Arhiva zilnică: 11 iulie 2012

Un glonț în tâmpla viitorului nostru: decomasarea dejecțiilor politice în văzul alegerilor de mâine…

Data: 26 aprilie 2024 by Cezar Adonis Mihalache

Nu, nu sunt doi candidați diferiți… Așa cum, până nu se rupe cangrena în două, nu sunt nici două gâlme „distincte”, fiecare cu propriul puroi… Și nu există nici un bazin electoral comun, de facto, din care, printr-un tertip ordinar, cele două partide-buboi să meargă la cacealmaua șansei ca oricare dintre ele să câștige „localele”, supurând acel eventual învingător… comasat. Pentru că, până Justiția nu se va autosesiza și nu va desființa aberația ideii de coaliție pe bucăți de interese, punând peticul comasării acolo unde i se tot deșiră eșarfele și stând cu urna de pomeni la crăpătura votului, pentru a asigura racolarea oficială a aceluia ce se va fi „dovedit” câștigător, suntem, de fapt, în fața unui partid unic, vremelnic cu numele comun de coaliție, cu doi candidați. Căci, o coaliție este până la urmă, inclusiv ca formă de amestecare a „noroacelor”, o formă de partid unic ce-și va fi pus la un loc cele două lozuri pentru un glonț câștigător la ruleta nepăsării de țară. Un glonț în tâmpla viitorului nostru… Iar Justiția ar trebui să separe mâlul politic înainte ca acesta să se transforme într-o spurcată și de nezdruncinat crustă, desființând coaliția, și obligând cele două partide, nu doar să vină asumat cu propriul candidat pe o listă nouă de susținere, dar, pentru a mai mima măcar un pic, cât un petic împăturit și strecurat în fanta alegerilor, o minimă moralitate, fie și machiavelică, pentru că somnul rațiunii naște repere civice din principiile politice rău famate, să se reînscrie electoral cu liste noi de susținere. Pentru a deveni formațiuni intrate legal în procesul electoral al localelor. Fie și în acel „legal” definit deja de șansa răului cel mai mic posibil… Și, chiar dacă asta ar însemna să fie amânate alegerile locale (de parcă ar conta un scrutin întârziat astăzi pentru a salva nevoile de mâine din deznădejdea neșansei de a nu ne mai putea nici măcar nevoi a deznădejde…), ar trebui ca amândouă partide, decomasate de o justiție corectă, să vină cu alte liste de semnături de susținere. În fond, fiecare cu fularul și cu tigaia ori fărașul lui, nu?! Fiecare, însă, și cu propriile liste, fără „cnp”-uri împărțite la pokerul Cotrocenilor. Altminteri, dacă lăsăm ca în ziua votului, în urnele de vot să se scurgă „rezultatele”, așa cum sunt ele (de) acum, nu doar blătuite și comasate la nivelul posibilelor intenții de vot, ci a însăși rezultatelor finale, vom sfârși prin a ne bălăci în zeama mizeră a lavoarului politic, guvernamental și parlamentar, pentru încă patru ani. Doi într-o zeamă de levigat, ceilalți doi într-alta, dar cu viitorul captiv aceleași duhori generale…

Evident, „coaliția” de acum poate rămâne pe mai departe în acești termeni de stricată în piața votului… Dar, atunci, biroul electoral ar trebui (măcar atât!) să impună identificarea stricatelor și animalelor politice de către fiecare partid în parte, chiar și sub felinarul de pseudoindependenți sprijiniți de cutare partid. Ar fi mai aproape de nivelarea șanselor de la început de ruletă, prin candidați asumați ca independenți pe liste de partid. De partide, nu de coaliție…

Dar, dacă lăsăm lucrurile așa cum sunt astăzi, două stricate sub aceeași… pălărie, și nu ne mai complicăm, să nu se destupe care cumva Constituția la cusătură, atunci să nu ne mire dacă vom vedea și la prezidențiale „moulin” politicul de acum, ca scenariu cu doi candidați ai „coaliției”, iar la „dedesubturi”, tradusă, față de noi, cu aranjamentele de boarfă respălăcită (!) în rocada, pe vari motive, de la jumătatea mandatului. Pentru că, la cât de infractori sunt și cei ce ne conduc, dar și cei ce ne „fac” legile și cei ce le „veghează”, de la parlamentarii cărora le sunt înmânate ciornele gata scrise, și mânjite în ciorbele de oase, la magistrații care veghează orice (servietele, portbagajele lor), dar nu binele națiunii, sistemul de coaliții și comasări politice unice de mâine, economice, infracționale, de clică, de fa(g)milie de porcari politici, de servicii deservind țara, nu va mai avea nevoie nici măcar de rescrierea legilor pentru a-și lăsa dejecțiile politice peste agora viitorului.

Navele fluviale cu zbaturi intrate în flota României începând cu secolul XIX și soarta acestora în prezent

Data: 26 aprilie 2024 by George V. Grigore

Flota fluvială a României număra la sfârșitul anului 2007 aproximat 5000 de nave (nave de pasageri, remorchere și împingătoare, nave autopropulsate pentru transportul mărfurilor, nave fără propulsie, pentru mărfuri – tancuri, barje și alte tipuri -, nave tehnice de serviciu, nave pentru dragaj, lucrări hidrotehnice, și ateliere plutitoare). În perioada de vârf a creșterii economice, armatorii români au achiziționat flotile de nave second-hand din Franța, Olanda și Germania, construite între anii 1920 și 1940. În ciuda vechimii, erau nave bine întreținute, care trecuseră prin mai multe retehnologizări și modernizări de-a lungul timpului. Dar, așa cum opera marelui dramaturg Ion Luca Caragiale este actuală și astăzi pe scenele teatrelor noastre, având un suav „parfum” de epocă, tot astfel pe lângă noile achiziții și navele cu zbaturi intrate în flota României începând cu jumătatea secolului XIX, ar trebui incluse în Categoria „Tezaur” a Patrimoniului Cultural Naţional şi puse în valoare ca nave de croazieră pe Dunăre sau muzee plutitoare, cum se întâmplă în țările din occident. Dar la noi este cu totul altceva; acestea sunt învăluite în „ceaţa” indiferenţei autorităţilor. Din păcate, unele au avut soarta flotei comerciale (evaluată a fi fost a patra din Europa), fiind vândute la preţ de fier vechi și dezmembrate. La bordul acestor nave „antice” au urcat regi şi şefi de state, s-au încheiat acorduri internaţionale și s-au efectuat croaziere mirifice. Dacă s-ar acorda puțină atenție și s-ar crea câteva rute interesante de voiaj pe Dunăre, către Viena sau litoralul Mării Negre – cu terminarea lucrărilor la Canalul București – Dunăre și folosirea Canalului Dunăre – Marea Neagră – atunci și micuța flotă fluvială a României își va fi găsit sens și rost. Până atunci…

Ca un exemplu concret de punerea în valoare a unei nave fluviale cu zbaturi, de o importantă valoare istorică, construită undeva pe la jumătatea secolului al XIX-lea, este ceea ce s-a întâmplat în cele din urmă cu nava de linie „Tudor Vladimirescu”, care, după investiţii de 1,5 milioane dolari în reparaţii şi reamenajare, mai transportă şi astăzi călători pe apele maestuoase ale fluviului Dunărea. Motoarele sunt silenţioase, iar nava nu se înclină când face rondoul. Este un „vapor” în adevăratul înţeles al cuvântului şi singura navă cu zbaturi de mare capacitate aflată în funcţiune în Europa. A fost construită în perioada anilor 1847-1850, la Şantierul Ganzdanubius din Viena, la comanda companiei austriece DDSG, care făcea comerţ în Ţările Române şi avea nevoie de un remorcher puternic, care să străbată zona Cazanelor. Până în 1874, nava a efectuat transporturi de mărfuri generale şi cereale între Galaţi, Brăila şi Viena. Apoi a fost transformată în navă de pasageri, căpătând numele „Croaţia”. În 1919, nava a fost primită de România în contul despăgubirilor de război. A fost rebotezată „Sarmizegetusa” şi a efectuat curse de pasageri pe Dunăre. Nava avea cabine de pasageri de clasa I și II-a, asigurând un confort deosebit pentru croazierele pe distanţe lungi. Saloanele şi cabinele aveau o capacitate de 105 locuri, iar băncile de pe punţile exterioare mai ofereau 150 locuri. Din 1927, nava a primit numele „Grigore Manu”, efectuând curse de agrement în Delta Dunării. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, a fost spital de campanie plutitor. În 1947, numele navei a fost schimbat din nou, devenind „Tudor Vladimirescu”. Până în 1985 a efectuat curse pe rutele Galaţi-Brăila şi în Deltă. După revoluţie a făcut curse la Ismail pentru OJT Tulcea şi a fost timp de doi ani restaurantul-plutitor „Europolis”. A intrat în reparaţii la Şantierul Naval din Drobeta Turnu Severin, după care, din iulie 1993, nu a mai navigat, fiind ancorată în Portul Galaţi. În 1999, proprietarul navei, „Navrom Galaţi”, a investit 1,5 milioane dolari în reparaţii şi restaurare. În 2004, nava a revenit pe Dunăre, oferind condiţii de navigare la standarde moderne. A fost păstrat sistemul de propulsie cu zbaturi acţionate de forţa aburului, cu o putere de 600 CP, singura modificare fiind înlocuirea păcurei cu motorina. Nava poate lua la bord 100 de pasageri, care se pot mândri că au călătorit cu o navă la bordul căreia au mai urcat Regele Ferdinand şi Regina Maria, Carol al II-lea, Regele Mihai, mareşalii Averescu şi Antonescu, iar în perioada comunistă, sovieticul Nichita Hruşciov, care a fost oaspetele lui Gheorghiu Dej.

O altă navă istorică este nava fluvială cu zbaturi „Cetatea”, cea care a avut o soartă dură. Ca și istorie, nava „Cetatea” a fost construită la început de secol XX, respective în anul 1903, la șantierele din Turnu Severin şi a fost nava hidrografică a Comisiei Europene a Dunării, ce avea sediul la Galaţi. Avea un deplasament de 164 tone, lungimea de 34 metri, lăţimea de 4,82 metri şi un pescaj de 1,4 metri. Echipajul era format din 14 oameni, plus doi „hidrometri”, care stabileau traseul şenalului navigabil şi amplasarea geamandurilor. Propulsia era asigurată de două roţi cu zbaturi puse în mişcare de o maşină cu abur alternativă cu dublă expansiune orizontală de 130 CP. Celelalte agregate de forţă, pompele, vinciul de ancoră şi „dinamul” erau antrenate de maşini cu abur cu simplă expansiune. Aburul cu presiunea de 9,5 at era produs de o căldare navală cu suprafaţa de schimb de căldura de 60 mp. Viteza navei era de 15 km/h. Nava „Cetatea” a supravieţuit războiului balcanic din 1913 şi celor două războaie mondiale. La bord au fost cazaţi ofiţeri superiori din Franţa, Spania, Italia, Germania şi Rusia, ce aveau rolul de observatori militari în războiul balcanic. În 1978, „Cetatea” şi-a încetat cursele, iar în 1980 a intrat în reparaţii capitale la Şantierul Naval Orşova. A fost înlocuit bordajul, dar pentru păstrarea autenticităţii construcţiei navei, tabla sudată a fost prinsă cu nituri de osatura originală. A mai avut statutul de navă hidrografică până în 1991, când conducerea AFDJ a oprit nava la cheu, în Parcul Rece „Canalul Plantelor” de la Giurgiu. Dar mai apoi s-a luat o altă decizie… Decizia a fost luată în anul 1996 (un an de tristă amintire, căci tot atunci statul român a înstrăinat, la preţ de fier vechi, iahtul regal Libertatea-Nahlin) de o comisie specială din Ministerul Culturii, care a concluzionat că nava cu zbaturi veche de peste un secol nu se încadrează în punctajele stabilite de formularele birocratice, deci este bună de aruncat.

Expertiza fusese făcută la solicitarea Administraţiei Fluviale a Dunării de Jos (AFDJ) Galaţi, care o avea în patrimoniu, iar în urma refuzului de clasificare istorică a fost casată şi vândută ca fier vechi (în anul 2010), pentru doar 8.000 de euro, firmei gălăţene Nicost SRL. În mod normal, „Cetatea” ar fost făcută de mult fărâme, însă ulterior tranzacţiei s-a întâmplat un adevărat miracol, care a salvat-o de la pieire. Patronul Nicost SRL Galaţi n-au reuşit să rezolva tăierea la fier vechi a navei pentru că operaţiunea necesita macarale de mare tonaj şi echipamente specializate. Ca urmare, a apelat la serviciile Şantierului naval „Shipyard ATG” din Giurgiu. Interesant este că, atunci când au văzut că-i vorba despre un vas care a făcut istorie pe Dunăre, cei din conducerea şantierului i-au plătit proprietarului navei valoarea fierului vechi plus o sumă cerută de acesta şi astfel au salvat „Cetatea”. „Cel care a luat-o, evident că nu putea să o taie decât într-un şantier naval şi a venit la noi ca să o tăiem. Noi i-am plătit contravaloarea fierului vechi, plus ce a solicitat respectivul, şi am luat decizia să nu o tăiem ca fier vechi, ci să o păstrăm pentru o posibilă reutilizare a navei, păstrând linia de odinioară. Nava este la noi şi sperăm ca în patru-cinci ani să plutească din nou, după o restaurare laborioasă”, a declarat Adrian Patriche, directorul „Shipyard ATG” Giurgiu. Problema este finanţarea lucrărilor de restaurare, care ar putea ajunge la sumă considerabilă, de ordinul sutelor de mii de euro. Cei de la „Shipyard ATG” Giurgiu spun că şansa „Cetăţii” ar putea sta într-un proiect european sau chiar într-un parteneriat public-privat. Cert este că, indiferent de soluţia ce va fi găsită nava nu va ajunge în niciun caz la fier vechi. „Datorită şi domeniului nostru de activitate, avem dorinţa de a reaşeza nava pe Dunăre. Întrebarea este ce vrei să faci cu ea. Dacă vrei să faci un kitsch, atunci ea nu ar mai putea niciodată să revină în categoria Tezaur. Dacă vrei să o introduci într-o zonă de Tezaur, atunci trebuie să introduci toate acele lucrări de manoperă necesare şi materialele aferente, urmărind linia proiectului iniţial de construcţie”, a explicat managerul şantierului. Până una alta, nava „Cetatea” se găseşte astăzi pe o platformă a Şantierului Naval din Giurgiu, iar managerul societăţii ne-a spus că se caută soluţii tehnice şi de finanţare a restaurării navei. „Trebuie o investiţie foarte mare, şi în corpul navei, şi în echipamente, pentru că e complet dezechipată – nu mai are nimic în interior – de-a lungul anilor a dispărut tot ce era echipament pe navă. Dar suntem decişi să facem tot ce putem pentru a salva. Şi sperăm ca în patru, cinci ani de zile să plutească din nou, aşa cum la Galaţi este nava Tudor Vladimirescu”, a spus managerul Adrian Patriche. O şansă de finanţare ar fi, poate, printr-un proiect european sau chiar un parteneriat public-privat. Primul pas a fost făcut, respectiv acela de a proteja nava „Cetatea” şi de a ne reaminti de valoarea ei istorică şi culturală. Dar acesta ar trebui să fie doar începutul, nu numai în a recupera un bun material, fie el şi de patrimoniu, ci şi în recupera ceva din identitatea noastră dunăreană, poate prea adesea pe nedrept uitată.

Pentru alte două nave cu zbaturi, „Republica” şi „Borcea”, soarta nu a fost chiar atât de dură ca în cazul navei „Cetatea”, dar nici la fel de fericită, ca în cazul „Tudor Vladimirescu”. „Republica” este una din cele trei nave identice construite în 1883 la Şantierul Naval din Linz, Austria. Prima era „Hansburg”, a doua „Csobanc”, care avea să devină „Republica” şi a treia era „Austria”, ce avea să intre în flota românească de la Dunăre sub numele „Anghel Saligny”. Erau nave construite pentru a patrula pe Dunăre. Aveau deplasamentul de 540 t şi lungimea de 54 m, lăţimea de 14 m, pescajul de 1,4 m, înălţimea catargului fiind de 17 m. Maşina cu aburi care punea în mişcare zbaturile avea o putere de 550 CP şi o astfel de navă avea viteza de 15 km/h în aval şi 10 km/h în amonte. În 1916, „Csobanc” a funcţionat ca centru de comandă pentru trupele austro-ungare. La finalul Primului Război Mondial, nava se afla în aval de Zimnicea şi a devenit captură de război, revenind României. A fost navă de comandament, adică „navă-amiral” a Marinei Militare de la Dunăre. Fiind dotată cu două mitraliere şi un tun de 37 de milimetri, în Al Doilea Război Mondial a participat la mai multe operaţiuni pe Dunăre. După război, a fost rechiziţionată de ruşi, dar ulterior a fost restituită şi rebotezată „Republica”, redevenind navă-amiral la Dunăre. În 1956, nava, ancorată la Km 595, în mijlocul Dunării, a fost locaţia unei întâlniri de taină a lui Gheorghiu Dej cu liderul iugoslav Iosip Broz Tito. Din anii ’70, a devenit navă de pasageri pe braţele Sulina şi Sfântu Gheorghe. În 2003, Primăria Tulcea a obţinut includerea navei în categoria „Tezaur” a Patrimoniului Cultural Naţional. La Şantierul Naval din Tulcea a fost înlocuit bordajul pupa şi a fost revopsită opera vie, iar „Republica” a mai făcut curse pe Dunăre. Acum se află în Portul Tulcea.

Nava cu zbaturi „Borcea” (ultima navă cu abur şi zbaturi construită în lume), acostată în present în Portul Brăila, a fost salvată de perspectiva de a deveni un morman de fier vechi şi navighează dacă sunt amatori de croaziere. A fost construită în 1914, la Şantierul Naval Turnu Severin, având statut de iaht regal la Dunăre. Cu nava „Borcea”, Regele Ferdinand a călătorit în 1919 la cetatea Silistra, iar în 1921 la manevrele militare de la Turtucaia. Nava are lungimea de 39.4 metri, lăţimea de 10.9 metri şi pescajul de un metru. Înălţimea catargului este de nouă metri. Cele două roţi cu zbaturi, cu 45 rotaţii pe minut, sunt propulsate de o maşină de abur cu dublă expansiune „Krupp – Gebruder Sachesenberg”, care produce aburul la 8 atm. Consumul maşinii principale este de 190 kg păcură pe oră, dar poate funcţiona şi cu reziduuri petroliere, în acest caz consumul fiind de 400 kg/oră. Cârma este dotată cu servo-mecanism acţionat cu abur. După ce a fost ani de zile una din navele Marinei Militare, în 1984, prin ordin al MApN, nava „Borcea” a fost trecută în patrimoniul Palatului Copiilor din Brăila. În 1994 s-au făcut primele reparaţii la Şantierul Naval, dar în perioada 1998 – 2000 a fost abandonată la cheu. În 1999, nava cu zbaturi a atras atenţia unor oameni de afaceri din Austria, care şi-au exprimat intenţia de a cumpăra nava abandonată pentru a o restaura şi repune în circulaţie. Aflând de intenţia austriecilor, directorul Muzeului Brăilei, prof.dr.Ionel Cândea, a înscris-o, în regim de urgenţă, în doar 24 de ore, în categoria „Tezaur” a Patrimoniului Cultural Naţional şi astfel a împiedicat înstrăinarea navei. Nava poate lua la bord până la două sute de pasageri.

Cealaltă navă cu zbaturi construită în 1883 la Şantierul din Linz, fosta „Austria”, intrată în flota românească sub numele „Anghel Saligny”, a navigat pe Dunăre vreme de 50 de ani, făcând curse de pasageri în zona Brăila, Galaţi, Tulcea. Prin anii ’70 a fost acostată la Faleza Dunării din Galaţi, fiind transformată în cofetărie plutitoare. Era o locaţie elegantă. Nava a fost mistuită de un incendiu, a fost dusă la cimitirul de nave din aval de Bazinul Nou şi a fost tăiată la fier vechi. Kanieț film! La şantierul naval din Giurgiu se mai află şi o altă navă cu zbaturi, „Hunedoara”, construită la 1898, care de asemenea urmează să fie reparată şi restaurată. „Cetatea a fost construită şi lansată la 1904, iar altă navă care se află la noi, Hunedoara, a fost construită la 1898. Nava Hunedoara este fosta Astrahan, aşa s-a numit iniţial. Ambele sunt cu zbaturi. Cetatea este o navă mică, Hunedoara era o navă mare pentru acele vremuri. La momentul acesta, prima este într-o situaţie destul de deteriorată. Nu mai prezintă nicio garanţie că poate să plutească. Trebuie o investiţie foarte mare şi în corpul navei, dar şi în echipamente, pentru că de-a lungul anilor au dispărut toate de la bord. Dar, datorită meseriei în care ne desfăşurăm activitatea, avem şi o dorinţă de areaşeza această navă pe apele Dunării”, a adăugat Adrian Patriche. Pentru ca restaurarea să fie una perfectă, conducerea şantierului naval din Giurgiu îşi propune ca la repararea celor două nave să reia şi tehnologia de asamblare a corpurilor de navă de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, de îmbinare a tablelor cu nituri. „Ambele nave sunt construite în sistemul de asamblare cu nituri. Depinde ce vrei să faci. Dacă vrei să faci un kitsch, nava nu va mai putea fi introdusă niciodată în Categoria Tezaur a Patrimoniului Naţional. Dacă vrei să o introduci în Categoria Tezaur, va trebui să introduci toate acele lucrări de manoperă şi materialele aferente, ca să poţi să pui în evidenţă istoria şi vechimea acestor nave”, spune directorul „Shipyard ATG” Giurgiu. Flota dunăreană a României formată din vasele „Tudor Vladimirescu”, „Cetatea”, „Republica”, „Borcea”, „Anghel Saligny”, „Hunedoara”, au răspuns cu brio la apelul marelui stat major de a lua parte la cele două războaie mondiale, dar și la alte misiuni civile sau militare. Au condus prin apele învolburate ale Cazanelor Dunării turiștii sau prin canalele șerpuitoare ale Deltei, zeci și zeci de ani. Dacă ar fi incluse în Patrimoniul Cultural și Istoric al țării ar fi o dovadă de respect pentru istoria noastră, iar dacă le-am restaura așa cum se cuvine, ne-am bucura de fărâma de viață pe care o mai au în bătrânele lor structuri, spre a admira încă de pe punte apusul sau răsăritul de soare… Onor la catarg! (George V. Grigore)

Anomalii postdecembriste (4)

Data: 26 aprilie 2024 by George Petrovai

În sfârșit, dar nu în ultimul rând, trebuie să avem în vedere modestele avantaje ale mașinismului (deplasare rapidă, comodă, confortabilă) și colosalele dezavantaje ale acestuia: hiperpoluare de toate tipurile (aer, apă, sol), mulțimea accidentaților și morților (îndeosebi în transporturile rutiere), alarmanta creștere a numărului de canceroși, cardiaci și diabetici, plus sporul supraponderalilor și obezilor, majoritatea acestora fiind mașiniști atât de înrăiți/îndobitociți, încât nu mai depun niciun efort fizic, nici măcar într-o plimbare pe distanțe scurte ori după ce s-au îndopat (atenție, siesta sănătoasă nu se face în fotoliu sau în pat!). Marele bai este că alde ăștia își cresc progeniturile potrivit stilului lor dezastruos de viață: cât sunt mici, realmente îi îndoapă cu diverse otrăvuri (dulciuri, lichide carbogazoase, cartofi prăjiți, fripturi cancerigene) și le inoculează disprețul pentru efortul fizic și intelectual (nici sport, nici autentice preocupări culturale de felul cititului, cântatului, dansatului și povestitului, ci doar zgâitul la „tembelizor” și pe telefonul mobil), iar după ce ajung școlari, de bunăvoie se transformă în taximetriștii odraslelor, chiar dacă sunt numai câteva sute de metri până la școală și o plimbare le-ar prinde bine amândurora.

Și iac-așa ne iese la toți pe nas blestematul ăsta de mașinism (de sărbători când se circulă bară la bară, dimineața cu mersul părinților la slujbă și dusul urmașilor la cursuri, la amiază cu drumul în sens invers, seara și noaptea cu răhățoasele raliuri ale teribiliștilor): poliția rutieră nu este aproape niciodată pe fază (cea locală nici pe-atâta), cu excepția controalelor organizate pentru a-și face planul la amenzi, periferiile localităților te dezgustă cu cimitirele lor de rable (la sate tot a zecea casă dacă mai are câte o vită, însă în fiecare curte se lăfăie două-trei mașini), iar părinții îngâmfați și nemintoși se miră că pruncii lor, cărora pretind că „nu le-a lipsit nimic” (în afară de mișcare și modelele vrednice, adaug eu), în scurt timp devin supraponderali, leneși, mofturoși și plictisiți.

Principala vină pentru această stare deplorabilă de lucruri din orașele noastre (Bucureștiul, fără centura verde de odinioară, deține tristul record de cea mai poluată capitală europeană) nu este a cetățenilor de rând, ci revine cârmuitorilor centrali și locali. Centralii, prin actele normative de rang național, se fac vinovați de următoarele ticăloșii: (1) Din interes și/sau prostie, au pus pe butuci cele mai rentabile transporturi de mărfuri (în întregime transportul maritim și fluvial, parțial cel feroviar), mutându-l pe niște drumuri supraaglomerate și care rapid se deteriorează (e drept, își spune cuvântul și calitatea acestora) din pricina numărului mare de automarfare; (2) Din aceleași motive, au desființat taxa de poluare, astfel făcând din România patria tuturor vechiturilor europene. Vina edililor constă în aceea că (a) nu s-au construit moderne parcări subterane și supraterane (din când în când se mai fură din puținul spațiu verde al urbei pentru niscaiva parcări terane) și (b) nu toate localitățile sufocate au parte de mult trebuincioasa șosea de centură.

„Blândul Păstor – pentru turma Lui e jertfitor“…

Data: 25 aprilie 2024 by Alexandru Florin Țene

Volumul se deschide cu poemul „În rugă de iertare “, care exprimă, printr-o întrebare retorică, bunătatea nemărginită a Domnului: „Cum încă Doamne ne mai porți iubire: „Când suntem lași și mincinoși din fire/ Și de povețile ce încă ni-i le-ai dat/ Noi surzi am fost și nu le-am ascultat“. Este stabilit dară locul poeziei religioase semnată de Mircea Dorin Istrate în cadrul mai larg al poeziei româneşti, fiindcă pilonii de bază ai temei fiind operele unor cunoscuţi scriitori, precum şi ai altor scriitori mai puţin importanţi, aparent. Istoria literară nu le-a acordat atenţia cuvenită la timpul potrivit sau nu au fost înţeleşi, ori nu au făcut parte dintr-un grup literar care să-i susţină. Autorul acestui interesant volum scris cu talent a avut curajul, să restabilească noi coordonate, publicând poeme valoroase frisonate de iubirea față de Iisus și Tatăl Ceresc, trecând de barajul inerent al diferitelor doctrine creştine, mizînd pe valorile estetice şi literare. Poetul a ţinut cont de principii teologice clare, acceptate de gîndirea religioasă românească. Suntnt restituiri, în versuri din Cartea Cărților, sunt și noutăţi, sunt perioade diferite, este destinul Fiului LUI DUMNEZEU marcate de lumina divină, toate se impun prin trăire profundă.

Superbele poeme, unele chiar fluvii, din acest volum îmi aduc aminte de operele unor mari scriitori români: Eminescu, Blaga, Arghezi, Goga, Ioan Alexandru, Grigore Vieru. De poeţi importanţi cu poezii religioase profunde, poate mai puţin prezenţi în spaţiul public obișnuit, precum Sandu Tudor, Vasile Militaru, Petre Got sau Virgil Todeasă, Ovidiu Vasilescu. Poeţi semnificativi pentru mari colectivităţi de credincioşi sînt prinşi în cadrul analizei sistematice: Traian Dorz, Radu Gyr, Costache Ioanid, Daniel Turcea, Zorica Laţcu-Teodosia etc.La acest șirag de nume de autori celebri putem să îl adăugă și numele lui Mircea Dorin Istrate.

Dacă pentru a găsi drumul mântuirii trebuie să luăm în serios marea poezie – ceea ce este mult mai puțin facil decât se crede și mai rar – și pentru a ajunge aici trebuie să facem mai întâi pasul eroic, să admitem legitimitatea, valoarea unei cunoașteri pe care cuvintele n-o pot traduce și poate – ceea ce e mai important – a lua în serios poezia însemnă a o privi ca un dar splendid și gratuit care ridică pe poet deasupra sa, în sensul în care, spunea Aristotel, poezia e mai serioasă decât istoria – ea ne ridică în acest sens, și pe noi.

Volumul semnat de Mircea Dorin Istrate cuprinde 65 de poeme dedicate evenimentelor biblice, dar, și, își exprimă cu sinceritate iubirea față de Sfântul Ardeal: „Noi suntem nimicuri din lunga vecie,/ Clipite pierdute pe-o vale și-un deal,/ Cel veșnic ce fi-va mereu măreție/ Rămâne doar Domnul și sfântul Ardeal“ (La stâna lui Sânu)

Citind cartea aceasta mi-am adus aminte de o întâmplare: când delegația rusă trimisă de țarul Vladimir la Constantinopol, în secolul X, să cerceteze dacă această credință creștină este potrivită pentru ei, aceștia auzind corul Bisericii Sf. Sofia, format din 1200 de persoane, au exclamat cu entuziasm: aici este raiul. Atâția poeți cântă în țara noastră și aduc slavă lui Dumnezeu. Tocmai datorită lor, inclusiv Mirea Dorin Istrate, țara noastră încă este o gură de rai, cu speranță aceștia se agață de franjurile de lumină a poalei ocrotitoare a Maicii Domnului și al Fiului. Cartea se încheie cu cinci pagini din bogata biografie a autorului, premiat de nenumărate ori de către instituțiile din țară, și a numeroase cărți publicate, fiind un Jalon de luat în seamă în cadrul culturii mureșene și naționale.

Ruinele cetății de refugiu Slimnic (Stolzenburg) numită și „Cetatea mândră” (jud. Sibiu) ne cheamă

Data: 25 aprilie 2024 by Redacția

Prin secolul XIII fortificațiile de la Slimnic existau, ca cetate de refugiu. Chiar 1282 este anul în care Vaticanul recunoște drepturile de Protopop ale părintelui Reinaldus de Stolchumbrecht, iar prin atestarea acestor drepturi, este menționată pentru prima dată într-un document oficial această cetate. Cetatea Slimnic în forma pe care o vedem astăzi a fost construită între sec. XIV-XVIII. Orașul era situat la granița de nord a „Țării Imperiale” („Scaunul Sibiului”; unde „scaun” era numele dat unora dintre teritoriile transilvănene atribuite sașilor în Evul Mediu, mărginit la nord de râul Mureş şi la sud de Olt). Situată pe dealul Burgbasch, dealul care domină sudul orașului, cetatea Slimnic a fost destinată apărării drumului „Sibiu – Mediaș”, ca avanpost la nord de Sibiu. Partea cea mai veche este o capelă gotică cu un cor plat poligonal, pe care se înalță clopotnița pe trei nivele. La sud a fost începută o biserică gotică, care probabil nu s-a terminat niciodată. Mai rămâne doar peretele sudic al navei principale și colateralul cu arcade ovale pe două niveluri.

Prima fortificație din piatră brută a acestei cetăți a fost ridicată în timpul marii invazii tătare de la începutul secolului al XIII-lea. Aceste prime armături au fost înlocuite cu pereți mult mai rezistenți la începutul secolului al XV-lea, principalul material de construcție devenind cărămida. Aceste ziduri formau două incinte poligonale, dintre care o parte a fost grav avariată la începutul secolului al XVIII-lea de către Lerenz Pekri, aflat în slujba principelui Francisc al II-lea Rákóczi. Zidurile uneia dintre biserici au fost construite în jurul anului 1450, dar în urma invaziilor turcești din secolul al XV-lea, aceasta nu a fost niciodată finalizată, iar bolțile care urmau să acopere zidurile au rămas în stadiul de proiect. Drept urmare, locuitorii, în loc să lucreze la construcția bisericii, au întărit zidurile fortificației. Din structura inițială a clădirii, doar pereții exteriori și peretele de nord au supraviețuit până astăzi.

Pentru că lucrul la fortificații nu s-au terminat niciodată cu adevărat, în anul 1529, orașul a fost cucerit de armata lui Ioan Zapolya (regele Ungariei) și o parte din locuitori au fost uciși. În același an, cu sprijinul Sibiului, cetatea a fost recucerită. În 1658, cu ocazia unui asediu turcesc, cetatea a rezistat de data aceasta și nu a fost cucerită. Cu toate acestea, o jumătate de secol mai târziu, în 1704, satul Slimnic a fost ars, iar orașul a fost cucerit în 1706 de turci și a rămas sub controlul acestora până în 1707. Când turcii au plecat, cetatea a fost arsă și a rămas în ruine până în zilele noastre.

Satul Slimnic se afla la 18 km de Sibiu. Cetatea (ruinele) sunt situate pe un deal, la marginea a ceea ce fusese odată un codru. Pentru a ajunge la ea, trebuit să urcăm 400 de metri, drum în pantă. Câți oameni au pășit pe această potecă, adăpostindu-se din calea năvălitorilor turci, din calea armatelor ostile, fie că erau ale lui Ioan Zapolya, sau ale lui Moise Secuiul, care a reușit să o cucerească în 1602. Câți osteni s-au apărat acolo, pe panta abruptă a dealului, câți haiduci au cerut adăpost cetății, venind din codru? Pe aceeași potecă trecuse și poetul Petofi Sandor, încercând să scape de autoritățile imperial, deoarece fusese unul din leaderii Revoluției de 1848 din Ungaria. Fiind situat între Cetatea Sibiului și Medias, Stolzenburg (Cetatea Mândră), avea ca scop apărarea celor două mari centre comerciale transilvănene. Deși a fost înălțată prin anul 1282, inițial a fost construită din piatră, pentru ca mai târziu, când invaziile tătare și turce au devenit mai puternice și mai frecvente, cetatea a fost reconstruită din cărămidă, având zidurile groase. Dacă de regulă, se obișnuia ca asemenea fortificații să fie construite în jurul unei biserici, în cazul acesteia s-a procedat exact invers. Între zidurile cetății s-a început construcția unei biserici, dar aceasta nu a fost finalizată. O legendă spune că o vrăjitoare a „comandat” o asemenea construcție… inversată. Și poate că datorită vrăjitoarei, sau a neglijenței celor care ar trebui să gestioneze potențialul turistic al țării și să reconstituie fortificațiile pentru cei ce vor să le vadă cu arăta odată, Cetatea Mâdra (Slimnic sau Stolzenburg) este astăzi o cetate uitată… dar poate fi „reînviată”… (G.V.G.)

Sculptorul, pictorul și arhitectul român Horia Damian – un mare solitar al secolului XX la Paris

Data: 25 aprilie 2024 by George V. Grigore

Pictorul, sculptorul și arhitectul Horia Damian s-a născut la 27 februarie 1922, la București, unde a absolvit studiile liceale și universitare. Dacă iniţial se inspiră din cărţile pentru copii sau din operele marilor pictori reproduse în „Illustration”, Horia Damian se poate lăuda cu prima sa capodoperă, intitulată „Peisajul” şi reprezentând doi copaci pe o colină, la vârsta de 14 ani. Exerciţiul cópiilor realizate după operele celebre ale pictorilor Velasquez, Rembrandt sau Delacroix îi vor asigura măiestria şi recunoaşterea acesteia prin obţinerea premiului I, la Salonul Oficial de Desen. Acestei perioade de tinereţe îi aparţin creaţii prin intermediul cărora artistul abordează tematica peisajului. Realizate în Bucureşti sau în ţară, peisajele lui Damian exprimă o anumită sensibilitate a liniei, o calitate de ritmare a suprafeţei picturale. De cele mai multe ori, ochiul riguros al arhitectului, meserie pe care o deprinde în timpul studiilor universitare, asigură compoziţiei peisajelor o construcţie solidă, ca în „Vedere din Bucureşti“ sau „Casa Inovici din strada Jidniţa“, ambele datând din 1941. Lipsite de prezenţa umană, străzile peisajelor lui Damian se pierd către un orizont grav sau înconjoară clădiri cu siluete neliniştitoare, profilate pe un cer albastru saturat de griuri, ca în „Peisaj gri“ din 1941. Cu acelaşi stil sobru, Horia Damian abordează şi peisajul industrial, un gen mai puţin practicat de pictorii vremii. Căutările permanente ale artistului sunt actualizate în opera prezentă – „Peisaj” – o remarcabilă realizare în tuşe relativ largi, sinuoase, aşezate cu o uşoară nervozitate. Gama cromatică este îmbogăţită, spre deosebire de alte peisaje, cu tonalităţi luminoase de verde şi suprafeţe mari de alb, dovedind o stăpânire a mijloacelor de expresie şi o dezinvoltură a gestului creator.

A debutat în anul 1941, la Salonul Oficial de Pictură de la Sala Dalles și devine cunoscut în cele din urmă ca pictor francez de origine română, membru de onoare din străinătate al Academiei Române (din 1993). A desfășurat pe parcursul vieții o bogată activitate de pictură și sculptură, având la bază studiile de arhitectură făcute la București. Expune pentru prima dată la Salonul Oficial de Pictură de la Sala Dalles în anul 1942 (unde obține „Premiul pentru gravură”).

Anul 1942 reprezintă și anul primei sale expoziții personale. A participat al Bienalei de la Veneția în 1942, cu succes. Se remarcă rapid cu ocazia expozițiilor personale deschise la Ateneul Român, în anii 1942 și 1945. Ulterior, ca participant în cadrul „Salonului Oficial” din 1945, obține Premiul „Anastase Simu”, care consta și dintr-o bursă, ce i-a permis să ajungă la Paris în 1946, unde a avut privilegiul de a studia sub coordonarea lui André Lhote și a lui Fernand Léger. În 1952 expune prima sa expoziții în străinătate (după plecarea din țară), expoziție care va fi urmată de alte manifestări de anvergură. În cele patru expoziții personale expuse în această perioadă, s-a afirmat prin uleiuri pe pânză și lemn, precum: „Cerul înstelat”, „Catedrală”. În anii următori, a organizat expoziții personale la Paris, New York, la Galeriile „Sandler” și, respectiv, „Castelli”. S-a dedicat formelor denumite de critica de specialitate „action-peinture”: „Constelație”, „Structură în rânduri”. Din anul 1965 a deschis, cu seria „Piramidelor”, un nou ciclu de construcții la scară largă, cu trepte monocrome în relief. În anul 1970, a început cu „Marele Paralelipiped înstelat”, seria unor proiecte vizionare: „Galaxii” – proiectul pentru monumentul de la Houston, Texas (SUA). Între timp, a pictat și a desenat litografiile originale expuse la Paris și la New York. Lucrările sale, între care „Sarcofagul roșu”, „Declinul haosului” ș.a. au fost expuse la bienalele de la Veneția, la Muzeul „Guggenheim” din New York, la Muzeul de Artă Modernă din Centrul Pompidou din Paris și la Muzeul „Ludwig” din Aachen.

Inițial peisagist, Horia Damian a abordat apoi pictura abstractă, ajungând treptat la o sinteză între sculptură și pictură, în compoziții tridimensionale. Structura sa de arhitect este ușor descifrabilă în lucrările sale pe pânză, prin rigoarea extraordinară a desenului. Pânzele organizate pe cicluri iconografice tratează de multe ori elemente arhitectonice arhetipale, precum porți, temple, piramide, construcții, capiteluri, frontoane, etc. A avut numeroase expoziții de pictură și sculptură în America de Nord și Europa și a participat la Bienala de la Veneția și la cea de la Sao Paolo. Activitatea artistică a lui Horia Damian cuprinde varii moduri de manifestare: pictură pe pânză, instalații, vitralii ș.a. Activitatea sa expoziţională din străinătate a cuprins multe meridian planetare, precum (selecţie): 2007 Galeria Raphael 12, Frankfurt; 2006 Galeria Raphael 12, Frankfurt; 2002 Galeria Karsten Greve, Paris; 1993 Bienala de la Veneţia, Pavilionul României, Veneţia; 1991 Galeria Jacqueline Moussion, Paris; 1987 Galeria Elisabeth Frank, FIAC, Paris; 1986 Galeria Gilbert Brownstone, Galeria Elisabeth Frank, FIAC, Paris; 1985: Musee d’Art Moderne, Villeneuve d’Ascq; 1984: Galeria Raphael, Frankfurt; 1983: „Simbolurile Locului”, Grand Palais, Franţa; 1980: „Proiectul San Francisco”, Centrul Georges Pompidou, Paris; 1980: „Proiectul San Francisco”, Bank of America şi Insitutul de Artă din San Francisco, San Francisco; 1979: Galerie der Spiegel, Koln
1978: Galeria Nouvelles Images, Haga; 1977: Galeria Denis Rene, Paris; 1976: Muzeul Guggenheim, New York; 1973: Bienala de la Sao Paolo, Sao Paolo; 1972: Muzeul de Artă Modernă, Paris; 1969: Galeria Stadler, Paris. Activitate sa expoziţională din ţară a fost cu mult mai restrânsă, unde pe lângă expozițiile de dinaintea plecării sale la Paris, mai putem adăuga revenirea de după Revoluția din 89, respectiv în 2009, la „Muzeul Naţional de Artă Contemporană, Bucureşti” și în același an, la Palatul Mogoșoaia (jud. Ilfov). În februarie 2022, Biblioteca Academiei Române a vernisat o expoziție dedicată centenarului nașterii lui Horia Damian, membru de onoare al Academiei Române, cuprinzând picturi, desene, litografii, sculpturi și documente din colecția istoricului de artă dr. Radu Varia. Evenimentul a avut loc în Sala „Theodor Pallady“ din Calea Victoriei 125.

Dintre muzeele care adăpostesc lucrările sale se pot aminti Muzeul Național de Artă al României, Muzeul Zambaccian din București, Muzeul Național de Artă Contemporană și Muzeul „Cantini” din Marsilia. Artistul este menționat în „Dicționarul Bénézit”, vol III, p. 339. Acesta este „Dicționarul artiștilor Benezit”, o publicație extinsă de informații bibliografice despre pictori, sculptori, designeri și gravori, creată în principal pentru muzee de artă, case de licitații, istorici și dealeri. A fost publicat de Editions Gründ din Paris, dar a fost vândut către Oxford University Press.

Pictorul și sculptorul Horia Damian a decedat la Paris, pe 13 mai 2012, la vârsta de 90 de ani. În anul 2009, un număr de 250 de opere ale lui pictorului Horia Damian au fost expuse la Palatul Mogoșoaia (jud. Ilfov). Așa s-a întâmplat ca după șase decenii, un mare român să se întoarcă acasă, prin opera sa. Lucrările de început ale artistului Horia Damian au fost prezentate publicului larg la Palatul Mogoșoaia. Este vorba despre 50 de picturi si 200 dintre desenele acestuia, mai exact, cele mai multe necunoscute publicului larg. Tablourile și gravurile au fost adunate din colecții private, prin grija criticului de arta Radu Varia. Pictorul, sculptorul şi arhitectul Horia Damian, care trăieşte din 1946 în străinătate, a fost distins cu titlul de „Cetăţean de onoare al Capitalei”, în urma adoptării unui proiect de hotărâre în şedinţa Consiliului General al Municipiului Bucureşti (CGMB) în anul 2009. Culorile calde ale operelor sale ne arată un Horia Damian optimist, extrem de apreciat de către colecționarii de artă. Ca pe un mare solitar al secolului XX, așa îl văd apropiații si cei care îi cunosc opera, pe sculptorul și pictorul român Horia Damian. Pentru că a trăit la Paris, unii îl percep ca pe un artist francez născut în România.

Anomalii postdecembriste (3)

Data: 24 aprilie 2024 by George Petrovai

A treia sursă de nenorociri pentru prezent și viitor o constituie școala în derivă și educația în mare suferință pe aceste meleaguri. Nici nu-i cu putință altminteri, când impertinența, indisciplina, nesârguința și lipsa de respect a majorității școlarilor (față de educatori și colegi) a mers atât de departe, încât în tot mai multe școli postdecembriste se petrec grozăvii de genul următor: (a)Agresiune premeditată din partea unui licean, care – înarmat cu un cuțit – atacă și rănește profesoara ce a îndrăznit (sic!) să dea un test neanunțat din timp (de parcă testele cunoscute ar avea vreo relevanță); (b)Un elev drogat din Târgu Mureș își bate măr diriginta și nu-și regretă oribila faptă, ci – dimpotrivă – îi spune cu bădărănie directoarei: „Și așa nu aveți ce să-mi faceți…”; (c)Un alt licean îl înjură pe portar pentru că, respectând acesta regulamentul de ordine interioară, nu-l lasă să intre după începerea cursurilor, iar părinții huliganului, înștiințați de director, explodează cu năduf: „Păi pentru un portar se face atâta zarvă?!…”; (d)Elevi și eleve care fug de la ore, se bat între ei/ele și-i sfidează pe profesori, ba chiar le strigă în față: „Lasă că vine taică-meu la școală și vă arată el vouă”.

Adică, nici pomeneală de o strânsă și fecundă colaborare între educatori și părinți, proces la care-i recomandat să participe și psihologul (cu toții urmărind necontenit să descopere aptitudinile elevului și să-l îndrume întru maxima lor valorificare), atâta timp cât cei mai mulți dintre întreținători înțeleg să nu-și supere odraslele cu vorba sau cu fapta, pentru ca să-i poată acuza doar pe dascăli de toate neîmplinirile intelectuale și derapajele comportamentale ale acestora: dezinteres la învățătură, aroganță, mitocănie, anturaje dubioase, țigări, băutură, droguri, încăierări, probleme cu oamenii legii. Că, de, părinții de soiul ăsta înțeleg să-i pună beizadelei totul pe tavă (țoale de firmă, bani de buzunar, cea mai performantă aparatură electronică, mașină luxoasă), ca el să constate că neșcolații descurcăreți sunt putrezi de bogați…

Ce-i de făcut ca școala să nu mai fie un loc de distracție contraproductivă pentru elevi și unul de coșmar pentru educatori? În primul rând o lege prin care să se reîntroneze disciplina și respectul față de semeni (profesori, colegi, părinți, cunoscuți și necunoscuți, prioritar față de bătrâni și persoanele de sex feminin). Căci pretutindeni și tot timpul este mare nevoie de așa ceva într-o comunitate ce se pretinde civilizată: în familie, pe stradă, la școală, în vizită la cineva, la viitorul loc de muncă. Bunăoară, o armată indisciplinată nu mai poate fi numită armată în sensul clasic al acestui cuvânt, ci eventual hoardă sau gloată, sortită nimicirii la prima confruntare cu vrăjmașii disciplinați.

Indiscutabil că în prima linie a acestei legi, precum în licee de prestigiu de pe alte meridiane (Japonia, Franța, Germania etc.), trebuie să stea uniforma și interzicerea telefoanelor în incinta tuturor unităților de învățământ preuniversitar: uniforma va elimina discrepanțele exterioare și va stimula dezvoltarea mult necesarelor însușiri lăuntrice (decența, modestia, cumpătarea, simplitatea, altruismul), iar neutilizarea telefoanelor câteva ore în fiecare zi, va contribui în chip miraculos la însănătoșirea moral-spirituală a copiilor și adolescenților, deschizându-le pofta de-a ști (prin citit, empatie, socializare și discuții cu miez), în dauna celei de-a avea (în tot mai multe cazuri fără efort) și de-a butona sculele electronice.

Totodată, în respectiva lege trebuie repuse în drepturi mijloacele firești de disciplinare a școlarilor turbulenți (avertisment, scăderea notei la purtare, exmatriculare) și de îmboldire la instruirea competitivă (reintroducerea tezelor, corigență, repetenție). Cu acest temei legal, învățământul postdecembrist are șansa de-a redeveni din ce în ce mai performant prin calitate (nicidecum prin actuala cantitate dătătoare de analfabeți funcționali), lucru realizabil prin triada: flexibilizarea programei (aplicarea ei în funcție de potențialul elevilor și specificul clasei), renunțarea la manualele alternative (de altminteri, pline de erori gramaticale și logice, ba chiar științifice), transformarea în școli profesionale a tuturor liceelor tehnice cu zero promovați la bacalaureat.

Intens preocupat de starea deplorabilă a învățământului românesc postdecembrist (poate datorită faptului că am făcut cândva parte din sistem), iată câteva dintre concluziile trase de mine în articolul Japonia – țara contrastelor și a progresului (15 nov. 2010): „După cum ne avertizează adevăraţii specialişti ai istoriei şi proceselor specific nipone, aşa numitul «miracol japonez» îşi are propriile sale explicaţii. Prima dintre aceste explicaţii priveşte gradul de instruire al japonezilor din vremea shogunatului, dată la care Japonia era mult mai alfabetizată decât Franţa celui de-al doilea imperiu în aceeaşi epocă! Iar o asemenea afirmaţie tranşantă n-ai cum să n-o iei în seamă, îndeosebi atunci când afli că ea vine din partea specialistului francez Augustin Berque…

Tot aşa, Mason şi Craiger, doi istorici de origine engleză, notează că pe la 1800 toţi membrii clasei samurailor erau nişte oameni cultivaţi, că în ultima parte a epocii Tokugawa rata de alfabetizare a întregii populaţii ajunsese la 30 la sută (peste 50 la sută dacă se ia în considerare numai populaţia masculină), ceea ce – concluzionează ei – «este cu totul extraordinar pentru o societate premodernă» şi că «aspectele de masă ale educaţiei Tokugawa au ajutat în mod cert modelarea viitorului ţării după 1868».

Învăţământul japonez actual cuprinde trei trepte: a) Învăţământul obligatoriu include şcoala elementară, cu o durată de şase ani (începând de la vârsta de șase ani) şi prima treaptă sau primul ciclu al şcolii liceale, cu o durată de trei ani. Această treaptă este absolvită de peste 99 la sută dintre copiii japonezi de vârstă şcolară; b) High school este al doilea ciclu al învăţământului liceal (teoretic sau tehnic), pe care de regulă îl absolvă circa 90-93 la sută dintre copiii japonezi cu vârste cuprinse între 15-18 ani. Această treaptă îi uimeşte pe specialiştii americani atât prin proporţia de absolvire, cât şi prin cantitatea şi diversitatea cunoştinţelor acumulate. Căci, în medie, elevii şi studenţii japonezi cunosc mult mai bine decât elevii şi studenţii occidentali istoria mondială şi evenimentele curente. Tot aşa, tineretul nipon îl depăşeşte pe cel din ţările vestice nu doar la capacitatea artistică, muzică şi agilitate fizică, ci şi în domeniul ştiinţelor şi matematicilor, singurele domenii în care există o posibilitate demnă de încredere pentru comparaţii internaţionale de cunoştinţe; c) Cea de-a treia treaptă o reprezintă învăţământul superior, în care intră circa 38-39 la sută dintre tinerii japonezi. Demn de reţinut este următorul lucru: Deşi numărul instituţiilor de învăţământ superior din Japonia este mare (peste 400 universităţi şi peste 500 colegii universitare, majoritatea particulare), rolul central în sistemul de învăţământ superior revine, ne informează Costin Murgescu în cartea Japonia în economia mondială (Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985), «celor 87 de universităţi naţionale şi 33 de universităţi publice, la care intrarea este posibilă numai în cazul în care candidatul reuşeşte să dobândească un loc, după ce trece de barajul a două examene de admitere (subl. mea, G.P.): primul, cu caracter preliminar, uniform organizat de Centrul Naţional de Examene pentru Admitere la Universitate; al doilea, organizat de fiecare universitate în parte, care duce la clasificarea candidaţilor în raport cu capacităţile şi aptitudinile specifice pentru specialitatea aleasă».

Cât se poate de elocvent, în condiţiile în care la noi grosul facultăţilor (avem peste 100 de universităţi, dar nici una nu figurează între primele 500 ale lumii!), deci grosul facultăţilor aleargă după cursanţi (a se citi după bani), prin urmare nici pomeneală de examene de admitere…

Şi încă ceva. Întrebat un profesor universitar japonez ce urmăreşte să afle când examinează un student, acesta a răspuns: «Cantitatea de cunoştinţe acumulate este foarte importantă, este baza culturii lui de specialitate. Dar nu este singurul aspect. Astăzi cunoştinţele se reînnoiesc repede. Mă preocupă foarte mult să văd dacă a învăţat să înveţe şi să judece singur problemele pe care le discutăm. Asta îl va ajuta toată viaţa».

Nota1: Desluşim în răspunsul profesorului două chestiuni esenţiale, care au dispărut aproape cu totul de pe meleagurile noastre în deceniile de scremut reforme postdecembriste: a) Preocuparea constantă a dascălilor japonezi de a scoate cadre nu doar bine pregătite, ci mai ales însetate de dorinţa de a şti; b) Dacă scopul imediat (dictat ba de puţina ştiinţă şi conştiinţă, ba de interesele materiale) al dascălilor români este de a nota studentul la examene pentru ceea ce acesta nu ştie, scopul cu bătaie lungă al dascălilor niponi este de a-i învăţa pe studenţii lor să înveţe şi de a-i răplăti cu o notă corespunzătoare pentru ceea ce ştiu…

Revenind, să precizăm că răspunsul profesorului japonez seamănă foarte mult cu celebra parabolă a unui învăţat chinez din antichitate, parabolă pe care o citează cu satisfacţie reputatul economist Saburo Okita în cartea sa „Cu faţa spre secolul 21” (Editura AGER-Economistul, București, 1992), atunci când ne oferă o altă explicaţie a miracolului japonez – Planurile economice: «Dacă vei da un peşte unui om, el îl va mânca pe loc. Dar dacă îl vei învăţa să pescuiască, va mânca peşte tot restul vieţii lui»”.

Valahi gorali din Polonia și Cehia

Data: 24 aprilie 2024 by Ionuț Țene

Valahii, care se numeau pe ei înșiși rumâni, inițial erau creștini ortodocși, dar prin politica de asimilare religioasă și etnică, mai ales în secolul XVII – lea au devenit catolici sau reformați Azi, în Polonia valahii se numesc gorali. În limba poloneză, goral înseamnă muntean sau mocan. În schimb, în Cehia valahii sunt și în prezent denumiți cu numele tradițional intrat în memoria istoriografiei germano-slavă. De altfel, în Cehia, prin localitățile valahe vei vedea la tot pasul restaurante, baruri, magazine, case de cultură, care au în denumirea de „valah”, iar numeroase localități poartă denumirea de „vlaska”. Valahii și valahii gorali trăiesc astăzi în zona Moravia extinsă, care străbate trei țări Polonia, Slovacia și Cehia. Valahii sunt o populație de circa 200000 de locuitori, iar unele localități valahe se mai întâlnesc mai la nord în Silezia Inferioară. În ținutul de baștină valahii vorbesc limba țării de adopție amestecată cu acele cuvinte ancestrale românești legate în special de păstorit și transhumanță. În urma discuțiilor cu liderii goralilor din Polonia, aceștia mi-au spus că au un vocabular, circa 300 – 500 de cuvinte din limba română, iar președintele organizației valahilor cehi crede că circa 800 de cuvinte românești sunt în limba muntenilor care se vorbește în Cehia Carpaților Păduroși. În discuțiile directe cu valahii din localitățile de munte ale Moraviei valahe, ca român te poți înțelege ușor dacă vorbești o română cu un lexic de bază și cu subiectul pe ideea de transhumanță, păstorit și viața rurală. A rămas în limbile cehă și poloneză un fond comun de cuvinte care sunt ușor identificabile în conversația informală cu valahii cehi sau polonezi.

Sociologul român Gheorghe Șiștean, care a trecut la cele veșnice de câțiva ani, a publicat în 2012 o excelentă carte sub egida Academiei Române, intitulată: ”Românii care s-au stins. Valahii din Carpații Nordici și românii din Ungaria” (2012). Cartea se bazează, pe lângă o cercetare proprie sociologică pe teren, în zona Carpaților Păduroși, mai ales pe celebra lucrare a unui istoric ceh, un fel de Iorga al Cehiei, care a trăit în secolul XX: Jaroslav Štika. Acest istoric ceh, care a trăit între 1931 – 2010, și-a dedicat viața studierii valahilor din Moravia, Silezia și Polonia. În 1972, a devenit director la Muzeul în aer liber al Valahiei din Rožnov pod Radhoštěm. Sub conducerea sa, a continuat construcția și extinderea muzeului – Satul valah a fost extins și a fost construită o nouă zonă – Mlýnská dolina. În spiritul fondatorilor muzeului, frații Jaroňk, au dezvoltat conceptul unui așa-numit muzeu viu. El a îmbogățit componența programului muzeului cu o serie de noi programe etnografice și folclorice. În anul 2007, Štika a publicat o carte „Valaši a Valašsko: o původu Valachů, valašské kolonizaci, vzniku a historii moravského Valašska a také o karpatských salaších” ce a devenit fundamentală pentru istoria valahilor cehi din arealul Munților Tatra. A fost, de asemenea, președinte al Muzeului și Asociației Etnografice a Valahilor și a fost implicat și în organizații internaționale. Gheorghe Șiștean a evidențiat teoria istoricului ceh privind originea românească a valahilor din Cehia ajunși în Carpații Păduroși, prin fenomenul transhumanței sau a emigrări organizate de ducii Boemiei încă din secolul XIII. Această ipoteză științifică susținută de Stika, nu merge până acolo încât să susțină o identitate autohtonă a valahilor, încă din vremea geto-dacilor, deși sugerează o istorie ancestrală a păstorilor valahi.

La festivitățile și sărbătorile publice valahii și goralii își spun că sunt geto-daci liberi sau valahi veniți din zona intracarpatică a României de azi pe crește și pășunile alpine. Totodată, cunoscându-i personal pe liderii valahilor din Cehia și Polonia, aceștia au suținut în conversații că strămoșii lor au provenit din diferite zone ale României: Neamț, Novaci, Sibiu, Vrancea sau Brașov. Ei au o geanologie clară a strămoșilor uimitoare. Își păstrează genealogia cu sfințenie. Deși autorităție cehe sau polone nu fac mare caz de originea românească a valahilor, mai mult cele de la Varșovia chiar o evită, subliniind doar etnonimul goral, nu valah ca în Cehia, unde păstorii și mocanii valahi se consideră în discuțiile personale ca valahi români, proveniți prin fenomenul tranhumanței de-a lungul secolelor din țara noastră. Valahii din Moravia valahă transced granițele ceho-slovaco-poloneze, considerându-se că fac parte dintr-o singură țară etno-folclorică. Dacă în discuțiile cu valahii elimini din cuvinte terminațiile slave, te poți înțelege excelent. Avem în comun cuvinte clare cu rădăcini românești până la peste o mie de cuvinte. În discuțiile cu valahii din Cehia și Polonia am identificat la o primă conversație un vocabular comun din următoarele cuvinte, în timpul vizitei muzeului în aer liber și la ferma valahă: slănină, gater, olei, spiță, raf, zvon, talangă, cristelniță, lampă, kopil, țimbal, coș, coșarcă, veselia (nuntă), clocot, scorbaci, măgura, strungă, jintiță, urdă, cetină, șoric, bucium, tâmbiță, kornută, bălai, oacheșa, caș, baltag, ciută, văratic, stână, merindă, pășune,brânză, târlă, cătun, moțat, miel, solniță, clop, muzicant, baciu, strungă, chiciură, păcurar, ciobanaș, sălaș, poiană etc. Sunt doar câteva cuvinte apărute în discuția avută cu valahii din Cehia. Cred că nu trebuie nicio traducere la aceste cuvinte. Valahii au păstrat până spre o mie de cuvinte din româna străveche (daco-română).

Interesant este faptul că acești valahi cehi sau polonezi sunt preocupați să-și regăsească, și să afirme cu demnitate, identitatea românească prin păstrarea unui arhetip pastoral și rural cu specificități rurale. De altfel, la Koniakov sau Roznov ai sentimentul clar, prin peisajul geografic și tipologia antropologică, că există o similaritate cu spațiul mioritic al Bucovinei, Apusenilor sau Vrancei. De la brazi, la „orizontul și stil” blagian deal și vale, precum și prin fizionomia valahilor, parcă eram într-o „țară” din Carpații României: Maramureș, Loviștei, Hațeg sau Vrancei. Portul valahilor și goralilor este același cu cel al mocanilor noștri: cămeși albe, brâu de piele, clop, pantaloni-cioareci, opinci. Valahii țin într-o mână fluierul și într-o altă, toporișca. Toate aceste denumiri vestimentare sunt aceleași, ca cele ale ciobanilor noștri din Carpații Meridionali sau Neamțului.

Autohtonitatea valahilor din Cehia și a goralilor din Polonia, poate fi explicată prin port și cuvintele de origine geto-dace și legate de păstorit, care sunt similare cu cele din Albania, fapt ce poate explica o existență de la Dacia lui Burebista până la colonizările de munteni valahi făcute de ducii Boemiei sau regele Matei Corvin în evul mediu. Imigrările în sudul muntos al Poloniei au fost numeroase în evul mediu și sunt atestate documentar, încă din sec. XIII, când ducele Cracoviei și Sandomirului, Bolesław, s-a însurat cu Cunigunda, fiica regelui Béla IV al Ungariei. Acesteia, ducele i-a dăruit în 1257 ținutul Sandețului, de la râurile Dunajeț și Poprad, unde potrivit legendei Sf. Cunigunda trăia și o populație pastorală de origine „valahă”, posibil autohtonă rămasă aici din vremea triburilor ale dacilor nordici (ținutul costobocilor). Valahii pentru calitățile lor războinice și păstroitului erau scutiți de taxe și se judecau după legea românească: Jus Valachorum.

Dacă vii dinspre Slovacia, cu mașina, spre celebra stațiune de schi poloneză Zakopane te întâmpină sate cu case de lemn și sălașuri temporare de oi sau depozite de brânză, identice cu cele din Mărginimea Sibiului, de la formă la stilul de construcție din bârne căptușite cu mușchi și sfoară. Valahii cu care m-am întâlnit nu aveau nicio ezitare de a-și susține identitatea valahă pe linia transhumanței provenite din România de azi. Valahii ar vrea ca statul român să se implice mai mult în sprijinirea acestei minorități etno-folclorice, ca să-și afirme mai bine identitatea culturală, spirituală și mai ales pastorală. Ar trebui reconstruită această identitatea valahă cu sprijinul instituțiilor diplomatice ale statului român pentru a crea o punte de legătură culturală cu Polonia și Cehia. La Muzeul în aer liber al Valahiei din Rožnov, localitate rumânească din Cehia, ca român rămâi uimit de identitatea etnofolclorică dintre această populație pastorală din Carpații Păduroși cu satele românești din România. În acest sat valah din Roznov parcă eram la Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj-Napoca. Același stil de case și biserici din lemn, aceleași sălașuri pentru oi și poiata pentru animale. Construcțiile legate de păstorit și de viața rurală în general sunt identice ca stil și formă, inclusiv denumirile componentelor rurale și a instrumentarului agricol sau cel legat de transhumanță din limba română.

În Carpații Păduroși există un stil de viață românesc autentic. La fel am simțit și la Koniakov un sat al goralilor valahi din Polonia, ridicat pe coamele munților, asemănător cu Mărișelul din Munții Apuseni. Aici există un excelent muzeu al al valahilor gorali, foarte frecventat de turiștii din zonă, poate și pentru că este singurul din Polonia. Muzeul are și o fermă tradițională care produce produse bio delicioase, în special brânzeturi valahe și carne de miel mult apreciate de polonezi. Pe o astfel de lucrare ar trebui Guvernul României să inițieze o legislație pentru a se implementa proiecte de recuperare identitară a valahilor gorali. Este vital să se refacă geografia etno-folclorică a valahilor gorali. Muzeul valahilor din Koniakov este înființat și însuflețit de o minunată fămilie de gorali: soții Maria și Petre, care vorbesc binișor limba română și care au proiecte de dezvoltare a agro-turismului bazat pe tradițiile oieritului și păstoritului, dar și a afirmării identității folcorice valahe. De la Koniakov am mers la Muzeul pictorului Ioan Valahul dintr-un sat alăturat, la Istebna. Ioan Valahul a fost un celebru pictor care a trăit aproape un secol și a studiat la Cracovia și Paris, pictând în special portrete de ciobani valahi și peisaje, în care apare îndeletnicirile pastorale ale muntenilor. Ioan Valahul a murit în 1979, în timp ce picta un ultim portret de muntean valah. A avut 13 copii, iar muzeul este într-o casă de lemn de tip românesc. A primit o diplomă de merit la Paris pentru picturile sale despre viața păstorilor gorali. La muzeu, valahul Józef Michałek ne-a cântat o doină de jale în limba goralo-poloneză. Ca cioban Józef a participat la drumul transhumanței din 2011 de la Brașov cu mii de oi din Bucegi până în Carpații Păduroși, mergând pe creste până în Cehia, refăcând traseul din secolul XIII al strămoșilor ciobani români. La Muzeul valah de la Straka, valahii Mihail Milerski și Josef Straka ne-au prezentat ultima oaie care a participat la aceast marș al transhumanței, precum și cei doi cai montani care au fost atunci pe munte. Vlahii ne priveau mândri și fericiți de realizările lor în păstrarea tradiției păstoritului la vechii români. Acțiunea a făcut parte a unui proiect intitulat „Transhumanta 2013 – Ecou al istoriei carpatine comune”, inițiat de Fundația „Parsterstwo Transhumancyjne” din Polonia si Asociația „Transhumanța” din Romania. Au mers 1400 kilometri ca să arate cum, ciobanii valahi au stăpânit din evul mediu timpuriu Carpații.

Mai departe, am mers spre Zakopane, capitala goralilor valahi. Deși românii cunosc localitatea ca și stațiune de schi, puțini știu însă că aici este centrul goralilor. În centrul orașului se află un impresionant obelisc dedicat victoriei golarilor asupra cavalerilor teutoni, monument ridicat în 1910 și la bază este așezat un copil îmbrăcat în haine valahe, care scrie un început de cronică a eroismului muntenilor față de stăpânirea germanică străină. Valahii din Cehia și Polonia ne-au povestit cu indignare cum imperiul habsburgic a distrus credința străveche ortodoxă. În secolul XVII, austriecii au dus o politică dură de catolicizare în Moravia și Polonia, dar și în Bukovina valahă (alt teritoriu din Polonia, nu Bucovina noastră de la 1918). În timpul războiului de 30 de ani, valahii s-au aliat cu danezii și suedezii împotriva politici de catolicizare forțată a habsburgilor. Până atunci, valahii erau ortodocși, iar o parte dintre ei au trecut la reformați. Generalul imperial Albrecht von Wallenstein după 1621 trece prin foc și spadă peste 200 de sate din Moravia valahă și a dat foc bisericilor ortodoxe la ordinul împăratului austriac, pentru a îi distruge pe acești „valahi sfidători”, identic cum a făcut mai târziu generalul Bucow în Ardeal. Patrioții valahi ortodocși, care au refuzat să treacă la catolicism, au fost executați cu miile în centrul orașului Vsetin.

Azi, goralii polonezi sunt catolici, dar bisericiile lor au un duh ortodox. Sunt încărcate de icoane pictate în stil bizantin și unele au iconostase în miniatură. Valahii gorali au un spririt profund religios. Absolut, cu toți goralii cu care am vorbit, mi-au spus că Papa Ioan Paul al II-lea este valah din Wadowice, o localitate de păstori gorali din sudul montan al Poloniei. De altfel, istoricii susțin că numele Wojtila se trage din numele românesc Voicilă sau Vintilă. Valahii polonezi nu au nicio îndoială că Papa era din neamul lor de ciobani valahi. După Papa majoritatea valahilor dau numele de Pavel copiilor, dar și Petru, Iosif sau Maria. În aceste peisaje bucolice, în care peisajul geografic și uman este similar cu cel din spațiu intra-carpatic, m-am simțit ca acasă. Diferența față de buciumul goral și cel din Apuseni este faptul că cel din Moravia valahă este lung de 12 metri și-l țin abia trei oameni. În fiecare seară se cântă pe dealuri din bucium. E și o vorbă valahă aici: „Cât va suna buciumul peste munte, Valahia nu va pieri.” După această expediție culturală în Moravia și Polonia valahă îl pot contrazice pe sociologul Gheorghe Șiștean: Valahii din Carpații Păduroși nu s-au stins, ei astăzi sunt mândri de identitatea lor pastorală românească și așteaptă o colaborare cu frații lor originari din spațiul mioritic, pe linie culturală, economică și bisericească.

Nişte gangsteri lacomi și fără scrupule…

Data: 24 aprilie 2024 by Maria Diana Popescu

Bravo!, spectacolele violente de campanie au asediat întreaga țară! Disperarea în a cîştiga un prost-înțeles și compromis fotoliu e tot mai mare, pînă la lovituri de bici! Fratele unui primar liberal cu ștate vechi dintr-o comună din Sibiu a fost filmat cînd îl lovea cu biciul pe noul candidat PSD la funcție, chiar în poarta casei! Figuri de mare inspirație pentru corupția instituționalizată, acești self-made men cu freza țeapănă, cont pe feisbuc, minte puțină și mii de interese, ne zîmbesc șmecherește din afișele lipite pe garduri, balcoane, uși și panouri. Partea murdară a campaniei se înnoadă potrivit zonelor de influență. Pe cît de șireți, pe atît de zeloși, candidații nu conspiră numai unii împotriva altora, ci, laolaltă, împotriva poporului. Promisiunile lor fierb de patriotism și avînt național. Aspiranții la fotolii posedă reale calități dramatic-umoristice. Într-o manieră de lucru caricaturală și-au construit „teatre personale”, unde interpretează monologuri patriotarde și ipocrite, rupte total de realitate. În lumina reflectoarelor și fără jenă își schimbă blănile de lup între ei, împunsăturile în coaste fiind doar improvizații necesare alianțelor și mezalianțelor de după alegeri.

De la asemenea actori cutremurați de marele suflu al Puterii, vizionăm pînă pe 9 iunie și încă patru ani bonus, o penibilă lucrare dramatică a democrației românești, după un model al comediei de salon, de tăietură franceză și teatru absurd, cu peripeții și personaje de caricatură, cu situații bufe și cu vervă prostească, bulevardieră, în care distingem stirpea cunoscută a microbului original de parvenitism. În cele din urmă, odată cu alegerile locale și europarlamentare din iunie, România se va „civiliza” rapid! Pentru această cauză-campanie, din bugetul țării se cheltuiesc grămezi de bani, românului să-i fie tot așa, poate, mai rău. Pe 9 iunie vor fi votați primarii pentru fiecare comună sau oraș, consilierii locali, președinții de consilii județene și consilierii județeni. Toți înscrișii pe liste promit o mai bună gestionare a bugetului local, promit dezvoltarea infrastructurii locale – poduri, drumuri, școli, spitale, piețe și un standard ridicat al serviciile publice locale, adică salubritate și transport public modern.

Toți promit, dar niciunul nu se ocupă de eradicarea acutei sărăcii în care se zbat milioane de români, nu se ocupă de îmbunătățirea actului medical cetățenesc, care trebuie să fie gratuit. Niciunul nu pune pe picioare agricultura, fermele românești, industria, economia, ca să aibă poporul hrană și viitor pentru copii. Ar trebuie înființată o secție specială de boli psihice pentru politicienii mincinoși de profesie, care promit în campanie salarii și pensii ca în UE, promit zgîrie-nori elastici şi nemuritori, școli ale viitorului, deși majoritatea școlilor de la sate au pereții crăpați și hazna în curte! Ar trebui ca demnitarii care au ajuns la vîrsta pensionării să-și ia bocceluța, să nu mai polueze aerul politic și să-și mănînce pensia de nabab liniștit! Da, de unde promisiuni împlinite de către primari? De ani buni, oamenii de la sate stau cu sacii de gunoaie în curte! Serviciul de salubritate, extrem de scump, trece o singură dată pe săptămînă pe la poarta țăranului, iar containerele de gunoi lipsesc cu desăvîrșire. În multe sate se trăiește și azi la fel ca în 1907: în case de chirpici, fără curent și cu haznaua printre buruieni. Sătenii necăjiți adună crengile uscate, doborîte de vînt sau pun în soba de lut știuleții de porumb.

Nu am cunoștință să se fi întocmit vreodată la nivel de comune o evidență a vîrstnicilor fără posibilități, a caselor mai vechi de o sută de ani pentru a fi consolidate cu prea mult lăudatele fonduri europene, care sînt, de fapt, tot banii românilor trecuți prin visteria HuuU.E. – cum spunea cineva. Probabil, pe hîrtie, există improvizații amatoriste ale unor programe consumatoare de fonduri, cu multă vorbărie şi o desfășurare improprie. Mulți dintre fiii ploii de la putere nu-și cunosc menirea! N-au nicio conexiune cu realitatea din țară, însă nu renunță pentru nimic în lume la morga de specialiști, atunci cînd apar pe ecrane. Și în campania de față, lanțul trofic se umflă, exemplarele care învîrt politicul pe degete umblă cu cioara vopsită în chip de papagal, într-o permanentă laudă de sine și batjocură a electoratului. Se spune din popor: banii n-aduc fericirea, dar o întrețin. În acest sens, pot depune mărturie mulți dintre noii candidați la funcțiile înalte, care nu vor mai avea grija zilei de mîine, pentru că nu vor trece ei, așa, patru ani de mandat, precum gîsca prin apă. Vor fotoliile în scopuri precise, nu ca să planteze gulii pentru piață, ci ca să vînture banii țării din buzunarul cetățeanului în buzunarul lor și al jefuitorilor externi. PIB-ul țării se tot varsă de peste trei decenii în buzunare mafiote, ca în Butoiul Danaidelor, iar statul doarme în papucii instituțiilor sale, în loc să verifice la sînge proveniența averilor clădite de-a lungul unui mandat. Ăștia nu-s diplomați de carieră, ci nişte gangsteri lacomi și fără scrupule. Parcă n-am ști că una dintre căile rapide de îmbogățire în ziua de azi e să intri în politică sau să deții controlul finanțelor, energiei, petrolului, aurului și a altor resurse naționale. Rețeta e eficientă, mai ales că sclavii docili ai țării sînt cei mai disciplinați contribuabili.

Dincolo de observațiile mele, verva electorală și afișele lor de pe toate gardurile sînt dezgustătoare! Știind că voința politică a poporului nu va fi luată în seamă nici măcar cu ștampila în mînă, mulți români nu-și vor toci încălțările pe drumul care duce la vot. Astfel că, pe ici, pe acolo, prin punctele esențiale, mașina de fraudă va funcționa mai ceva ca procesul de vaccinare. La fel de bine cum funcționează pe planetă frauda încălzirii globale sau frauda reciclării plasticului. Potrivit CBS News, Jan Dell, fost inginer chimist, a adus în atenție, ani la rînd, un adevăr incomod cu privire la materiale plastice care sufocă planeta: „Atât de mulți oameni văd eticheta reciclabilă și pun plasticul în coșul de reciclare, dar marea majoritate a materialelor plastice nu sunt reciclate”, în contextul în care, „producția de plastic este programată să se tripleze pînă în 2050, iar cu atît de multe deșeuri de plastic care se adună pe uscat și pe mare, peste 170 de țări lucrează la un tratat al Națiunilor Unite pentru a pune capăt poluării cu plastic”. Potrivit CBS News, un raport, intitulat „Frauda reciclării plasticului”, acuză industria plasticului de o campanie de zeci de ani prin care induce publicul în eroare cu privire la viabilitatea reciclării plasticului, în ciuda faptului că sînt cunoscute „limitările tehnice și economice care fac plasticul nereciclabil”. Amintim aici și de frauda ambalajelor reciclabile din sticlă și plastic din bătătura noastră. Magazinele încasează garanția pe bonul fiscal, dar sistemul returnare-garanție este deficitar la înapoierea garanției. În mediul rural, majoritatea comercianților refuză să primească ambalaje și să returneze garanția. Revenind la oile care vor fi alese pe plaiul mioritic, unde credeți că vom ajunge în urma votului din 9 iunie? Tot în aceleași ghetouri unde clasa politică ne-a aruncat de peste trei decenii, ca pe niște lucrurile inutile. După luptele fantastice între aspiranții la fotolii locale și europarlamentare tot mai „fantastică” și crudă se va arăta realitatea internă, iar din hărmălaia fraudis costisitoare a campaniei ne vom alege cu încă patru ani de sclavie și cu alte furci caudine ale lui Pontius Herennius.

De reținut că, la 10 aprilie, în Parlamentul European s-a votat legea migrației și a distrugerii statelor naționale, cadru legislativ care oferă emigranților drepturi cu mult peste cele ale populației băștinașe (cazul ucrainenilor din România). Din totalul celor 600 de europarlamentari, 322 au votat „pentru”, iar 266 (42 la sută) „împotriva” migrației, metisării și înlocuirii populației autohtone. Din cei 33 de europarlamentari români, 17 au votat „pentru” înlocuirea noastră, trădînd interesele românilor, iar restul n-au votat, ascunzîndu-se ca șobolanii. Pentru acest act de trădare națională numele lor ar trebui șters definitiv de pe orice listă electorală. Cum societatea noastră este „civilizată” cu forța, rapid, în sensul „evoluției involuției noastre”, precum spunea Petre Țuțea, ajungînd astăzi la un sistem bazat pe valoarea monetară a fiecărui „ales”, mă întreb cît timp vom mai cumpăra dreptatea și liniștea cu şpagă și cîte parale vor face aleșii după 9 iunie, acești bîntuiţi de o dublă personalitate, care l-ar intriga pînă şi pe Freud? În fond, trăim o altă intersecție istorică, unde îți poţi număra degetele liber, dar nu mai poți stabili o relație de „dragoste” între solipsismul politic, groapa cu furnici în care trăiește poporul, președintele făcut preș străinătății, sistemul antirachetă, băncile cămătarilor și aleșii stăpîni ai inelelor, care fac politică de trădare, cumetrie și interese.

Numărul 669

Data: 24 aprilie 2024 by Administrator

Descarcă PDF