Arhiva zilnică: 18 iulie 2025

Sanctuarul de urși „Libearty” Zărnești – cea mai mare rezervație de urși bruni din lume

Data: 15 septembrie 2026 by Redacția

Considerat mult timp „Omul Pădurii”, ursul sau Moș Martin, cel care nu are coadă, umblă în două picioare, este omnivor și este puțin mincinos (zice că moare („Mor, Mor”) și nu moare deloc, ci chiar „învie” primăvara, când iese „de sub pământ”, din hibernare), acest mamifer a împărțit cu omul arealul munților plini de peșteri, bârlogurilor (tip „bordei”), cu tufe de afine și zmeură, cu păstrăvi și ciuperci. Prin faptul că ursul era îmblânzit și adus „să danseze” în sat, el și-a găsit un caracter mai apropiat uman, fiind prezent în basmele copilăriei. Ursul se află și în cetele de colindători ce vin la marile sărbători, alături de cerb, de capră, etc.. Prin „fața” lui simpatică, prin blănița lui moale, dar și prin frecvența mare a jucăriile ce îl imită, el este un prieten apropiat și simpatic al copiilor. Dacă în perioada așa zisă comunistă din România urșii erau „rezervați” vânătorilor organizate de cuplul prezidențial și apropiații acestora, după Revoluție au apărut vânători „plătitori”, dar și o așa zisă înmulțire peste limită a urșilor. Printre noile legi „eco” ce au fost promovate, au fost și acelea ce au salvat de la o viața grea (în cuști metalice mici, sau condiții improprii) multe animale sălbatice. Și urșii s-au numărat printre acestea, iar mare parte dintre ele au luat drumul Sanctuarului de la Zărnești (jud. Brașov).

Sanctuarul de urși „Libearty” a fost înființat în anul 2005 și deschis publicului în 2008, fiind situat în pădurea de pe dealul de la intrarea în orașul Zărnești, la doi kilometri de drumul național 73A Râșnov – Zărnești – Sibiu. Sanctuarul „Libearty” din Zărnesti se întinde pe o suprafață de 69 de hectare de pădure, fiind cea mai mare rezervație de urși bruni din lume și singura din România. Sanctuarul „Libearty” a fost creat în memoria ursoaicei Maya și este astăzi căminul a peste 100 de urși, toți salvați de la o viață crudă și abuzivă de captivitate. Majoritatea urșilor din rezervație au fost salvați din captivitate, închiși în cuști mici, mizere, fiind doar motiv de distracție pentru restaurante, hoteluri, fabrici, benzinării, circuri sau chiar mănăstiri. Sanctuarul „Libearty” Zărnești nu primește printre vizitatori copii sub cinci ani, din motive de siguranță, pentru o bună desfășurare a vizitelor în sanctuar și pentru bunăstarea urșilor. Trebuie să fiți pregătiți să prezentați un document care să ateste vârsta copiilor

Cristina Lapis a înfiinţat, în 2005, Sanctuarul de urşi „Libearty”, la Zărneşti, în jud. Braşov, pentru a le oferi o viaţă normală urşilor eliberaţi din captivitate. Ea este și preşedinta Asociaţiei Milioane de Prieteni ce susține financiar sanctuarul. Urşii nu sunt proprietatea nimănui şi au şi ei dreptul la viaţă ca toate celelalte animale. La rezervaţie vin turişti din toată lumea să vadă urşii, deci reprezintă o mare atracţie. Dacă în locul puştii, s-ar folosi aparatul de fotografiat şi s-ar face parcuri naţionale, s-ar şi câştiga mult, deci ar avea cu ce să întreţină aceşti urşi, şi ar fi mândrie pentru ţara asta”. Sanctuarul se poate vizita doar în cadrul tururilor ghidate, desfășurate în limba română și/sau engleză. Tururile au loc cu grupuri de maximum 40 de persoane. Programul de vizitare diferă în funcție de sezon. Misiunea sanctuarului este de a salva animale ținute captive în condiții mizere și de a le oferi îngrijire și condiții de viață decente într-un cadru natural cu o suprafață de 69 de hectare de păduri, pâraie și piscine. Sanctuarul Libearty nu primește niciun fel de sprijin din fonduri publice! Este construit și administrat de Asociația Milioane de Prieteni, o organizație non-guvernamentală. (G.V.G.)

Pictorul, desenatorul și decoratorul Mihail Simonidi – în opera sa alegoria stă la masă cu regalitatea…

Data: 15 septembrie 2026 by George V. Grigore

Paginile cărților de istorie a artei au acoperit cu praf interstelar nume strălucitoare ce au căzut în uitate. Valurile timpului au purtat și numele lui Mihail Simonidi, cunoscut în limba franceză ca și Michel Simonidy (n. 1870, București; d. 1933, Paris) ce a fost un pictor, desenator și decorator român, reprezentant al curentului Art Nouveau. Artistul provenea dintr-o familie de greci stabiliți în Muntenia și care a dat cărturari întemeietori de școală. S-a născut în 1870, iar numele său grecesc, Menelas, a fost transformat în forma sa românească de Mihail pentru ca, în urma stabilirii la Paris a artistului, să ia forma franțuzească care l-a consacrat, Michel. Într-o epocă în care marile comenzi urbanistice și arhitectonice din România aveau nevoie de susținerea nu doar a inginerilor și arhitecților, ci și a artiștilor care urmau să decoreze interioarele, Simonidy a revenit în România cu intermitențe. Urmele artei sale plastice au fost însă durabile. Cea mai cunoscută operă plastică este legată de decorarea holului de onoare al Casei de Economii și Consemnațiuni din București, Palatul CEC de pe Calea Victoriei, operă a arhitectului francez Paul Gottereau construită între 1897 și 1900. De asemenea, plafonul sălii de consiliu al amintitei instituții cuprinde alte creații ale artistului, Fortuna împărțind binefacerile sale românilor după Războiul de Independență din 1877-1878, Steaua și Renumele.

O replică de mari dimensiuni a primei lucrări din această serie a obținut medalia de argint la grandioasa Expoziție Universală de la Paris din 1900. Simonidy a cultivat o rafinată pictură simbolistă, cu înclinații spre alegorie. Lucrarea Moartea lui Mitridate a fost premiată la Paris drept una dintre lucrările valoroase ale Salonului parizian, cu subiect alegoric-romantic. Portretele regelui Carol I și al reginei Elisabeta, realizate în aceeași epocă, vegheau desfășurarea ședințelor Consiliului, iar la intrare străjuia o altă lucrare, Munca. În timpul regimului comunist, însă, portretele suveranilor au fost distruse în întregime, pierzându-se iremediabil. Au rămas celelalte opere ale lui Mihail Simonidi în care alegoria artistică stă la masă cu regalitatea reprezentativă a unui popor minunat și plin de surprise, precum este poporul român, în matca căruia a apărut și talentul acestui Pictor, căutător al inefabilului și al majestății!

Moartea la braț a democrației și a Uniunii Europene…

Data: 15 septembrie 2026 by Cristian Ardeleanu

Cu câteva săptămâni în urmă, m-am întâlnit, la un șpriț, pe o terasă din centrul mega-betonat al Clujului, cu Gogu… Gogu Strigoiu. Se cheamă așa după mama-sa… Strigoaia otrăvitoarea cu coasă. Celebra coasă de Bruxelles… ca și varza! Că tot ne-au făcut ăia de acolo… varză! Din vorbă-n vorbă, ca tot românul, după subiectele fotbal și femei, inevitabil ajungem la politichie… Unde, al dracu’ Gogu ăsta… mai mereu le nimerește… ca la 6 din 49.

– Gogule, ce ne facem, frate, că, de 36 de ani… „ole, ole, ole, Ceaușescu nu mai e”! Dar ce e…? Sănătate, cultură, educație, remunerație, o nouă generație și o imensă tristețe care face senzație… într-o țară amanetată la consignație! Asta da… situație… cu exclamație!

– Cumetre, răspunse Gogu, nici nu poate fi altfel, căci, după „despărțirea” din decembrie ’89… banii au rămas la „băieții deștepți” de la Securitate! La fel ca și în cazul despărțirii de o femeie… întotdeauna piz… pardon, sexul rămâne la ea! Așa și banii, au rămas la… Securitate!

– Nu mai înțeleg nimica… Și Europa ce zice?

– Nici nu ai ce să înțelegi, căci, dacă înțelegi ceva, înseamnă că ești pe… miriște! Și în Uniunea Europeană este la fel… puterea de decizie este exclusiv în birourile birocraților de la Bruxelles!

De exemplu, ceea ce dorește astăzi UE este prelungirea războiului din Ucraina. Ei fac absolut tot ceea ce se poate pentru ca acest război să nu se încheie! Sunt oameni care refuză realitatea… care refuză adevărul! Bineînțeles, pe banii, efortul și suferința noastră! Noi plătim „consumația”, dar nu ne întreabă nimeni dacă vrem să consumăm… Vrei, nu vrei, mănâncă, nene, fleică! Războiul, pentru noi, este precum situația în care te-ai afla în imediata vecinătate a unui vulcan… El nu erupe permanent, dar stai cu ochii pe el ca pe butelie: mai iese niște fum, mai auzi un zgomot… Aoleu, vine peste noi! Iar partea proastă este că, pe lângă noi, se sperie și investitorii… Este vorba despre mari investiții… despre fluxuri economice!

Am auzit cu toții de zecile de miliarde de euro care s-au „investit” de către puterile occidentale în Ucraina. Desigur, obligându-ne și pe noi, ca țară, să luăm din buzunarul rupt al bietului român… Priviți la prețurile, inflația, taxele și impozitele nesimțite de astăzi! Iar dacă UE a făcut o „investiție”… bineînțeles, ea trebuie să aibă… să aducă și un profit. Dar ce constatăm? Că există „riscul” ca acest război să se încheie printr-o înțelegere între Rusia și SUA, din care UE să nu primească nimic. Și, credeți-mă, nu va primi nimic, pentru că așa se așază structurile… Alta va fi noua ordine în regiune! Adică rușii și americanii se vor înțelege peste capul UE, iar europenii, care au băgat o grămadă de bani în toată „afacerea” asta, se vor alege cu praful de pe tobă!

Revenind la situația politică de la noi, dar și din Europa, observăm că partidele consacrate, devenite în ultimii ani tradiționale — de centru, de centru-dreapta sau de centru-stânga — nu mai inspiră încredere. La fel și partidele democrat-liberale sau partidele de masă social-democrate! Astăzi, votul nu se mai dă pentru ceea ce ai făcut în trecut, ci pentru ceea ce urmează să faci! Vechile partide nu mai inspiră încredere… sunt compromise, nu mai au idei și nu mai au o identitate! Astăzi vedem așa-numitele „mari coaliții”, care au adunat toate partidele precum ingredientele într-un ceaun de gulaș, dar au uitat să pună și condimentele! Rezultatul este un mare loc viran politic, pe care cresc astăzi partidele de orientare suveranistă, tradiționalistă, național-creștină! Acestea sunt considerate, în mod fals, extremiste de către pierzătorii globaliști, neomarxiști, de serviciu! Partide care, într-adevăr, vin cu un program sau cu un mesaj radical, deoarece ele răspund unei nevoi populare, electorale, în acest sens! Pentru că astăzi majoritatea, sătulă de minciuni și promisiuni deșarte, dorește măsuri mai radicale, dintr-un soi de disperare. Atunci când observi că ceilalți o scaldă, că guvernanții și autoritățile nu se ocupă și nu se preocupă de binele tău, ci doar de propriile lor interese, când vezi că viața se duce din ce în ce mai jos, cauți pe cineva care să poată salva ambarcațiunea de la naufragiu! Ambarcațiune prost condusă de cei de până acum. Cauți pe cineva care să ne aducă pe toți la țărm! Cauți pe cineva cinstit, care să nu ne mai mintă!

Cine ne minte? Cel care spune că va fi bine! Dar cum să fie bine când noi vedem că este un război care nu se mai termină, că prețul energiei a depășit de mult Everestul, că nu mai avem industrie, agricultură și comerț, că resursele și bogățiile țării au fost înstrăinate pe gratis străinilor, că patrimoniul românesc a fost devorat de cel străin… Când vedem că noi, împreună cu întreaga Europă, umblăm după cai verzi pe pereți – la propriu verzi, pentru că energia verde este un soi de sinucidere asistată! Și toate acestea sunt rezultatul crizei democrației… o criză care are drept cauză principală promovarea, în ultimii ani, la conducerea UE și a puterilor occidentale, a unor lideri politici caraghioși… impotenți intelectual și moral! Spre deosebire de liderii unor țări precum China, Rusia, Turcia, Iran și India, care, de departe, le dau clasă măscăricilor de europeni! Cel mai grav este că, până în urmă cu câțiva ani, puteam să le spunem celor din BRICS că-i compătimim… deoarece la noi era democrație. Astăzi, însă, vor râde, pentru că la noi cenzura este din ce în ce mai apăsătoare! Așa-i când, în România, se anulează alegeri politice, când sunt împiedicate anumite persoane să candideze, când se are în vedere anularea unor partide politice care nu convin Sistemului. Astăzi, la noi, nu mai este democrație, este oligarhie. Iar la ei nu mai este dictatură, este meritocrație! În timp ce ei au urcat, noi am coborât! Cum spune și domnul profesor Corvin Lupu: „România merge de 36 de ani înainte, coborând”! Și de aceea ei vor câștiga războiul din Ucraina… din Iran! Paradoxul lumii de azi constă înurmătoarea schimbare: partidele radicale, suveraniste, naționaliste, de dreapta, pledează ă pentru pace! În timp ce liderii politici europeni alimentează constant războiul! Călin Georgescu a fost „executat” în decembrie 2024 tocmai pentru că s-a pronunțat ferm pentru pace! Așa cum „Pace vouă!” le-a spus ucenicilor Săi Domnul, când li S-a arătat după Învierea Sa din morți.

O șansă pentru pace! Reevaluarea și ștergerea datoriilor băncilor statelor europene către… Banca Centrală Europeană!

Data: 14 septembrie 2026 by Cezar Adonis Mihalache

Aproape că au înnebunit rechinii bancari europeni!… Se agită ieșind periculos de mult din zona de control (de comunicare) a cercurile lor financiare-bancare intime… Și scapă „pe piață”, în furia care i-a cuprins, „analize” și motivații care, dacă vor fi puse cap la cap vreodată, vor genera o imagine a lumii interne a finanțelor europene care nu doar va șoca, dar va zdruncina ordinea europeană… Sigur, acum ei dețin controlul… Încă… Dar faptul că șefa Băncii Centrale Europene, dar și unii dintre lachei aflați la conducerea băncilor naționale ale statelor membre, au ieșit public cu discursuri de înfierare a unei idei, poate fi unul dintre semnele acelui sfârșit ce (li) se apropie. Riscul de a rămâne, nu fără un colț-doi, ci de-a dreptul știrbi în controlul exercitat pe finanțele UE… Pentru că, nu doar inițiativa în sine a unui lider politic francez de extremă stânga, Jean-Luc Mélenchon, care a cerut reducerea datoriei publice a Franței către UE (pe partea de datorie corespunzătoare Băncii Naționale) a luat lumea bancară prin surprindere, ci și faptul că solicitarea (și nu o propunere, o sugestie, ci o cerere directă!) a venit dinspre un politician al unui stat membru fondator a CE(UE)… Iar dincolo de acuzele de populism ce vor fi azvârlite dinspre oficialii UE (și bancari, și politici) la adresa inițiativei, în esență, ștergere a 18 procente din datoria publică a Franței (către UE), momentul ar putea deveni acel punct necesar de răsturnare a „lumii”… Nu a celei mondiale, ci a UE, prin dărâmarea însuși centrului răului de la Bruxelles… Pentru că ar putea duce la deturnarea clicii bruxeleze de la urzeala în spițele războiului pe care încearcă să întindă pielea zbârcită a Europei, a zonei sale de limes est-european și de vecinătăți nordice ale continentului cu Rusia… Căci, inițiativa liderului francez, dacă se va „viraliza” în rândul politicienilor celorlalte state membre, în primul rând a țărilor supraîndatorate prim artificiile, matrapazlâcurile și mârșăviile financiare bruxeleze (pe capitolele de comisioane și „para îndărăt” -uri ale pandemiei și războiului din Ucraina) va da suficient de furcă oficialilor europeni pentru a trece războiul din Ucraina pe plan secund… Pentru că o posibilitate de a-i frâna pe acești nebuni politici ai războiului este aceea de a-i lovi în zona lor de siguranță și conservare financiară… Iar dacă UE va fi izbită de un tsunami european al solicitărilor de reevaluare și ștergere a unor părți din datoriile naționale, din procentele de datorii ale băncilor naționale către BCE, bugetul european va fi suficient zdruncinat pentru ca nebunii războaielor să nu mai aibă resurse pentru sfărâmarea pieselor de pe mesele de șah ale războiului.

Propunerea liderului francez de extremă stânga, Jean-Luc Mélenchon, este dară rezonabilă… Și ar putea fi un început al reformei europene, ca o chemare la ridicarea statelor împotriva asupririi prin datoriile către BCE, mai ales venind dinspre un politician cumva urmaș al unora dintre părinții fondatori ai CE-UE… Care, dacă ar mai fi astăzi printre noi, și Robert Schuman și Jean Monnet, probabil, dincolo de dezamăgirea și chiar repulsia față de ceea ce a ajuns visul lor european, al păcii și bunăstării pentru fiecare cetățean al comunității (uniunii), ar vedea această restartare a UE inclusiv prin ștergerea părților de datorii naționale… Și care nu ar duce la dezechilibre ale polilor de putere financiar-economică, căci, dacă ar fi făcută uniform, cu aceleași procente (18 la sută) la nivelul tuturor statelor membre, nu ar răsturna balanța actuală… Dar da, dacă doar unele state ar beneficia de această (auto)amnistie, mai ales în cazul statelor fondatoare, prăpăstiile existente s-ar adânci, Este adevărat și faptul că, reducând datoriile tuturor statelor cu procente similare, jocul nu se schimbă prea mult… Țările vor rămâne tot datoare și, mai ales, îndatorate… Pentru că, inițiativa liderului francez vizează doar ștergerea unor cifre, nu înlăturarea mecanismelor de scoatere a statelor îndatorate de sub povara bruxeleză… De aceea, înainte de a fi de folos statelor membre, o astfel de măsura ar ajuta Europa… Iar reda poate unitatea și solidaritatea cu ea însăși, prin griparea scurgerilor de bani cheltuiți, deturnați, manipulați de mașinăria bruxeleză pentru pandemii, războaie și câte alte „opisuri” de luat banii cetățenilor europeni ar mai avea Bruxelles -ul în cap… Inclusiv posibilitatea blocării altui proiect al acestuia, cel vizând folosirea banilor personali ai cetățenilor europeni, prin convertirea unor părți din depozitele populației europene din băncile lor naționale, în fonduri în folosul UE… Căci, mecanismul mult prea ușor acceptat de europeni, de a le fi fost impuse, în numele unor marote vizând spălarea banilor și alte „bau-bau” -uri, limite de transfer, de retragere și de utilizare liberă a banilor din propriile conturi, va fi din nou aplicat, Bruxelles -ul vrând să înhațe părți din conturile personale… Din care proprietarii de drept să aibă acces doar la o parte, restul fiind luat, folosit, deturnat, devorat de Bruxelles pentru războaiele sale…

Deocamdată, însă, rechinii sunt cei ce controlează apele… Demontează viabilitatea unei asemenea inițiative, argumentând, când le cade lor bine, cu părți din însăși tratatul inițial al CE(UE), pe care, altminteri îl ignoră, că ar fi „un risc financiar prea mare”, că „nu ar funcționa”, că nu „folosește nimănui”… Asta în limbajul șefei Băncii Centrale Europene… Pentru că alții, bunăoară chiar șeful băncii franceze (vizată de inițiativa liderului francez de extremă stânga, Jean-Luc Mélenchon), dau practic „din casă” adevăratele motive ale nedorinței de a fi aplicată o asemenea măsură… Din care cel puțin una ar trebui să ne rețină și nouă atenția… Faptul că un stat membru al zonei euro nu poate cere o ștergere a părți din datoria sa la BCE pentru că, atenție!, „zona euro este de fapt o coproprietate, iar dacă nu sunt plătite cheltuielile de coproprietate, ceilalți coproprietari pot cere ieșirea din ea a datornicului”. Și este o „coproprietate”, dar nu a celorlalți membri împreună, ci a Bruxelles -ului, ca decizii și posibilități de acțiune, care a înlocuit suveranitățile naționale specifice. Un mesaj clar a ceea ce înseamnă zona euro și a ceea ce implică aderarea la ea… Și rămâne de văzut ce poziții vor avea liderii politici din celelalte state… Din oricare, nu prioritar din cele inițial fondatoare… Deși, tocmai de acolo ar putea veni prima susținătoare a ideii, dinspre Germania, dinspre proaspătul câștigător al alegerilor, formațiunea AfD, care ar putea folosi inițiativa tocmai pentru a da consistență unui proiect, întâi în Germania, dar apoi în toată Europa „merkelizată”, a unei acțiuni de remigrație în forță… Și care chiar ar putea fi următorul război (de apărare al valorilor și normelor morale, etice, economice, sociale, educaționale etc) al Europei… Apărarea propriilor repere… Și care va fi cu mult dincolo de un război „al civilizațiilor”, pentru că una dintre ele este barbară… De aici poate și reacția aparent fără logică semantică a cancelarului Germaniei, care a inclus termenul de „remigrație” în discursul extremist, considerându-l echivalentul „epurării etnice” (!)… Când, în fapt, „remigrația” este pur și simplu o acțiune de returnare, conform legii, a imigranților ilegali și a solicitanților de azil ale căror cereri au fost respinse, dar și de expulzare, de drept și necesară pentru corpul societății, a infractorilor, prin retragerea dreptului de ședere pentru străinii care au comis infracțiuni grave…

România între două fronturi. Ce ni se spune și mai ales, ce nu ni se spune…

Data: 14 septembrie 2026 by Zoe Dantes

România nu trimite, în acest moment, 20 de militari să lupte în Ucraina. Dar România este chemată să participe, cu până la 20 de ofițeri de stat major, la structura de comandă și planificare a forței multinaționale care pregătește sprijinul pentru Ucraina. Iar în aceeași săptămână în care această informație ajunge în spațiul public, CSAT ne spune că România analizează „decizii concrete” privind consolidarea prezenței militare americane pe teritoriul nostru. Coincidență? Poate. Legătură directă? Nu avem dovezi pentru a spune asta. Întrebare? Cu siguranță. Mai ales pentru că cele două informații nu apar într-un vid geopolitic. Ele apar într-o Românie care nu are de luni bune un guvern cu puteri depline, într-o Europă care își regândește arhitectura de securitate, într-un război care continuă la granița noastră și într-un moment în care Statele Unite își reevaluează postura militară în Europa. Iar România, prin CSAT, prin M. Apărării, prin Președinție și prin structurile sale militare, participă deja la aceste discuții. Problema nu este că România participă. România este membră NATO și are obligații de securitate. Problema este cât de multe dintre aceste lucruri sunt explicate public și cât de multe rămân ascunse în spatele unor formulări administrative care sună liniștitor: „se analizează”, „se evaluează”, „se pregătesc pașii următori”, „vor fi luate decizii concrete”. Pe 7 septembrie, CSAT a avut pe masă unele dintre cele mai importante teme de securitate pentru România din ultimii ani: planul de înzestrare a Armatei României pentru perioada 2027–2036, proiectul „Armata României 2044″, implementarea instrumentului european SAFE și, mai ales, documentele referitoare la analiza făcută la nivelul Departamentului de Război al SUA privind postura forțelor americane și locurile de dislocare în Europa. Pe aceeași agendă s-a aflat consolidarea prezenței militare americane în România. Așadar, nu vorbim despre o discuție de rutină. Vorbim despre viitorul militar al României pentru următorii zece, chiar douăzeci de ani. Comunicatul CSAT spune că România consideră consolidarea prezenței militare americane o investiție strategică pentru securitatea națională și pentru descurajarea și apărarea Flancului Estic al NATO. Perfect legitim. Numai că, în același comunicat, apare o formulare care ar trebui să ne facă să punem câteva întrebări foarte simple. Se spune că sunt analizate elementele concrete ale Host Nation Support, sprijinul pe care România îl oferă forțelor americane, adaptat cerințelor operaționale și logistice ale SUA. Iar această analiză interinstituțională urmează să constituie baza unor „decizii concrete” în perioada imediat următoare. Aici începe adevărata poveste. Pentru că Host Nation Support nu înseamnă o frază frumoasă într-un comunicat. Înseamnă infrastructură, facilități, logistică, transport, comunicații, securitate, acces, spații, capacități militare și civile, eventual investiții și costuri. Înseamnă să știi ce cere aliatul, ce poate oferi România, unde poate oferi și cine plătește. Înseamnă să existe un plan. Și dacă există deja un plan, atunci întrebarea firească este: care este el? Ce locații sunt analizate? Ce baze? Ce infrastructură? Ce capacități? Ce efective americane sunt avute în vedere? Este vorba despre o creștere permanentă sau despre o prezență rotațională? Ce investiții trebuie făcute în România? Ce parte va fi suportată de România și ce parte de SUA sau de mecanismele NATO? Ce modificări de infrastructură sunt necesare? Ce obligații logistice își asumă statul român? Care sunt termenele? Care sunt costurile? Și, mai ales, ce înseamnă în practică acele „decizii concrete” despre care CSAT ne spune că vor veni imediat? Nu cerem planurile operaționale ale Armatei pe FB. Nu cerem coordonate militare și nici informații care ar pune în pericol securitatea națională. Cerem ceea ce poate fi spus public despre o decizie strategică ce va afecta România pentru ani sau decenii. Pentru că securitatea națională nu poate deveni un argument pentru ca societatea să nu mai afle nimic despre propriul ei viitor.

Și tocmai aici apare a doua informație. Pe 8 septembrie a devenit public faptul că Nicușor Dan a cerut Parlamentului aprobarea participării României cu până la 20 de militari în cartierul operațional al forței multinaționale care sprijină Ucraina și în structurile de comandă și control subordonate. Este important să spunem exact ce înseamnă asta, pentru că deja au apărut interpretări de tipul „Nicușor Dan trimite militari români în Ucraina”. Nu asta spune documentul. Cei 20 sunt ofițeri de stat major, implicați în planificare strategică, operații curente, securitate cibernetică și apărare cibernetică. Cartierul operațional al structurii este în afara Ucrainei, iar participarea la planificare nu reprezintă, prin ea însăși, o decizie de trimitere a unor trupe combatante pe teritoriul ucrainean. Mai mult, documentul precizează că această participare nu presupune automat obligația de a disloca capabilități pe teritoriul Ucrainei, eventualele contribuții viitoare urmând să fie supuse aprobărilor și restricțiilor naționale. Aici trebuie făcută o precizare foarte importantă. Cererea lui N. Dan nu a fost concepută pe 8 septembrie, după ședința CSAT. Documentul este datat 30 martie 2026. El a ajuns în atenția publică și a Parlamentului abia acum. Prin urmare, nu avem dreptul să spunem că CSAT a decis trimiterea celor 20 de militari sau că cele două evenimente sunt direct legate. Nu știm asta. Și tocmai pentru că nu știm, trebuie să întrebăm. Pentru că structura în care România este chemată să participe nu este o invenție de moment. Este parte dintr-un mecanism european și euro-atlantic construit de ceva vreme pentru ceea ce se numește, în termeni oficiali, sprijinirea Ucrainei și pregătirea unei eventuale forțe multinaționale. Franța și Marea Britanie au lucrat la această arhitectură, există un cartier operațional, există planificare militară, există exerciții și există scenarii pentru perioada de după încetarea ostilităților. România nu privește de pe margine. România este deja în interiorul mecanismului. Și aici lucrurile devin cu adevărat interesante. Avem, în același tablou, o Românie care își construiește planurile militare pentru 2036 și 2044, participă la mecanisme europene precum SAFE, își planifică participarea la misiuni externe, este solicitată să participe la structuri de planificare pentru sprijinirea Ucrainei și, în paralel, discută cu SUA despre consolidarea prezenței militare americane și despre ceea ce România trebuie să ofere ca Host Nation Support.

Separat privite, toate aceste lucruri pot fi perfect normale. Împreună, ele descriu însă o transformare majoră a rolului României în arhitectura de securitate europeană. Iar o transformare de asemenea dimensiune ar merita o dezbatere publică pe măsură. Mai ales acum. Pentru că România are o problemă pe care niciun comunicat al CSAT nu o poate ascunde: nu are un guvern cu puteri depline. Guvernul Bolojan a căzut în urma moțiunii de cenzură din 5 mai 2026. Au urmat negocieri, propuneri, un premier desemnat care nu a trecut de Parlament și apoi o perioadă de blocaj politic care continuă. În timp ce partidele negociază, se ceartă, se retrag, se întorc și se acuză reciproc, România nu a încetat să fie membră NATO, nu a încetat să fie membră a Uniunii Europene și nu a încetat să fie stat aflat pe Flancul Estic, la granița unui război. Aici apare întrebarea pe care poate nimeni nu vrea să o pună cu voce tare: cât din ceea ce se pregătește acum poate fi decis, administrat sau negociat de un guvern interimar și cât va reveni unui viitor guvern cu mandat politic deplin?

Și mai există o întrebare, mult mai incomodă. Dacă toate partidele cunosc amploarea angajamentelor care se pregătesc în materie de apărare, securitate, Ucraina, infrastructură militară și relația cu Statele Unite, este posibil ca blocajul politic să aibă și o dimensiune despre care publicul nu discută? Este posibil ca nimeni să nu dorească să își asume politic, înaintea electoratului, factura unor decizii care ar putea deveni inevitabile? Nu știm. Nu există, în acest moment, dovezi că acesta este motivul pentru care România nu are un guvern cu puteri depline. Dar tocmai de aceea întrebarea trebuie pusă, nu îngropată sub încă o rundă de negocieri politice. Pentru că este greu să nu observi contrastul. Pentru funcțiile politice interne se negociază săptămâni și luni. Pentru viitorul militar al României există planuri care merg până în 2044. Pentru relația militară cu SUA se discută deja despre cerințe operaționale și logistice. Pentru sprijinul acordat Ucrainei există structuri de comandă și planificare. Pentru Europa există scenarii militare construite pentru anii care vin. Iar cetățeanului român i se spune, în esență, că „se analizează”. Se analizează. Se evaluează. Se pregătesc. Se discută. Se vor lua decizii. Dar cine decide? În numele cui? Cu ce mandat politic? Cu ce bani? Cu ce obligații? Și, mai ales, cât din toate acestea este deja stabilit? În aceeași perioadă în care România își discută viitorul militar, SRI a anunțat și dejucarea unei presupuse operațiuni de sabotaj coordonate de Rusia pe teritoriul României (noaptea minții), cu obiective de interes militar strategic. Indiferent de disputele politice interne și indiferent de cum va evolua războiul, un lucru este evident: România nu mai poate trata securitatea ca pe o temă abstractă. Suntem într-o regiune în care infrastructura militară, transporturile, comunicațiile, aviația, informațiile și capacitatea de reacție au devenit componente ale unui război care nu mai poate fi măsurat doar în kilometri până la front.

De aceea, poate că întrebarea fundamentală nu este dacă România trebuie să fie aliat loial al SUA, dacă trebuie să își respecte angajamentele NATO sau dacă trebuie să sprijine securitatea Europei. Acestea sunt teme serioase, care merită dezbateri serioase. Întrebarea este alta: cât de mult din această transformare strategică este cunoscut de cetățeanul român și cât de mult i se va comunica abia după ce deciziile vor fi deja luate? Pentru că există o diferență uriașă între transparență și informare post-factum. Prima presupune că societatea este informată suficient pentru a înțelege direcția în care merge țara. A doua presupune că societatea află, la un moment dat, ce s-a decis deja. Iar într-o democrație matură, cetățeanului nu i se cere să aibă acces la secrete militare. I se cere doar să aibă acces la adevărul politic despre propriul său stat. Poate că cei douăzeci de militari nu sunt povestea principală. Poate că nici Bolojan nu este povestea principală. Poate că nici Nicușor Dan nu este povestea principală. Povestea este România care intră într-o nouă arhitectură militară și geopolitică, într-un moment în care lumea se reașază, iar noi asistăm la această transformare prin comunicate scurte, formulări diplomatice și decizii prezentate pe bucăți.

De aceea, întrebările trebuie puse acum, nu după ce toate documentele vor fi semnate. Ce a cerut Statele Unite României? Ce a acceptat România? Ce urmează să ofere? Unde? Cu ce efective? Cu ce infrastructură? Cu ce costuri? Pentru cât timp? Ce angajamente există față de Ucraina? Ce alte angajamente sunt în pregătire? Și cine își asumă politic toate acestea în fața românilor? Acestea nu sunt întrebări antiamericane. Nu sunt întrebări anti-NATO. Nu sunt întrebări antiucrainene. Sunt întrebări despre suveranitatea deciziei, despre bani publici, despre securitatea națională și despre dreptul unei societăți de a ști în ce direcție este dusă țara. România poate fi un aliat loial fără să fie un cetățean mut. România poate respecta alianțele fără să renunțe la transparență. România poate lua decizii dificile fără să le ascundă în spatele unor comunicate în care verbul este mereu la timpul viitor: „se analizează”, „se pregătește”, „se va decide”. Pentru că, la un moment dat, viitorul încetează să mai fie o formulare diplomatică și devine realitate. Iar atunci nu va mai conta cine a știut și cine nu a știut. Va conta cine a decis. Și dacă acele decizii privesc România pentru următorii zece, douăzeci sau treizeci de ani, atunci avem dreptul să întrebăm înainte, nu să aflăm după. Pentru că un stat poate să-și țină secretele militare. Nu are voie să-și transforme cetățenii în ultimii oameni care află ce viitor li s-a decis. Si Nicușor Dan ar trebui sa-i ceară dlui Lazurca sa-i fie decriptat textul ca să înțeleagă în ce rahat ne bagă fără să întrebe pe nimeni. Bine, nici pe el nu-l întreabă nimeni! E pus doar să semneze! Probabil asta a și fost înțelegerea de după lovitura de stat din decembrie 2024.

Butonul roșu și iluzia scăpării. De ce teroarea de la televizor nu ne va salva…

Data: 14 septembrie 2026 by Petru Jipa

Într-o lume care se joacă la ruletă cu arme nucleare, spectacolul amenințării devine noul nostru confort. Dar nimeni nu iese câștigător dintr-un conflict total. Ne uităm la televizor și vedem cum ni se joacă viața la ruletă. Butonul roșu nu mai este un secret de stat, este o secvență de studio, fluturată în fața camerelor cu o nonșalanță care îngheață sângele. Liderii lumii par să concureze în spectacolul terorii, iar noi, publicul, suntem ținuți cu sufletul la gură, într-un perpetuu „mai e sau nu mai e?”. Dar dincolo de imagine, se ascunde o iluzie și mai gravă: că cineva, undeva, ar putea scăpa. Rătăcim îngroziți, într-adevăr. Fiecare declarație belicoasă este transmisă în direct, fiecare mișcare de trupe este dezbătută ca un meci de fotbal, iar escaladarea pare să fie singurul limbaj comun al cancelariilor. Este un joc periculos, pentru că transformă ororile unui conflict mondial într-un serial cu suspans, uitând că serialul este despre viețile noastre reale. Dar cea mai sinistră parte a acestui spectacol este iluzia scăpării. Pe ecrane, vedem imagini cu buncăre de lux, planuri de continuitate a guvernării sau stocuri de rezervă pentru „aleși”. De parcă banii sau puterea ar putea cumpăra imunitate față de legile fizicii. Într-o conflagrație nucleară generalizată, însă, iarna radioactivă nu cunoaște clase sociale. Nu există buncăr suficient de adânc pentru o civilizație care se prăbușește, nici stoc de conserve suficient de mare pentru a reinventa medicina sau agricultura. Realitatea este mai dură: nimeni nu scapă. Iar această conștientizare ar trebui să fie cea mai puternică armă pentru pace. Atâta timp cât spectatorii casnici sunt ținuți în această stare de teroare controlată, atenția lor este deviată de la adevărata întrebare: de ce acceptăm ca soarta planetei să fie decisă de câțiva oameni care se joacă la ruleta rusească cu butonul roșu? Poate că nu putem opri butoanele, dar putem opri tăcerea. Groaza are și un rol: ne reamintește că suntem cu toții în aceeași barcă. Iar iluzia unor „scăpați” este doar asta: o iluzie. Singura noastră șansă reală este să refuzăm să fim simpli spectatori la propria noastră posibilă dispariție. Pentru că, în final, pacea nu se negociază în buncăre, se construiește în afară lor, printre oameni care încă mai cred că dialogul este mai puternic decât teroarea.

În marile capitale ale lumii, limbajul s-a îngroșat. Se vorbește despre escaladare, despre termene limită impuse, despre epuizarea armatelor și despre „semne de pace” care par mai degrabă mișcări tactice pe o tablă de șah globală. În acest vacarm al cancelariilor, întrebarea răsună, aproape retoric: mai avem loc să vorbim despre pace? Realitatea este că asistăm la o criză profundă a încrederii. Din estul Europei până în Orientul Mijlociu, conflictul pare să fi devenit noul „normal”. De la Papa Francisc, care ne amintea că „lumea este înfometată de pace” , până la lideri politici care vorbesc în termeni militari, contrastul este izbitor. Iar când apar „oferte de pace”, analiștii le deconstruiesc ca pe niște lovituri propagandistice, mai degrabă decât ca pe un apel sincer la dialog . Dialogul, însă, este exact ceea ce lipsește. Diplomația nu mai este o artă, ci un schimb de ultimatumuri. Este adevărat că există voci care pledează pentru încetarea focului, iar în spatele ușilor închise, se caută soluții. Dar public, războiul hibrid este dus cu „știri false” și „cuvinte bombă”, care manipulează și sperie populațiile, pregătindu-le pentru o confruntare pe care mulți nu o doresc . De la București la Bruxelles, se simte oboseala și incertitudinea. Unii lideri europeni descriu lumea în pragul unei „mahmureli”, incapabili să găsească o voce comună . Alții speră într-un an mai bun, dar pacea pare o condiție prealabilă pentru orice reviriment economic, iar revirimentul este departe. Pacea nu este doar absența războiului. Este un efort de durată, o construcție fragilă care necesită mai mult decât declarații. În timp ce cancelariile se învârt într-un carusel al retoricii belicoase, întrebarea legitimă rămâne: cui îi mai pasă cu adevărat de pace, dincolo de cuvinte? Lumea este ocupată, dar poate tocmai de aceea avem mai mult ca oricând nevoie să găsim timp pentru acest subiect. Altfel, riscul este să uităm că pacea este fundația pe care se construiește orice altceva.

Am întâlnit gânditori de geniu care au pus degetul pe rana societății. Dar ce văd: mulți nu au „acoperirea” necesară pentru a se face auziți. Lumea e surdă, noaptea este din ce în ce mai neagră, Dunărea (așa cum spunea un ministru) curge invers. Da. Exact acolo suntem acum. Nu în vârtejul gândurilor, ci pe malul lor. Gândirea detașată ce mai reprezintă? Ca și cum ai privi un râu de pe un pod: apa curge, face spume, se învolburează, dar tu nu te scufunzi. Iar vocea interioară, atunci când este cu adevărat liberă, nu mai este un monolog agitat, ci un ecou al tăcerii care le observă pe toate. Este ca și cum ai auzi nu ceea ce spune mintea, ci ceea ce ascultă mintea. Parcă abia acum descoperi că nu ești nici gândul care trece, nici vocea care îl spune, ci spațiul larg și liniștit în care el se naște și se stinge. Este ușor de confundat această voce cu ego-ul, dar în starea asta de detașare, ea devine un simplu instrument al conștiinței, o șoaptă blândă care îți reamintește că ești întreg, chiar și atunci când mintea este fragmentată. Ascult-o, dar nu te agăța de ea. Las-o să treacă prin tine ca un vânt cald printr-o catedrală goală.

Rămâi în acea tăcere aurie dintre cuvinte. Ce mai vezi acolo, dincolo de voce? Să fie pace, să ne rugăm pentru pace!

Prețul tinereții noastre: între un sicriu din străinătate și o pensie pe care n-o mai apucăm…

Data: 14 septembrie 2026 by Petru-Pavel Patrașcu

Ne privim uneori palmele crăpate de praf și zidărie, umerii lăsați de oboseală și hainele îmbibate de sudoarea șantierelor străine. În liniștea scurtă dintre două hârâituri de rotopercutor sau două rafale de vânt rece, ne punem cu toții aceeași întrebare care ne macină sufletul ca o rugină nevăzută: pentru ce? Ne-am urcat cândva în autobuze, în trenuri sau în avioane cu o valiză ieftină, plină mai mult cu speranțe decât cu haine, lăsând în urmă părinți bătrâni, copii care creșteau fără noi, case neterminate și o bucată uriașă din propriul suflet. Am plecat din România crezând că facem doar un compromis temporar, un sacrificiu de câteva luni sau de un an, cât să adunăm un ban pentru un prag de casă sau pentru o bucată de pâine mai sigură. Însă anul s-a făcut doi, doi s-au făcut zece, iar astăzi, când privim în urmă, realizăm un adevăr crud și nedrept: am rămas prinși într-o capcană invizibilă, într-un mecanism nevrotic care ne înghite tinerețea și ne măcină sănătatea zi de zi, oră de oră. Trăim, noi cei plecați prin străinătate, dar și frații noștri rămași să ducă greul acasă, într-un paradox existențial de o cruzime tulburătoare. Ne vindem cea mai frumoasă parte din viață, ne amanetăm anii în care aveam forță, vise și energie, doar pentru a aduna contribuții la un sistem de pensii tot mai îndepărtat. În fiecare dimineață, când alarma telefonului ne smulge din somn la ore nefaste, corpul nostru ne dă primele semnale de alarmă: articulațiile roase de umezeală, spatele tăiat de greutăți și umerii împietriți de efort sunt ratele pe care le plătim zilnic din propriul nostru trup. Ne amăgim singuri că tragem tare acum pentru ca mai târziu să ne odihnim, dar uităm că timpul nu se mai întoarce, iar tinerețea pierdută pe șantiere străine nu se mai răscumpără cu nicio valută din lume.

Zilele trecute, într-o pauză scurtă de la prânz, când frigul ne pătrundea până la oase și fierul schelei părea mai rece ca niciodată, m-am așezat pe o lădiță de lemn alături de doi dintre colegii mei de muncă, oameni trecuți prin ciurul vieții, cu palmele bătătorite de tubulatură și zidărie. L-am privit pe Virgil – un om dintr-o bucată, care își poartă cei cincizeci de ani cu dârzenie, dar cu o oboseală adâncă întipărită în jurul ochilor stinși și plini de dorul de casă. L-am întrebat simplu, fără ocolișuri: „Măi Virgile, tu te-ai gândit vreodată cât din viața asta mai avem de dat pe schele până să apucăm pensia aia de la stat? Ce ne mai rămâne nouă, de fapt, din toată alergătura asta?”… A tras adânc din țigară, a privit lung spre scheletul de oțel al clădirii pe care o ridicam pentru alții și a lăsat capul în jos, cu un zâmbet amar: Ce pensie, Petrică?… Eu mă rog la Dumnezeu în fiecare seară doar să mă trezesc întreg a doua zi și să pot pune picioarele în bocanci. Ne amăgim cu hârtii și cu ani de cotizație, dar noi ne lăsăm oasele aici. Dacă oi prinde cinci ani de pensie, o să fie o minune. Dar mă întreb: cu ce trup o să o trăiesc?”…  Lângă el, Sergiu, un băiat mai tânăr, dar cu spatele deja măcinat de anii de cărat fitinguri grele, și-a potrivit casca de protecție și a intervenit în discuție, lovind cu cizma în praful de pe jos: „Asta dacă mai ajungem acasă pe picioarele noastre… Nu vedem cu toții câte cazuri sunt în jur? Oameni în toată firea, la patruzeci-cincizeci de ani, răpuși de somn de un infarct sau de un AVC în camerele de chirie. Muncim ani de zile prin Anglia ca să ne ridicăm o casă mândră în sat, iar mulți ajung să fie duși înapoi în sicrie sigilate, fără să mai apuce un leu din pensia pentru care și-au lăsat sănătatea”.

Cuvintele lui Sergiu au căzut peste noi ca o piatră de moară. Câți dintre frații, prietenii și colegii noștri nu se întorc acasă înainte de vreme în sicrie de aluminiu, răpuși de accidente, de atacuri cerebrale sau de boli crunte declanșate de epuizare extremă și stres cronic? Iar alții, la fel de tragici, nu se mai întorc niciodată; rămân îngropați în pământ străin, sub o cruce pe care numele le este pocit, departe de cimitirul satului unde își dorm somnul de veci strămoșii lor. Iar peste această dramă a muncii fizice se adaugă o altă rană, mult mai adâncă, pe care mulți dintre noi o purtăm în tăcere: tragedia copiilor noștri. I-am târât după noi prin străinătate dintr-un amestec de dragoste curată și egoism părintesc, amăgindu-ne sub pretextul că le oferim o educație mai bună, un viitor mai luminos și un trai mai civilizat decât cel de acasă. I-am smuls din rădăcinile lor și i-am adus în lumea asta rece, unde totul se măsoară în eficiență și pragmatism.

I-am privit cum cresc și cum, treptat, dar sigur, încep să se îndepărteze de tot ce este românesc. Îi auzim vorbind între ei într-o limbă străină chiar și în casă, îi vedem cum privesc cu o detașare rece obiceiurile de acasă și cum își pierd, picătură cu picătură, identitatea de neam. Zilele trecute mă plângeam de acest lucru, plin de amărăciune, dar cineva m-a oprit și mi-a dat o replică de o profunzime aproape socratică, un adevăr care m-a împietrit: „Te înșeli, Petrică. Nu ei își pierd identitatea. Ei nu pierd nimic, ci își descoperă propria lor identitate, în lumea în care cresc natural. Noi suntem cei care o pierdem pe a noastră. Noi suntem cei rătăciți între două lumi, fără să mai aparținem de fapt vreuneia”.

Adevărul acesta te taie ca o sabie. Copiii noștri devin acasă în țara care i-a adoptat, în timp ce noi rămânem suspendați pe un tărâm al nimănui: străini printre străini aici, dar deveniți străini și pentru propriii noștri copii, care nu mai simt dorul de pământul din care ne tragem. Iar pentru cei dintre noi care vor fi destul de norocoși — sau poate destul de blestemați – să supraviețuiască acestui maraton al extenuării și să apuce acea bucată de pensie, paradoxul devine de-a dreptul absurd și grotesc. După ce ne vom fi petrecut zeci de ani cheltuindu-ne și amanetându-ne întreaga sănătate pentru a câștiga acei puțini bani de pensie, ne vom petrece tot restul zilelor cheltuind acea mică pensie pentru a încerca să ne recumpărăm sănătatea pierdută. Vom sta la cozi nesfârșite prin farmacii, prin spitale deteriorate și prin cabinete medicale, dând înapoi fiecare bănuț adunat cu sudoare și sânge doar pentru a ne alina durerile unui corp uzat prematur. Este un cerc vicios, o capcană cinică, un târg faustian în care noi am fost întotdeauna cei care au pierdut pe toate planurile. Am schimbat sănătatea pe bani, iar apoi vom schimba banii pe iluzia sănătății. Și să nu credem că suntem singurii în această tragedie. La fel ca noi sunt și frații noștri rămași în țară, care duc același jug apăsător al incertitudinii și al epuizării. Diferența este doar că noi, cei plecați, purtăm pe umeri și povara cruntă a înstrăinării, acel sentiment amar că ești doar o forță de muncă temporară, un străin care își lasă tinerețea pe șantierele Europei în timp ce anii trec pe lângă el ca niște umbre.

În final, când se lasă seara peste șantier și se opresc utilajele, când trag linia, Sergiu, Virgil și noi toți ne punem aceeași întrebare cutremurătoare: pentru ce am muncit și pentru ce ne-am zbătut atât? Am muncit pentru niște ziduri de beton care rămân goale acasă? Pentru niște cifre dintr-un cont bancar care se evaporă de la o lună la alta? Pentru a ne vedea copiii devenind străini de neamul nostru? Dacă prețul plătit pentru toate acestea a fost propria noastră viață, propria noastră sănătate și timpul nesfârșit pierdut departe de rădăcini, atunci trebuie să avem curajul să privim adevărul în față: prețul a fost mult, mult prea mare. Muncim o viață întreagă pentru a ne cumpăra o bătrânețe liniștită, dar realizăm mult prea târziu că, în această cursă nebună, ne-am vândut singurul lucru care conta cu adevărat: viața însăși.

Soarta poporului care își pierde instinctul, și statal, și față de înaintași, și față de urmași…

Data: 14 septembrie 2026 by Grigorie N. Lăcrița

În contextul analizei de față, noțiunea de „instinct statal”, pe care o putem înțelege și ca „simț de conservare al statului”, definește capacitatea unui popor și a elitelor sale de a apăra existența, autoritatea și continuitatea propriului stat. Un stat viu trebuie să-și păstreze permanent conștiința identității sale: să fie național, suveran, independent, unitar și indivizibil, să-și apere interesele fundamentale și să-și organizeze viața publică în forme democratice și de drept, potrivit voinței liber exprimate a poporului. Istoria demonstrează, uneori nemilos, că pierderea acestui instinct transformă treptat structura statală într-un organism inert, lipsit de capacitatea de a se apăra și de a se regenera. Un popor nu poate suporta la nesfârșit povara unei conduceri lipsite de viziune, responsabilitate și simț al datoriei. Atunci când elitele încetează să mai slujească interesul general și se preocupă exclusiv de conservarea propriei puteri, întreaga comunitate națională intră într-un proces de degradare. Omenirea a cunoscut numeroase cazuri de civilizații înfloritoare și puternice care au pierit, uneori într-un interval istoric relativ scurt, lăsând posterității întrebări și avertismente. În acele state aflate în declin, la suprafață viața părea normală: cetățenii își vedeau de treburile lor, soldații își făceau datoria, femeile creșteau copii, holdele rodeau, negustorii făceau comerț, tinerii iubeau, iar țăranii lucrau pământul. Și totuși, fără să fie neapărat nevoie de un cataclism natural, asemenea societăți au dispărut din istorie. În timp, urmașii unor state odinioară glorioase și-au pierdut limba, credința, obiceiurile strămoșești și chiar conștiința propriilor origini, fiind absorbiți de alte popoare și culturi. Una dintre cauzele fundamentale ale acestor prăbușiri a fost atrofierea instinctului statal. Iar responsabilitatea cea mai mare revine, aproape întotdeauna, elitelor conducătoare. Atunci când acestea, într-o înfiorătoare inconștiență și încăpățânare, se luptă exclusiv pentru putere și îmbogățire materială, când interesul personal devine mai important decât interesul național, degradarea statului devine aproape inevitabilă.

Uneori, în goana pentru privilegii și avantaje personale, se poate ajunge până la abandonarea intereselor fundamentale ale propriului popor și ale propriei țări. Simptomele pierderii instinctului statal se manifestă, în principal, prin patru fenomene distructive: 1. Surzenia socială – elitele nu mai aud glasul, nevoile și suferințele poporului; 2. Subordonarea economică – economia națională își pierde capacitatea de decizie, iar resursele fundamentale ajung să fie controlate din afara interesului național; 3. Pierderea autodeterminării – cetățenii și instituțiile statului își diminuează capacitatea de a decide suveran asupra propriului destin; 4. Destrămarea internă – conducătorii își abandonează datoria fundamentală de a apăra unitatea poporului și, prin decizii greșite sau iresponsabile, contribuie la fragmentarea socială, morală și spirituală a națiunii.

Un stat nu moare într-o singură zi. El începe să moară atunci când cei care ar trebui să-l apere încetează să mai creadă în necesitatea existenței și continuității lui. Dar pierderea instinctului statal nu este singura primejdie care poate amenința existența unui popor. Există o pierdere care poate fi și mai profundă, deoarece nu lovește instituțiile, ci însuși sufletul comunității: pierderea legăturii firești dintre generații. La fel de gravă este pierderea instinctului uman al continuității între generații. Ea se manifestă prin îndepărtarea omului de propriile rădăcini, prin uitarea înaintașilor și prin slăbirea responsabilității față de urmași. Asistăm astăzi la un proces alarmant în care respectul pentru înaintași pălește, iar indiferența față de trecut riscă să devină o normă socială. Pe „omul modern” nu îl mai interesează, adeseori, rădăcinile sale, ci doar prezentul imediat și goana oarbă spre bunăstarea materială, uneori indiferent de mijloacele folosite. Un asemenea mod de viață mutilează rădăcinile istorice și morale ale individului și, în cele din urmă, ale poporului din care acesta face parte.

Un popor fără memorie istorică este un popor rătăcit. Cetățenii săi devin vulnerabili: pot fi asimilați cultural, își pot pierde identitatea sau pot ajunge, spiritual vorbind, niște apatrizi. Nicolae Iorga a surprins, în numeroase reflecții ale sale, importanța legăturii dintre națiune, trecut și continuitatea spirituală a unui popor. Ideea că memoria înaintașilor reprezintă o condiție a supraviețuirii morale a comunității rămâne de o actualitate profundă. Așa cum am afirmat într-o reflecție personală: „Cei care și-au uitat strămoșii nu merită nici să ajungă la ei în lumea veșniciei și nici respectul urmașilor. „Cei care aleg calea uitării se descalifică moral în raport cu propria lor istorie. Mai mult decât atât, din perspectivă spirituală și creștină, renunțarea la memoria înaintașilor reprezintă o gravă formă de rătăcire sufletească. Memoria și exemplul străbunilor trebuie să rămână o torță călăuzitoare pentru posteritate. Din păcate, mulți dintre urmașii actuali rătăcesc în întunericul uitării. Există înaintași iluștri pentru care urmașii reprezintă o mândrie, dar există și înaintași de seamă care, dacă ar putea privi lumea de astăzi, ar avea motive de profundă dezamăgire față de comportamentul unor descendenți. Depinde de opțiunea morală a fiecăruia ce loc alege să ocupe în marele lanț al generațiilor. Modul în care ne raportăm astăzi la părinții și bunicii noștri reprezintă și o lecție pe care o transmitem copiilor și nepoților noștri.

Viața are propriile ei legi morale, pe care generațiile le confirmă mereu: Cei care își îngroapă bunicii și părinții în uitare riscă să fie, la rândul lor, uitați de propriii descendenți. Cei care cultivă memoria înaintașilor transmit urmașilor nu numai nume și amintiri, ci și sentimentul continuității. Într-o lume tot mai viciată de mercantilism și individualism, se uită adeseori că una dintre cele mai mari responsabilități ale omului este aceea de a fi, concomitent, un demn urmaș și un bun strămoș. Lanțul generațiilor trebuie să aibă continuitate. Prin egoism, indiferență și refuzul asumării responsabilității față de viitor, tot mai mulți oameni riscă să devină „puncte ultime” ale unor linii de generații care se sting odată cu dispariția lor. Fiecare asemenea „punct terminus” ar trebui să înțeleagă drama profundă a ruperii continuității: nu este vorba numai despre dispariția unei familii, ci și despre slăbirea treptată a țesăturii umane din care este alcătuit un popor. Fiecare familie care își pierde memoria, fiecare generație care refuză să transmită mai departe valorile primite, fiecare om care nu se mai consideră responsabil față de cei ce vor veni după el contribuie, într-o măsură mai mare sau mai mică, la slăbirea continuității colective. Numai prin asumarea conștientă a descendenței și a responsabilității față de cei care vor veni după noi, viața individuală capătă o dimensiune care depășește propria existență.

Omul nu este o existență izolată, apărută întâmplător între două momente ale timpului. Fiecare dintre noi reprezintă o verigă într-un lanț neîntrerupt de generații: venim din trecut, trăim în prezent și avem responsabilități față de viitor. Valoarea unui om și, în egală măsură, valoarea unui popor rezidă în echilibrul dintre recunoștința datorată înaintașilor și responsabilitatea față de urmași. Nu putem construi viitorul dacă ne disprețuim trecutul. Dar nici nu avem dreptul să ne refugiem exclusiv în gloria trecutului, uitând că generațiile viitoare vor judeca ceea ce le-am lăsat noi moștenire. Nicolae Iorga avertiza: „O națiune care nu-și respectă trecutul și obiceiurile creștine, un popor care-și pierde credința și nu cultivă iubirea față de moșie și strămoșii săi este un popor condamnat la pieire”. Marii gânditori au înțeles că existența umană are o dublă direcție: rădăcinile ne leagă de trecut, iar responsabilitatea ne obligă față de viitor. Hodding S. Carter spunea: „Există doar două moșteniri de durată pe care le putem da copiilor noștri: una este reprezentată de rădăcini, iar cealaltă de aripi”. Este o imagine deosebit de sugestivă. Copilului trebuie să-i dăm rădăcini, pentru ca el să știe de unde vine, cine sunt înaintașii săi, care îi sunt limba, istoria și valorile. Dar trebuie să-i dăm și aripi, pentru ca el să poată merge mai departe, să creeze, să se înalțe și să construiască un viitor mai bun. Athanase Paul Doumer sublinia rolul fundamental al familiei și al continuității: „Prin familie viața individului se eternizează. Precum se cufundă în trecut prin strămoșii săi, așa ia în stăpânire viitorul prin descendenții săi”. Iar Jonas Edward Salk formula, poate, una dintre cele mai importante obligații morale ale omului: „Cea mai mare responsabilitate a noastră este aceea de a fi buni strămoși”. Această idee ar trebui să ne pună serios pe gânduri. Nu suntem numai urmașii celor care au trăit înaintea noastră. Suntem, în același timp, strămoșii virtuali ai celor care vor veni după noi. E. Lovinescu a exprimat magistral această condiție a omului: „Ne iubim strămoșii, ne iubim însă și strănepoții; nu sîntem numai punctul ultim al unei linii de generații ce se pierde în trecut, ci și punctul de plecare al generațiilor ce vor veni la lumină; nu sîntem numai strănepoții încărcați de povara veacurilor, ci și strămoșii virtuali ai strănepoților tîrzii; obligațiile față de viitor depășesc pe cele față de trecut. Aceasta este, poate, una dintre cele mai profunde definiții ale responsabilității umane: Suntem simultan moștenitori și creatori de moștenire. De aceea, fiecare om ar trebui să-și pună, din când în când, două întrebări fundamentale: Ce am primit de la înaintașii mei? și Ce voi lăsa urmașilor mei? Între aceste două întrebări se desfășoară, în fond, întreaga responsabilitate a unei vieți. Cei care își uită înaintașii riscă să-și piardă rădăcinile. Iar cei care nu se gândesc la urmași riscă să lase în urma lor un pustiu moral și spiritual.

Așa cum am afirmat: „Cei care își uită înaintașii nu merită să aibă viitor”, „Cei care și-au uitat strămoșii sunt condamnați uitării de urmași”. Nu trebuie să uităm că modul în care ne raportăm la părinții și la bunicii noștri reprezintă o lecție pe care o transmitem copiilor și nepoților noștri. Cei care cultivă memoria înaintașilor îi învață pe urmași să respecte continuitatea. Cei care își îngroapă părinții și bunicii în uitare riscă să fie, la rândul lor, condamnați uitării de urmași. Într-o lume în care totul pare să se consume cu repeziciune, memoria devine o formă de rezistență împotriva uitării. Omul fără rădăcini poate fi ușor dezorientat, iar poporul care își pierde memoria devine vulnerabil în fața pierderii propriei identități. Cât încă mai viețuim, în această trecătoare clipă a veșniciei aici, pe pământ, este bine ca, din când în când, să-i căutăm în mintea și în sufletul nostru pe toți cei dragi pe care i-am avut alături în această viață și care acum sunt veșnicii călători pe cărarea timpului. Să ne aducem aminte de înaintașii noștri demni și să le aducem un pios omagiu. Cu gând curat și adevărat, să mergem, din când în când, și mai ales cu ocazia marilor sărbători creștine, la mormintele părinților, bunicilor și strămoșilor noștri. Să aprindem o lumânare. Să ne închinăm. Să le cerem, în smerenie, iertare pentru greșelile pe care poate le-am făcut față de ei. Și să le aducem un pios omagiu. La locurile lor de odihnă, să ne plecăm frunțile cu profund respect și să-L rugăm pe Bunul Dumnezeu să le ocrotească veșnicia, să-i odihnească în pace și să le dăruiască lumina Împărăției Cerurilor.

Soarta unui popor nu depinde numai de bogățiile sale, de puterea economică, de armată sau de instituțiile pe care le construiește. Un popor trăiește, înainte de toate, prin conștiința continuității sale. Are nevoie de instinct statal pentru a-și apăra existența în prezent. Are nevoie de memorie înaintașilor pentru a-și respecta înaintașii și trecutul. Și are nevoie de responsabilitate față de generațiile viitoare pentru a le asigura urmașilor un viitor. Statul ne apără prezentul. Înaintașii ne-au dat trecutul. Urmașilor trebuie să le lăsăm viitorul. Aceasta este marea datorie a fiecărei generații. Când un popor își pierde instinctul statal, își pune în pericol existența. Când își uită strămoșii, își pierde rădăcinile. Când nu se mai preocupă de urmași, își pierde viitorul. Iar un popor care își pierde, deopotrivă, 1) instinctul statal, 2) memoria înaintașilor și 3) responsabilitatea față de generațiile viitoare riscă să-și piardă însăși rațiunea continuității sale istorice. De aceea, să nu uităm niciodată: Suntem urmașii celor care au fost înaintea noastră, dar suntem și strămoșii celor care vor veni după noi. Între aceste două adevăruri se află întreaga noastră responsabilitate de oameni, de familie și de neam. Să ne respectăm statul și să-l apărăm. Să nu ne uităm strămoșii. Să fim vrednici de urmașii noștri. Pentru că numai poporul care: 1) își apără prezentul, 2) își cinstește trecutul și 3) își pregătește cu responsabilitate viitorul poate spera să dăinuie. Un popor fără instinct statal devine vulnerabil. Un popor fără memorie devine rătăcit. Un popor fără urmași sau fără responsabilitate față de urmași își pierde viitorul. Iar un popor care le pierde pe toate trei riscă, mai devreme sau mai târziu, să rămână doar o amintire în istorie.

Restituiri: Primul petrol din Marea Neagră a fost extras cu platforma Gloria

Data: 13 septembrie 2026 by George V. Grigore

Acum așteptăm ca firmele străine să se ocupe de exploatarea zăcămintelor de petrol și gaze din Marea Neagră. Dar, pentru istorie, este bine să se știe că în luna mai a anului 1987, România a extras primele cantități de țiței din Marea Neagră. Vedeta acelor ani 70 a fost platforma de foraj marin Gloria, construită după o licență americană. Așa cum România a fost prima țară din lume cu o producţie de petrol înregistrată oficial în statisticile internaţionale, când revista „The science of petroleum” certifica la anul 1938 faptul că ţara noastră avea în anul 1857 o producţie de 275 de tone de petrol, tot astfel România a fost prima țară care a extras petrol din Marea Neagră. Despre istoria primului sistem de exploatare petrolieră marină din Marea Neagră aflăm din documentarea publicată de ing. Ion Vlad, șeful proiectului „Terminal Midia” și „Amenajare platformă Gloria” din ICPPG (Institutul de Cercetări și Proiectări pentru Petrol și Gaze) din Ploiești. În anii ’70, Nicolae Ceaușescu s-a întâlnit cu trei președinți ai Statelor Unite ale Americii: Richard Nixon, Gerald Ford și Jimmy Carter, cu care a discutat despre posibilitatea de a extrage țiței din Marea Neagră. Nicolae Ceauşescu a făcut vizite în peste o sută de ţări cât timp a fost la conducerea Republicii Socialiste România, din 1965 până în decembrie 1989. Prima vizită pe „pământul făgăduinţei“ a avut loc în 1973. Președintele american Richard Nixon îi arătase lui Nicolae Ceaușescu mai multe tehnologii de top la acea vreme, printre care și una care presupunea cercetarea scoarței terestre în vederea depistării de zăcăminte minerale. În cursul anului 1969, în țara noastră venise George Thomas, vicepreședinte al companiei „The Offshore Company”, însoțit de Emil Onaca, un cetățean american de origine română, stabilit în California, unde avea un birou de consultanță, în calitate de consilier economic. Scopul vizitei lui Thomas era să se documenteze dacă în România existau capacități tehnice pentru a se construi platforme de foraj marin după un proiect al companiei „Offshore Co.”, în module transportabile pe nave maritime și fluviale, care să fie duse din Marea Neagră prin canalul Volga-Don în Marea Caspică pentru a fi asamblate pentru Iran. Americanul a evaluat capacitățile tehnice ale Șantierului Naval Galați și ale UPETROM Ploiești și a decis că în România existau condiții pentru a se construi platforme de foraj marin. Documentarea și tratativele cu compania americană au fost duse de o comisie de specialiști din cadrul Ministerului Petrolului, Comitetului Geologic, Ministerului Construcțiilor de Mașini și IMPEXMIN și au durat până în 1972. În tratativele purtate cu partea americană, delegația română s-a bucurat de sprijinul constant al autorităților americane, inclusiv al președintelui Richard Nixon. În cele din urmă, contractul a fost încheiat cu compania „Offshore Co.”, care a oferit cele mai bune condiții, o parte din finanțare, livrarea sistemului hidraulic de ridicare a platformei (brevet propriu), proiectul tehnic, supravegherea tehnică în timpul construcției în șantier și instruirea pe platformele companiei a personalului român (ingineri, maiștri, sondori-șefi, mecanici, electricieni). Contractul a fost semnat pe data de 14 septembrie 1972 la ambasada română din Washington. Așa se face că, la 26 mai 1976, platforma Gloria, construită la Șantierului Naval Galați, a intrat în portul Constanța și a acostat în dana 34. După efectuarea prospecțiunilor seismice în platoul continental al Mării Negre, au fost identificate aproximativ 16 structuri geologice potențiale cu acumulări de hidrocarburi și s-a hotărât ca structura numită „Ovidiu” să fie prima explorată. Astfel, pe data de 19 august 1976, platforma Gloria a fost transportată în larg, în direcția structurii „Ovidiu”, unde a fost amplasată pe 21 august. Primul foraj de explorare executat în Marea Neagră a confirmat calitățile și performanțele tipului de platformă construit în România. Pe prima locație unde s-a forat sonda nr. 1 Ovidiu Est, marea avea adâncimea de 84 metri (platforma era proiectată pentru adâncimea de apă de max. 90 metri).

În primul an de activitate, platforma a înfruntat furtuni cu valuri de 10-11 metri (era proiectată pentru valuri de max. 12 metri) și a făcut față în condiții foarte bune la vânturi de 40-45 m/sec, valori foarte apropiate de maxima prevăzută în proiect. Forajul s-a desfășurat în condiții de lucru normale, a atins adâncimea de 5006 metri (capacitatea maximă a instalației era proiectată pentru 6000 m). Sonda a furnizat un bogat material de informații geologice, dar, din punct de vedere economic, a fost o sondă sterilă, fiind abandonată. A doua sondă de explorare a fost săpată pe structura „Midia” (sonda nr. 12 Midia), cu adâncime a apei de 60 m, și a fost dusă până la o adâncime de peste 4000 m, dar a întâmpinat dificultăți de foraj majore (pierderi de circulație masive, imposibil de stăvilit) și, în cele din urmă, a fost abandonată, fiind, de asemenea, o sondă sterilă. La a treia încercare, platforma Gloria a fost amplasată pe structura „Lebăda”, într-o zonă cu adâncimea mării de 52 m, situată în dreptul lacului Razelm, la 80 km nord-est de Constanța. În deplasarea platformei de pe structura Midia către structura Lebăda, personalul de operare a fost nevoit, din cauza modificării stării vremii (furtună și valuri), să lase platforma în așteptare de două ori pe structurile „Neptun” și „Tomis”, fără să sape sonde pe aceste două structuri. În acest punct, în toamna anului 1979, a început o eră nouă în istoria exploatării petrolului în România: în timp ce forajul avansa în formațiunile calcaroase, la o adâncime în jur de 2500 m, geologul de serviciu a observat că fragmentele de rocă prezentau o puternică luminiscență, caracteristică țițeiului. Și aparatura de detectare a hidrocarburilor în fluidul de foraj a semnalat prezența acestora. S-a oprit forajul și s-a extras o carotă din talpă, care s-a dovedit a fi impregnată cu țiței. S-a adus pe platformă tot echipamentul special pentru efectuarea probelor de producție pe mare și s-au montat pe platformă arzătoarele speciale pentru arderea țițeiului și a gazelor produse în timpul probelor. S-au efectuat testele de producție ale sondei, măsurându-se debitul potențial de țiței și gaze asociate extrase, după care platforma Gloria a fost dezafectată de pe poziția sondei L8, adusă la țărm și supusă verificării și controalelor impuse de normele specifice, apoi dusă înapoi în poziția sondei L8, unde a fost instalată și a continuat forajul altor șapte sonde de exploatare (foraje în „tufă”). Prima pagină a ziarului „Dobrogea nouă” din 9 mai 1987, anunța pe prima pagină: „A început extracția petrolului din platforma continentală a Mării Negre“, apoi, era publicat textul telegramei Comitetului Central al partidului Comunist Român adresată tovarășului Nicolae Ceaușescu. Apoi s-a înființat Întreprinderea „PETROMAR” Constanța, care a coordonat toate investițiile ulterioare, cum ar fi realizarea de noi platforme de foraj, nave de aprovizionare și remorcare mai puternice, platforme fixe de producție, o bază modernă de operațiuni marine în portul Constanța, ateliere și bază tubulară. De la 7 mai 1987, vasele Buștenari și Bucșani au fost utilizate la stocarea și transportul țițeiului extras din Marea Neagră vreme de doi ani.

În anul 2019, Petrom a finalizat procesul de aducere la ţărm a platformei Gloria, din zona de producţie a Mării Negre în care era amplasată, potrivit unui comunicat al companiei petroliere. „Se marchează astfel sfârşitul unui istoric de 40 de ani ca platformă de foraj şi producţie în apele româneşti ale Mării Negre şi prima operaţiune de dezafectare de acest fel din România. Platforma Gloria şi-a adus din plin contribuţia la asigurarea necesarului de energie al României. Vom opera în continuare celelalte şase platforme marine de producţie, care asigură peste 16% din producţia Grupului”, a declarat Peter Zeilinger, membru al directoratului OMV Petrom. Astfel un „uriaș” al Mării Negre, cel ce a scos primele probe impregnate cu petrol din adâncul marin, s-a retras din linia întâi a forajului activ și a lăsat în urma sa doar amintirile echipelor de oameni curajoși ai echipelor de foraj, întreținere și cercetare ce au înfruntat furtunile capricioase și problemele inerente ale procesului complex de săpare a sondelor, pentru a extrage comoara ascunsă și atât de dorită de toți: petrolul Mării Negre.

Expoziția retrospectivă „Arta la Graniță 1995–2025”

Data: 13 septembrie 2026 by Redacția

Lucrări semnate de artistul vizual timișorean Costin Brăteanu se regasesc pe simeze la expoziția retrospectivă ocazionată cea de-a 30-a ediție, aniversară, a Simpozionului Internațional de Artă „Arta la Graniță”, un prestigios proiect cultural organizat de artiștii vizuali Magdalena Hoffmann și Jens Lawrenz desfășurat în zona de frontieră polonă-germană și ajuns, în acest an, la trei decenii de existență. Evenimentul aniversar a debutat prin vernisajul expoziției retrospective „Arta la Graniță 1995–2025”, găzduită de Galeria „Dacco” din Kostrzyn, Polonia. Expoziția reunește lucrări realizate în cadrul edițiilor precedente ale simpozionului, provenite din colecțiile Arctic Paper, ale Asociației Oderberge Lebus și ale Centrului Cultural din Kostrzyn.

Retrospectiva oferă publicului o amplă perspectivă asupra celor 30 de ani de activitate artistică, evidențiind diversitatea unor întâlniri internaționale construite în jurul artei, dialogului și schimbului de idei. Dincolo de valoarea lor estetică, lucrările reunite în expoziție constituie o adevărată memorie vizuală a unui proiect care, încă din 1995, a contribuit la apropierea comunităților artistice din Polonia și Germania și la dezvoltarea unor relații culturale durabile.

Participarea în trecut la două ediții ale simpozionul din Germania completează palmaresul deosebit al timișoreanului Costin Brăteanu pe scena artistică internațională. Artistul a fost prezent în cadrul unor importante colonii și simpozioane de creație din Serbia, Macedonia de Nord, Bosnia și Herțegovina, Turcia, Polonia, Slovenia, Republica Moldova, Oman, Tunisia, întâlniri care i-au oferit posibilitatea de a lucra alături de artiști din numeroase spații culturale și de a-și prezenta cercetările artistice în contexte internaționale diverse. De la Kumanovo și Vevčani, în Macedonia de Nord, la Kostolac, Toplița și alte proiecte artistice din Serbia, de la Banja Dvorovi, în Bosnia și Herțegovina, până la Kuşadası, în Turcia, și acum pe simeze în Kostrzyn (Polonia), acest traseu confirmă deschiderea constantă a artistului către dialogul intercultural și către experiența directă a creației în spații geografice și culturale diferite.

În acest context, arta devine un limbaj comun, capabil să depășească granițele geografice, lingvistice și culturale. Pentru artiști, astfel de întâlniri reprezintă nu doar un prilej de creație, ci și un spațiu de comunicare, schimb de experiență și construire a unor noi conexiuni profesionale. Cea de-a 30-a ediție a „Artei la Graniță” continuă programul tradițional al simpozionului prin ateliere deschise, întâlniri cu artiștii, prelegeri și evenimente artistice, publicul fiind invitat să urmărească îndeaproape procesul de creație. Atelierele artiștilor pot fi vizitate zilnic, între orele 11:00 și 14:00, la Casa Practicilor Creative, de pe strada Kopernika nr. 1.

Prin participarea sa, Costin Brăteanu se alătură astfel unei comunități internaționale de artiști care, de-a lungul a trei decenii, au transformat „Arta la Graniță” într-un important spațiu de dialog cultural. Ediția aniversară din 2026 confirmă continuitatea acestui proiect și relevanța sa pentru arta contemporană europeană. Evenimentul este coorganizat de Kostrzyńsko-Słubicka Specjalna Strefa Ekonomiczna S.A. și beneficiază de sprijinul Arctic Paper Kostrzyn.