Volumul se deschide cu poemul „În rugă de iertare “, care exprimă, printr-o întrebare retorică, bunătatea nemărginită a Domnului: „Cum încă Doamne ne mai porți iubire: „Când suntem lași și mincinoși din fire/ Și de povețile ce încă ni-i le-ai dat/ Noi surzi am fost și nu le-am ascultat“. Este stabilit dară locul poeziei religioase semnată de Mircea Dorin Istrate în cadrul mai larg al poeziei româneşti, fiindcă pilonii de bază ai temei fiind operele unor cunoscuţi scriitori, precum şi ai altor scriitori mai puţin importanţi, aparent. Istoria literară nu le-a acordat atenţia cuvenită la timpul potrivit sau nu au fost înţeleşi, ori nu au făcut parte dintr-un grup literar care să-i susţină. Autorul acestui interesant volum scris cu talent a avut curajul, să restabilească noi coordonate, publicând poeme valoroase frisonate de iubirea față de Iisus și Tatăl Ceresc, trecând de barajul inerent al diferitelor doctrine creştine, mizînd pe valorile estetice şi literare. Poetul a ţinut cont de principii teologice clare, acceptate de gîndirea religioasă românească. Suntnt restituiri, în versuri din Cartea Cărților, sunt și noutăţi, sunt perioade diferite, este destinul Fiului LUI DUMNEZEU marcate de lumina divină, toate se impun prin trăire profundă.
Superbele poeme, unele chiar fluvii, din acest volum îmi aduc aminte de operele unor mari scriitori români: Eminescu, Blaga, Arghezi, Goga, Ioan Alexandru, Grigore Vieru. De poeţi importanţi cu poezii religioase profunde, poate mai puţin prezenţi în spaţiul public obișnuit, precum Sandu Tudor, Vasile Militaru, Petre Got sau Virgil Todeasă, Ovidiu Vasilescu. Poeţi semnificativi pentru mari colectivităţi de credincioşi sînt prinşi în cadrul analizei sistematice: Traian Dorz, Radu Gyr, Costache Ioanid, Daniel Turcea, Zorica Laţcu-Teodosia etc.La acest șirag de nume de autori celebri putem să îl adăugă și numele lui Mircea Dorin Istrate.
Dacă pentru a găsi drumul mântuirii trebuie să luăm în serios marea poezie – ceea ce este mult mai puțin facil decât se crede și mai rar – și pentru a ajunge aici trebuie să facem mai întâi pasul eroic, să admitem legitimitatea, valoarea unei cunoașteri pe care cuvintele n-o pot traduce și poate – ceea ce e mai important – a lua în serios poezia însemnă a o privi ca un dar splendid și gratuit care ridică pe poet deasupra sa, în sensul în care, spunea Aristotel, poezia e mai serioasă decât istoria – ea ne ridică în acest sens, și pe noi.
Volumul semnat de Mircea Dorin Istrate cuprinde 65 de poeme dedicate evenimentelor biblice, dar, și, își exprimă cu sinceritate iubirea față de Sfântul Ardeal: „Noi suntem nimicuri din lunga vecie,/ Clipite pierdute pe-o vale și-un deal,/ Cel veșnic ce fi-va mereu măreție/ Rămâne doar Domnul și sfântul Ardeal“ (La stâna lui Sânu)
Citind cartea aceasta mi-am adus aminte de o întâmplare: când delegația rusă trimisă de țarul Vladimir la Constantinopol, în secolul X, să cerceteze dacă această credință creștină este potrivită pentru ei, aceștia auzind corul Bisericii Sf. Sofia, format din 1200 de persoane, au exclamat cu entuziasm: aici este raiul. Atâția poeți cântă în țara noastră și aduc slavă lui Dumnezeu. Tocmai datorită lor, inclusiv Mirea Dorin Istrate, țara noastră încă este o gură de rai, cu speranță aceștia se agață de franjurile de lumină a poalei ocrotitoare a Maicii Domnului și al Fiului. Cartea se încheie cu cinci pagini din bogata biografie a autorului, premiat de nenumărate ori de către instituțiile din țară, și a numeroase cărți publicate, fiind un Jalon de luat în seamă în cadrul culturii mureșene și naționale.
Lasă un răspuns