În esență, prin reziliența economică diktată de UE, au fost vizate investițiile asupra unor infrastructuri considerate perimate, ce nu ar fi putut înturna imediat, după finalizarea lucrărilor, bani în economie… Pentru că, altminteri, cu un guvern isteț, ar fi fost posibil ca acestea să fie transformate în motoare economice, asigurând relansarea și poate chiar „boom” -ul agroindustrial al țării. De aceea, în planul de reziliență nu au fost vizate obiective majore, siderurgice, naval-industriale, nici măcar acelea îngropate, an de an, de feluriții acționari străini ai coloniei România, și care, cu banii din PNRR, dar tot cu condiția unui guvern dedicat țării, ar fi putut fi salvate. Și nu au fost „țintite” nici fabricile de armament care puteau avea o piață de desfacere imediată (Ucraina, și nu numai) și care ar fi adus bani în economie! Sigur, se poate spune că o parte din obiectivele vizate de planul de reziliență au fost tot pentru a asigura mersul economic al țării. Și spitalele, care ar fi contribuit la asigurarea unei populații și a unei forțe de lucru mai sănătoase, și școlile, pentru o educație profesională… Sigur, au fost și ele pe lista PNRR -ului… Dar, iarăși, nu acelea care ar fi putut fi de folos țării, dacă nu imediat, măcar pe termen mediu… Acelea au fost lăsate „în aer” prin complicitate guvernanților și nerealizarea voită a atragerii de fonduri nerambursabile pentru acestea. Pentru că, nu sprijinirea României, pentru a prinde din urmă statele mai dezvoltate din UE, a fost scopul… Ci îndatorarea noastră, la care s-a lucrat în spatele unor cortine cu dedicație… De altfel, prima condiție pentru ca PNRR să fi fost privit ca un sprijin real pentru România ar fi fost ca acesta să fie declarat instrument de coeziune socială. Dar, artizanii unui scenariu cu final predictibil, semifalimentarea României (atât cât să poată fi menținut controlul, prin instrumentele economice și financiare, prin controlul și dijmuirea drepturilor salariale și al cumului de venituri ale populației) aveau nevoie doar de un instrument de supraîndatorare, economică, dar și morală, ca proces de învinovățire pentru alte decenii…
Prin PNRR s-a creat, astfel, o caracatiță investițională ispititoare, dar prin care țara a fost transformată într-un șantier pentru care, etapizat (programat etapizat), nu ar mai fi existat fondurile necesare. Sub suficiente pretexte: „că s-a furat” (mai puțin ca inserție de învinovățire față de deceniile trecute), că „nu s-a lucrat eficient și profesional” (ca metode de absorbție a banilor), că „s-a cheltuit mai mult decât putea duce țara”, pe alte capitole (sănătate, electoral, social), dar asta nu avea vreo legătură reală cu fondul, pentru că toți acei bani trebuiau să vină oricum, în mod corect, pentru realizarea investițiilor (asta dacă așa s-a prevăzut în varianta „princeps” a planului PNRR)… Or, din toate acestea, am putea face și noi un crochiu al reproșurilor către UE… Și am putea cere banii care ni s-au promis pentru întreg PNRR -ul… Și să nu acceptăm un plan de austeritate în episoade tot mai crunte pentru români, ba, să-l primim chiar cu un soi de plecăciune (pentru că stăm cuminți în lesă, nu?!) pentru dreptul de colonie de „a decide” („noi”!) ce proiecte să mai fie finanțate din banii nerambursabili ai PNRR, și care să fie transferate în zona investițiilor prin PNRR, dar cu bani împrumutați. Pentru că ar fi abuziv, nedrept, mai ales că, în clipa în care ni s-a impus acest program, nu s-a vorbit despre bani nerambursabili (pentru unele proiecte) și asumarea de împrumuturi (pentru a le termina pe altele), ori, mai grav, a le executa pe toate integral cu bani din împrumuturi. Iar faptul că, poate, timpul ne va dovedi că PNRR a fost un artificiu impus de UE pentru a ajuta instituțiile financiare internaționale să ne pună cât mai multe lese, nu va mai încălzi pe nimeni. Nu va mai fi de folos nimănui într-o țară în care cetățenii, pe resursele lor, pe munții lor de sare, pe minereurile și toate bogățiile lor, vor trebui să-și dea ultimul leu ca plată a unei facturi impuse pentru binele altora. Și nu doar binele acelora alții, acolo unde sunt ei astăzi, ci poate binele din casa noastră unde vor fi fost aceștia colonizați… Inclusiv sutele de mii de migranți dintr-o capitală care a decis să transforme prezența lor într-un masterplan de inserție, de sprijin medical, educațional, profesional și locativ, dar și pentru asigurarea unor condiții juridice pentru a nu fi carecumva lezați pe obrazul ce le va deveni tot mai gros cu (re)sentimente ce ne vor fi nouă reproșate drept „fasciste”, „xenofobe” (ordinea se va modifica pentru fiecare segment de timp și de migranți vizați de planul de inserție al unei administrații de capitală transformând problema migranților într-un alt căluș și o altă lesă pentru noi).
Astăzi, suntem taxați pentru fiecare metru pătrat de asfalt, pentru fiecare spiță de bicicletă, pentru case și pământuri… Ne lăsăm taxați deși, cu fiecare taxă-amenințare, cu fiecare impozit-apocalipsă, cu fiecare amenințare de sistem, ne este clar că toți acei bani nu vor fi pentru noi. Așa cum nu pentru noi vor fi acele investiții dintr-un PNRR făcut prin împrumuturi pe care le vom plăti noi. Și nu, nu din banii pe care, deja, sistemul a pus ochii, ci prin noi și noi popriri. De aceea, țara ar trebui să iasă în stradă! Să dea cu pumnul în ferestrele puterii! Dar nu o face… Nu se mișcă ea nici măcar să-l descătușeze pe stegarul dac îngropat de viu într-o pușcărie în care sistemul ne va băga pe toți. Toți cei ce vom mai crâcni (ăsta ar fi răul cel mai mic!), dar și toți aceia care nu vor mai avea bani să plătească birurile și jupuirile până la sânge…
