Stâncile Sfânta Ana se găsesc chiar la intersecția dintre drumul spre Cota 1400 și drumul către Poiana Regală. Zona este localizată în partea de nord-vest a stațiunii Sinaia. Se poate ajunge aici mergând spre sud pe DN1 până în Sinaia, apoi urcând si traversând cartierul Furnica, iar apoi urmărind drumul spre Cota 1400. Veți ajunge la intersecția cu drumul ce se îndreaptă spre Poiana Stânei Regale, de aici, în partea dreaptă veți găsi marcată poteca ce vă va duce în 15 – 20 de minute în acest mirific loc, cu una dintre cele mai mari încărcături religioase. A nu se confunda cu drumul ce duce la schit. Ca și loc ales de o comunitate de călugări a fost „folosit” încă din evul mediu, fiind menționat pentru prima dată în anul 1453. Este cel mai vechi loc religios de pe Valea Prahovei Stâncile caqre adăpostesc mica grotă sunt alcătuite din calcar și reprezintă o prelungire spre est a Munților Bucegi. Inscripțiile de pe pereți ne reamintesc că acum sute de ani aici era, cândva, o grotă, un mic schit, cel mai vechi loc religios de pe Valea Prahovei. Poate pare neînsemnat, însă trebuie să știi că până în anul 1581, viaţa religioasă în Valea Prahovei se desfăşura la Stânca Sfânta Ana. Schitul de la Cota 1400 din Sinaia a fost ridicat în 1453 de pustnicii refugiaţi de la Muntele Athos, primind numele „Sfânta Ana“ pentru asemănarea cu lăcaşul cu acelaşi hram de la Muntele Sfânt. Unul dintre ultimii pustnici ai locului, Inochentie, cunoscător al limbilor germană şi greacă, era căutat adesea de Barbu Catargiu, pentru sfaturi. În 1453, când Constantinopolul a fost cucerit de oştile otomane, mai mulţi sihaştri refugiaţi de la Muntele Athos au ajuns pe plaiurile Văii Prahovei şi au amenajat în stâncăria de aici un mic paraclis de piatră. Păstrând în suflet amintirea locurilor în care au slujit, călugării de la Athos au numit micul schit „Sfânta Ana” pentru asemănările de relief. Aflat pe teritoriul Mănăstirii Marea Lavră, Schitul „Sfânta Ana” de la Muntele Athos nu este numai cel mai mare, ci totodată şi cel mai vechi schit din Sfântul Munte. Aşezământul este renumit atât pentru frumuseţea locului, cât şi pentru aşezarea chiliilor, care sunt ca nişte cuiburi de păsări agăţate pe panta Muntelui. Schitul săpat în versantul muntelui din Sinaia aduce foarte mult cu peisajul de la Muntele Athos, de unde şi numele similar.
Timp de peste 100 de ani, micul schit având altar o mică grotă deschisă în peretele muntelui, a fost singurul loc de pe Valea Prahovei (de altfel puţin populată pe atunci) unde se desfăşura o viaţă religioasă. Pustnicii din munţi se adunau la schit pentru Sfânta Liturghie şi împărtăşirea cu Sfintele Taine. Abia în anul 1581 mai apare schitul „Sfântul Nicolae”, zonă localizată acum pe actualul loc al Mănăstirii Sinaia. Este şi momentul de declin al schitului „Sfânta Ana” care, sub influenţa factorilor naturali excepţionali ai zonei, s-a degradat, accesul către acesta fiind extrem de dificil. Abia pe la 1960, după amenajarea drumului spre Cota 1400, în apropierea căruia este localizat, schitul a devenit mai accesibil, iar versantul în care a funcţionat a fost consolidat. De-a lungul timpului, schitul a fost slujit doar de pustnici. În 1995, lângă peştera din stânci a fost ridicat un schit nou, în amintirea sihaştrilor de odinioară.
În scurta monografie închinată schitului, arhimandritul Nifon, stareţul Mănăstirii Sinaia, scrie despre ultimul pustnic al locului, cel cunoscut ca Inochentie. Deşi nu îl cunoscuse personal, stareţul Nifon, venind în Mănăstirea Sinaia la doi ani după moartea lui Inochentie (care s-a produs în anul 1877), despre el i-au vorbit bătrânii călugări care l-au cunoscut. Inochentie venise în Mănăstirea Sinaia în anul 1826, în vârstă de 25 de ani. Până în anul 1851, a devenit călugăr, apoi ierodiacon şi ieromonah. Ia hotărârea de a merge în pustie, la schitul „Sfânta Ana”, unde a rămas până în anul morţii sale. La mănăstire cobora duminica şi de sărbători, la slujbe. Atunci îşi lua şi ceva hrană pentru restul săptămânii. În cartea „De la Plaiul Prahovei la Sinaia”, Gh. Nistorescu scrie că Inochentie, poreclit de localnici „Busuioc“, avea ca avere doar două capre. Pe stânca schitului, în nişte nişe, au rămas şi versuri scrise în chirilică care poartă semnătura Inochentie, datate 1866: „Adio de acum, o, stâncă seculară, lângă care petrecui o scurtă viaţă dulce şi amară“. Pe stâncă mai sunt vopsite sau sculptate în piatră şi un vultur negru cu o cruce în cioc, simbolul Ţării Româneşti, şi un medalion în care era pictată icoana Sfintei Ana. Aceasta a fost restaurată, în 2013, de pictorul restaurator în artă iconografică, Cerasela Ciucă. Povăţuitor blând şi înţelept, cunoscător al limbilor germană şi greacă, Inochentie era căutat de foarte mulţi oameni, care veneau special la Sinaia. Unul dintre cei care în consultau pe sihastrul nostru în probleme de suflet era marele om de stat şi fost prim ministru al României Barbu Catargiu (1807-1862), care în vacanţele sale îl vizita adesea, stând de vorbă cu pustnicul pe care îl onora cu o adevărată prietenie. În fiecare an îi aducea o haină nouă pe care Inochentie o schimba, după plecarea binefăcătorului, cu alta veche, pe cea nouă dând-o altui monah.
Tot la schit îşi pregătise pustnicul şi mormântul, săpat în piatră cu inscripţia: „Aceasta este odihna mea în veacul veacului, aici voi locui”. Însă Dumnezeu a avut alte planuri cu el. În toamna anului 1877, coborând pentru Sfânta Liturghie la Mănăstirea Sinaia, s-a îmbolnăvit greu şi la puţin timp a murit, luând cu sine taina originii sale şi a numelui său. Mai sus de vechea peşteră, pe aceeaşi stâncă, la aproximativ 500 metri depărtare a început, în 1995, ridicarea actualului schit Sfânta Ana. Şi acum, aici duc o viaţă izolată mai mulţi călugări. Pentru a ajunge la Schitul Sfânta Ana, amplasat într-un loc extraordinar de pitoresc, plin de linişte şi singurătate trebuie să ţineţi drumul spre Cota 1400. Cu 200 m înainte de hotelul Alpin, se face un drum la dreapta pe care trebuie să mergeţi aproximativ 700 m. Drumul este accesibil cu maşina sau, din Sinaia, cu telegondola până la Cota 1400 şi apoi zece minute pe jos. O legendă spune cu plăcile de aur ale arhivei regal e geto-dacice au fost descoperite undeva în zona Stâncilor Sfânta Ana, zonă rar circulată pe atunci. De aceea o parte au ajuns în subteranele Mănăstirii Sinaia, unde misterele se împletesc cu tainele…
