Sunt mai multe etape în desfășurarea Tainei Sfintei Spovedanii. Dintre acestea, proverbele consemnează: Recunoașterea păcatelor cu sinceritate: „Atunci te poți mântui, când, recunoscându-ți greșeala, nu numai te vei căi, ci te vei pocăi” (VIII, 390); „Cel păcătos cunoaște prea bine greșeala sa, dar de mândrie s-arată ca și când nici o știință n-ar avea” (VIII, 469); „Cu suflet viteaz și cu trup leneș” (II, 439); „Cu sufletul în palmă” (II, 440); „Cu sufletul la gură” (II, 440); „Cui i-e frică de Domnul, nu-i este frică de greșeli, că niciodată nu greșește”(VIII, 194); „Curăță mai întâi partea dinăuntru a paharului și a blidului, ca să fie și cea din afară curată” (IV, 39); „Greșalele tale la suflet ușurință, când de față le mărturisești” (VIII, 194); „Greșeala are și iertare” (X, 408); „Greșalele când se mărturisesc de sine se iartă” (VIII, 193); „Greșalele se iartă când omul se pocăiește” (VIII, 194); „La vreme de mântuire și cel dintâi și cel din urmă deopotrivă se înțeleg” (VIII, 390); „Mai bine să mărturisești greșeala ce-ai făcut și s-o îndreptezi, decât să zici că n-ai greșit și în greșeli să rămâi” (VIII, 196); „La vreme de mântuire și cel dintâi și cel din urmă deopotrivă se înțeleg”(VIII, 390); „Păcatul acoperit – totdeauna suferit” (VIII, 469); „Păcatul ascuns nu te necinstește” (VIII, 469); „Păcatul mărturisit este iertat” (VII, 72); „Păcatul mărturisit este pe jumătate iertat” (VII, 72); „Păcatul mărturisit și îndată părăsit este vrednic de iertare, când pocăință are” (VIII, 469); „Păcatul netămăduit cu noi în pământ se îngroapă, ca să se arate la Dreptul Judecător” (VIII, 469); „Se pocăiește ca lupul când îl tundea și el se văieta că oile se depărtează” (IX, 72); „Cu trupul în biserică și cu gândul la dracu” (II, 447);
Umilința trebuie să caracterizeze pe cel ce vine la Sfânta Spovedanie: „Ca rugăciunea cu umilință, nimic altceva nu ți-aduce bună rânduială” (IX, 140); Rugăciunea trebuie să fie pe buzele și în inima celui ce vine la Spovedanie, dar o rugăciune sinceră, ci nu rugăciuni formale, rostite fără noimă: „Rugăciunea peste măsură, ca „Doamne miluiește!” de mii și mii de ori, ce-aduce și la popă mare supărare” (IX, 140); Iertarea dușmanilor și a celor ce ne-au făcut rău: „Blând și lesne iertător către cei ce-ți greșesc ție de te vei arăta, cu Dumnezeu te vei asemăna” (VIII, 37); „Când zici „Iartă-ne nouă greșalele noastre, precum și noi iertăm greșalele greșiților noștri” se înțelege că faci o legătură cu Domnul, că de vei ierta tu mai întâi pe ai tăi greșiți, așa și Domnul în urmă să te ierte pe tine; iar de nu, nu. Vezi dar acum ce legătură faci și cu cine o faci, că și de-ar voi Domnul să te ierte pe tine, n-ar putea să te ierte mai înainte, până ce vei ierta tu celor ce ți-au greșit ție. De aceea, ca să se păzească această legătură ce însuți tu ai făcut cu Domnul, de bună voia ta, iartă tu mai întâi și apoi roagă pe Domnul ca să te ierte și el pe tine” (VIII, 36); „Cel ce nu iartă pe altul, nu să înțălege de om, că omul, firește fiind supus patimilor, unul altuia trebuie să creadă” (VIII, 37); „Până nu vei ierta nu cere iertăciune, că Domnul nu te va asculta” (VIII, 37); „Cel mai mare păcat este a ține tu minte greșeala ce ție altul a greșit” (VIII, 469). Sunt și din cei care chiar și pe patul morții, la Spovedanie mărturisesc că pe anumiți dușmani nu-i pot ierta, nu pot vorbi cu ei, iar fapta acelora „O să o spun și morților” (II, 616) și „O să o țin minte și mort” (II, 616), ceea ce nu-i creștinesc, iar Sfânta Spovedanie nu-și face efectul;
Iubirea semenilor și chiar a dușmanilor: „Bucuria și fericirea celor mântuiți a se iubi în veci” (VIII, 390); Despăgubirea celor păgubiți, asemenea lui Zaheu vameșul: „Păcatul cu pomene nicicum nu se curăță, ci numai cu despăgubirea celui ce l-ai năpăstuit” (VIII, 469); Postul în perioada premergătoare Sfintei Spovedanii ajută pe cel în cauză să-și facă o analiză atentă a propriei stări sufletești, crează mediul potrivit pentru rugăciune, fapte bune și căință: „Cel ce postește spre spășenia sufletului și de fapte rele nicicum nu se lasă, mai mult păcătuiește, socotind că cu postul pe Domnul va înșela” (VIII, 459);
Căința sinceră pentru păcatele făcute și hotărârea de a nu le mai repeta în viitor: „Ca căința, nici o pedeapsă nu te duce la pocăință” (IX, 72); „Ca mușcătura de căință nici o mușcătură mai dulce” (IX, 72); „Ca să te scapi de amărăciunea căirii, să te căiești până a nu greși” (VIII, 263); „Căința fără pocăință moartă să-nțelege. Urmează-le pe amândouă” (VIII, 263); „Căința și pocăința – cea mai mare cinste a păcătosului” (VIII, 469); „Cea mai mică căință c-o bună pocăință, ți-aduce la suflet bună fericire. De ea să te ții” (VIII, 264); „Cei ce târziu se căiesc, ca râsul de cu vară ce plânge de cu iarnă” (IX, 72); „Cel ce se căiește își cunoaște greșeala; cel ce se pocăiește mai înțelept să socotește, că de ea se părăsește. Tu acestuia să te asemenea” (VIII, 264); „Cel ce se căiește târziu se deșteaptă, când vremea nu-l mai așteaptă. Deșteaptă-te mai din vreme, ca să nu te căiești” (VIII, 264); „Cu pocăință după căință păcatul l-ai spălat, fără a mai supăra pe Domnul cu mii și sute de rugăciuni, iar dimpotrivă, mai mult Îl întărâți, că-I aduci aminte de relele ce-ai urmat” (VIII, 468); „Cui i-e rușine să se căiască, să se ferească să nu greșească” (VIII, 263); „După căință/ Vine pocăință” (VII, 351); „Nici o iertare de păcate până nu te vei îndrepta și părăsire lor nu vei da” (VIII, 37); „O pocăință cât de mică, cu părăsire de cele rele, biruiește mii și sute de mătănii” (VIII, 381); „Omul cu știință/Are pocăință” (V, 585); „Vai de cel ce cere iertare pentru greșale numai până se va cumineca, socotind că cu aceasta pe Dumnezeu va înșela” (VIII, 36); „Păcatul îndată se uită, când îndată se îndreptează” (VIII, 469).
Milostenia și facerile de bine trebuie să însoțească Sfânta Spovedanie: „Câte lacrimi de săraci vei șterge cu mâna ta, atâtea păcate din sufletul tău vei spăla” (VIII, 468); „Ce dai săracilor ție-ți dai” (V, 561); „Cel mai mare păcat în lume este a nu săvârși binele ce poți altuia a săvârși” (VIII, 469); „Cine dă săracului împrumută pe Dumnezeu” (V, 560); „Bogățiile trec, faptele bune rămân” (V, 94); „Păcatele, cât de multe, numai milostenia cu pocăință, ca apa pe foc le stinge” (IX, 125); Sfaturi bune date semenilor: „Cel ce va îndrepta pe un păcătos, sufletul din moarte va mântui” (VIII, 469); Metaniile nu sunt agreate prea mult de omul din popor. Le socotește formalism și fără folos pentru suflet: „Mătănii multe în zadar, când pocăința îți lipsește” (VIII, 382); „Mătănii multe, întreagă dobitocie, viclenie și răutate arată, că va să înșele pe cei ce-i văd făcând metanii” (VIII, 382); „Nici măcar o metanie, ci îndurare mare” (VIII, 382); „Nici mătănii cere Domnul, ca să-ți frângi mijlocul, tocmai ca pehlivanii, ci căință și pocăință, cu depărtare de orice rea urmare” (VIII, 282)
Efectele Sfintei Spovedanii sunt mai multe, astfel: Iertarea păcatelor mărturisite: „L-a iertat Dumnezeu” (VI, 687); „Cine are iertăciune până a nu se osândi, își dovedește greșeala sa și scapă de păcat. Asemenea și tu să urmezi” (VIII, 37); Curățirea sufletului: „Când ne căim, nu ne căim pentru răul ce am făcut, ci pentru că ni-i frică să nu ne ajungă alt rău și mai rău; iar când ne pocăim cunoaștem răul ce am făcut, de-aceea de el ne părăsim” (VIII, 263); „Întâi să te căiești, apoi să te pocăiești și în urmă să nădăjduiești iertare să dobândești” (VIII, 36); „Nu înfrunta pe cel ce se pocăiește, că toți suntem vinovați păcatului” (VIII, 263); „Nu înfrunta pe păcătosul ce Domnul l-a iertat” (VIII, 468); „Păcătosul când se pocăiește, sufletul îi înflorește” (VIII, 469); Mântuirea: „Dacă pui untdelemn în candelă, îți va lumina” (III, 67); „A-și vedea de suflet” (II, 443); „Cu spovedania și cu buna mărturisire la multe greșeli te îndreptezi; de-aceasta să te ții” (VIII, 574); „Greșalele tale la suflet ușurință, când de față le mărturisești” (VIII, 194); „Pocăința te duce în cer de pe pământ, când la vreme o săvârșești” (VIII, 263); Răsplată de la Dumnezeu: „Nici o faptă fără plată, îndată sau mai pe urmă (VIII, 607); „Nici o căință fără mângâiere, după pocăință” (VIII, 263); „Când se trudește săracul,/Dumnezeu îi umple sacul” (V, 563); Reorganizarea vieții și a comportamentului: „De acu calea bisericii” (VI, 492).
Lasă un răspuns