E toamnă târzie, bădie Mihai, și iarna s-aude prin munte trosnind. Se-nvăluie norii pe boltă și-n zare și ploaia în picuri s-așează pe câmp. Vin cețuri prea dese și-acopăr poiene, și văi, și dealuri, și drumuri și poteci. Cad frunze-nspăimântate, când vântul rece curmă codițele pe ram. Iarba verde din câmpie e tot mai puțină și tot mai spăimântată de zilele ce vor veni. Urlă noaptea sălbăticiunile înfometate și urletul lor e rugă pentru hrană. Și oamenii se-ntreabă de-s lemne sub polată, de-i fân de-ajuns în claie, de-i porcul gras destul, de au copiii haine. Și tu, Bade, mai întrebai copilărește: „- Ce te legeni, codrule,/ Fără ploaie, fără vânt,/Cu crengile la pământ?”… Și bătrânul codru, înțelegându-ți vorba, îți răspundea cu-nțelepciune: „- De ce nu m-aş legăna,/ Dacă trece vremea mea!/Ziua scade, noaptea creşte/Şi frunzişul mi-l răreşte”. Vremea din primăvară, ori de astă-vară, vremea tinereții, se dusese pe neobservate, din toate rămăsese doar o amintire. Cântecul păsărilor tăcuse demult, cuiburile se goliseră, pe unele vântul le trântise fără milă, pe altele frunzele uscate le acoperiseră. „Bate vântul frunza-n dungă,/Cântăreţii mi-i alungă;/Bate vântul dintr-o parte,/Iarna-i ici, vara-i departe… Cârduri-cârduri de înaripate vin din nord, se-așez-o clipă să-și refacă forțele și pleacă mai departe, cu gândul „spre alte zări de farmec pline!”… Nu le mai trebuie nimic de pe la noi, nimic nu le mai încântă, nimic nu le mai atrage. Doresc cu tot dinadinsul să plece departe, să fugă de groaza iernii ce se apropie pas cu pas. „Şi de ce să nu mă plec,/Dacă păsările trec!/Peste vârf de rămurele/Trec în stoluri rândunele,/Ducând gândurile mele/Şi norocul meu cu ele./Şi se duc pe rând, pe rând,/Zarea lumii-ntunecând,/Şi se duc ca clipele,/Scuturând aripele,/Şi mă lasă pustiit,/Vestejit şi amorţit/Şi cu doru-mi singurel,/De mă-ngân numai cu el!”
Bădie, bădie Mihai, așa era altădată! Păsările plecau, oamenii rămâneau. Erau legați de glie, de fiecare bucată de pământ, de fiecare pom, de fiecare zi. Veneau peste ei iernile cumplite, hoardele sălbatice, bolile și sălbăticiunile. Ei rămâneau însă ai locului, ai vremii, ai pământului, ai Țării. Smulgeau bolile, și moartea, și dușmanii, și fiarele din casa lor bătrâni și tineri, vârstnici și copii. Cei rămași plângeau o vreme, apoi își reluau viața cu toate greutățile și hățișurile ei, cu toate poticnirile și speranțele ei. Nimeni nu se gândea să plece în altă parte, nimeni nu credea că undeva în lume este mai bine ca la ei acasă. Totul era după o rânduială din vechime stabilită, de moși și de strămoși sfințită și peste ea nu se putea trece. Era greu, era periculos, dar era și frumos. Oamenii erau ai locului și locurile erau ale oamenilor și fiecare palmă de pământ era muncită și răscolită. Îți râdea sufletul, când vedeai câmpurile încheiate de recolte, care mai de care mai îmbelșugate, care mai de care mai frumoase și mai promițătoare!
Fiecare bucată de pâine, fiecare colăcel de la colindeți concentra în el un an de speranțe, de muncă și de teamă. Munca se împletea cu rugăciunea, căci omul era conștient că numai cu ajutorul lui Dumnezeu poate să supraviețuiască și să învingă greutățile, lipsurile și obstacolele de tot felul. Erau rânduite sărbători și obiceiuri ale pământului și ale oamenilor, menite să convingă înălțimile cerului și adâncimile solului să producă. Erau zile și rânduieli, când oamenii vorbeau cu Dumnezeu și cu sfinții, cu duhurile adâncurilor, cu ploile și cu zăpezile, cu soarele și cu luna. Totul era după o înțeleaptă întocmire a văzduhului, a pământului, a oamenilor și a lui Dumnezeu.
Acestea toate au rămas o amintire, Bădie Mihai! Pământurile au rămas pustii. Ici-colo mai vezi câte o bucată de pământ lucrată, ici-colo vezi tarlale despre care afli că sunt ale unor străini, care le-au cumpărat. Nu mai vezi cârduri de lume la lucru, muncind și cântând, muncind și glumind. Mașinile au preluat munca, singurătatea a acoperit totul cu tentaculele ei. Holdele sunt duse aiurea, peste mări și țări; în magazinele noastre vine pâine plămădită de străini, doar coaptă la noi. Nu mai simțim mirosul pâinii proaspete scoase din cuptor, nu mai simțim gustul pâinii din țestul nostru de pe vatră. Mâncăm ca să nu murim, dar fără să ne bucurăm de pâinea caldă de la mama! Satele ne sunt tot mai goale de copii, Bădie Mihai! S-au înmulțit mașinile, s-au împuținat copiii. Au rămas școlile pustii prin sate. Microbuzele umblă dimineața și adună de prin sate cei câțiva copii și-i duc la școala din centru. De îndată ce se ridică își iau zborul spre alte zări, spre alte țări. Rămâi blocat, când afli că tineri cu înaltă pregătire, care ar fi putut să ocupe aici funcții de seamă, se duc afară și sunt fericiți, când sunt angajați acolo la muncile cele de mai jos. La noi se înmulțesc rândurile străinilor, care vin din cele mai depărtate colțuri ale Asiei. Parcă s-a mâniat Dumnezeu pe noi! S-au înmulțit avorturile, s-au împuținat copiii. Cu puțin timp în urmă făceam socoteala, după datele furnizate de oficialități, că, de la Revoluție încoace, s-au aruncat la tomberon atâția copii, că am mai fi avut încă o dată populația României. Cum să nu se mânie Dumnezeu?!
Ne este populația țării îmbătrânită, tot mai îmbătrânită! Altădată erau familii în satul nostru și-n alte multe sate, care aveau zece și chiar mai mulți copii. Funcționau în sat două școli primare și aveau copii destui. Azi, din tot satul, nu mai sunt zece copii de vârstă școlară! Tot mai multe sate își trăiesc ultimele zile, căci, o dată cu plecarea puținilor bătrâni, vor rămâne și ele pustii. Pe nimeni nu interesează drama satului românesc de azi, Bădie Mihai. Deschizi televizorul și nu vezi decât scandaluri, delapidări, corupție, fapte penale și multe altele asemenea! Ca o speranță de nepieire se întrevăd departe Sărbătorile Crăciunului, ale Anului Nou, ale Bobotezei și alte multe, care ne asigură, totuși, că nu-i totul pierdut! Cu bine, Bădie, și-ți voi scrie în curând!
Lasă un răspuns