Nu numai la noi, ci în toate culturile și literaturile naționale se întâmplă ca, tot mai mulți autori (unii dintre ei cu adevărat remarcabili), să fie pe nedrept dați uitării de prezentul eminamente materialist, pragmatic și globalist, într-un cuvânt acultural. Chit că, în tratatul Geneza formelor culturii (BPT, Editura Minerva, București, 1993), Petre P. Negulescu ne informează că specificul național pentru spiritualitatea românească nu se datorează ortodoxismului, căci „Ortodocși sunt și grecii, bulgarii, rușii și sârbii”, nici științei sau filosofiei, care – ne spune prefațatorul Z. Ornea – „nu pot avea caracter național”, pentru că le-ar răpi „valoarea universalității”, motiv pentru care se poate vorbi cel mult de „moduri naționale de filosofare”, ci „literatura e terenul predilect în care poate fi detectată, în formă obiectivată, specificitatea națională a unui popor”. Cu toate astea, ceea ce nu exclude nicidecum „tocmai de aceea”, globalismul a întors într-un asemenea hal mașina lumii, încât în programele școlare ale unor guverne obediente și – mai mult sau mai puțin – antinaționale, precum toate guvernele românești postdecembriste, locul latinei, istoriei și geografiei a fost luat de educația sexuală și alte discipline cu iz cosmopolito-anticreștin, iar noua (sic!) literatură română, ea însăși racordată la urât mirositorul curent globalizant, n-a găsit de cuviință să-l găzduiască și pe George Coșbuc. Cauza acestei monumentale „omisiuni” nu poate să fie decât „incorectitudinea politică” de care poetul Ardealului s-a făcut vinovat (!) prin neobositul său naționalism și patriotism.
Începutul moral-spiritual și cultural-artistic al deznaționalizării noastre fiind deja demarat cu succes, întrucât românii de rând sunt ocupați până peste cap cu pandemia, inflația, scumpirile, frigul, nesiguranța zilei de mâine și, desigur, cu suculentele bârfe pe marginea catastrofalului „balet” al politrucilor, ne putem aștepta ca însuși Mihai Eminescu, peste puțin timp, să nu mai fie de actualitate (a se citi „corect din punct vedere politic”) și să-și piardă poziția referențială din manualele de specialitate, adică să se repete atrocitățile ideologico-politice și sterilizarea intelectuală din perioada bolșevică. Ba și mai și, dacă luăm aminte la avântul și amploarea mișcărilor neomarxisto-fascizante, care fac deliciul demonocratic al indivizilor de culoare din Statele Unite și țările suprasaturate/supraplictisite din apusul Europei (ăștia, cică, au dreptul politico-social să ia la refec strâmba istorie făcută de rasa albă), atunci cam toată omenirea asistă impasibilă la următoarele: la distrugerea a tot ce stă în calea furiei lor neghioabe (mă rog, în urmă cu aproape un secol nu scria Gustave Le Bon, în celebra lui carte Psihologia maselor, despre „acțiunea inconștientă a mulțimilor” și despre „actuala anarhie a spiritelor”?), la batjocorirea culturii universale și la vandalizarea/dărâmarea statuilor acelor înaintași de elită, care – după puțina minte a acestor nelegiuiți, dezlănțuiți și nepedepsiți – au contribuit, direct sau indirect, la transformarea străbunilor lor în sclavi sau, potrivit sintagmei întrebuințate de Aristotel, în „unelte cuvântătoare”.
Să mai spună cineva că istoria nu se repetă și că bestialitatea umană poate fi decapitată prin civilizație, respectiv prin surogate de felul democrației aparențiale și a libertății statistice (să nu uităm ghetourile americane pentru indieni, monstruoasele experimente făcute de japonezii invadatori pe chinezi, cumplitele pușcării bolșevice, lagărele de exterminare ale naziștilor).
Iată de ce pământenii în general și românii (încă nespălați pe creier) în special trebuie să conștientizeze că omenia trainică (în care limbă, în afară de cea a românilor, există verbul „a omeni”?) și iubirea atotputernică nu pot fi edificate decât prin credință fermă și educație substanțială, îndeosebi în aceste nefericite vremuri, când globaliștii și sculele lor antinaționale lovesc neîncetat în fundamentele esenței noastre de ființe simțitoare și cugetătoare: credința strămoșească, familia tradițională (așa cum e statornicită în Sfintele Scripturi), școala clasică, rostul nostru soteriologic de a trece cu brio testul acestei existențe efemere printr-o conduită plăcută Atoatefăcătorului…
În aceste vrăjmașe vremuri pentru spirit (atenție, stoicii menționau în filosofia lor existența unui Suflet/Spirit al lumii, idee nu doar împrumutată de Philon din Alexandria întru afirmarea „intermediarilor” dintre unitatea dumnezeiască și multiplicitatea lumii – Logosul sau Cuvântul/Fiul ca organ de concepție și Spiritul ca organ de execuție, și care – prin înglobarea într-o singură Persoană – a generat Trinitatea creștină, ci și copios confirmată de existența unor termeni distincți pentru „suflet” și „spirit” în cam toate limbile antice: anima și spiritus în latină, psyche și pneuma în greacă, nephesh și ruach în vechea ebraică), în aceste vremuri vrăjmașe spiritului, deci, nu cred că aproape totala uitare a scriitorului Jean Bart mai poate să-i surprindă pe cei mulți și cu închipuite afinități literar-artistice. Prefațatorul George Ivașcu la ediția din 1962 a romanului Europolis (BPT, Editura Pentru Literatură) ne spune că Jean Bart „are o biografie privilegiată: nu numai prin aceea că se naște (în 1874, la Burdujeni) într-o familie înstărită (aceea a căpitanului, promovat treptat până la gradul de general, Panait Botez), dar mai ales prin faptul că-și petrece adolescența într-un climat intelectual din cele mai interesante”. Deoarece familia ofițerului de grăniceri se mută, după Războiul de Independență din 1877-1878, la Iași, viitorul scriitor (pe-atunci doar elevul Botez P. Eugeniu) va urma școala primară din Păcurari, unde îl are ca învățător pe Ion Creangă, îl vede pe Mihai Eminescu și tot atunci, aidoma unei bune părți dintre tinerii României, se lasă atras de propaganda socialistă, lucru înlesnit de faptul că locuința familiei sale era alături de casa lui Ion Nădejde: „În clasa a doua, în vacanță, la moșia unei rude, împărțeam pe ascuns broșuri de propagandă, la o stână, unor ciobani cari nu știau carte”. De unde disprețul lui și al colegilor săi față de „programul școalei”, ei luându-se în schimb la întrecere într-ale cititului („cu nesațiu, în nopți albe”) a cărților cu doctrinele „nouă și îndrăznețe, produse de concepția materialistă a veacului”. Însă, fiind destinat carierei de ofițer, începând cu clasa a III-a este înscris de familie la liceul militar, „ceea ce nu-l împiedică să-și continue lecturile interzise, ca acelea din Tolstoi sau Zola, și să aștepte cu înfrigurare sosirea ziarelor Munca și Lumea nouă” (George Ivașcu).
Tocmai atunci începuse disputa dintre „artă cu tendință” și „artă pentru artă”. Ținând cu tot dinadinsul să ia parte la ea, Jean Bart debutează în ziarul Munca, sub pseudonimul Gh. Rot, cu articolul Să ne dumerească, un articol adresat lui Alexandru Vlahuță, care – ne informează G. Ivașcu – „la acea dată (1894), precum se știe, combătea tezele «artei cu tendință»”.
După debut, de data asta sub pseudonimul Trotuș, scriitorului nostru îi mai apar câteva povestiri (Iapa căpitanului, Școala fiilor de militari din Iași ș.a.) în Munca și Lumea nouă, în care „demască unele aspecte ale vieții militare din acea vreme”. Dar primele volume de însemnări, schițe și nuvele (Jurnal de bord – 1901, Datorii uitate 1916, Prințesa Bibița – 1923, În deltă – 1925, Peste ocean – 1926, Însemnări și amintiri – 1928, Schițe marine din lumea porturilor – 1928), care – ne înștiințează același G. Ivașcu – „precedă opera lui cea mai elaborată și mai izbutită, romanul Europolis, apărut cu puțin înainte de moarte (12 mai 1933)”, primele volume, deci, sunt scrise și tipărite de autorul moldovean după ce ajunge ofițer de marină și împrumută numele Jean Bart de la curajosul corsar flamand din vremea lui Ludovic al XIV-lea.
În Notă asupra ediției, editura ne face cunoscut că „Textul ediției de față reproduce ediția princeps: Jean Bart (Eugen Botez), Europolis, editura Adevărul, București, 1933”, cu toate că tot în acel an a apărut și ediția a II-a, îndată după încetarea din viață a autorului, cu o Prefață de George Călinescu. Totuși, a fost aleasă ca ediție de bază cea neprefațată, întrucât, din confruntarea celor două ediții ale anului 1933, s-a constatat că „ediția a II-a prezintă inadvertențe de text față de ediția princeps, inadvertențe care nu pot fi atribuite unor modificări efectuate de autor”.
Sigur, romanul Europolis nu este o capodoperă a literaturii române, cu atât mai puțin a celei universale, însă este cartea „cu perspectiva de a fi citită încă multă vreme” (G. Ivașcu), adică o lectură desfătătoare și instructivă (de pildă, Jean Bart este primul scriitor român care introduce în literatură termeni nautici: dragă, briză de travers, mus, faga, pupă, proră/provă, babord, tribord, doc flotant, radă, tendă, brigantină, spirai, vergă, gabier, a călăfătui, echea etc.), în pofida unor carențe de concepție și construcție, precum lipsa de adâncime psihică în procesul artistic de portretizare a personajelor, unele personaje fiind „simple marionete sau simple siluete” (G. Ivașcu).
Da, căci construcția romanului Europolis este eminamente arborescentă și doar formal unitară, asta deoarece Jean Bart altoiește pe ideea centrală a romanului (agitația stârnită în colonia elenă, și nu numai, din portul Sulina de scrisoarea adresată lui Stamati Marulis de către fratele său Nicola, cum că – după 40 de ani de înstrăinare/ședere în America, vrea să se întoarcă în sânul „familiei”, împreună cu fiica sa Evantia, care – după moartea mamei sale din pricina mușcăturii unui scorpion – fusese crescută la școala călugărițelor Sfântului Iosif din Guyana franceză, locul de deportare al musului Nicola de pe o goeletă franceză, după uciderea – în legitimă apărare – a unui marinar spaniol de pe aceeași navă, gelos pe tânărul grec din cauza amantei sale, o evreică arabă din Alger, care – certându-se cu spaniolul – îi făcea ochi dulci lui Nicola „mai mult în necazul spaniolului”; apoi uriașele și irealele speranțe pe care neamurile, întreaga colonie elenă din Sulina și mulțimea „întreprinzătorilor” locali și de mai departe le nutresc cu presupusa avere a americanului, insistenta „curte” care se face „nababului” american și fiicei sale după debarcarea în Sulina – „vulpoiului” de tată pentru că toți îl cred putred de bogat, Sirenei-negre, fata acestuia, pentru că-i vrăjește pe toți bărbații cu frumusețea ei exotică, mai ales pe tânărul sublocotenent Neagu și pe „bătrânul” crai/ofițer de marină Angelo Deliu; iar mai la urmă, adică atunci când comunitatea nu-i iartă că s-a înșelat crezîndu-i bogați, potrivit explicației dată de Nicola fiicei sale disperată pentru prosteasca aventură cu Deliu și părăsirea ei de către mult îndrăgitul și la fel de mult îndureratul Neagu, ci-i condamnă pe amândoi la moarte prin ură și neputința de a-și găsi un loc cinstit de muncă – Nicola este împușcat mortal în una din „loviturile nocturne”/furturile de cereale puse la cale de enigmaticul căpitan Aristidi Lecca, pe când Evantia, după scurtul și tristul episod la șantanul Englitera, rămâne însărcinată și – fiind grav bolnavă din pricina climatului moral și geografic de la gurile Dunării – dă naștere la spitalul lui nea Tomiță, Patriarhul Deltei, unei fetițe de culoare, care – ne spune autorul în Epilog – va fi înfiată de infirmiera miss Sibyl, proaspăta soție a mizantropului și paradoxalului medic-filosof Barbă Roșie), vasăzică, Jean Bart altoiește pe firul narațiunii o mulțime de digresiuni sau paranteze complementare, cu personaje realmente fulgurant-episodice: Stamati Marulis (pilot clasa I la Comisia Dunării, „retras și timid”, c-o ștearsă existență de proprietar al unei cafenele) și soția sa Penelopa (pentru Deliu, fostul amnat al acesteia, „soție nesatisfăcută…visătoare, romantică…cucerire ușoară…despărțire dificilă…retragere strategică la timp”), care – ahtiată după lux și plăceri – se răzbună pe Amantul mării/Deliu aruncându-se în Dunăre, Fotiades (poreclit Nicu Politicu), proprietarul frizeriei Helada (Antiseptico-Americană) și ipohondra sa soție Olimbia, soră cu Marulisii, conul Tudorachi (șeful Vămii, „naționalist feroce”) și consoarta sa Leoaica, Petrăchel Petrașcu (șeful poliției) și Gaston Popescu (maior de cavalerie în rezervă și fost coleg la Școala Militară cu Petrăchel, „specializat” în afaceri necușere, precum cea cu petrolul românesc în care încearcă să-l atragă pe american, și în datorii de milioane, la un moment dat el trimițându-le din țară creditorilor parizieni „câte un anunț de înmormântare”), comandantul Bazei navale de la gura Dunării („om instruit și manierat, foarte ocupat cu partea tehnică a meseriei, având și mania invențiilor”), dar îndeosebi soția acestuia, doamna comandor Otilia Latiș (se ținea bine, căci – precizează autorul cu delicios umor – se oprise la vârsta de patruzeci de ani, „fără să mai avanseze deloc”), Barba Toni („cel mai vechi pilot din port”, care – pe vremea războiului din Crimeia – „fusese în serviciul marinei rusești”), consulul elen („Om fin, în vârstă, dar zvelt încă și elastic”, cu o chelie „foarte strălucitoare și niște mustăcioare negre, bine cănite”), Logaridis („socotit cel mai erudit și mai înțelept bătrân al portului”), apărătorul fără studii juridice Traian Brînzei (zis și bădița Traian), englezul Pott (un levantin uscat și spân, „care vorbea grecește mai corect decât englezește”), rezidentul Brül (danez „crescut în Anglia”, inginer hidraulic și „pivotul comisiei”, la rândul său încercând să-l atragă pe american în costisitoarea acțiune de prelungire a digurilor în larg și de intensificare a dragajului în canalul de navigație), căpitanul Mincu („între două vârste”, cu părul alb și mustața neagră), secund pe nava-școală Mircea și șeful protector al sublocotenentului Neagu, domnul Bazgu (gardianul Căpităniei portului), Săceleanu (muncitorul „de cuvântul căruia tot portul asculta orbește” și care chiar declanșează greva atuncea când unul dintre vătafii portului, la ordinul gardianului, îl primește pe sărăntocul de american în pestrița masă a muncitorilor/salahorilor „români, greci, armeni și lipoveni”), Baza-navală, Mița Balot (Epilogul ne face cunoscută căsătoria acestei profesioniste într-ale amorului tarifat cu căpitanul Mincu), Pericle Papadachi (zis Bibiul, „filantrop și epitrop la biserică”) și soția sa Lola („de origine poloneză, de meserie artistă, scoasă la pensie înainte de a renunța la viața de noapte”) – patronii Engliterei, pianistul Jak (zis Baron-Trabuc, „dintr-o nobilă familie vieneză” și fost ofițer în marina austriacă), „artistele” internaționale (Marcela – evreică ajunsă la Dunăre din „fundul Moldovei”, Tereza – „vorbea perfect franțuzește și nemțește”, fiind anume pregătită de mama ei, „o poloneză, fostă artistă”, într-un pension din Cernăuți, Celina sau Țelina în pronunția unui căpitan neamț – visătoare și lirică, pe care unii o porecliseră „Contesa palidă”, alții „Mimosa pudica” și cam toată lumea se întreba ca caută la Englitera) etc.
Firește, în acest „etc” trebuie incluși clienții de toate naționalitățile, în legătură cu care Europolis ne spune că „Cei mai proști clienți erau ofițerii români: calici, pretențioși, scandalagii” și că „La cel mai mare preț erau cotați căpitanii englezi, care plăteau în șilingi și lire, aruncând adesea aur la chetă”.
Ei bine, după atâtea informații despre mișmașul etnic din Sulina acelui timp, localitatea unde – ne înștiințează Jean Bart în chip de motto – „…bătrânul Danubiu își pierde și apa, și numele în mare”, în care se derulează acțiunea romanului și pe care Mincu o numește „ghiveci internațional”, iar doctorului Barbă Roșie îi apare ba ca o „bogată menajerie”, ba ca o „mahala a Levantului”, ne dăm de îndată seama de ce autorul și-a intitulat cartea Europolis. De altminteri, ne spune chiar el, atât în Capitolul VI (romanul are XVII capitole), unde căpitanul Mincu afirmă că Sulina („numai port, nu are oraș”) este „Europa în miniatură”, cât și în Capitolul XV: „Toate neamurile de oameni, toate semințiile se întâlnesc aici: drojdia lașă a Levantului dospea la un loc, înfrățită, cu trufașa putere britanică, doborâtă, narcotizată de valuri de alcool”.
Dacă la toate astea adăugăm că viața Sulinei era un neîncetat flux și reflux („Populația se dublează în anii de belșug și scade în timp de secetă”), că – privită prin lumina felinarelor roșii și a desfrâului – localitatea este asemuită de autor cu „Port Saidul de la gura Suezului” („un Turn Babel în miniatură”), că era porto-franco („Marfa intră fără vamă și iese prin contrabandă”), că nu existau drumuri pe uscat în Deltă („Ca să ajungi iarna de la gura Dunării la București, trebuia să treci prin Stambul”, de unde ajungeai prin Constanța în Capitală, dacă trenul nu se întroienea în Bărăgan) și, mai ales, că – după războiul din Crimeia – Marile Puteri au înființat Comisia Europeană a Dunării (CED), întrucât „aveau mare nevoie de grâul românesc” (indignat, căpitanul Mincu îi explică doctorului Barbă Roșie, bunul său prieten, că gardul de lemn, vopsit verde, de pe prima stradă a portului reprezintă incredibila frontieră dintre două state – România în dreapta și Comisia în stânga) , atunci, da, avem o imagine cutremurător de reală despre Sulina acelor vremuri de mare încercare pentru România, țară aflată în plin proces de edificare identitară și de afirmare pe plan internațional.
Aminteam mai sus despre neîmplinirile romanului Europolis în ceea ce privește concepția și plămădirea personajelor. Dar ce pierde la aceste capitole, Jean Bart recuperează, și astfel cartea este salvată, prin următoarele instrumente/înzestrări artistice: 1) Maxime concise, subtile și extrem de consistente („S-a zis că foamea și dragostea modifică suprafața pământului”; „Proza nu poate înlocui poezia iubirii”; „Atunci am putut vedea că memoria durerii e mai intensă decât a plăcerii”); 2) Influențat de Caragiale, spiritul satiric apare în Europolis „mai sugestiv decât în oricare altă operă a lui” (G. Ivașcu). De exemplu, în timpul războiului greco-turc, Nicu Politicu pleacă semeț în patrie, însă nu poate lua parte la celebra luptă de la Domocos, deoarece în chiar ziua sosirii la Pireu se împiedică de niște șine în port, își scrântește un picior și trei lună stă întins pe un pat de spital, însă se întoarce erou între ai lui! Tot Nicu Politicu confecționează și întrebuințează termenul „spectroscoci”, hazoasa combinație dintre „streptococ” (agent patogen) și „spectroscop” (instrument optic cu care se studiază spectrele corpurilor); 3) După părerea criticului George Ivașcu, cea mai mare izbândă a romanului o reprezintă atenta gradare a procesului psihic, „care marchează, treptat, aprehensiunile, apoi deziluzia generală și, în sfârșit, pentru mulți din cei «înșelați», ura față de «americanul» întors atât de calic din Lumea Nouă”; 4) Romanul, datorită inspiratelor peisaje marine, are o veritabilă componentă picturală, fapt pentru care Ivașcu îl consideră pe Jean Bart „un Odobescu al apelor, descriind un Bărăgan marin”. De pildă: „În zare, marea calmă, de un verde-închis. La țărm se clătinau molatic valuri mici, destrămând spuma argintie, ca o dantelă, pe nisipul fin”. Sau: „Marea suspina prelung, spălând picioarele vechiului dig. Stelele clipeau înfiorate, gata parcă să se stingă de suflarea unui vânt jilav din larg”.
Închei cu avizata opinie a criticului Garabet Ibrăileanu (tot un moldovean) despre autorul romanului Europolis: „Jean Bart este un «progresist». Dar un nemulțumit de societate – un critic social – și un progresist e, de obicei, un realist. Și, în adevăr, Jean Bart e un realist în toată puterea cuvântului”.
