sora poetului, Henrietta Eminescu, scria: „Atâta vă spun și vă rog să spuneți la toți că nenorocitul meu frate a murit în cea din urmă mizerie și moartea i‑a fost cauzată prin spargerea capului ce i‑a făcut‑o un nebun, anume Petrea Poenaru. Să ferească Dumnezeu pe cei mai răi oameni din lume să fie instalați la dr. Șuțu, că fiecare va avea sfârșitul iubitului meu frate.” O altă ciudățenie este că, deși Mihai Eminescu era botezat ortodox și credincios, nu a beneficiat de cele trei zile de priveghi obișnuite. Poetul a fost înmormântat în regim de urgență, pe 17 iunie, în cimitirul Bellu, într‑o zi ploioasă, fără priveghi îndelungat și, conform unor relatări, fără o cruce frumoasă, ceea ce a întărit impresia că autoritățile au dorit să șteargă urmele unei crime. Înmormântarea rapidă a intensificat teoriile conform cărora moartea lui Eminescu ar fi eliminarea ultimei piedici în calea unor interese geopolitice pro‑austro-germane, care controlau România cu o mână de fier, iar unirea Transilvaniei cu România, pe care Eminescu o susținea, a fost amânată până la 1 decembrie 1918.

Peştera Coliboaia cu desene de 30.000 de ani – pe lista indicativă a României pentru Patrimoniul Mondial UNESCO

Data: 16 iunie 2026 by George V. Grigore

Una dintre comorile de patrimoniu natural, istoric și artistic, a României este Peştera Coliboaia din Munţii Bihorului. Cunoscută pentru desenele rupestre vechi de peste 30.000 de ani, fiind între primele cinci peşteri ca vechime din lume, aceasta a fost inclusă recent pe lista indicativă a României pentru UNESCO, primul pas spre recunoaşterea oficială ca sit al patrimoniului mondial. Informaţia a fost prezentată în conferinţă de presă de managerul Muzeului Ţării Crişurilor, Gabriel Moisa şi muzeograful arheolog dr. Călin Ghemiş, direct implicat în explorări, studii şi documentarea sitului preistoric. „Lucrăm la aceste demersuri încă din 2017, când am finalizat primul dosar. Ulterior, documentaţia a fost completată şi revizuită în repetate rânduri, pentru ca, în urmă cu trei ani, să fie reluată în atenţia Institutului Naţional al Patrimoniului. Instituţia a înaintat dosarul către UNESCO, care l-a acceptat la data de 15 aprilie anul curent şi l-a publicat pe site-ul oficial”, a declarat Călin Ghemiş. Specialiştii consideră descoperirea una dintre cele mai importante din Europa în domeniul artei paleolitice. „Peştera Coliboaia este foarte importantă pentru noi, pentru România, pentru Bihor, pentru că este un sit care a intrat în universalitate, în istoria omenirii. Sunt puţine momente şi puţine locuri prin care România ajunge cu adevărat în patrimoniul istoriei universale.

Peştera Coliboaia este unul dintre ele. Importanţa acestui sit depăşeşte graniţele unei comunităţi sau ale unei ţări – vorbim despre o valoare universală, relevantă pentru întreaga umanitate. Prin această descoperire, România se înscrie pe harta marilor repere culturale şi ştiinţifice ale lumii”, a declarat, pentru Agerpres, managerul istoric Gabriel Moisa. Situată în comuna Câmpani, pe cursul superior al Văii Sighiştelului, la o altitudine de 550 de metri, peştera are peste 1.066 de metri de galerii cartate şi o denivelare de 15 metri. Deşi cunoscută în literatura speologică încă dinainte de 1900, peştera Coliboaia a fost abordată din punct de vedere explorativ abia în 1981, când G. Halași parcurge galeria activă ajungând până la sifonul 4, impracticabil, din cauza apei, nefiind remarcată intrarea în „Galeria desenelor”. În 1997, sunt reluate explorările în această peşteră de o serie de speologi din cadrul Federaţiei Române de Speologie, însă cu toate acestea „Galeria desenelor” rămâne în anonimat până în septembrie 2009 când sunt remarcate desenele de aici. Echipa de speologi a anunţat conducerea FRS despre existenţa acestor desene, moment în care au fost luate o serie de măsuri de protecţie a acesteia. Explorările au fost oprite în noiembrie 2012, pentru a proteja galeria cu desene preistorice, accesul fiind permis doar specialiştilor, în condiţii stricte. „Nu putem risca deteriorarea desenelor. Sunt extrem de fragile şi au rămas sigilate timp de zeci de mii de ani”, a precizat Călin Ghemiş.

Experienţele negative din peşterile Lascaux şi Altamira, unde turismul necontrolat a afectat picturile rupestre, reprezintă un avertisment clar pentru specialiştii români. Galeria desenelor, considerată cea mai valoroasă zonă a peşterii, are aproximativ 50 de metri lungime şi se află la circa 770 de metri de intrare. Cercetătorii cred că, în trecut, o mare parte a peşterii era decorată, însă viiturile şi modificările geologice au şters numeroase reprezentări. Pe pereţii acestei galerii au fost realizate 13 desene reprezentând: rinoceri, urşi, probabil un cal sau o felină, bizoni şi o serie de figuri neidentificate. Datarea cu radiocarbon a şase probe prelevate între 2010 şi 2012 indică o vechime cuprinsă între 36.140 şi 32.000 de ani, majoritatea convergând spre aproximativ 33.000 de ani. Specialiştii afirmă că există dovezi clare ale prezenţei umane din Paleoliticul superior vechi, aparţinând culturii aurignaciene, asociată primilor Homo sapiens moderni din Europa. Potrivit cercetătorilor, valoarea excepţională a peşterii constă în vechimea, unicitatea şi importanţa sa culturală.

Descoperirea este considerată relevantă pentru înţelegerea sistemelor de credinţe şi a artei parietale din Paleolitic. Arheologul afirmă chiar că asistăm la „unul dintre primele vernisaje de artă ale lumii”. În Galeria Desenelor, pe o lungime de circa 50 de metri, au fost identificate zece reprezentări rupestre, considerate de specialişti schiţe şi crochiuri de o valoare arheologică remarcabilă. Mai multe dintre ele, realizate în cărbune de lemn, redau animale care făceau parte din fauna observată de omul paleolitic în urmă cu zeci de mii de ani. Printre figurile identificate se află un rinocer, propus chiar ca simbol al peşterii, reprezentat cu cele două coarne, urechile şi ochii bine conturaţi. Majoritatea desenelor sunt protome, adică redări parţiale ale animalelor, însă într-un singur caz apare reprezentarea completă a unui bizon. Specialiştii consideră că aceste opere ar putea avea legătură cu ritualuri şi practici asociate „magiei vânătorii”. O altă reprezentare interpretată de cercetători este cea a unui cal aflat posibil în alergare, deşi imaginile rămân deschise mai multor interpretări. Analogii stilistice perfecte nu există, însă cele mai apropiate exemple ca tehnică de execuţie au fost identificate în Franţa, în celebra Peşteră Chauvet, descoperită în 1994 şi inclusă în patrimoniul UNESCO în 2014. Acolo, artiştii paleolitici foloseau crăpăturile naturale ale pereţilor pentru a reda anumite detalii anatomice ale animalelor, tehnică observată şi la Coliboaia. La fel ca Peştera Chauvet, şi Coliboaia este închisă publicului pentru protejarea patrimoniului, modelul francez demonstrând însă că realizarea unei replici fidele pentru vizitare este posibilă.

Deşi includerea pe lista UNESCO ar putea aduce notorietate şi oportunităţi de finanţare pentru zonă, specialiştii exclud posibilitatea deschiderii peşterii pentru publicul larg. Monitorizările microclimatului au arătat că simpla prezenţă a câtorva persoane modifică temperatura din galerie şi poate afecta picturile. În schimb, cercetătorii propun realizarea unui centru de vizitare sau a unui muzeu în apropierea Văii Sighiştelului, unde să fie recreate desenele şi atmosfera din interiorul peşterii. Un astfel de proiect ar putea transforma zona într-un important punct cultural şi turistic, după modelul unor comunităţi din Franţa care s-au dezvoltat în jurul siturilor paleolitice. „Avem o peşteră care aparţine istoriei universale. Întrebarea este ce facem cu ea”, spun specialiştii, subliniind că situl din Bihor reprezintă una dintre rarele ocazii în care România intră în circuitul marilor descoperiri ale patrimoniului mondial. Managerul Gabriel Moisa a menţionat că cercetările din Peştera Coliboaia au fost sprijinite de mai multe instituţii din România şi Franţa. Printre principalii finanţatori s-au numărat Consiliul Judeţean Bihor şi Primăria Oradea, care au susţinut logistic şi financiar proiectul prin intermediul Muzeului Ţării Crişurilor. La cercetare au contribuit direct Muzeul Ţării Crişurilor şi Muzeul din Orgnac, Franţa, într-o colaborare româno-franceză considerată esenţială pentru studiul artei rupestre. Proiectul a beneficiat şi de sprijinul Institutului Naţional al Patrimoniului, al Federaţiei Române de Speologie, al Federaţiei Franceze de Speologie, al Administraţiei Parcului Natural Apuseni, Direcţia Judeţeană de Cultură Bihor, precum şi al cluburilor de speologie din Oradea (Cristal), Arad şi Ştei.

Doar un alt cuib al devoratorilor de resurse, de materii prime, de țări…

Data: 15 iunie 2026 by Cezar Adonis Mihalache

Nu am intrat încă în OCDE, dar acest următor „Big Brother” fiscal, financiar, al controlului suveranității și independenței noastre, ne arată deja „stegulețele” lui… Din „noua” casă de castă acaparatoare, în fapt, alte găști, aceeași foame de resurse ale altora… Dar nu sunt nici măcar niște stegulețe (aidoma anteriorilor necrofagi ai resurselor noastre, materiilor prime, chiar și al ultimului bănuț din colțul batistelor bătrânelor), adicătelea „galbene”, „roșii”, de infringement iminent etc, ci, direct, un prapor de țară… Întins peste o Românie deja vizualizată de acești „experți” vorbind neîntrebați (nu de către noi, poporul) ca fiind în colaps final, fatal, pe toate segmentele… Și ni se cântă de către aceștia cu patos prohodul… Dezastrul iminent!…. Creșterea datoriei țării la peste 70 la sută din PIB (alții, au trecut de 80-90 la sută, dar pentru ei nu e o problemă, firește!)… Intrarea în recesiunea-buclă, fără de ieșire, cel puțin nu până când nu va fi fost vândută ca datornică toată țara… Falimentul… Sfârșitul… Sigur, nu ne spun strigoii ăștia, de ce, dacă suntem atât de cariați de putrefacție, de le pute țara noastră, de ce se mai uită cu jind la ea? De ce nu taie din rădăcină toate pretextele de aderare la o organizație dinspre care nu am avut nici măcar un cap de ață deșirat din ițele cusăturilor plesnite ale colacului de salvare azvârlit în lehamite? Dacă situația este atât de gravă, de ce să mai intrăm în rândul acestei „elite”? Care, tichie de mărgăritar, vrea îmbrăcată în frac o țară care nu mai are, dacă ne luăm după ei, nici măcar bani de opinci!…

De ce mai trebuie să intrăm în OCDE dacă avem atâtea pete ce nu mai pot fi scoase?! A, OCDE ne „identifică” doar cu resursele, materiile prime?… Și vizează, „chirurgical”, ceea ce ni se mai poate lua în numele unei, de fapt, alte acaparări a unei alte schimbări de pseudoparadigme (economico-„sociale”): pământul țării… Nici nu am pășit cu vârful „bonteului” de opincă, după cum ne văd încălțați ăștia, nu am intrat în „noua” casă de castă acaparatoare (alte găști, aceeași foame de resurse ale altora), și, deja, ni se arată, nu „cartonașe”, nu „stegulețe”, ci refrenul stingerii de țară… Falimentul, dezastrul, apocalipsa… Din criză în criză până la decesul de țară, de nație, de ființă… De ființă nesupusă unor altor organizații decapând în sevrajul lor de colonizatori.

OCDE ne anunță acum și criza energetică… Într-o țară producătoare… Și impunerea convingerii-marotă a faptului că, niciodată, nu va mai fi posibilă scăderea prețurilor la energia electrică… Nu pentru noi! Or, atunci, de ce să mai accedem într-o structură în care este evident că nici un indicator nu se va mai referi la binele social, la nivelul de trai al oamenilor, la scăderea ori menținerea prețurilor, tarifelor, costurilor de zi cu zi în limite suportabile (oricum obligatorii pentru o țară având, constituțional, statutul de stat social)? Iar paradigma impunerii (energetice) a OCDE, pentru că așa vor suna următoarele impuneri, ca piroane în scândurile tot mai strâmte ale unor „paturi ale lui Procust”, în care ne suim singuri, este aceea că „organizația” impune (nici măcar nu recomandă) nu o soluție la inevitabila criză energetică pe care a văzut-o în globul de cristal al intereselor camarilelor ei, ci imposibilitatea de a mai fi reduse vreodată prețurile la energie (și să vezi de nu o trec ăștia și ca articol în Constituție, după ce taie de acolo statutul de stat social!)… Doar creșteri continue!… Pentru că, în OCDE, vom avea cel puțin o certitudine: nu de mai bine, ci de constrângeri, iată, dintr-un „început” prin menținerea trendului crescător al prețului energiei electrice… Ca o altă resursă ce nu se va mai raporta în mod real balanței cererii și ofertei economiei de piață, precum combustibilii, lucru mult prea ușor acceptat de noi în toate aceste decenii postdecembriste a unei pseudoeconomii de piață, cu liberalizări unde au avut nevoie unii și control strict, planificat, centralizat pe alte segmente… Ba, ni se va impune și achiziționarea de energie electrică, obligatoriu „regenerabilă”… De la alții… Asta o vom face noi, cei ce am întins, de la un capăt la altul al țării, hectare de panouri solare, am înfipt și țe(puș)e eoliene, toate peste pământuri scoase din producția agricolă… Multe prea ușor „declasate” din rostul de asigurator al hranei în acela de suport pentru tehnologiile folositoare altora…

Și atunci, din nou, la ce ne trebuie OCDE?… Am privat țara de pământul cu rost agricol, pentru a-l acoperi cu sisteme de producție a unei energii care, pentru noi, va avea același trend al creșterii obligatorii a tarifelor? Căci, iată, indiferent de câtă energie electrică va produce țara, prețul ei va crește în continuu… Așa cum, indiferent de câtă benzină și motorină au produs rafinăriile noastre, indiferent de costurile sociale și de sănătate pentru mii de oameni care au suportat efectele de mediu, de poluare, de afectare a sănătății din cauza funcționării la cote maxime a acestor rafinării (pentru alții, în principal Ucraina), niciodată acest prețuri nu au scăzut în mod real corelat cotațiilor internaționale ale petrolului, ale raportării la prețurile de referință ale combustibililor din țări cu un nivel de viață cu mult peste noi…

Nicule, singurul tău mandat este să pleci acasă!…

Data: 15 iunie 2026 by Zoe Dantes

Omul ăla, mic cât un muc, mare la stat(us quo), și mic, pitic la gândit, a ieșit să ne amenințe!… Numai tu mai lipseai, frate să ne ameninți! Fix tu! Și pe cine ameninți, mă rog frumos? Măcar să știm și noi! Că de amenințări suntem sătui. De la portarul de la Mega, până la Arafat și de la portarul de la mall, până la președintele de scară de bloc. Trăiți în lumea voastră și pentru că alții vă amenință pe voi, în speță aia de vă sunt stăpâni și v-au înșurubat în scaunele alea înalte pe la Cotroceni și Victoriei, acu’ ai ieșit și tu să ameninți. Băi, am ascultat și eu pe insul acela de-și spune om de afaceri, numit Păun. Cum ne explica el la Striblea&garnizoană, ce e cu România. Tati, du-te acasă! Și i-ați și pupilul de Muc cu tine. Eventual unde a înțărcat dracu’ iapa. Că e groasă rău! Lăsați războiul vostru cu Bolojan, altu’ care se crede viitor prezident și veșnic e într-o campanie electorală propagandistică cu tăierile la purtător. Niște terminați de care lumea e sătulă până-n gât.

Luați-vă războaiele personale, scuturați-vă de scuipații norodului și mergeți la prima groapă de gunoi. E singurul loc pe care o să vi-l ofere istoria. Așadar, insul numit Nicușor, foarte agitat și nervos, ne explica el cum că partidele nu mai comunică între ele. Politic!

Să mori tu, nebunaticule! Da’ când vine vorba de voturi la combinațiile voastre pentru bani comunică? Eu zic ca da! Când e vorba să mai dați niste bani stăpânilor voștri comunică? Normal! Când vine vorba de bani pentru ukri comunică? Cam da! Știi băi, tu neterminatule când nu comunică? Când e vorba de România. Atât! De România și de români. În rest sunt șnur la comunicare. Pe interese personale ale voastre. Ai ieșit să ameninți că așa ai considerat tu, tu, pe persoană fizică că România trebuie să aibă vârât un PM no name. Al nimănui, sau eventual al lui Base. Și al lui zdrele si al individei ăleia de-și zice Moldova. Neales de nimeni, incompetent total pe materialul clientului, dar cu promisiuni majore către stăpânii voștri: ăia mulți! Ai uitat de democrație, ai uitat de matematică, ai uitat de scorul electoralelor la parlamentare. Și ne aduci asta la cunoștință amenintându-ne cu ce? „Că până în 2028 se vor întâmpla multe”. Ce ai vrut să spui? Că urmează o zonă crepusculară de cătușe? Că va fi din nou ca în 2014/2015? Că o să se intre peste cei care „nu ascultă” la stăpâni?

Știi care e problema ta, Nicule? Nu numai că nu pricepi nimic. Problema ta e una singură: interesul stăpânilor tăi. Când se va schimba interesul, și vântul o să bată mai aspru, așa a schimbare în uie aia de o fluturi tu pe sub nasul fraierilor, primul care va fi în zodia cătușelor vei fi tu. Tu și ai tăi. Ăia cinstiți, onești și proeuropeni. Asta fix în clipa în care niște „băieți buni” vor da drumul pe „surse” la lista aia de „donatori” care au plătit ca tu să vii să ne ameninți. Ai tupeu, coane, nu glumă! Vinovați suntem noi toți pentru faptul că tu mai ești acolo. Vinovații reali sunt ăștia de ți-au trântit pe Bolojan și acu’ tac. Cică „negociază”!

PSD eule ești viu? Mișcă, bă! Clipește sau măcar pune-l pe „Grindy” să-și țuguie buzele alea reci și să se prefacă că e câștigător în alegerile parlamentare. Parcă așa era socoteala. După care, Simioane, trezește-te! A venit vremea! Să pui și tu osul la treabă, cum o făceai înainte să îmbraci costumele alea și să ne explici cum o să faci tu România mare din nou. Nu ne sunt de folos sloganele! Suntem sătui de ele! Nu vă zice nimeni? Lasă că vă zic eu! Că nu am de ce să tac. Asta gândesc toți românii. Singura deosebire este că eu o și scriu. Dacă aveați vreo îndoială! Adunați-vă naibii într-o peștera și tu și AUR și PSD ul și purcedeți la lucru. Că suntem sătui, tati, de voi până-n prăsele! Ce aveți, băi?! Nu mai dispuneți de comunicări cu garnizoanele?! Serios?! Hai, măi băieți că doar știm toți cine cu cine și cine unde. Nu aveți motivație? Singura voastră motivație e România. Atât! România și noi! Aveți suspendare trecută în Constituție? Aveți! A încălcat Nicu Constituția de atât de multe ori că ni se face naibii rău de la lingurică. O să ne ziceți că vine vacanța electorală și voi nu aveți chef de muncă?! Poate o să vină și ziua cand românii nu vor mai avea chef să vă mai dea nici un ban. Să vă vedem atunci! Pe ce marafeți o să o ardeți voi dubios și o să-l mai lăsați pe ăla de la Cotroceni să ne lezeze inteligențele prin amenințări!

Apropo, Nicușoare, ce ai zis bre? Că asiguri tu partenerii externi că România păstrează direcția? Care parteneri? România nu are parteneri! La ora actuală, România are doar stăpâni. Mulți! Iar direcția e bună! Ai dreptate! Este spre fundul prăpastiei! „Partenerii” așteaptă să toarne un tir de pământ peste ea. Sau eventual niște drone! Alea „rătăcite” de la prietenul tău sau șeful tău: unul zdrele! PSD și AUR, trăiți, băi? Arătați că respirați și că noțiunea de „partid” e de genul neutru. Dacă nu aveți niște biluțe, luați cu împrumut. De la niște tauri. Găsiți voi! Măcar să știm și noi pe cine să mai înjurăm! Că ne-am săturat de vorbe goale! Începeți o dată cu suspendarea aia, că deja e prea mult. Lumea a tăcut, dar e posibil ca foamea să o trezească! În ultimul ceas! Nicule, revin! Singurul tău mandat este să pleci acasă! Atât! Sau în altă parte. Și nu vorbesc de pârnaie! Că acolo scapi cu un șorțuleț! „Prea bun, prea ca la țară!”…

Revoluție națională, europeană, mondială…

Data: 15 iunie 2026 by Cristi Pantelimon

În anii 80, retrăind evenimentele din anii 30, cu venirea la putere legală a lui Hitler, marele jurist german Carl Schmitt era preocupat, printre altele, de metodele prin care statele sau regimurile constituționale se pot apăra de aceste „revoluții” („răsturnări”) legale. Conceptului clasic de legalitate, întărit de cel de legitimitate, Schmitt îi adaugă, preluat de la juristul francez de orientare liberală Maurice Hauriou („Précis de droit constitutionnel”, 1929), conceptul de „Supralegalitate”. Supralegalitatea este o prevedere care interzice sau face foarte dificilă schimbarea regimului constituțional al unui stat. Observația lui Schmitt, după care și revoluționarii de profesie, anarhiști, aveau nevoie de conceptul de Stat (scris cu majusculă), pentru a-și instaura noua ordine în interiorul acestuia, arată cât de important este Statul pentru lumea modernă care se vrea global/universală. Un exemplu de instituție a Supralegalității este Curtea Constituțională, cu care, de exemplu, Hauriou, nu era de acord. Noi avem acum un caz care implică o astfel de Revoluție Națională, cu aport al Curții Constituționale. Întrebarea este: se apără cu adevărat Statul Român în acest moment prin intermediul mijloacelor Supralegalității (CCR) sau, dimpotrivă, are loc o lovitură de stat legală, adică o trecere de la o ordine globală/globalistă la o ordine universală cu alte gene cromozomiale?

În epoca în care scria Carl Schmitt exista tentația unei Revoluții Mondiale Globale („Legale Weltrevolution”); ca și în anii interbelici, spaima lui Schmitt se traduce prin aceea că această revoluție globală va fi una globalist/universalistă, în care popoarele vor lua chipul indefinit al Omului, al Umanității. Premisele nu erau foarte roz: în Vest, SUA, în Est, URSS, cele două superputeri care aveau destule porniri globaliste (mai ales prima) și care împărțeau încă de atunci (1978) lumea în două blocuri cu aspirații universaliste. Interesant este că Schmitt pune alături de cele două superputeri și China, clientul nostru de azi, care continuă revoluția legală globală, dar sperăm în altă logică!

Europa? Ar fi putut fi o unitate, printr-o revoluție europeană, cu o condiție: ca Anglia să renunțe la a mai fi o insulă! Dar Europa era și atunci, ca și acum, parazitată de forțele globalismului a-național. Să-l ascultăm pe Carl Schmitt, actual, prea actual: „Forțele și puterile politice mondiale care luptă pentru unitatea politică a lumii sunt mai puternice decât interesul european pentru unitatea politică a Europei. Chiar și unii „buni europeni” nu mai văd unitatea politică a Europei decât ca un produs secundar (sau chiar un produs rezidual) al unei unități politice globale a planetei noastre. Energiile revoluționare care tind către o revoluție mondială sunt mai puternice și mai active decât tendința către o revoluție europeană, astăzi aproape de neimaginat. Legalitatea unei revoluții europene ar presupune existența unui patriotism european, pentru a putea conduce la o adunare constituantă în sensul tradiției constituționale continental-europene. Acest lucru mai poate totuși fi încă imaginat, dacă Anglia nu mai vrea să fie o insulă”.

Iată problema noastră la zi!

Așadar, revoluția noastră internă, de după 2024, poate fi îndreptată, prin intermediul Supralegalității CCR, fie spre revoluția europeană patriotică, fie spre globalismul european și mai departe mondial, care ne va pregăti marea și definitiva contradicție politică a „Sfârșitului istoriei”, anume Omul generic, apolitic, cel care, așa cum arată Carl Schmitt, cu toată unitatea sa aparentă, este suma tuturor discriminărilor posibile în ordine juridică și politică. Să-l reascultăm pe marele jurist: „Umanitatea, ca întreg și ca atare, nu are niciun dușman pe această planetă. Fiecare om aparține umanității. Chiar și infractorul, cel puțin atât timp cât trăiește, trebuie tratat ca om; iar dacă este mort, la fel ca și victima sa, el nu mai există. Atunci el pur și simplu dispare, la fel ca victimele sale decedate. Până atunci însă rămâne, fie bun sau rău, un om, adică un purtător de drepturi ale omului. Umanitatea” devine astfel un concept asimetric. Dacă în interiorul umanității se face discriminare și celui negativ, dăunătorului sau perturbatorului i se neagă calitatea de om, atunci omul evaluat negativ devine ne-om și ne-persoană, iar viața sa nu mai este valoarea supremă. Viața sa devine o non-valoare care trebuie eliminată. Concepte precum „om” conțin astfel posibilitatea celei mai profunde inegalități și devin, prin aceasta, „asimetrice”.

Așadar, omul Umanității care nu mai corespunde revoluției globaliste este un Nimeni, își pierde cu totul orice urmă de legitimitate ca ființă social-politică. El devine non-om. Revoluția globalistă nu poate trăi decât ca perfecțiune utopică a unei definiții care se neagă cu prima manifestare reală de viață socială… În context, epoca în care scrie Schmitt, este cea în care, dincolo de cele două superputeri industriale (SUA-URSS), se căuta o cale de mijloc, sau alternative de dezvoltare asimilabile unor spații definite nu global-universalist, ci zonal. Este meritul economistului francez François Perroux (1903-1987), pe care Schmitt îl și citează mult la începutul studiului său, de a fi căutat astfel de alternative zonal-naționale la marea presiune a globalismului economic, cu origine în special în aria anglo-saxonă. Să spunem în treacăt că Parroux era familiarizat cu energia economică a Germaniei lui Hitler, pe care o studiase, o Germanie, care, pe un versant al ei, căutase tocmai o cale de ieșire din labirintul economic anglo-saxon interbelic.

Între timp, după 1945, problematica industrializării revine în atenția economiștilor în cotextul bipolarismului sovieto-american. Industria este recunoscută de Carl Schmitt ca nou Nomos al Pământului: „Cujus industria, ejus regios, sau cujus regio, ejus industria”, va scrie Schmitt. Ideea e clară: Pământul și industria sunt binomul de aur al teritorialității, nu doar pământul, ca element agricol. Azi, cu China ca stindard al noii Lumi Globale, trebuie să reflectăm din nou asupra acestor aspecte. Aparent, China este deja angajată pe drumul unei revoluții legale mondiale fără ingrediente globaliste. Este cel mai important aspect al noii vremi. Rusia nu poate fi altfel. SUA lui Trump nu are de ales… Industria va prelua din nou forța motrice a statelor. În același timp, e obligatorie Revoluția Națională, Europeană și Mondială împotriva Globalismului, ca factor ultim al dezagregării politice și civilizaționale.

De un secol avem aceeași schimbare, care trebuie oprită, ca să-l completăm pe Xi Jinping!

„Cineva acolo sus ne iubește”…

Data: 15 iunie 2026 by Petru Jipa

Dacă am scăpat astăzi, mâine nu știu cum o să fie. Credeți că acel cineva ne iubește în fiecare zi…? Putem să vorbim despre o întâmplare cu drona de la Galați, dar drona aceea care a colindat prin Marea Neagră (au fost 4 sau 5) a fost doar noroc. Poate că „Cineva acolo sus ne iubește”. Oameni fără uniformă, dar mărșăluiesc în numele legii. Vorbesc despre pace în timp ce planifică logistica războiului. Citează rezoluții în timp ce subminează chiar rezoluțiile pe care le reprezintă. Sub steagul legitimității, sunt ascunse operațiuni a căror singură constantă este distorsionarea sistematică a adevărului, nu prin minciuni sfruntate, prin punerea în scenă iscusită a unei realități care nu a existat niciodată. „Operațiuni celebre sub un steag fals” faimoasele operațiuni sub steag fals, nu sunt o relicvă a Războiului Rece, ci o caracteristică structurală a arenei geopolitice moderne: un arsenal de înșelăciune care operează cu precizia unei arme mecanice și cu puterea distructivă a unei bombe a cărei detonare este necunoscută. Steagul fals este mai mult decât un mijloc de camuflaj; este o armă semantică care spulberă fundațiile încrederii.

Când un stat îmbracă soldații în uniforme străine pentru a pune în scenă atacuri, cum ar fi în cazul „Operațiunii Northwoods” planificată în 1962, în care SUA însăși a propus atacuri teroriste împotriva cetățenilor săi pentru a justifica războiul împotriva Cubei, nu numai că sunt distruse vieți, dar limbajul este și golit de sensul său: „Apărarea” devine un cuvânt de cod pentru agresiune, „securitatea” un pretext pentru supraveghere, iar „stabilitatea” o acoperire pentru opresiune. Aceste operațiuni urmează un model: Mai întâi, realitatea este manipulată, apoi percepția și, în final, memoria, până când minciuna este instituționalizată, falsificarea canonizată. Nu sunt excepții, ci caracteristici sistemice: mecanisme care permit aparatului de putere să se prezinte ca o victimă și astfel să câștige imunitate morală. Dar pericolul nu constă doar în actul în sine, ci în normalizarea sa. Fiecare operațiune de succes sub steag fals erodează puțin mai mult fundamentul pe care se bazează dreptul internațional, negocierea diplomatică și dezbaterea publică: încrederea în autenticitatea surselor, integritatea dovezilor, fiabilitatea instituțiilor. Când imaginile din satelit sunt falsificate, protocoalele de comunicații manipulate și relatările martorilor oculari orchestrate, adevărul nu este doar negat, este lipsit de putere. Devine o variabilă într-o ecuație a cărei necunoscută este rezolvată nu prin fapte, ci prin narațiuni. Și narațiunile, după cum știm, pot fi scalate, distorsionate și repetate până când se ridică la statutul de realitate.

Prin urmare, frontul crucial astăzi nu este cel în care tancurile se rostogolesc sau dronele se lansează, ci cel în care limbajul este păstrat sau trădat. Fiecare denumire precisă „steagul fals”, nu „neînțelegere”; „eveniment pus în scenă”, nu „eveniment”; „dezinformare sistematică”, nu „dezinformare” este un act de rezistență. Atâta timp cât știm numele înșelăciunii, rămâne loc pentru rezistență. Atâta timp cât nu înlocuim metafora steagului fals cu eufemismele diplomației, memoria rămâne vie. Și atâta timp cât expunem personificarea puterii, care se prezintă întotdeauna ca fiind protectoare, niciodată controlată printr-o analiză clară a mecanismelor sale, speranța de responsabilitate rămâne nu doar un ideal, ci o obligație. Steagul fals nu flutură doar peste câmpurile de luptă, flutură peste redacții, parlamente și săli de clasă. Iar îndepărtarea lui nu începe cu o comandă, ci cu o propoziție: Îl numim pe… vinovat. Iar acel nume se rostogolește pe filele istoriei. Pentru că da, istoria este scrisă totdeauna de învingători, iar învingătorii sunt aceia care înțeleg cum să valorifice minciuna. Ei sunt mândri când pășesc pe cadavrele steagului fals. Am avut noroc, o elice s-a încurcat în „Plasa lui Indra”. Rețeaua lui Indra e o formă de origine dependentă prezentată în Sutra Avatamsaka, descrisă folosind imagini de genul „Zece mii de Buddha pot fi găsiți așezați într-un singur fir de praf, într-un singur atom se pot găsi o mie de lumi”. Am avut noroc, noi am păstrat lumea noastră. Încă…

Să fie pace!

Tot pentru că… „Vin rușii”!…

Data: 15 iunie 2026 by Gheorghe Piperea

Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR), demarat în 2021, a fost una dintre cele mai proaste afaceri din istorie pentru România, și a implicat doi președinți pro-europeni (unul a devenit pro-occidental între timp), patru premieri penele, un premier pesede, trei miniștri usere, unul reper: toți reprezentanți ai „clasei politice” care vrea să ne fericească prin „stabilitate” perpetuă și anularea alegerilor care nu le convin. Emanația ultimă a partidului unic sekurist pnlpsdusrudmr, guvernul Bolojan, nu pleacă de la guvernare nici demis – emanația vrea să fie sigură că trântește de tot PNRR și pune bazele, pe 45 de ani de acum încolo, ale unei alte afaceri minunate pentru România: mă refer la SAFE. În 2021, Iohannis se lăuda că, prin „negocieri la sânge”, a tras de la UE 80 de miliarde de euro pentru PNRR. De fapt, au fost preconizate 30 de miliarde, din care 15 miliarde erau împrumuturi pe 30 de ani. În practică, au rămas de tras 21 de miliarde, căci la o mare parte din componenta nerambursabilă (grant) s-a renunțat. Din 21 de miliarde s-au tras efectiv 11 miliarde. Teoretic, până la 31 august 2026 mai pot fi trase zece miliarde, dar e foarte puțin probabil să se facă în 3 luni ce nu s-a făcut în cinci ani.

În timp ce am tras 11 miliarde de la UE (din care cca opt miliarde trebuie date înapoi, cu dobândă, timp de 30 de ani), am plătit contribuție la bugetul UE de 18 miliarde.

Or, pentru războiul din Ucraina nu știm nici acum cât am dat. Probabil, zece miliarde. Nu ar fi exclus să fi dat 40 de miliarde, după estimările lui Ciolacu. Așadar: am „loat” bacu’, căci pentru 11 miliarde am dat 28 (sau poate chiar 58) de miliarde. Ce s-a făcut cu 11 miliarde?Nici spitale, nici metrou în Cluj, nici autostrăzi în Moldova (se speră că astea se fac din SAFE, adică, dintr-un program de înarmare…), nici linii ferate de mare viteză, nici trenuri cu hidrogen. Nț. Mai întâi, a fost făcut arșice sistemul de pensii. Trebuia să se încadreze în maxim 9,4 la sută din PIB. Apoi, a fost făcută una cu pământul bruma de industrie care mai rămăsese în România, pe motiv de „de-carbonare” și Green Deal. Foarte multe alte idioțenii progresist – globaliste au fost „condiționalități” și jaloane ale PNRR.

De exemplu, emanația Bolojan, pe când era un simplu șef de consiliu județean, a „loat” prin PNNR niște sute de microbuze electrice supra-evaluate. E ceva dosar penal pe chestia asta, dar cine se mai preocupă de așa ceva, când „sfântul” Bolojan a aprins lumina în cămară și a dat de șobolanii ceilalți? Deci, teoretic, un plan de salvare de la falimentul indus de politicile din pandemie, PNRR a fost de fapt barda cu care s-a „sculptat” un nou aspect, boțit rău, al societății și economiei românești. În al doilea rând (și ultimul), a mers foarte bine consultanța. Peste două miliarde de euro din PNRR s-au dus pe consultanță. Au ieșit niște prezentări foarte bine făcute, în Power Point. Fără nicio utilitate practică – dar nu ne mai luăm noi de la d-astea… Știți povestea lui Dănilă Prepeleac, de Ion Creangă? Dacă nu o știți, cereți unei IA să vă facă o prezentare în… Power Point. Poate vă spune IA și cum de a ajuns o bunicică parte din cele două miliarde la firmele și oengeurile autorilor useriști ai PNRR. Știrea proastă se continuă cu SAFE. Programul e identic cu PNRR. Pentru că gestionarii SAFE sunt identici cu gestionarii PNRR, istoria SAFE va fi istoria PNRR la pătrat. De ce e atât de sigur că istoria se va repeta? Păi, pentru că majoritatea va vota mereu cu acei gestionari. Cică vin rușii.

Colecțiile muzeale ale Mănăstirii Căldărușani: carte veche, icoane, veșminte, tablouri

Data: 14 iunie 2026 by Redacția

Mănăstirea Căldăruşani din Ilfov îşi trage numele de la configuraţia terenului ce seamănă cu o căldăruşă. Numele de Căldărușani apare menţionat pentru prima dată într-un hrisov din 4 decembrie 1593, emis de cancelaria lui Mihai Viteazul şi face referire la un sat ce exista aici. Privitor la întemeierea mănăstirii, tradiţia orală menţionează o frumoasă legendă legată de numele binecredinciosului şi marelui ctitor, voievodul Matei Basarab (1580 – 1654). La Mănăstirea Căldărușani, vatră monahală de mare tradiție și însemnătate din preajma Bucureștilor, s-au efectuat de curând inter¬venții de reabilitare și consolidare care condus și la reorganizarea și modernizarea spațiilor muzeale ale mănăstirii.

Cel dintâi în rândul acestor prețioase comori este, fără îndoială, ansamblul mănăstiresc însuși, în întregul său, în frunte cu biserica cea mare, având hramul Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, așezată în inima zisei „cetăți” ce a fost înălțată, la 1637-1638, de către Matei Basarab Voievod. Monumentalelor ziduri ale Căldărușanilor li se adaugă un bogat fond de bunuri patrimoniale mobile care reprezintă, de fapt, o semnificativă parte dintr-o zestre ce a fost odinioară încă și mai consistentă și care a ajuns, cu timpul, în colecțiile altor instituții bisericești sau de stat, precum Biblioteca Sfântului Sinod sau Biblioteca Academiei Române, unde se păstrează numeroase manuscrise rodite în sânul renumitei școli de traducători și caligrafi ai epocii de revigorare a vieții monahale de la sfârșitul secolului a XVIII-lea și din primele decenii ale secolului al XIX-lea. Vicisitudinile vremurilor au făcut însă ca alte valori din tezaurul mănăstirii să se piardă, parte dintre ele nefiindu-ne astăzi cunoscute decât din filele vechilor catagrafii.

Prima colecție muzeală important este colecția de carte veche, icoane și veșminte liturgice. Această extrem de bogată colecție este adăpostită în spațiul generos al fostei trapeze zidită la anul 1850, în vremea stăreției lui Meletie arhimandritul și restarurată în forma actuală, dimpreună cu organizarea colecției muzeale, în vremea patriarhului Justinian și a stăreției vrednicului de pomenire arhiepiscop Gherasim Cristea al Râmnicului. Dintre mărturiile expuse aici dorim să semnalăm o foarte interesantă stampă de mătase, reprezentând Mănăstirea Căldărușani la 1835. Ea poarta următoarea inscripție: „Această stampă este făcută în zilele părintelui stareț și arhimandrit Dositei, ucenic al starețului Gheorghe Obstejitel, 1835”. Reprezintă biserica mare a mănăstirii, văzută dinspre nord, fără cetate, singură în mijlocul peninsulei, înconjurată de lacul pe care plutesc bărci. Biserica apare cu trei turle și acoperiș în două nivele, dar fără pictura exterioară executată la începutul secolului al XX-lea de către Dimitrie Belizarie.

În marginea dreaptă se vede bisericuța de la Cocioc și clădirea în care funcționa, pe atunci, tipografia. Într-un cadru reprezentat de fotocopii ale unor documente importante din istoria mănăstirii, aflate astazi la Arhivele Statului din București, precum și ale unor gravuri și frontispicii din remarcabilul Tetraevangheliar de la Căldărușani, cu miniaturi realizate de Popa Vlaicu, aflat astăzi la Biblioteca Academiei Române, sunt prezentate o serie de manuscrise și tipărituri evocând înfloritoarea activitate cultural-duhovnicească de la cumpăna veacurilor XVIII-XIX, precum și bogăția de atunci a bibliotecii mănăstirii. Mergând mai departe, „intrăm” în colecția de icoane a Mănăstirii Căldărușani, care este foarte bogată și variată din punct de vedere stilistic și tematic.

Întâlnim aici unele icoane din secolele XVII-XVIII, aparținând școlii românești și celei grecești de pictură, icoane din secolul al XIX-lea aparținând mai ales stilului neoclasic, cu multe variații, foarte bine reprezentată fiind „Școala de la Căldărușani”, icoane din acelasi veac de factură populară sau icoane pe sticlă, icoane din școala rusească (create în tehnica „cicanca”) din secolele XIX-XX. Semnalăm prezența a două foarte frumoase icoane reprezentând pe Sfinții Apostoli și Evangheliști Marcu și Luca, lucrate în secolul al XVII-lea de doi zugravi autohtoni, din Țara Românească. De la începutul veacului al XVIII-lea sunt alte câteva icoane lucrate de meșteri autohtoni. Prima este un Sfânt Nicolae, datat până acum eronat în secolul al XVI-lea. Are aplicații (ferecături) de argint (aureola, mâinile, Evanghelia) și este înconjurat de scene din viața sfântului.

În continuare sunt expuse un grup de icoane datând de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, provenite de la Episcopia Argeșului. Ele au fost aduse la Căldărușani împreună cu alte bunuri, de Mitropolitul Ghenadie Petrescu, Episcop de Argeș între anii 1875-1893. Între acestea avem figurat mai întâi, un Iisus Hristos pe tron, în chiton și himation, binecuvântând, cu Evanghelia pe piciorul stâng, încadrat de intercesori (tip Deisis). Din secolul al XIX-lea datează apoi două icoane în ulei provenite de la Biserica Enei din București, de unde au fost aduse împreună cu tâmpla și cu alte piese de mobilier bisericesc, după demolarea amintitului locaș, în 1977. Astfel sunt Icoana Învierii, reprezentată în varianta de factură mai recentă, occidentală, cu Iisus ridicându-se din mormânt și icoana Sfântului Nicolae. Pe acestea două se află chiar însemnată proveniența de la Biserica Enei, iar pe icoana Sfântului Nicolae găsim atât datarea – 1852, cât și numele zugravului – Gheorghe.

Într-o succintă caracterizare generală, școala de pictură bisericească de la Căldărușani este o expresie autohtonă extrem de sugestivă și viguroasă a neoclasicismului de ansamblu al artei bisericești din Țările Române în secolul al XIX-lea. Ea adoptă dintru început aceste ecouri europene târzii ale Renașterii și Barocului. În colecția de la Căldărușani avem două expresii concentrate, extrem de relevante, ale acestei arte neorealiste care ne înlesnesc, o dată mai mult, distingerea a două etape diferite în evoluția școlii de la Căldărușani, chiar dacă în ansamblu stilul este același. Colecția de veșminte cuprinde un număr important de piese de costum liturgic-arhierești, preoțești și diaconești, databile în genere în secolul al XIX-lea. Găsim, așadar, o suită întreagă de sacose arhierești, floane preoțești, stihare diaconești, precum și epitrahile și orare lucrate din diferite materiale vechi, cu ornamentații diverse, în special florale, cel mai adesea din mătase sau din fir metallic (aur, argint).

Diversitatea materialelor acestor veșminte ne trimite cu gândul la catagrafia mănăstirii de la 1741, unde sfitele (sacosele) arhierești și celelalte vesminte sunt indicate a fi fost lucrate din „belacoasa, serasir, canavat, cofterie, atlaz, lastra, diba sau hataia”. Dintre toate, față de ceea ce cunoaștem în momentul de față, socotim că trebuie neaparat amintite sacosul și omoforul mitropolitului Ghenadie Petrescu, care sunt lucrate pe un material de fond cenușiu deschis, cu frumoase flori ornamentale mari, de culoare roz, verde și liliachie. Sala Tezaurului Mănăstirii Căldărușani este adăpostită și prezentată exponențial în sala zisă „a lui Matei Basarab”, din corpul de clădire situat la sud de turnul-clopotniță, acolo unde inițial s-a aflat casa domnească a voievodului – ctitor. Colecția tezaurului cuprinde mai ales obiecte de cult și ornate arhierești și preoțești cusute cu fir de aur și de argint. Între acestea toate se numără o cățuie ce poartă reprezentarea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, patron al mănăstirii, reprezentat în picioare, cu crucea și cu lancea în mâini, înconjurat de bogate ornamente vegetal-florale. În sală se mai află în altă vitrină și o cruce din lemn sculptat, montată în metal alb cu inscripția: „Nicodim Dichiu Căldărușani – 1852”.

Pinacoteca constituie cea de a treia colecție a Mănăstirii Căldărușani și se află expusă în casa de pe malul nordic al peninsulei în care a locuit, vreme de peste două decenii (1896-1918), mitropolitul Ghenadie Petrescu. Locul de expunere nu este ales întâmplător, căci, retras aici în ultima parte a vieții sale, mitropolitul Ghenadie a adus cu dânsul o colecție bogată de artă cu tematică creștină și de obiecte de cult, pe care și-o constituise mai ales în timpul lungului sau episcopat la Argeș (1875-1893). O parte dintre obiectele de cult și veșmintele arhierești ce i-au aparținut sunt expuse în cele două colecții ale mănăstirii despre care am vorbit. Colecția de pictură de șevalet, dimpreună cu alte obiecte și bunuri personale, se află în expunerea organizată chiar în această fostă reședință a sa. Regăsim aici unele portrete pe acre.

Ghenadie însuși le va fi găsit la reședința episcopală de la Curtea de Argeș, fie pânze cu tematică religioasă executate în spirit de mecenat artistic, la solicitarea fostului episcop și mitropolit, de către artiști de seamă ai epocii, precum Gheorghe Tattarescu (1820-1894) sau Sava Henția (1848-1904), multe dintre acestea fiind replici de bună calitate după capodopere ale artei europene. Acestui fond i s-au mai adăugat la Căldărușani, o suită de portrete de stareți ai mănăstirii care, împreună cu alte bunuri, au contribuit la închegarea patrimoniului Pinacotecii, așa cum îl vedem constituit astăzi. Din punct de vedere tematic, remarcăm faptul că o încăpere din această casă a fost rezervată ca spațiu memorial mitropolitului Ghenadie Petrescu și că expunerea se încheie printr-o suită de litografii cu teme istorice și printr-o colecție de antimise.

Holul central, ce separă spațioasa casă în două părți, estică și vestică, a fost rezervat în principal expunerii galeriei de portrete. La intrare ne întâmpină însă, după o Maică a Domnului între proroci, două picturi, ulei pe pânză, de mare amploare, reprezentând „Ierusalimul cel ceresc”. Este vorba despre compoziții ample și extrem de dense, lucrate în Țara Sfântă în secolul al XIX-lea și care au fost aduse, în mare număr, de pelerinii ce făceau hagialâc la Sfântul Mormânt. Trecând acum la galeria de portrete, putem face o observație generală, privitoare mai ales la cele mai vechi, de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea. Este vorba despre faptul că unele dintre aceste opere aparțin unor reprezentanți ai școlii de pictură din mănăstire, care dovedesc reale calități de portretiști.

Realizările lor, în care aplică stilul portretisticii de șevalet a picturii occidentale, constituie repere semnificative în contextul curentului de dezvoltare al picturii românești de șevalet moderne. În ceea ce privește vestimentația, sunt puține lucruri de spus în mod special. Mai toate portretele înfățișează, pe dominanta de negru călugări cu tradiționala camilafcă și cu mantia monahală, purtând în mâini toiege sau cârje. Unii ierarhi au decorații pe piept sau sunt reprezentați cu veșmintele și ornatele specifice rangului arhieriei. Personajele sunt redate fie frontal, fie 3/4. Dar ceea ce rămâne de urmărit aici, de fiecare vizitator în parte, sunt trăsăturile fizionomice ale fiecarui personaj reprezentat, ceea ce denotă o artă portretistică demnă de toată atenția. În afara acestor portrete care, pe lângă calitățile lor plastice, au și o certă valoare documentar-istorică, acest hol central mai cuprinde o altă pictură, tot ulei pe pânză, din secolul al XIX-lea, cu o tematică cu totul aparte. Tabloul „Viața adevăratului călugăr” este exact reprezentarea care a fost ulterior redată și în pictura murală din pridvorul bisericii mari și căreia această pânză i-a folosit, foarte probabil, ca model iconografic. Reprezintă un călugăr răstignit pe cruce, deasupra-i fiind înfățișat Iisus Hristos pe nori, cu o carte deschisă pe piept, iar de jur împrejur fiind înfățișați îngeri și diavoli, precum și diferite texte moralizatoare privitoare la viața călugărească. Ajunși la capătul evocării valorilor patrimoniale de istorie, cultură și artă bisericească pe care le prezintă astăzi colecțiile muzeale de la Mănăstirea Căldărușani, ne aflăm mult înălțați sufletește de bucuria întâlnirii cu aceste neprețuite comori de spiritualitate tradițională, profund evocatoare ale unei tradiții multiseculare de smerită viețuire și roditoare lucrare întru slava lui Dumnezeu cel în Treime închinat pe pământul românesc. (G.V.G.)

Așa-zisa derivă a dronelor navale din Portul Constanța, expresia disperării Ucrainei?!…

Data: 14 iunie 2026 by Aurel I. Rogojan

Pare că a fost un act de agresiune militară disimulat împotriva României, prin Operațiunea de la Constanța demonstrându-ni-se că granița este „perforată”. Mai mult cei ce trebuie să o securizeze, se derobează de îndatoriri. Drona a defilat câteva ore în zona Oil Terminal, până s-a autodetonat. Asta a fost o demonstrație umilitoare pentru cei care aveau obligația să nu permită intrarea în apele teritoriale! Evenimentul de vineri dimineață, adică respectiv așa zisa derivă a dronelor maritime navale, soldate cu explozie și consecințele de proporție din Portul Constanța, este expresia exacerbării, disperării Ucrainei in fața desolidarizării falșilor ei susținători, care au instigat-o la provocarea Federației Ruse în declanșarea reacției militare, care a condus la războiul proxi al NATO cu Rusia prin intermediul Ucrainei. Actul de agresiune militară disimulat împotriva României a survenit la scurt timp după reacția președintelui Vladimir Putin la scrisoarea lui Volodimir Zelenski prin care i s-a condiționat întâlnirea solicitată cu Vladimir Putin.

Ce semnifică acest fapt?

În disperare de cauză, Zelenski, iresponsabil, își asumă riscul regionalizării conflictului cu Rusia și al implicării, de această dată explicită, a NATO în război cu Federația Rusă. Zelenski s-a lansat în această diversiune, pretext de angqajare a NATO intr-un război cu Rusia, nu fără a avea cât de cât un impuls moral, dacă nu chiar o susținere neechivocă din partea cancelarului Germaniei, care pare tentat de conntinuarea și reluarea aventurii geopolitice globale in care Germania s-a lansat, provocând Al Doilea Război Mondial. Orbii politici care ne guvernează nu pricep nimic din ce ni se întâmplă și continuă să doarmă în fotoliile puterii, amețiți de drogurile promisiunilor NATO, că fiecare cm din teritoriul alianței va fi strașnic apărat. Ne-a fost dat să vedem nulitatea acestor promisiuni. Nu întâmplător, în cronica acestor evenimente planificate s-a înscris demiterea, prin moțiune de cenzură, a guvernului și decapitarea conducerii armatei române. Ce va urma? Mila lui Dumnezeu, dacă nu își va întoarce și El fața de la România. Momentan, numai El ne-a salvat.