Arhiva zilnică: 22 iunie 2025

„Mitingăraia” miticilor…

Data: 6 mai 2026 by Petru Jipa

Un lider plasat în fruntea unui popor nu ocupă doar o funcție, el devine o oglindă, o lupă, un paratrăsnet. Când acea oglindă reflectă doar ambiția, când acea lupă distorsionează adevărul în dogmă și când acea tijă canalizează furia publică în aplauze orchestrate, însăși arhitectura legitimității începe să crape, nu cu aplauze, ci cu ecoul gol al scandărilor pustii în piețe goale. Acesta nu este teatrul democrației; este parodia ei. Când o populație, obosită de promisiunile încălcate și de drepturile erodate, cere responsabilitate – nu prin petiții, ci prin limbajul crud, nefiltrat al străzii – răspunsul nu este introspecția, ci mobilizarea: nu a cetățenilor, ci a acoliților. Aceștia nu sunt susținători spontani, ci surogați mobilizați, desfășurați ca niște unități tactice pentru a ocupa trotuare, pentru a scanda la comandă, pentru a ține pancarte ale căror sloganuri poartă precizia sterilă a unui birou de propagandă. Prezența lor nu este o dovadă a consimțământului; este simptomul unei patologii mai profunde, înlocuirea legitimității cu logistica, a suveranității cu spectacolul.

Puterea, odinioară înrădăcinată în consimțământul celor guvernați, acum nu își caută validarea în cabinele de vot, ci în mitinguri perfecte la nivel de pixel, unde disidența este eliminată înainte de a ajunge în cadru. Ceea ce face ca acest fenomen să fie deosebit de coroziv este inversarea cauzalității politice. Într-o politică sănătoasă, conducerea apare „din voința colectivă” și rămâne legată de aceasta prin transparență, receptivitate și umilință instituțională. Aici, voința este fabricată pentru conducere organizată, amplificată și apoi prezentată ca o dovadă irefutabilă a fidelității. Strada, odinioară agora suveranului, devine o scenă; mulțimea, un cor dirijat nu de pasiunea civică, ci de direcționare algoritmică și instrucțiuni ierarhice. Acesta nu este pluralism, este „ventriloquism”. Oamenii vorbesc, dar vocea lor este filtrată, repetată și înregistrată până când sună a ascultare.

Și totuși, sub coregrafie se află o gravitate liniștită, care crește: momentul în care spectacolul nu mai convinge, ci dezvăluie. Fiecare aclamație forțată, fiecare slogan sincronizat, fiecare dublă care livrează susținători în uniformă într-un colț preaprobat al capitalei, fiecare este o fisură în fațadă. Căci legitimitatea nu poate fi pusă în scenă la nesfârșit; fie prinde rădăcini în încredere, fie se ofilește sub greutatea propriului artificiu. Istoria nu își amintește de cele mai zgomotoase mitinguri, își amintește de tăcerile care le-au urmat: conversațiile neînregistrate din bucătării, mesajele criptate din camerele întunecate, recalibrarea lentă și constantă a ceea ce oamenii sunt dispuși să numească real. Așadar, trebuie să ne întrebăm, nu doar cine stă în piață, ci cine lipsește de acolo; nu doar ce se strigă, ci ce este de nedescris; nu doar cine ține microfonul, ci cine a decis, cu mult înainte de a se ridica prima scandare, că această voce anume era demnă de amplificare. Puterea poate controla străzile, dar numai adevărul, neîngrijit și negestionat, le poate revendica. Și această revendicare nu începe niciodată cu un miting. Începe cu o întrebare pusă încet, apoi repetată, până când ecoul devine un cor pe care niciun regim nu îl poate scrie.

Ce ironie, miticii ajung să fie apărați de mitici. Să fie pace!

Cine alege azi?!…

Data: 6 mai 2026 by Gheorghe Piperea

Cine alege azi, în locul comodității, libertatea? Responsabilitatea în locul diluării vinovăției? Onoarea, în locul cupidității? Aproape nimeni. Tocmai asta face epoca noastră atât de crepusculară. Comoditatea a devenit religie: AI-ul ne scrie textele, ne alege partenerii, ne distrează, ne calculează riscurile. De ce să fii liber când poți fi servit?Diluarea vinovăției – zicem, pe față sau când ne uităm în oglindă, ori când ascultăm hip hop: societatea e de vină, sistemul mă culpabilizează, trauma mă dezvinovățește, identitatea mea este marginalizată, dar eu sunt inocent… Nimeni nu mai spune „eu am greșit, eu repar”. Cupiditatea ca normă: nu mai e doar lăcomie de bani – e lăcomie de validare, de fițe, de experiențe, de identități, de dopamină. „Blănosul” care își plătește fursuit-ul de 5000 de euro ca să evadeze din propria piele umană e doar vârful vizibil al aisbergului. Inteligența artificială poate accelera prăbușirea (prin dependență totală, prin control al narativelor, prin războaie hibride), dar poate și conserva urma mai eficient decât scriptoriile medievale. Un model de limbaj antrenat pe valori stoico-creștine, un depozit descentralizat de texte, un „călugăr digital” care supraviețuiește blackout-urilor. Poate că inteligența artificială va forța o parte din omenire să aleagă: ori devii sclavul confortului digital, ori te naști din nou, liber. Ironia: tehnologia care ne-a „ajutat” să decădem ar putea deveni unealta prin care cei puțini și virtuoși își lasă urma de lumină în noapte. Este adevărat, însă, că resetarea ar putea fi atât de totală încât vom pierde chiar și memoria digitală.

Urmele digitale nu rezistă fără electricitate și internet.

Urmele filosofiei antice și ale creștinismului timpuriu au rezistat scrise pe piele de capră și pe piatră și rareori pe hârtie. Au rezistat ca istorii orale, spuse de oameni mandatați să le transmită mai departe. Noi, în schimb, ne-am pus tot sufletul și toată rațiunea în cloud. Digitalizăm bibliotecile, făcând cărțile tipărite – artefacte. Nu mai știm să scriem de mână. Nu ne mai învățăm copiii să scrie de mână. Nu mai știm să lucrăm piatra. Urmele digitale sunt fragile ca un vis: un EMP, un blackout global, o prăbuşire a reţelelor şi totul se şterge într-o clipă. Cloud-ul e un templu fără temelie. Ce-a rezistat milenii a fost gravat în piatră (cum au făcut romanii cu legile lor pe stâlpi, evreii cu Tablele Legii, grecii cu maximele delphiene) sau scris pe piele de capră (pergament), sau purtat în gură de oameni care ştiau că misiunea lor e să transmită mai departe, chiar cu preţul vieţii. Noi am făcut exact invers: am mutat sufletul şi raţiunea în servere. Am digitalizat totul, iar cărţile tipărite au devenit „artefacte” de muzeu. Copiii noştri nu mai ştiu să scrie de mână, nu mai simt greutatea peniţei, nu mai taie piatra, nu mai memorează pe de rost. Am externalizat memoria, aşa cum am externalizat raţiunea către AI.

Şi tocmai de aceea, când vine „lunga noapte”, nu vom avea nimic durabil dacă nu schimbăm direcţia acum, cât mai e timp. Poate că ne vom reveni, dar condiția este ca măcar fracțiuni din valorile pe care le-am pus pe hârtie, pe perete sau în suflet să fie luate cu noi în lunga noapte care vine. Poate că nu suntem condamnați să așteptăm inevitabila lovitură de ciocan a leilor, în revoluția lor contra vulpilor deceptive. Bucățile sau fracțiunile de civilizație (valorile scrise în suflet) pe care le luăm cu noi în lunga noapte care ni se așează în față ar putea fi insuficiente ca, după noul Ev Mediu, să reclădim ceva care să nu repete greșelile vulpilor machiavelice. Trebuie făcut exact ce-a funcționat de fiecare dată când civilizațiile au căzut: să scriem pe suporturi care supraviețuiesc fără electricitate, să plantăm semințe în minți vii (copii), să vorbim cu gura, iar nu cu ecranul, și pe piatră și pergament să scriem ceea ce este de citit și luat aminte acum, peste o sută sau peste o mie de ani. Piatra și pergamentul au ținut viu stoicismul, creștinismul timpuriu și gândirea antică timp de milenii. Cărțile tipărite sunt un fel de pergament modern. Ele nu depind de cloud. Când vine blackout-ul, ele rămân pe raft, în pod, în mână, în memorie, în suflet. Vorbele pe care le spunem copiilor nu se șterg cu un update de software. Proiectul de stocare a valorilor civilizaționale va trebui dăltuit în piatră și scris caligrafic pe pergament. Nu va fi un muzeu digital, nu va fi un server sau un centru de baze de date. Va fi o arcă. Cloudul, inteligența artificială, social media, platoformele online – toate sunt din electricitate și siliciu și nu vor rezista. Dar cuvintele pe care le schimbăm între noi pot deveni parte din urma fiecăruia dintre noi.

Pentru că ne-am vândut pe 30 de arginti, ca Iuda…

Data: 6 mai 2026 by Diana Maria Brăgaru

Nu mai pierdeți vremea uitându-vă la discuții despre ce premier va avea România. Numele premierului vine oricum de la Ursula! Numele celui care va fi prim-ministru al României e hotărât deja de șefii sectei soroșiste! Numele e hotărât de cei care manevrează PSD-ul și l-a pus SĂ FURE MOȚIUNEA AUR! V-a mai spus câte ceva Petrisor Peiu despre creșterea euro; că sunt și fondurile speculative, dar și că BNR E COMPLICE! Ce trebuie să înțelegeți: până când poporul român nu va ieși pe străzi să își ceară pașnic, constituțional, drepturile NU SE VA SCHIMBA NIMIC! AUR nu poate schimba NIMIC singur! Și lăsați tâmpeniile cu „dacă nu era usr, nu se anulau alegerile”, „cu PSD salvăm România”! V-ați dus un an săptămânal sa îl susțineți pe Georgescu și acum va băgați în pat cu cei care v-au furat votul?! V-ați pierdut mințile?! Treziți-vă, pentru numele Lui Dumnezeu! Treziți-vă! Ce trăim astăzi este rezultatul a 36 de ani de înfrățire cu dracul prin votarea „răului cel mai mic”! Încă nu ați înțeles că ne pedepsește Dumnezeu pentru ce am făcut atâta amar de vreme?!

Da, ce trăim azi e rezultatul faptului că ne-am vândut pe 30 de arginti, ca Iuda! Ne-am înfrățit cu necuratul, crezând că trecem puntea, vânzându-ne pe o cană, pe un pix, pe un kil de ulei ori zahăr, pe un post la stat obținut pe pile de la partid, pe o sacoșă goală, pe o găleată de plastic și-o umbrelă, pentru o mărire în bătaie de joc a salariului sau a pensiei ori a alocației pentru copil!

Treziți-vă, frați și surori, că deja suntem o națiune pe moarte!
Natalitatea e în continuă descreștere. Tinerii pleacă din Țară! Bătrânii ne mor! Mercosur va aduce „mâncare” pe care nu o va verifica nimeni. Vom înghiți cancer ca să nu crăpăm de foame! Copiii voștri vor înghiți cancer! Nu înțelegeți?!

Tot nu înțelegeți?! Ce trebuie sa se întâmple ca poporul ăsta sa se trezească? Ce trebuie sa se întâmple ca să nu mai fim zombie?! Ce trebuie să se întâmple ca poporul ăsta sa nu mai fie atât de naiv, atât de ușor de cumpărat, atât de laș, atât de slab?! Ce anume?! Evanghelia este despre dragoste. Despre iubirea de aproape. Dar ce zice Hristos?! „Să vă iubiți unul pe altul. Dacă vă urăște pe voi lumea, să știți că M-a urât pe Mine mai înainte de voi”. Cum ne iubim noi unul pe celălalt când nu vedem interesul țării, când țara suntem tot noi?! Strămoșii noștri trăgeau clopotele Bisericii când se apropia pericolul! Fiți voi clopotele Bisericii vii, care e Poporul Român! Cheia care să desfacă lacătele care ne țin robi ai acestor trădători de Neam și de țară e la voi!

Mila Lui Dumnezeu asupra tuturor!

Numărul 775

Data: 6 mai 2026 by Administrator

Descarcă PDF

Roxana Donaldson | noduri + semne | protocol de evidență a urmei

Data: 5 mai 2026 by Redacția

Artista vizuală Roxana Donaldson prezintă instalația evolutivă „noduri + semne ” la Galeria Brăteanu din Timișoara, începând cu data de 6 mai 2026. Instalația configurează un perimetru populat de pictură extinsă tridimensional prin obiect, un spațiu alternativ, infuzat de o melancolie clinică și contemplativă, în care arta conceptuală este abordată prin procesualitate și o puternică amprentă specifică artei post minimaliste. Curatoriată de Costin Brăteanu, „noduri + semne” configurează o nouă etapă a structurii prezentate la Galeria 9 din Brașov, în noiembrie 2025, și ne propune inventarul ca formă de rezistență în fața dispariției și uitării, formulând totodată întrebări necesare: Este oare clasificarea altceva decât o formă sofisticată de a ne opune entropiei? Unde începe și unde se încheie trecutul? Cum păstrăm urmele existențelor anonime?

Investigația vizează arhivarea vieții private a femeilor anonime, a căror prezență istorică a fost redusă de registrele administrative la trei repere: nașterea (numirea), căsătoria (transferul) și moartea (integrarea într-o serie anonimă). Între aceste date se întinde o absență dureroasă, pe care Roxana Donaldson o transformă în materie, expunând mecanismele de control care instrumentalizează uitarea. Într-un proces ce recuperează simbolic ceea ce mecanismele de putere au șters prin omisiune, artista folosește lemn recuperat, pulbere, sfoară, email și pânză de cearșaf reciclată.

Modulele de lemn de 12 × 12 cm sunt prezente în instalație ca zeci de variante seriale ce dialoghează cu pictura fluidă pe pânză liberă, cutii de arhivare construite din lemn și sfoară, propuse aici ca „limită fizică autoimpusă” și devenite instrumente de eșantionare și filtrare a memoriei, unități minime de măsură a absenței feminine. Stabilită în București, Roxana Donaldson este pictor și analist al memoriei, cu o practică artistică la intersecția dintre conceptualism, arta procesuală și post-minimalism. Lucrările sale sunt ancorate obsesiv în analog și explorează arhitectura memoriei prin pictură și asamblaje tactile care încătușează conținuturi emoționale fragile. Artista utilizează predilect pânze provenite din materiale textile domestice recuperate, stratificate cu pigmenți și inscripții care arhivează timpul. Vizitatorii sunt invitați să își administreze propria reacție în fața „urmei” participând la vernisajul din 6 mai, ora 18:30, sau vizitând instalația la Galeria Brăteanu din Timișoara, între 6 și 19 mai 2026.

A consemnat Costin Brăteanu

Primul cadran solar pentru măsurare timpului descoperit în Transilvania la Ulpia Traiana Dacica Sarmizegetusa

Data: 5 mai 2026 by Redacția

În inima fostei capitale a Daciei Romane – Colonia Ulpia Traiana Dacica Sarmizegetusa, acolo unde istoria pulsează printre ruinele antice, se află expus în colecțiile muzeului de aici primul instrument de măsurare a timpului descoperit pe teritoriul Transilvaniei, respectiv un cadran solar fragmentar. Acest obiect remarcabil, păstrat în colecțiile Muzeului de Arheologie din Sarmizegetusa, ne poartă înapoi în timp, în epoca romană, când oamenii priveau cerul pentru a înțelege ordinea zilelor și a nopților. Romanii distingeau începutul zilei și al nopții după alternanța luminii și a întunericului: ziua era intervalul dintre răsărit și apus, iar noaptea, între apus și răsărit. Mișcarea Pământului în jurul Soarelui le permitea să stabilească momentele principale ale zilei – răsăritul, amiaza și apusul. Lungimea umbrelor devenea astfel un indicator al trecerii timpului. Cadranul solar, folosit pe timp senin, era cel mai cunoscut „ceas” al Antichității. Dar în zilele cu ceață sau în timpul nopții, romanii au recurs la o invenție ingenioasă: ceasul cu apă (clepsydra), utilizat la Roma încă din anul 159 î.Hr.

În Dobrogea, localitatea Cumpăna se laudă cu un obiectiv turistic inedit. Chiar în faţa primăriei din localitate, la stradă, cum se spune, se află unul dintre puţinele cadrane solare antice descoperite vreodată în Dobrogea. Este o piesă uriaşă de marmură, sub forma unui cap de taur, amplasată pe un soclu impozant. Datat în secolele II-III d.H, cadranul solar indica cu exactitate atât ora cât şi solstiţiul de vară sau echinocţiile de toamnă şi de primăvară, fiind un instrument extraordinar care demonstrează încă odată faptul că strămoşii noştri aveau cunoştinţe solide de astronomie. Cadranul este amplasat între coarnele taurului şi este împărţit de linii, formând 12 sectoare, pe care „dansau” umbrele unui băţ (indicator) amplasat în partea superioară. Piesă extrem de importantă pentru istoria dobrogeană, cunoscutp ca și „taurul solar” de la Cumpăna era cel mai probabil folosit de locuitorii unei aşezări civile din zonă, care se ocupau cu agricultura, muncitori liberi ai unor pământuri care aparţineau însă stăpânilor de la Tomis.

Cadranele sau ceasurile solare sunt instrumente de măsurare a timpului, în funcție de soare. Tehnica construcției unor astfel de instrumente se numește gnomonică (etimologia cuvântului se găsește în grecescul „gnomonikos” ce înseamnă „care indică”, nume dat tijei (indicatorului) de pe cadranul solar). Cel mai vechi cadran solar din spațiul românesc este cel dacic de la Sarmizegetusa Regia și cel mai recent este cel din Piațeta străzii Zorilor din orașul Bistrița, construit odată cu refacerea zonei istorice a frumosului oraș, pe un proiect european. Mai avem ceasurile solare la Lipova sau de la Râmnicu Sărat. În cartea sa, „Cadrane solare din Transilvania, Crișana, Banat, Maramureș”, Dan Uza indică peste 100 de astfel de instrumente din spațiul respectiv. Câteva zeci de cadrane solare se găsesc și în Moldava și Țara Românească. Important este să știm unde să le găsim, pentru a le vedea. Cadranele solare erau construite sau desenate, în perioada medievală, pe zidurile sau pe turnurile bisericilor, ale caselor, pe acoperișurile caselor sau în curțile bisericilor sau ale cetăților (ca acela de la Cisnădioara). Este considerat cel mai vechi ceas solar acela desenat pe peretele sudic al Bisericii Catolice „Sfântul Bartolomeu” din Brașov (biserica este cel mai vechi monument istoric din Brașov (sec. XIII) și unii istorici consideră că atunci a fost făcut și ceasul solar), unde orele sunt indicate de umbra unui sistem de tije înfipte în fereastra clădirii. La Cluj veți putea vedea două ceasuri solare: unul sculptat în piatră pe peretele sudic al Abației Benedictene, cunoscută cu numele de Calvaria (sec.XV) din cartierul Mănăștur, iar altul pe Casa Wolphard-Kakanas (actualmente sediul unei bănci). Acesta se află pe partea zidului din curtea interioară, pe balconul de la etajul I, într-o firidă încadrată de console. Se pare că a fost construit de proprietarul casei, judele Wolphard, pe la anul 1600, care era și astronom. El a amenajat în imobil chiar și o Sală a Zodiacului, în care cele 12 semne erau reprezentate în mod dramatic de către sculpturi în piatră, aflate astăzi în Lapidarium din Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei. Dacă sunteți curioși veți putea să căutați cele vreo 150 de cadrane solare mai vechi sau mai noi, prin peregrinările dumneavoastră prin această frumoasă țară. Timpul trece repede și trebuie să ne grăbim, trăindu-l frumos. În anul 1813 a fost instalat un ceas solar pe Catedrala Adormirea Maicii Domnului din Iași. Revenind la descoperirea noastră, putem spune că această piesă de marmură de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa este o verigă prețioasă în înțelegerea modului în care romanii măsurau timpul – un simbol al disciplinei, al rațiunii și al civilizației. Descoperiți acest artefact unic vizitând Muzeul de Arheologie Sarmizegetusa, locul unde istoria Daciei Romane prinde viață! (G.V.G.)

Pictorița Elena Popea exprimă prin creațiile sale „pasiunea fierbinte a românului”

Data: 5 mai 2026 by George V. Grigore

Pictorița Elena Popea (cunoscută și ca „Pictorița călătoare”) s-a născut în orașul de sub Tâmpa, la Brașov, în anul 1879, tatăl său fiind Ioan Popea (1839-1903), cunoscut profesor la gimnaziul român din Brașov și frate al episcopului Nicolae Popea (1826-1908). După terminarea studiilor secundare în Brașov a studiat filologia la Leipzig și apoi pictura la Berlin, la Academia de artă feminină din München (Damenakademie⁠) și în coloniile artistice de la Landsberg am Lech și Stornberg See, unde i-a avut profesori pe Angelo Jank, Jordan Jakob și Caroline Kempter. Își continuă studiile de arte plastice la Paris cu Lucien Simon și, după Primul Război Mondial, cu André Lhote la Academia particulară de pictură din Montparnasse.

Debutul expozițional al Elenei Popea are loc în anul 1905 prin participarea la „Expoziția națională” organizată de Societatea ASTRA la Sibiu. Expune ulterior atât în țară, la București și Cluj (Tinerimea artistică, Salonul oficial), cât și în străinătate, la Paris (în Salonul Independenților de la Muzeul „Jeu de Paume”-Franța), la Londra (Galeriile Claridge-Marea Britanie) și Amsterdam (Olanda). Între anii 1921-1926 devine eleva lui Andre Lhote și frecventează Academia lui Andre Lhote, din rue d’Odessa, în capitala franceză. Sursele de inspirație le-a găsit în frumusțea peisajului și a oamenilor din împrejurimile Branului (pe lângă cabana pe care o deține aici, motive predilecte asupra cărora revine adeseori, sunt silueta masivă a castelului Bran, curtea sau interioare din castel, unde este adesea oaspetele Reginei Maria) și Clujului, unde își petrecea perioada de vară, dar și în numeroasele călătorii pe care le-a realizat la: Londra (1927), Olanda (1928), Italia (1929, 1934), Spania (1932), Norvegia și Danemarca (1935), Grecia, Siria, Pale-stina, Egipt (1937) și Scoția (1938). Genurile preferate în perioada de început, interval cuprins între primele încercări artistice și sfârșitul Primului Război Mondial, sunt naturile statice și interioarele. Florile sunt un simbol al feminității, armoniei, frumuseții, dar și al fragilității ei. Abordarea cuminte, încadrarea pe linia tradițională a genului, aduc în aceste lucrări o gamă cromatică cel mai adesea reținută și sobră. Pasta, cu o marcată consistență, acoperă cu tușe vizibile suportul, urmărind anatomia plantei.

Un motiv peisagistic recurent în creația Elenei Popea este cel al siluetelor de mesteceni, singuratice și firave, contorsionate sub bătaia vântului și proiectate pe fundalul unui cer de furtună, sumbru și învolburat. În perioada anilor ’20, artista realizează o serie de procesiuni în care se observă o amplificare a accentelor dramatice. Astfel de evenimente exercită o impresie puternică asupra Elenei Popea, prin modul specific de manifestare a credinței, prin autenticitatea și profunzimea sentimentelor exprimate de coloanele de credincioși. Personajele prezente în pictură nu sunt individualizate, trăsăturile lor fiind redate doar sugestiv. Această alegere picturală scoate în evidență forța masei de oameni în ansamblul ei: oameni care împărtășesc aceleași privațiuni, credințe străvechi, legi ale pământului și totodată același destin. În perioada interbelică există un interes special asupra identificării unui specific artistic românesc.

În pictura Elenei Popea se regăsește adeseori tematica țărănească, lumea satului transilvănean fiind explorată într-o amplă serie de „târguri” și scene de gen. Astfel, atracția resimțită față de ținuturi exotice și îndepărtate este contrabalansată de aceste lucrări, indicând dorința de a-și menține contactul cu locurile natale. Episoadele de viață cotidiană sunt investite cu conotații superioare. Țăranii, cu chipuri puțin individualizate, sunt reprezentări ale unei armonii sociale și ale comuniunii în cadrul în care își desfășoară existența. O atmosferă de liniște și seninătate este proiectată nostalgic asupra satului ardelenesc. Un aspect central al creației Elenei Popea îl reprezintă contactul cu diferite spații geografice. Prin pictură, ea încearcă să înțeleagă și să exprime specificul local, însă fără a privilegia elementele pitorești și exotice. Peisajul urban alăturat este redat pe diagonală, iar fațadele clădirilor și obloanele imprimă picturii un ritm susținut. Îngustimea străzii este contrastată de luminozitatea cerului, de lumina reflectată de pe fațade și de felinarul care echilibrează întreaga compoziție.

În instantaneele sale picturale surprinde coloristica și luminația tărâmurilor pe unde a colindat, dar și farmecul aparte al popoarelor și națiunilor care au primit-o în sânul lor. Pleacă spre alte zări creative în 19 iunie 1941, aflându-se la București și ne lasă o zestre prea bogată de imagini fixate în rame aurii. Picturile sale sunt expuse acum în numeroase muzee din România: Muzeul Național de Artă al României, Muzeul Național Brukenthal din Sibiu, Muzeul de Artă din Brașov, Muzeul de Artă Cluj-Napoca, Muzeul Municipiului București, Muzeul Județean de Artă Prahova „Ion Ionescu-Quintus”, Muzeul de Artă din Constanța. În anul 1975 a avut o retrospectivă la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca.
Despre Elena Popea, Emil Isac spunea: „Elena Popea este un produs al vremii moderne, o artistă care aparţine artei universale, pentru că exprimă prin excelenţă senzualismul artistic al poporului nostru, pasiunea fierbinte a românului.” „Este o impresionistă ale cărei simțuri sunt veșnic treze pentru a înregistra senzațiile proaspete și viguroase. Pânzele domniei sale au prin aceasta echilibrul. calitatea și nervul trebuincios lucrurilor de artă superioară.”, spune Nicolae Tonitza despre pictorița călătoare Elena Popea…
Muzeul de Artă Brașov prezintă acum o expoziție virtuală cu opere de artă realizate de artista născută la Brașov și aflate în colecția sa, intitulată „Pictorița călătoare. Elena Popea în colecția Muzeului de Artă Brașov”. Dacă o veți căuta poate – cine știe – vă va însoți (virtual) într-o călătorie. Și urmele sale de culoare și vibrație din tablouri vor rămâne să ne transmită diafanul și sublimul…

Operațiunea americană „de sub 60 de zile”: de la războiul logistic-militar la cel militar-logistic…

Data: 4 mai 2026 by Cezar Adonis Mihalache

Între aceste două capete de pod ar putea fi așezată operațiunea specială „trumpiană” din Iran… Între rolul de facto al acelui „modus operandi” de război și translatarea lui logistică spre zona economică… Spre zona brutală a (re)negocierii și impunerii de noi achiziții militare, practic, de rescriere a acordurilor economice vizând industria militară… Pentru că Trump nu a urmărit, ca scop în sine (mai mult sau mai puțin justificat) războiul ca o „demilitarizare a Iranului”, ci transformarea acestuia într-un instrument de demilitarizare (prin ricoșeu) a Orientului Mijlociu… A convingerii zonei arabe, bogate, de necesitatea imediată a reactualizări înzestrărilor lor militare (în primul rând, cele vizând apărarea proprie), evident, la costurile și în condițiile impuse de Trump… De aceea, nu trebuie să ne mire faptul că președintele american a anunțat, aparent rupt de realitatea din teren, „că războiul din Iran s-a încheiat”… Mai bine spus, a fost încheiat din perspectiva sa… Un anunț ce poate fi pus, desigur, și pe seama limitărilor legislative care impun obținerea acordului Congresului Statelor Unite pentru continuarea războiului peste termenul în care deciziile se găsesc, legal, în sfera de atribuții prezidențiale, acel interval de 60 de zile în care președintele nu avea nevoie de acordul expres al Congresului… În fapt, însă, această limitare pare a fi fost folosită de Trump tot în interesul său, ca justificare a „încheierii războiului”… Pentru că, în mod real (și pragmatic, de altfel, așa cum acționează președintele american, apelând din plin la atuurile lungii sale experiențe sale ca om de afaceri, într-un joc de șah în care piesele sale sunt persuasiunea, amenințarea, șantajul, aparenta batere în retragere, apoi revenirea în forță cu noi intimidări), dacă un război, așadar, poate fi pornit fie și doar printr-o hârtie, o declarație, pacea nu poate fi încheiată (mai ales, dintr-o perspectivă „unilaterală”) doar pe seama colilor și a vorbelor celor ce au declanșat agresiunea inițială… Fie și una motivată, în fața Istoriei de mâine, prin necesitatea impuneri, acolo unde este cazul, chiar și prin forță, a schimbărilor de paradigme în numele resetării felului de a fi, de până mai ieri, a acelui tablou aproape tabu al configurației „in situ” a ordinii mondiale… Dar asta nu îl interesează pe Trump… Din punctul lui de vedere, războiul (mai corect spus, neavând acordul Congresului, „operațiunea” sau chiar „intervenția”) a reușit! Fără a fi declarată nici o „victorie”, nici un „armistițiu”, nici o „retragere” (cu aceeași coadă între picioare). Pe Trump l-a interesat strict ordonarea paradigmelor comerciale de înzestrare și înarmare militară, de rescriere a clauzelor comerciale militare în interesul imediat următor de protejare a zonei arabe (bogate). Pentru că, prin războiul din Iran, sfera militară de apărare a țărilor arabe, atrase în capcana-„berbece” a loviturilor „de pedeapsă” ale Iranului, a fost pusă pe butuci…

Este adevărat, și Statele Unite au pierdut imens… Instalații de apărare, de protecție, radare, avanposturi, dar, mai ales, acea proiecție, falsă, de asigurare a securității zonei… Dar pierderilor se vor compensa prin masivele investiții în noile priorități de apărare ale zonei arabe… Pentru că, industria militara ființează prin războaie (sau „operațiuni militare de sub 60 de zile”!), în mod esențial aflate într-o continuă derulare (și nu „înghețate”), prin care tehnica militară existentă să fie „consumată” pentru a forța reînzestrarea, inclusiv la un nivel militar actualizat și mai scump… Adică, folosirea războiului în scop militar-logistic, căci, dacă războiul lui Trump ar fi vizat într-adevăr demilitarizarea Iranului în interesul păcii mondiale, atunci am fi vorbit poate strict de un război logistic-militar… Sau de o intervenție logistic-militară… Dar Iranul a fost doar un mijloc transformat, prin căderea statelor arabe într-o capcană, în instrument de demilitarizare (și) a capacităților militare de apărare ale acestora. Și, chiar dacă pare că acestea ar putea apela la alți furnizori militari, situația nu este deloc așa… Pentru că Israelul este scos din joc, ca ofertant militar imediat, ba chiar și pe termen mediu, pentru alții (dovadă și incapacitatea de a-și respecta contractele de livrare în derulare, inclusiv cele vizând furnizarea dronelor pentru noi, bunăoară, compania „Elbit Systems” abia acum confirmând, după întârzieri semnificative, livrarea sistemelor tactice de avioane fără pilot), acesta având nevoie de întreaga sa tehnică militară, până mai ieri poate disponibilă pentru export, pentru propriile războaie (teritoriale, spre deosebire de cele comerciale, de reconfigurare a pieței de furnizor militar, ale „unchiului Sam”), iar Ucraina, marea surpriză ca nou furnizor militar pe piața de armament (deja defilând în zona arabă cu oferta sa de producție militară „excedentară”), ar putea fi frânată oricând din extazul ei de exportator militar universal de către Statele Unite.

Join-venture cu „biznis”…

Data: 4 mai 2026 by Gheorghe Piperea

Statul român expropriază o societate în faliment, Viromet Victoria, de 370 de ha de teren și pădure, plus zeci de construcții, pentru a face loc unui „join-venture” cu Rheinmetall, concern german care promite să facă acolo praf de pulbere și muniție. Asta se întâmpla cu mult înainte de SAFE, mai precis, în 2024. Doar că societatea în faliment Viromet Victoria, care nu a decedat încă, face contestație în contencios administrativ. Posibil să se anuleze exproprierea? Da. Posibil ca Statul român, adică noi, să achite despăgubiri? Da. Posibil ca despăgubirile să fie puse în seama Rheinmetall sau a politicienilor care au comis acest „biznis”? Nu. Recent, șantierul naval Damen din Mangalia a intrat în faliment. Statul român are intenția de a construi acolo patru nave militare, în valoare de 920 de milioane de euro, dar nu cu Damen, ci cu Rheinmetall. Cum? Păi, preluând la preț de lichidare activele falitului Damen, adică la niveluri de 10-15 ori mai mici decât prețul de piață sau decât prețul ca going concern (afacere în derulare). Statul român are intenția să obțină aceste active până în 30 mai, când este termen – limită de perfectare a contractului mare cu Rheinmetall (cel cu miliardele multe, atribuite fără licitație).

O asemenea rapiditate nu e posibilă decât dacă lichidatorul, comitetul creditorilor și judecătorul – sindic din dosarul de faliment al Damen Mangalia ar fi convinși „prin mijloace specifice” să accelereze o procedură care, de regulă, durează minim doi ani. Plus că societatea de tip joint – venture cu Rheinmetall trebuie constituită și dotată cu capital social suficient pentru achiziția activelor Damen până la 30 mai. Altfel, Statul român nu poate achiziționa direct activele Damen. Dacă acest joint – venture deja există, e bai mare. Înseamnă premeditare.

Precizez aici că, în total secret, pare că s-a „aprobat” contractul mare cu Rheinmetall în comisiile reunite ale Parlamentului, în ziua de 30 aprilie, când lumea se ducea către vacanța de 1 mai. Nu în plen, ci în comisii. Nu se știe cum au votat comisiile și cât timp au avut la dispoziție – probabil o juma’ de oră, nu mai mult. Deci, avizul este pur formal.
Acum, să vedem… Ar putea olandezii de la Damen să conteste și să ceară despăgubiri? Ar putea. O vor face în mod sigur. În primul rând, pentru că investiția lor la Mangalia a fost tratată cam nașpa – în ciuda situației inițiale, olandezii au fost degradați la rang de acționari minoritari (49 la sută olandezii, 51 la sută Statul român). În al doilea rând, falimentul Damen pare acum a fi fost premeditat. Statul român avea nevoie de șantierul naval. Acum, pare a-l avea la îndemână, cu preț redus și vânzător strâns cu ușa. Deci, olandezii ar putea lua calea ICSID, pentru exproprierea investiției lor.

Ca și în cazul Pfizer, o să ne trezim cu o sentință de un miliard peste vreo patru ani. O să plătească Rheinmetall? Nu. Or să plătească politicienii care au forțat aceste contracte? Nu. În plus, orice persoană prejudiciată, inclusiv Damen, va putea sesiza CJUE. Jurisprudența CJUE este deosebit de restrictivă în materie de achiziții militare dintr-o singură sursă (fără licitație). Despre asta, cu altă ocazie. Pe moment, să privim poza acestor demersuri ale Statului român, captiv acestei corporații, și să ne minunăm: o societate în faliment este expropriată, o altă societate în faliment este golită de active, ambele demersuri fiind impuse politic și la prețuri de nimic, prin acte discreționare de putere publică, în favoarea unei organizații străine…

Bruxelles-ul imperialist — antinațional și „progeniturile” sale

Data: 4 mai 2026 by Cristian Ardeleanu

Un vechi proverb ne spune cam așa: peștele de la coadă se curăță și de la cap se strică! Peștele Uniunii Europene este deja stricat la cap, iar ce mai e de luat, ia de la coadă — cum este România… bani, resurse, bogății naturale! Cum? Simplu — în primul rând, printr-un proces extrem de pervers și pătrunzător de spălare a minții, a identității și demnității naționale. Și uite așa au creat un veritabil „Quasimodo modern european” — reprezentat de mitocanul modern înfrățit cu pseudo-intelectualul vândut… satanic! Azi, în România avem un președinte ilegitim și antinațional, care efectiv a rupt România în două și discută doar cu partidele așa-zis „pro-occidentale”, respectiv cu partidele care și-au arătat susținerea și slugărnicia pentru președintele Nicu — zis și „Psihicu”. Majordomii și lacheii lui de serviciu! Eu, personal, nu văd în mod esențial celelalte partide prosuveraniste ca fiind anti-occidentale sau antidemocratice! Văd însă că în România există azi un partid anti-național declarat… și acesta este USR! Iar virusul acesta anti-național a infectat și celelalte partide de la guvernare, prin includerea USR în actuala formulă guvernamentală. Și PSD-ul este usr-izat… și PNL-ul este usr-izat! Încă le mai numesc partide, pentru că aceasta este denumirea lor formală. Dar, de fapt, aceste formațiuni nu mai sunt partide, pentru că nu au o ideologie, nu au un program ideologic, nu mai sunt avangarde ale unei anumite categorii din populație. Ele sunt niște clanuri corupte de tip mafiot, iar în aceste coaliții de guvernare liderii lor se întâlnesc precum la Mafie, pentru a stabili cum își împart teritoriul, respectiv portofoliile ministeriale și conducerea. Strategia sau metoda de jaf, numită pompos guvernare! Toată această clică — sau mai bine zis cloacă politică — nu ne conduce, ci ne mutilă! Așadar, după modelul Mafiei operează și funcționează „Cupola” acestor formațiuni, a acestor operatori politici din România. Căci „partide” mi-e greu să le spun!

Și între aceste mafii politice de la noi, președintele „Plicușor Dan” a făcut o distincție… de fapt, mai bine spus — o extincție! Adică cei care sunt cu el și îl recunosc ca „Imperator” sau „Capo di tutti capi” sunt partide pro-occidentale! Iar ceilalți, care nu pleacă capul, sunt cei răi! Nu sunt pro-occidentali!!! Dar ce sunt atunci „puișor Nicu”?!? Nu știu ce sunt — sunt pro-orientali… pro-ruși… pro-ayatollahi… pro-tot ce este rău!

Această gândire este bolnavă, asemenea celui care o enunță, o susține și o impune! Și când o gândire bolnavă ajunge să se reflecte în practică, în gestionarea intereselor poporului român, suntem într-o situație de criză cronică! Este absolut intolerabil și inacceptabil ca un asemenea așa-zis „mediator” să medieze și să discute doar cu aceia care sunt ai lui… cascadorii râsului! Iar pe ceilalți să-i excludă total — anti-democratic! Avem, așadar, datorită lui Nicu Psihicu, două Românii declarate: o Românie așa-zis pro-occidentală, unde criteriul pro-occidentalismului este susținerea unui președinte ilegitim și neconstituțional, ajuns la Cotroceni printr-o veritabilă lovitură de stat! Și mai avem o altă Românie… suverană, creștin-ortodoxă, tradiționalistă, marginalizată, furată, sărăcită… considerată rea! Iar România „cea bună”, dar complet nebună, cu președintele pe post de „Nașul Suprem”, trebuie să anihileze și să castreze cealaltă Românie, care stă împotriva mersului țării pe drumul propasirii spre progres, al societății euro-atlantice multilateral și multicultural dezvoltate! Și ca să o spunem pe-a dreapta — partidul cu adevărat extremist din România este taman „progenitura” comisarilor neo-bolșevici ai UE-ului lui Ursula von der Lenin, născut autohton de „generalul negru” — adică Coldea, la pachet cu „cicloapa” — adică Lulutza. Acesta este răul absolut care conduce în România! Celelalte formațiuni sunt, în realitate, din aceeași familie… produsul finit al colaborării tovarășești între defuncta, dar omniprezenta Securitate trădătoare și esalonul doi PCR-ist reabilitat. Ele sunt un fel de etichete diferite puse pe un borcan cu un singur conținut ideologic — trădarea și jaful generalizat!

Așadar, avem o clasă politică după chipul și asemănarea birocraților de la Bruxelles! Veritabili oameni de stat… degeaba!!! Cu o falsă evoluție și un progres spre neant! Un Bruxelles și o Uniune Europeană care se pliază precum o mănușă pe românul lui George Orwell — 1984! Ce nu știu și nu înțeleg paraziții din birourile bruxelleze este că anul 2030 — care nu va fi nici român, nici literatură!!! — va fi trezirea la realitate pentru ei și trezirea în conștiință pentru noi! Căci de la Est vine… cinci litere într-un picior, ghici Ursula ce-i?!?