Dacă într-un articol anterior vă spuneam despre picturile fostei biserici a Mănăstirii Văcărești depozitate în beciul Palatului Brâncovenesc de la Mogoșoaia și despre un posibil viitor muzeu cu multe elemente recuperate de la acest ansamblu monahal de excepție, de data aceasta țin să vă aduc în atenție un alt loc cu „comori” de la Văcărești. Este vorba despre Corpul Lapidarium de la Casa Filipescu-Cesianu (Muzeul Municipiului București), unde sunt expuse fragmente din picturile bisericii „Sfânta Treime” a fostei Mănăstiri Văcărești (Calea Victoriei nr. 151). În luna februarie a anului 2017 avea să se adauge exponatelor existante și altele, într-o expoziție intitulată „În apropierea sfinților. Frescele Mănăstirii Văcărești după 40 de ani” . La începutul anului 2020 expoziția a fost temporar închisă pentru reașezarea pieselor și aducerea a două noi fragmente care completează imaginea istorică a vechii mănăstiri. Începând din 9 septembrie 2020, vizitatorii au putut admira un fragment extras în anul 1985 de pe pereții bisericii „Sfânta Treime” a Mănăstirii Văcărești, care înfățișează o parte din grupul ctitorilor împreună cu întemeietorul mănăstirii, Nicolae Mavrocordat (1680-1730), domn al Moldovei (1709-1710 / 1711-1716) și al Țării Românești (ian.-nov. 1716 / 1719-1730).
Pictat pe peretele de Vest al pronaosului, tabloul votiv cuprindea două grupuri separate între ele printr-o ușă. În partea dreaptă se aflau părinții domnului, Alexandru Exaporitul și Sultana, alături de patriarhul Ierusalimului, Dositei II Notara (1669-1707). În partea stângă a ușii se afla Nicolae Mavrocordat, Smaranda, cea de-a treia sa soție și șapte dintre copiii domnului. Aici este înfățișat domnul Nicolae Mavrocordat alături de Scarlat (fiul său din prima căsătorie), Constantin Voievod (fiu din prima căsătorie a acestuia), doamna Smaranda (prima soție a lui Constantin Voievod) și Ioan Voievod (fiul lui Nicolae Mavrocordat din a doua căsătorie). Celorlalte fragmente de pictură li se adaugă al doilea fragment de frescă adus în expoziție în 2020, extras de asemenea în anul 1985 de pe peretele de Sud al traveei de Est din Biserica „Sfânta Treime” a Mănăstirii Văcărești, care tratează tema biblică „Haemorrhoissa”, conform literaturii de specialitate. Construcția Mănăstirii Văcărești a început în anul 1716 la inițiativa lui Nicolae Mavrocordat (1680-1730), domn al Țării Românești, însă edificarea întregului complex s-a finalizat în timpul domniei fiului său, Constantin Nicolae Mavrocordat (1711-1769). Pe o moșie de cumpărătură domnească primul domn fanariot Nicolae Mavrocordat a ridicat o mănăstire cu hramul Sfintei Treimi considerată o ,,capodoperă a artei sacre românești”. Se afla la sud-est de urbea bucureșteană, pe un întins câmp aflat pe dealul Văcăreștilor, parte din dealurile Bucureștilor. Era așezată pe un promontoriu, mai înalt cu circa 20 de metri față de luncă, fiind înconjurată la nord-nord-vest și sud-sud-est de mlaștini, bălți și arii inundabile întinse.
Pentru edificarea ,,sanctuarului monastic”, aflat la aproximativ 6 kilometri de oraș, Nicolae Vodă a desemnat în calitate de ispravnici pe boierii Manolache Rangavi Lambrino fost mare clucer, Matei Mogoșescu fost mare agă și Iane Scarlat Alevra mare cupar. Ctitorul și-a propus ca ansamblul să îndeplinească multiple calități – necropolă a familiei Mavrocordat, reședință domnească și sediu al valoroasei biblioteci a onoratului său neam. Din pricina vicisitudinilor politice grandiosul ansamblu va fi construit în mai multe etape și va fi admirat de către toți cei care au poposit vremelnic pe aceste meleaguri de-a lungul veacului al XVIII-lea, socotindu-l ,,o izbândă a vechii arhitecturi din Orientul ortodox”. Era ultimul mare edificiu al vechii arhitecturi românești.
Edificarea întregului complex s-a desfășurat în două mari etape: Nicolae Mavrocordat cu cele două domnii (1716-1730) și Constantin Mavrocordat cu cele șase domnii muntene (1730-1763). În prima domnie a lui Nicolae Mavrocordat a fost amenajată incinta mare, estică, în care au fost ridicate la roșu, integral sau parțial – Biserica Sfânta Troiță, casa domnească, posibil stăreția, câteva chilii și o cuhnie, baia, trapeza, un paraclis, turnul clopotniță și zidurile împrejmuitoare. De asemenea este posibil ca tot acum să fi fost trasată cea de-a doua incintă, la nivelul fundațiilor cel puțin. Revenirea lui Vodă Nicolae în tronul muntean aduce definitivarea incintei domnești cu biserica ce era pictată. În iunie 1721 lăcașul bucureștean este închinat Patriarhiei Ierusalimului. Se continuă construirea zidului de incintă până în anul 1723. Duminică, 13/24 septembrie 1723 are loc sfințirea mavrocordatei ctitorii, la care vor participa domnul, însoțit de familie, curteni și înalte fețe bisericești. Este finalizată casa domnească, compusă din subsol, parter și parter supraînălțat. În același an este finalizat zidul de incintă. Casa egumenească este finisată după anul 1719.
În anul 1716 ansamblul de început era de formă rectangulară și cuprindea o singură incintă, în mijlocul căreia s-a început edificarea celei mai frumoase biserici a secolului al XVIII-lea din Țara Românească, fiind înaltă de peste 30 de metri. Largul pridvor era încins pe trei laturi de 10 coloane masive, dăltuite în piatră, într-un autentic stil brâncovenesc, în timp ce un brâu, modelat în piatră, sub forma unei funii – ,,brâul împletit al Maicii Domnului” – înconjura, la 5/6 metri înălțime, nava sfântului lăcaș. Fundația era din cărămidă bine arsă, cu mortar bogat în var, puternic, care se avânta în pâmânt până la -3,5 metri. Pridvorul bisericii, care face legătura între spațiul profan, al lumii și cel sacru, eclezial este boltit prin două calote despărțite de un arc median lat. Calotele sunt înlocuite cu două turle unde sunt reprezentați Sfântul Înaintemergător Ioan Botezătorul înger al pustiului (turla sudică) și Maica Domnului cu Pruncul Iisus (turla nordică). Pe bolta semicilindrică este înfățișat Iisus Tetramorf. Pridvorul era pictat cu ,,Scena Apocalipsei”, temă rară, puțin frecventă în veacul al XVIII-lea, care se mai regăsește în București, doar la Biserica Kretzulescu, de pe Podul Mogoșoaei de odinioară, azi Calea Victoriei. Era cea mai amplă și reprezentativă desfășurare din iconografia medievală românească prin cele 21 de scene, care s-au pierdut definitiv, rămânând doar în memoria fotografică. Prin aceasta voievodul ctitor își manifestă opoziția față de Imperiul austriac, care l-a ținut o perioadă în captivitate (noiembrie 1716-septembrie 1718).
Biserica sfintei mănăstiri desfășurată pe o suprafață de 41×17 metri era cel mai mare lăcaș de cult din Țara Românească, fiind considerată o ,,veritabilă sinteză a construcțiilor religioase ale Țării Românești”. La interior era înveșmântată cu circa 2.500 m2 de pictură în frescă, iar măreții stâlpi, arcadele, brâurile și portalurile dăltuite în piatră îi confereau o înfățișare unică. Prin unele detalii planul pronaosului de la Văcărești prezenta elemente din vechea reședință argeșeană a voievodului Neagoe Basarab și Biserica Sfântul Ierarh Nicolae. Astfel, avea un plan treflat cu turlă pe naos, pronaos supralărgit cu un careu de stâlpi care susțineau turla Pantocrator și două turle secundare lateral pe colțurile sfântului lăcaș. Turla pronaosului era susținută de patru coloane masive de piatră, cu baza în formă de manșon, cu fusul în torsadă și capiteluri în stil corintic, modelate integral cu motive vegetale și zoomorfe, însă cu mult aport românesc din binecunoscutul stil brâncovenesc. Turlele mici beneficiau de dublu sprijin, pe colțurile de apus ale pronaosului și pe pridvor. Tabloul votiv înfățișa în partea stângă, pe peretele de vest, pe Nicolae Mavrocordat împreună cu soția Smaranda, cu fiii și fiicele lor, iar în partea dreaptă au fost pictați Alexandru Mavrocordat Exaporitul cu Doamna Sultana, mitropolitul Ungro-Vlahiei și egumenul mănăstirii. În această zonă a sfântului lăcaș erau amenajate mormintele membrilor familiei ctitorilor.
Catapeteasma cuprindea 25 de icoane dispuse pe două rânduri. Se presupune că sutele de metri pătrați de frescă se datorează zugravilor din ,,școala lui Constantinos” pe baza argumentelor stilistice. Inscripțiile combină limbile greacă, slavonă și română cu caractere chirilice, aspect care indică o echipă eterogenă, posibil de origine locală.
În pronaos era desfășurat ,,Sinaxarul” cu sfinții zilelor de peste an începând cu 1 septembrie, care marchează și azi începutul anului bisericesc. Prezintă o desfășurare completă, care după anul 1730 această temă nu mai este abordată nici măcar în parte.
Socotită o ,,Capelă sixtină a neamului românesc”, pictura se remarca prin culori luminoase și împodobea pereții în întregime până la pardoseală. Din cei aprox. 2.500 m2 de frescă mavrocordată s-a reușit salvarea a cca. 120 metri pătrați reprezentând 80 de fragmente, selectate de către istoricul de artă Alexandru Efremov, în timp ce lucrările efective de extragere au fost coordonate de către prof. univ. dr. D. Mohanu împreună cu o serie de renumiți specialiști. S-a utilizat metoda ,,staco”, salvarea picturilor împreună cu suportul lor (intonaco), conservându-se astfel stratul de culoare, aplicat pe suportul proaspăt de var ,,organic”, legat de acesta prin procesul carbonatării. Printre scenele extrase s-au numărat „Căderea Constantinopolului” sau „Adormirea Maicii Domnului”, splendori ale picturii postbrâncovenești, împreună cu o serie de medalioane ce înfățișau sfinți și alte scene religioase importante. Pardoseala a fost inițial din cărămizi dispuse în spic, care în cursul veacului al XIX-lea va fi înlocuită cu lespezi de marmură.
Casa domnească era un palat impresionant pentru debutul secolului al XVIII-lea, dispus pe trei niveluri. Pivnița cu o mare sală pătrată, prevăzută cu pilon în centru din care plecau patru arce din cărămidă, ce împărțeau sala în patru spații, care împreună cu pereții exteriori și pandantivele formate susțineau patru bolți sferice. Se adăugau încăperi mai mici, ce serveau drept anexe și depozite. Parterul era compus din șase încăperi și alte anexe pardosite cu lespezi de piatră, în timp ce tavanele erau din bolți intersectate de cărămidă. Interiorul era văruit. La etaj se ajungea printr-o scară exterioară din piatră, dispusă pe fațada de sud. Aici exista o loggie din care pleca galeria de colonade pe două niveluri ducând spre paraclis și stăreție. Pe latura de nord exista o altă loggie care oferea o priveliște spre oraș. Paraclisul era o splendidă construcție împodobită cu coloane de marmură albă, în solzi, fiind unică în arhitectura românească. Pus sub ocrotirea Sfântului Ierarh Nicolae, arhiepiscopul Mirei Lichiei paraclisul era construit pe două niveluri corespunzătoare nivelelor galeriei. Era amplasat pe axul compoziției. La nivelul parterului se afla bolnița, cu plan de cruce greacă, închisă la nivelul exterior al decroșului dinspre vest, de sub foișor, cu zidărie groasă. La nivelul etajului se afla paraclisul propriu-zis, cu zidărie mai subțire, prin retragere, urmând planul trilobat al parterului. Intrarea în paraclis se făcea din foișorul rezultat din decroșul galeriei, suprapus decroșului bolniței în planul zidului de incintă. Învelitoarea era confecționată din olane, în două ape. Deasupra naosului se înălța o turlă suplă și înaltă care conferea întregi siluete a paraclisului o eleganță deosebită. Tabloul votiv din paraclis înfățișa, în partea stângă, pe Nicolae Mavrocordat cu Doamna Smaranda și fiii, Alexandru, Iancu și Scarlat, iar în dreapta erau zugrăviți Constantin Mavrocordat cu Doamna Ecaterina împreună cu mitropolitul Anania. Domnii ctitori țin macheta bisericii înfățișată deasupra ușii de intrare în lăcaș. Pardoseala din paraclis a fost executată în marmură, iar în ea a fost reprezentat un vultur asemănător celui din biserica mare. Etapa domniilor muntene a lui fiului-ctitor Constantin Mavrocordat a fost finalizat paraclisul Sfântul Ierarh Nicolae prin purtarea de grijă a egumenului mănăstirii, Anania, episcop de Bethleem, în august 1736 conform pisaniei. De asemenea s-au adus unele modificări în apartamentul mic al casei domnești, prin amenajarea unei ,,umblători”. Chiliile construite în partea de nord și sud sunt unite prin galerii arcate pe două niveluri. Sunt definitivate toate construcțiile din cea de-a doua incintă – camerele slujitorilor sau ostașilor, anexele și alte încăperi. Ansamblul de la Văcărești, desfășurat pe o suprafață de 18.000 metri pătrați, era compus din incinta mare-domnească cu biserica mare în centru, apoi de jur împrejur erau dispuse casa domnească, paraclisul Sfântul Ierarh Nicolae și stăreția unite prin galeriile arcate, chilii și cuhnii de o parte și de alta, și turnul clopotniță, masiv și înalt de circa 30 de metri, ce făcea legătura cu incinta mică, unde era amenajate alte chilii. Accesul din exterior în incinta mică se făcea printr-un turn cu foișor.
Timp de 126 de ani, până în anul revoluției pașoptiste (1848), complexul monastic și-a îndeplinit menirea pentru care a fost ridicat, pentru ca apoi alți 125 de ani, până în anul 1973, să fi fost triști ani de închisoare, și în final 11 ani de ,,cenușie supraviețuire”, până în 15 decembrie 1986. Din păcate ansamblul de la Văcărești va fi afectat și de calamități naturale care s-au abătut de-a lungul timpului – incendiu (1784, care avariază o parte a laturii nordice a incintei principale), cutremure (1802, 1829, 1838, 1940 și 1977, care au dus la prăbușirea turlelor, ciobirea cornișei bisericii ș.a.), și chiar a fost atinsă de câteva bombe în cursul anului 1944. Izbucnirea epidemiei de ciumă, în anul 1831, va face ca mănăstirea să fie transformată în lazaret ostășesc. Între anii 1806 și 1807 aici au fost încartiruite trupe rusești sau otomane. Între anii 1845 și 1846 egumenul Iov arhidiacon repară casa domnească și chiliile, în timp ce biserica este repictată. Alte modificări radicale sunt consemnate la pridvorul bisericii, apoi la foișor, loggia casei domnești, cuhnii, o parte din chilii ș.a. După anul 1848 mănăstirea este transformată în temniță, aicii find închiși ,,capii” revoluției pașoptiste – Eliade Rădulescu, frații Golești, C.A. Rosetti, Ion Ghica, col. Magheru, N. Bălcescu ș.a. Între anii 1850 și 1864 așezământul este semiabandonat. Totuși, în anul 1856 pictura este refăcută ca și învelitoarea sfântului lăcaș. Catagrafia din 20 iunie 1856 consemnează componența caselor domnești – un salon, șapte odăi boltite mari și mici, trei sălițe, un coridor mare cu stâlpi sculptați în piatră ce era unit cu galeria cu arcade din fața paraclisului. În anul 1858 în chiliile lăcașului monahicesc și-a desfășurat activitatea Seminarul Central din București. Până în anul 1868 întregul complex arhitectonic a servit temporar drept închisoare, însă după acest an acesta devine oficial temniță publică și din acest motiv clădirile așezământului au fost reparate și mărite pentru noua sa funcțiune. Totodată, a fost ridicată o a treia incintă, cea exterioară, dotată cu foișoare de observație pentru gardieni, din loc în loc. Printre alți deținuți celebri de-a lungul timpului s-au mai numărat N. Orășanu, Ion Valentineanu, R. Ionescu, preoții Constantin și Grigorie Musceleanu, Mircea Mălăieru, Constantin Balcalbașa, Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, G.M. Cantacuzino, C.Z. Codreanu, Radu Ciuceanu, vrednicul de pomenire părintele Iustin Pârvu ș.a.
După anul 1947 și până în 1973 aici s-a aflat Penitenciarul Corecțional Văcărești, care va deveni închisoare de tranzit și chiar de exterminare selectivă a unor deținuți politici din timpul regimului de tristă amintire.
Încercări de restaurare ale ansamblului au fost consemnate și între anii 1948 și 1951 (Patriarhia și Comisia Monumentelor Istorice), 1952-1965/1970 (Comisia Monumentelor Istorice). Din anul 1970 Ansamblul revine Muzeului Național de Artă a României. În perioada 13 octombrie 1973-noiembrie 1977 are loc cercetarea arheologică sub coordonarea prof. dr. Panait I. Panait în cadrul Șantierului arheologic. S-a propus înființarea unui Muzeu de Artă religioasă. Astfel, că în apropierea anului 1977 latura de est cu casa domnească, galeria, paraclisul și parțial stăreția erau aproape în întregime restaurate. S-au vehiculat și variantele de organizare a unui Muzeu al Culturii Românești, apoi un Muzeu Național de Pictură Bisericească, iar în anul 1976 se avansa ipoteza amenajării unui Muzeu al Mișcării Muncitorești. O perioadă de timp edificiul a servit drept depozit al Bibliotecii Naționale și chiar aici a fost adăpostită vremelnic Arhiva Comisiunii Monumentelor Istorice-Direcția Monumentelor Istorice-Direcția Patrimoniului Cultural Național.
În ciuda faptului că a fost declarată monument istoric prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 661/1955, la poziția 94, acest fapt nu a împiedicat câtuși de puțin pe cei care conduceau destinele țării în deceniul opt al secolului trecut de a decide disparița definitivă a acestei bijuterii arhitectonice. Așadar, ziua fatidică de 2 decembrie a marcat începutul sfârșitului existenței ,,Templului românismului”. Pentru înlăturarea sa definitivă și irevocabilă s-a folosit drept pretext faptul că era ,,în stare de iminentă prăbușire”, mai ales după ce fusese afectată de seismul din 4 martie 1977. Demolarea ei, considerată în mod unanim drept o ,,crimă împotriva patrimoniului românesc”, se va desăvârși până la sfârșitul anului 1986. Începând din 19 decembrie 1984 are loc darea jos a crucilor de pe turle, pe 30 decembrie sunt făcute una cu pământul turlele de pe pridvor, iar în primele zile ale anului următor turla de pe pronaos are aceeași soartă. Existența măreței și vestitei Mănăstiri Văcărești s-a încheiat pe 15 decembrie 1986. Încă din 24 ianuarie 1985 au început demersurile scrise în privința păstrării acestui valoros monument arhitectonic, primii semnatari fiind arhitectul Grigore Ionescu, istoricii Dionisie Pippidi, prof. univ. dr. Vasile Drăguț, Radu Popa, academicienii Dinu C. Giurescu și Răzvan Theodorescu. Ulterior, în octombrie același an, la acest demers a aderat și dr. Virgil Cândea, un renumit cunoscător al culturii vechi românești. Destinul întregului complex arhitectonic de la Văcărești pare a fi împletit cu cel al ctitorului, spre ispășirea păcatului de a-l fi arestat, exilat și probabil ucis pe mitropolitul cărturar Antim din Ivir.
Lasă un răspuns