Recenzie a raportului institutului „Elie Wiesel” (16 iulie 2025)
Raportul publicat de Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” pe 16 iulie 2025 nu este un simplu document administrativ sau o sinteză rece de date. Este o radiografie dureroasă a unei societăți în care ura, negarea Holocaustului și extremismul antisemit nu doar că persistă, ci se intensifică, adesea în complicitate tacită cu instituțiile statului și cu pasivitatea unei părți a opiniei publice. Perioada analizată – mai 2024 – aprilie 2025 – marchează, potrivit raportului, o recrudescență a discursului antisemit, atât în mediul politic, cât și în spațiul digital și fizic. Ascensiunea partidelor populiste și ultranaționaliste (AUR, SOS România, POT) a deschis larg ușa discursului urii, conspiraționismului și reabilitării figurilor fasciste precum Corneliu Zelea Codreanu, Ion Antonescu sau Radu Gyr. Faptul că astfel de personaje sunt elogiate în spațiul public, în Parlament și în stradă, cu busturi, graffiti sau denumiri de străzi, este nu doar ilegal, ci profund ofensator față de memoria victimelor Holocaustului. Raportul prezintă o suită tulburătoare de incidente: atacuri cu caracter antisemit în restaurante, amenințări cu moartea în social media, vandalizarea cimitirelor evreiești (Bacău, Arad, Siret), afișaje naziste în metroul bucureștean, portrete cu simboluri legionare în Cluj-Napoca, Brașov sau pe clădiri din capitală. Mai grav este faptul că rețelele neonaziste recrutează adolescenți prin canale Telegram și îi „gamifică” pentru comiterea de fapte de ură – un mecanism pervers care combină tehnologia cu ideologia fascistă.
Se remarcă trecerea de la „meme-uri” sau glume de prost gust în spațiul digital la acțiuni concrete, precum amenințările la adresa Teatrului Evreiesc de Stat sau listele de „trădători ai neamului” (jurnaliști, activiști, cercetători), etichetați drept „jidani” sau „țigani”, postate în tabele publice pe Google Docs. Retorica antisemită s-a mutat din crâșme și site-uri marginale direct în discursul politic, academic și legislativ. Acolo unde societatea nu reacționează, extremismul se normalizează.
Raportul critică explicit pasivitatea autorităților: refuzul schimbării denumirilor ilegale de străzi (ex: „Mircea Vulcănescu” în București), tergiversarea aplicării legii privind simbolurile fasciste sau minimalizarea atacurilor reale. Strategia Națională de Combatere a Antisemitismului 2024–2027 există pe hârtie, dar aplicarea ei este selectivă, întârziată sau pur decorativă. Într-o țară în care jurnaliștii și cercetătorii Holocaustului primesc amenințări zilnice, iar copiii învață din TikTok despre „trădători jidani”, întrebarea nu mai este „dacă”, ci „când” violențele vor escalada. Acest raport este o chemare la luciditate și acțiune. El dovedește că antisemitismul nu este un reziduu al trecutului, ci o amenințare actuală, structurată, amplificată tehnologic și infiltrată în toate straturile societății. România anului 2025 pare a uita nu doar lecțiile trecutului, ci și umanitatea prezentului. „Niciodată din nou” nu mai este un slogan memorial, ci o urgență morală.
Libertatea cu voie de la Curte
Despre antifascismul normativ și democrația păzită cu fluierul penalului
În data de 17 iulie 2025, Curtea Constituțională a României a pronunțat – cu unanimitate de voturi – o decizie care ar merita, poate, mai multă atenție decât va primi. Este vorba despre validarea constituționalității modificărilor aduse celebrei (și, uneori, infamele) Ordonanțe 31/2002, acel text juridic care reglementează interzicerea organizațiilor, simbolurilor și faptelor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob, precum și promovarea cultului persoanelor condamnate pentru crime împotriva umanității. Nimic nou până aici – doar că, de această dată, s-a respins inclusiv obiecția Președintelui României, considerată „neîntemeiată”. A fost a doua obiecție respinsă în decurs de o săptămână. Coincidență? Desigur. Ca tot ce e ordonat, disciplinat și, aparent, spontan într-un stat de drept. Curtea afirmă cu gravitate că legea este „clară, precisă și predictibilă”. Trei adjective care, de obicei, nu stau la masă cu legislația românească. Dar, într-un gest de reverență instituțională, ni se cere să le credem pe cuvânt. În numele demnității umane și al democrației – concepte de o plasticitate atât de mare, încât pot justifica și libertatea, și interdicția, în funcție de epocă, context și partidul de guvernământ.
Mai interesantă însă este fundamentarea: fascismul, nazismul și legionarismul, ni se spune, „nu pot fi relativizate juridic”. Ele sunt concepte „istorice și politice” care reflectă „realități criminale”. Nimic de obiectat, istoric vorbind. Dar într-un stat care pretinde că operează pe principiile dreptului, afirmația are un aer de dogmă mai degrabă teologică decât juridică. A interzice gândirea despre un fenomen pe motiv că „reflectă o realitate istorică” e echivalentul intelectual al unei porți închise cu șapte lacăte. Iar cheia e păzită de… codul penal. Ni se spune că legea protejează democrația și valorile sale. Foarte bine. Dar întrebarea nu e dacă o democrație trebuie apărată, ci cum. Cu bastonul sau cu mintea?Cu interdicții brute sau cu educație? Cu stigmatizare penală sau cu reflecție publică? Într-o lume în care Holocaustul e negată nu de tineri ignoranți, ci de influenceri cu milioane de urmăritori, crede cineva că o pedeapsă de închisoare va transforma negarea în înțelegere?
În mod ironic, noua legislație a fost apărată printr-un „test de proporționalitate”. Se pare că limitările aduse libertății de exprimare sunt justificate, deoarece – ni se explică doct – „nu afectează accesul la educație, cultură ori libertatea de conștiință”. O frază impecabilă din punct de vedere juridic. Și complet opacă din punct de vedere al realității.
Într-o societate în care libertatea de exprimare este tot mai des confundată cu libertatea de a nu ofensa pe nimeni, iar cultura e înlocuită cu sensibilitatea artificială, a vorbi despre limitele istoriei devine un sport de mare risc. De-acum, orice încercare de a contextualiza o figură istorică „neconformă” riscă să fie suspectă. A întreba, de pildă, cine a fost cu adevărat Codreanu? sau ce înseamnă legionarismul în secolul XXI? poate atrage nu un seminar, ci un dosar. Se afirmă, cu același ton infailibil, că în Europa democratică „nu se poate accepta” ca ideologiile exterminării să fie protejate prin invocarea libertății de exprimare. Așa să fie. Dar Europa aceea, dacă e cu adevărat democratică, ar trebui să știe că gândirea – oricât de incomodă – nu se învinge cu coduri penale. Se învinge prin contra-argument, prin memorie vie, prin educație autentică, nu prin festivisme comemorative și decizii unanim corecte politic. Curtea a decis, în fond, că libertatea trebuie supravegheată, dar cu intenții bune. Ca într-un soi de democrație paternalistă, unde cetățeanul e copilul care nu trebuie să pună mâna pe soba istoriei. Riscul? Să ne transformăm într-o republică în care gândirea e permisă… doar dacă nu deranjează.
P.S.: Decizia e „definitivă și general obligatorie”. Ca toate adevărurile de carton ale epocii noastre.
