Când mi-a fost dat să aflu că poetul român Mihai Eminescu este studiat și peste hotare – cu precădere, dincolo de Atlantic, sincer să fiu, nu mi-a venit să cred. Aveam impresia că cineva, dintre manipulatorii acelui timp, forțează nota și-n domeniul literaturii naționale, ca să dea bine în fața cârmuitorilor vremii. Era, undeva, în etapa de început a fostei „epoci de aur”, când accentul pe tot ceea ce aparținea, ca valoare, națiunii era amplificat cu o intensitate, care nu mai are corespondent în perioada de după anii ’90. Atunci, în plin regim socialist – încă nu se trecuse la „multilateralul dezvoltat” – am luat la cunoștință, pentru întâia oară, că opera Luceafărului, de care, ca mai toți tinerii generației mele, eram fascinat, era supusă unui tratament academic internațional, fiind aprofundată până și în renumitele centre universitare Harvard, Columbia, Indiana, Los Angeles și Chicago din SUA. Cu deosebire, nuvela „Sărmanul Dionis”, apreciată ca fiind un text romantico-metafizic de excepție. Iar, dacă în anii ’70, opera eminesciană se studia doar în cercuri anume specializate pe literatura comparată (de tipul „Romanian Studies”), după anii ’80, traducerile realizate prin grija emeritului Leon Levițchi, reprezentau apogeul de interes al străinătății intelectuale.
Spre deosebire de geniala poezie – care, prin traducerea mot ä mot, putea să-și piardă o parte din melodicitate și din farmecul original, nuvela „Sărmanul Dionis” – mai facilă din punctul de vedere al redării – a atras cel mai mult atenția cercetătorilor, ca și a cititorilor. Dintre parametrii filosofici amintim, îndeosebi, abordarea timpului ca iluzie a conștiinței, coexistența timpului și viitorului în spirit, faptul că timpul nu este liniar și obiectiv, că trecutul, prezentul și viitorul coexistă, că eul nu poate părăsi timpul, că timpul este un obstacol epistemic etc. Idei majore, care au fost puse în paralel cu susținerile unor erudiți ai interpretării filozofice a fenomenelor (ex. Imannuel Kant, despre timp, ca formă a intuiției și Arthur Schopenhauer, despre lume, ca reprezentare) sau cu influențele filozofiei upanișade (India), ale romantismului novalis (Germania) sau cu „Teoria formelor” a lui Platon (Grecia antică).
Eminescu, prin metempsihoza sa, îi depășește pe mulți dintre preocupații în domeniu (de pildă, pe Kant), căruia, în referire la timp, îi surclasează „teza intenției”. Pentru că, la Eminescu, timpul și identitatea sunt simple iluzii funcționale, existența este un fenomen al conștiinței, iar absolutul devine accesibil prin anularea eului individual. Un tratament idealist radical, o metafizică fără sistem, care, indiscutabil, rezidă într-o filozofie cu totul specială, de necontestat.
Iată de ce „Eminescu a fost (și va rămâne pentru totdeauna – n.n.) un mare erudit. O ştiau mulţi dintre contemporanii săi, a spus-o şi G. Călinescu, subliniind varietatea lecturilor sale, de la scrierile vedice, trecând prin Platon şi – neapărat -Schopenhauer” (Claudia Dahoveanu, Între proză și metam psihoză, Jurnalul.ro, 27 octombrie 2010). Un înțelept al liricii universale – ne-am permite să completăm – care, dincolo de orice formă literară, a pătruns în profunzimea timpului său, supunând societatea unui rechizitoriu extrem de deranjant. Fapt pentru care, până și astăzi – la 176 de ani de la nașterea sa – încă le stă unora în gât și încearcă, prin fel de fel de tertipuri antiromânești, să-l denigreze și să-l scoată din palmaresul valoric al acestui popor excesiv de tolerant și, tot pe-atât, de umil în concurs cu nimicnicia neprietenilor dintotdeauna.
În opera „Sărmanul Dionis”, explicând că identitatea nu este fixă, iar sufletul poate traversa nu numai epoci, ci și corpuri, Eminescu își transpune eroul într-o serie de existențe, adesea, dedublându-l. Și, nu întâmplător, în mediul american, nuvela a fost studiată dincolo de oricare altă abordare, ca un text „proto-psihologic”, cu implicații în consecință. Inclusiv, din punctul de vedere ontologic, lexical etc., dar și nonlingvistic (cunoștințe despre lume, societate etc.). De aici, și trimiterile la Platon (Aristocle), la Goethe, la Fichte și la Hoffman. Dacă-ar fi să ne axăm doar pe mitul gnostic al cunoașterii interzise și să vedem lumea ca o realitate instabilă, ca pe o proiecție a minții sau visul, ca real, și ar fi de ajuns să ne lămurim ce presupun spiritul infinit, dorul de absolut, ca și filozofia romantică a infinitului. Desigur, toate acestea implică un efort aparte, și o specializare deosebită, atât din partea analistului, cât mai ales a cititorului, mai mult sau mai puțin, avizat. Mai ales, atunci când textele filozofice ale operei sale – nu neapărat ale respectivei nuvele – încerci să le pui în concurs cu ideile filozofilor sus-amintiți. Pentru că, vrem ori nu, trebuie să acceptăm că ideile lui Mihai Eminescu (aici, am în vedere „Sărmanul Dionis”) pot fi corespondente idealismului transcedental al lui Kant sau, și mai pregnant, idealismului absolut al lui Johann Gottlieb Fichte. Chiar dacă, față de aceștia, Eminescu are o amprentă pură, specifică: la el, totul este fenomen al conștiinței, iar lucrul în sine dispare. Până și căderea lui Dionis nu este de natură morală, ci epistemologică. O epistemologie ce excede oricărei încorsetări filozofice, chiar și rigorilor vedantei indiene. Respectiv, acelui cadru filozofic, care explorează natura realității, sufletului și a eliberării, bazându-se pe un complex de texte sacre din Upanishad-uri, Brahma Sutre, Bhagavad Gita ș.a.
Deși, unii nu-l consideră pe Mihai Eminescu ca fiind un filosof, în sens academic, ci mai degrabă un poet-filosof, în ceea ce ne privește – având în vedere că, întâi de toate, s-a afirmat tocmai în mediul academic – susținem, cu date concrete, că tocmai acestui mediu îi datorează consacrarea. Cu atât mai mult, cu cât majoritatea experților sunt de acord că, prin profunzimea meditațiilor sale metafizice, cosmologice și etice, Eminescu depășește gândirea filozofilor români și se circumscrie tematicii generale, universale, care i-a impus pe Schopenhauer, pe Kant și pe alți iluștrii cugetători. Inclusiv din lumea eterică a hinduismului. Numai în privința lui Georg Wilhelm Friedrich Hegel, al cărui sistem l-a aprofundat bine, Eminescu a adoptat o poziție aparte, literalmente critică, refuzând să-i accepte anumite teze, în ceea ce privește identificarea gândirii cu ființa, idealismul absolut. Dar, nu se poate exagera, pentru că – fie și așa, aflat sub influența lui Kant și a lui Schopenhauer – Hegel i-a „influenţat cugetarea şi poezia lui Mihai Eminescu în ceea ce priveşte, în primul rând, formaţia ideologică a poetului. Din scrisoarea lui Mihai Eminescu către Titu Maiorescu reiese, de altfel, destul de clar că el voia cu tot dinadinsul să-şi completeze cunoştinţele sale «asupra filosofiei dreptului de stat şi a istoriei»”, care „sunt numai indicate la Schopenhauer”, dar se găsesc pe larg comentate la Hegel” (Dumitru Păsat, Eminescu și spiritul hegelian, rubrica Eminesciana filosofică a Centrului Academic Internațional „Mihai Eminescu”, Chișinău, 28 iulie 2019)
Dintre gânditorii români contemporani lui, Mihai Eminescu l-a apreciat, cu deosebire, pe filozoful Vasile Conta, despre care spunea că: „Din tinereţe însă l-au fost atras problemele metafizicei şi, în timpul liber pe cari i-l lăsa catedra de drept, se ocupa cu citirea scrierilor de filozofie pozitivistă apărute în Anglia, Franţa şi America. Mulţi ani membru al societăţii literare Junimea, el publică în «Convorbiri» Teoria fatalismului, pe care-o traduse singur în franţuzeşte, şi Teoria ondolaţiunii universale, o încercare metafizică materialistă” (discursul din 25 aprilie 1882). Dar și pe alte personalități istorice cu reale înclinații filozofice, precum Dimitrie Cantemir, pe care l-a considerat „un model de erudit și un precursor al filozofiei românești”. Pentru el, Domnitorul Moldovei „întruchipa «omul universal» român, capabil să lege istoria națională de marea gândire europeană”. Și, nu s-a ferit nicicând să-i recunoască meritele lui Aron Pumnul, profesorul său, care a avut „o influență profundă asupra viziunii filozofice și valorilor spirituale naționale” ale lui Eminescu, pe timpul cât a studiat la Cernăuți.
Așadar, Mihai Eminescu n-a fost doar un simplu poet, care a filozofat ori a cochetat cu filozofia vremii, ci mult mai mult, a fost un geniu-filozof sau, și mai exact, un filozof al poeziei și literaturii universale. Iar, pentru întreaga cultură românească a constituit un indubitabil reper. Nu degeaba, filozoful Constantin Noica, un alt erudit în materie, nu s-a sfiit să afirme că: Mihai Eminescu reprezintă „conștiința noastră cea mai bună”.
De remarcat, că opera filozofică a lui Eminescu, firesc, i-a influențat și literatura, poezia sa de neegalat, sporind ponderea reflecției etice nu doar în cultura și inteligența românească, ci și în cele mondiale. Spunem asta, pentru că el – odată cu asimilarea și transpunerea ideilor marilor corifei ai lumii filozofice – a creat și o sinteză a tuturor acestora, îmbunătățindu-le.
Ar fi multe de spus în privința filozofiei genialului poet, dar spațiul acordat unui articol nu permite o detaliere exhaustivă. Așa că, într-un final, ne rezumăm a conchide că, spre deosebire de alți erudiți ai timpului său, Mihai Eminescu nu numai că a studiat – și chiar a tradus în limba română principiile și tezele gândirii filozofice contemporane – în parte, le-a asimilat și le-a conferit o viziune proprie, într-un fel metafizic aparte. Și, altceva: mai mult decât oricare, Eminescu nu s-a limitat doar la Kant și Schopenhauer, ci și la Gottfried Wilhelm von Leibniz și Friedrich Nietzsche, pentru care a avut o apreciere cu totul specială. Pe de altă parte, nu poate fi diminuat interesul său pentru gândirea orientală, din care a și integrat în opera sa elemente din buddhism și din brahmanism, îndeosebi. Independent de orice tendințe de diminuare a gândirii sale filozofice, ca și a inestimabilelor sale valori literare, de încercările de escamotare a adevărului ce-i sporește genialitatea, trebuie evidențiat că experții moderni în materie (ex. italianca Rosa del Conte, un nume cu rezonanță în eminescologie) îl poziționează pe Mihai Eminescu în suita marilor gânditori ai lumii, precum germanul Martin Heidegger, francezul Jean-Paul Sartre și danezul Søren Kierkegaard. Și, cu asta credem că am spus destul, ca să priceapă cu cine vor să se confrunte acei alogeni, care nu ne iubesc poporul și care, profitând de ceea ce li se permite – inclusi, legislativ – se zbat să ne întineze trecutul istoric și cultural, să înlăture cât mai multe dintre valorile Neamului Românesc și să ne transforme marile noastre personalitățile în potențiali adversari. De ce și în ce scop, lăsăm la interpretarea fiecăruia dintre cei care mai au o brumă de dor românesc și de respect pentru țara Luceafărului literaturii universale. Oricum, în pofida a orice și a oricui, să nu uităm niciodată că în 15 ianuarie al fiecărui an, cu toții, trebuie să aducem omagiul cuvenit unuia dintre iluștrii pământeni ai filozofiei și literaturii universale: românul Mihai Eminescu.
Doamne, ocrotește-i pe români!
