Arhiva zilnică: 15 august 2023

Sculptorul român Virgil Scripcariu expune în una din cele mai importante mânăstiri gotice din Portugalia

Data: 7 septembrie 2024 by Redacția

Mănăstirea Batalha (nume complet „Convento de Santa Maria da Vitória, Mosteiro da Batalha”), cea mai frumoasă construcţie sacrală gotică din Portugalia şi un simbol al independenţei republicii, va găzdui, timp de șapte luni o expoziţie semnată de unul dintre cei mai apreciaţi sculptori români, la nivel naţional şi internaţional. Este vorba despre expoziția TRIUNFO, o expoziție personală a sculptorului român Virgil Scripcariu. Inagurarea a avut loc duminică, 1 septembrie 2024, la ora 17.30, în prezența autorului și a istoricului de artă Marta Jecu și va fi deschisă publicului larg până la 1 aprilie 2025. Artistul propune o explorare visual – semantică a tensiunii eterne dintre bine și răul malefic, cu nuanțe ideatice subtile și personaje simbolice. Sculptura figurativă și instalarea obiectelor sunt mijloace de exprimare care generează mesaje clare și în același timp deschise, profund poetice. Intrând într-un dialog profund abrupt cu istoria, evidențierea valorilor imuabile, apelarea arhitecturii la contextualizarea lucrărilor de sculptură, Virgil Scripcariu realizează o experiență artistică de maturitate, într-un spațiu consacrat profund, încărcat de spiritualitate.

Ilfoveanul Virgil Scripcariu a absolvit Facultatea de Arte Plastice în 2003 (UNART), la clasa profesorului sculptor Vasile Gorduz. Și-a continuat studiile postuniversitare explorând tema porrtretului în sculptură. Din 2004 a participat la expoziții de grup și individuale în țară și străinătate. El este un iubitor de sculptură figurativă pe care o practică liber, dar realizează și instalații de obiecte cu un mesaj ecologic, social și spiritual. În 2006 s-a mutat cu familia la Piscu, un vechi sat de olari, lângă București. Alături de soția sa, Adriana Scripcariu, istoric de artă, lansează un proiect de cercetare și valorificare a patrimoniului cultural al localității Piscu. În 2021 a deschis Muzeul-Atelier Școală de la Piscu, un hab cultural dedicat ceramicii țărănești și tehnicilor tradiționale, precum și artei contemporane. Virgil Scripcariu este responsabil de această inițiativă, de coordonarea șantierului și conceptualizarea expoziției muzeale. Proiectul este recunoscut la nivel European, primind Premiul Europa Nostra 2022, la secțiunea Educație, instruire, meșteșuguri.

„Expoziția Triunfo este pentru mine surpriza și aventura acestui an. Nu am visat să pot expune vreodată într-un astfel de loc. Un edificiu uriaș gotic, care adăpostește morminte regale, își oferă claustrele, fațadele și capelele pentru a găzdui expoziții de artă contemporană. Zilele următoare voi instala la Batalha 6 sculpturi și 2 instalații de obiect, având în prim plan cea mai recentă lucrare, cu un titlu care exprimă și esența expoziției: „Poveste despre biruința sufletului asupra răului.” De aproape sau de departe, vă voi face părtași acestei minunate întâmplări. Vernisajul va fi duminică 1 septembrie. Mulțumesc celor care au sprijinit proiectul: Mosteiro da Batalha, Instituto Cultural Romeno Lisboa, Ambasada României în Republica Portugheză, Galeria Artep și Aurel Iancu.” Vă invităm să urmăriți TRIUNFO, un eveniment româno-portughez care își propune împărtășirea artei, culturii și valorilor ce încurajează și crează punți. (G.V.G.)

Ion Luca Caragiale – scriitor de geniu cu origini aromâne

Data: 7 septembrie 2024 by Ionuț Țene

Originile etnice balcanice ale lui Ion Luca Caragiale au născut multe controverse de-a lungul istoriei literaturii române, deși nu ar fi trebuit. Am recitit recent celebra biografie despre viața lui Ion Luca Caragiale scrisă de criticul și istoricul literar Șerban Cioculescu și publicată în 1940. Am recitit cu mare atenție și acribie și nicăieri între rândurile monografiei nu am descoperit un document care să ateste științific că familia lui Ion Luca Caragiale ar fi fost o simbioză balcanică etnică greco-albaneză. E adevărat în 1812, bunicul marelui dramaturg român era bucătar la Constantinopol și se numea Ștefan. El era considerat de funcționarii otomani ca și grec din Kefalonia venit în capitala imperiului turcesc. În realitate bunicul Ștefan s-a considerat arnăut, dintr-o familie albaneză ajunsă în insula din Marea Ionică, vecină cu Albania medievală. În realitate Ștefan, deși de cultură greacă, posibil să fi fost aromân emigrat în Kefalonia și s-a specializat din oierit pe meseria de „cofetar”. Să nu uităm că în secolului XIX toți aromânii erau considerați greci de tânărul stat independent Grecia, mai ales de cei din Imperiul otoman. Aromânii, ca să răzbească prin emigrația lor, datorită naționalismului grecesc și celui islamist albanez, în cele două imperii otoman sau habsburgic, vorbeau limba greacă pe care o foloseau în comerț, dar și unii dintre ei se declarau greci pentru că erau priviți cu simpatie de marile puteri. Habsburgii au oferit privilegii aromânilor care se declarau greci.

Bucătarul Ștefan a avut trei fii Luca, Costache și Iorgu, cu care vine la București la chemarea domnitorului fanariot Caragea, în 1812. De aici i-ar fi venit numele de familie Caragiali de la domnitorul fanariot, deși Carageali înseamnă în limba turcă „mărăcin negru”. Tind să cred că numele Caragiali obișnuit la românii din Balcani era adevăratul nume de familie al bucătarului Ștefan. Vezi și numele Caragiu al marelui actor aromân Toma Caragiu. La București bucătarul Ștefan devine răsfățatul domnitorului pentru produsele sale delicioase de cofetar și patiser. Atras de teatru, Luca, tata viitorului scriitor, s-a căsătorit în 1839 cu actrița și cântăreața Caloropoulos, de care s-a despărțit, fără a divorța vreodată, întemeindu-și o familie statornică cu brașoveanca Ecaterina, fiica negustorului „grec” Luca Chiriac Karaboas. Niciun document nu atestă că brașoveanca Ecaterina era grecoaică. La Brașov funcționa biserica greacă în Șcheii Brașovului, dar asta nu însemna că era frecventată de greci, ci de aromânii de limbă română care au ridicat biserica. Mai mult un document de pe la 1750 vorbește despre credincioșii bisericii grecești din Brașov, oraș din imperiul habsburgic, că au alungat preotul de limbă greacă și au adus un preot-duhovnic de limbă aromână care oficia Liturghia în curata limbă românească. „Biserica grecească” era doar o denumire generală dată de autoritățile imperiale bisericii ortodoxe din Brașov sau Cluj, dar acestea aparțineau comunității aromâne care erau bilingvi, mai ales atunci când și foloseau limba greacă în comerț. „Biserica din deal” de la Cluj era „grecească”, dar ctitorită de aromâni, pe la 1790, numiți greci de autoritățile habsburgice. Deci, Luca și cu Ecaterina au format o familie de aromâni tipică, strămutată în statul Țara Românească – Muntenia, în satul cu numele Haimanale, unde Luca devine „avocatul” mănăstirii Mărăcineni.

În satul Haimanale, azi I.L. Caragiale, pe 13 februarie 1852 se naște marele scriitor, care deși după mamă și tată „grec” nu a știut mai mult de câteva cuvinte în limba greacă toată viața. În istorie există mereu o logică. Dacă Ecaterina, mama scriitorului era grecoaică, era imposibil să nu-l învețe pe micuțul Ion Luca Caragiale limba maternă, măcar un lexic de bază în greacă. Orice mamă își alintă copilul în limba maternă. Dar să vezi că micuțul Caragiale era alintat de mama „grecoaică” doar în dulcea limbă românească, iar tatăl albanez arnăut nu a catadicsit să-l învețe câteva cuvinte în albaneză sau greacă, într-o epocă când limba greacă încă era la putere în cultura și Țara românească. De ce nu l-au învățat limba greacă pe micuțul Caragiale nici mama „grecoaică” Ecaterina, nici greco-albanezul tată Luca? De ce? Pentru că aceștia nu erau nici greci, nici „arnăuți”, nici albanezi, ci români sud-dunăreni sadea, adică aromâni. Obsesia de a-l „greciza” în monografia sa Șeban Cioculescu pe Ion Luca Caragiale nu are nicio rațiune și nici o bază documentară. Fără îndoială Ion Luca Caragiale este un român născut în satul Haimanale din Țara Românească, dar cu origini aromânești din Balcanii sud-dunăreni. Moftangiul nostru revoltat ca un Venturiano dintr-o „noapte furtunoasă” și observatorul fin din „momente și schițe” a fost un scriitor român genial cu origini aromâne sud-dunărene. Nu întâmplător „românul absolut” Eminescu a fost prieten cu el.

Urme de locuire de peste 5000 de ani pe dealul Melez din Urlați (jud. Prahova)

Data: 7 septembrie 2024 by Redacția

În luna august 2024, în apropiere de Urlați (jud. Prahova), pe Dealul Merez, arheologii prahoveni au descoperit în această zonă situată între satele Șoimești și Ceptura, dovezi ale unei populații care a trăit aici în urmă cu peste 5000 de ani. Situl este cunoscut de la începutul secolului trecut și a fost descoperit de un învățător local. A mai fost studiat în anii 90, dar acum, lucrează arheologi și ucenicii acestora, studenți la facultățile de istorie. Ei sapă până la adâncimea la care găsesc sol nealterat de activitățile umane, în „culoarea” zonei. În timpul acestor cercetări au fost descoperite feagmente ceramic de la diferite tipuri de vase, piese de podoabă, unelte și arme. Adâncimea acestor secțiuni săpate poate varia de la câțiva zeci de centimetrii, la câșiva metri, în funcție de felul în care s-a modoficat relieful de-a lungul secolelor. Deși nu la fel de spectaculoase precum escavarea unor ziduri ori morminte, descoperirile arheologice care datează din preistorie ajută la formarea unei imagini asupra evoluției comunităților respective, precum și asupra faunei specific zonei. Imaginile luate din dronă au ajutat mult săpăturile arheologice de la Urlați, pe un deal total nelocuit acum, dat care în neolitic la finalul Epocii de Piatră, exista o așezare în care specialiștii estimează că lodcuiau aproximativ 100 de oameni.

Epoca de piatră a durat aproximativ 3.4 milioane de ani și s-a încheiat în jurul anului 2000 î.Hr. A avut trei perioade; paleolitic, mezolitic și neolitic. Populațiile care locuiau în neolitic pe teritoriul Românieim afirmă arheologii, erau unele dintre cele mai avansate ale epocii. De exemplu, în 2019, la Strejnic (jud. Prahova), la 30 de kilometric sud-vest de Ploiești, aceiași echipă de arheologi care lucrează acum la Merez, au descoperit într-un tumul un mormânt vechi de peste 5000 de ani. În mormânt erau rămășițele unui adult și ale unui copil. În ultimii ani, arheologii din Prahova au descoperit peste 40 de tmuli în care erau înmormântați peste 200 de indivizi. Tumulul este o movilă de pământ sau de piatră, de formă conică sau piramidală, ridicată deasupra unui mormânt în scop de protecție, ce depășește câteodată 8 – 9 metri. Spre deosebire de siturile arheologice clasice, unde săpăturile se fac cu măturica și fărașul, pentru dezgroparea tumulilor, este nevoie chiar de excavator.  Fiecare urmă arheologică este inventariată și analizată. Urmează apoi drumul către Muzeul de Istorie și Arheologie Prahova din Ploiești, unde restauratorii le sortează și le reconstruiect spre a devein exponate pentru muzeu.

Aflat la contactul dintre zona de câmpie și dealurile subcarpatice, situl arheologic de la Urlați este localizat acolo unde Cricovul Sărat își face loc în câmpie coborând dintre dealuri. Este situat pe un grind natural care are o formă triungiulară, delimitat de o zonă mlăștinoasă aflată în zona de sud-est a localității. Cercetările arheologice de la Urlați au început încă din anul 2013 și au continuat cu o cadență anuală până în prezent. A fost descoperită o succesiune de așezări din epocile neolitică (cultura Starčevo-Crș), eneolitică (cultura Gumelnița), a bronzului (cultura Tei). Importante sunt și locuirile din sec. II-III d.Hr., V-VII d.Hr, dar și cele din evul mediu legate de începuturile localității Urlați (sec. XVI-XVII). Cercetările din acest sit se derulează în cadrul unui proiect care vizează abordarea ariei nordice a culturii Gumelniţa, cu o preocupare pentru locuirea în zona de deal, sau din imediata apropiere a acesteia. De asemenea, având în vedere descoperirile din campaniile precedente, importante au devenit și obiectivele datând din primul mileniu creștin și evul mediu (sec. XVI-XVII). Aceste două segmente culturale și cronologice sunt marcate de descoperirea unor locuințe adâncite (bordeie) și gropi de extragerea lutului, dar și materiale arheologice, în special de ceramică fragmentară. Ca și în anii precedenți în așezarea eneolitică atribuită culturii Gumelnița (4350-4250 î.Hr.) au continuat să apară numeroase piese din silex întregi, izolate sau depuse într-un număr restrâns de piese sub forma unor mici depozite. Un astfel de depozit descoperit anul acesta era format din 11 piese, din care unele nefolosite. Erau însoțite de fragmente de la un vas din lut. Este al șaselea depozit de acest tip, ceea ce confirmă un anumit comportament al comunității eneolitice care a locuit în acest sit acum peste șase milenii.

Așa cum informează Responsabilul de șantier- Cercetător Științific Gradul I, dr. Alin Frînculeasa, foarte important este un depozit de piese din metal (fier și bronz) datând din evul mediu (sec. XI-XVII) descoperit la adâncimea de circa 0,5 m. Un număr de 14 piese erau depuse într-o mică groapă (0,5 m diametrul și 0,4 m adâncime). Dintre piese se remarcă prezența unui topor, trei cârlige, a unui dorn, perforator de lemn, fragment de lanț cu două verigi, fragmente de la o coasă (2 buc.), etc. Potrivit sursei, în apropierea șantierului arheologic a fost amenajată o bază logistică care permite derularea cercetărilor în bune condiții și dezvoltarea în viitor a unui program complex de cercetare a Văii Cricovului Sărat. În cadrul acestui program se derulează și săpăturile de pe Dealul Merez aflat la nord de Valea Semanului, cercetări realizate anul acesta în luna iulie. De asemenea, pe raza localității Urlați, dar și pe valea râului Cricovul Sărat, au continuat cercetările de suprafață prin care au fost identificate și cartate numeroase situri arheologice care certifică importanța acestei căi de comunicare de-a lungul istoriei. La Muzeul „Foișorul Bellu” din Urlați a fost realizată o expoziție permanentă în care pot fi admirate principalele descoperiri arheologice rezultate în urma cercetărilor derulate în ultimii ani. Urme arheologice din neolitic și epoca bronzului, descoperite pe dealul Merez din Valea Urloi, certifică existența unor așezări din trecutul îndepărtat.

În toamna anului 1968, în curtea Liceului din Urlați, prin săpături întâmplătoare, a fost descoperit un schelet și trei nasturi de cupru, realizați, în tehnica secolului al XIV-lea, mărturii istorice pentru actuala vatră a târgului. Documentar însă Urlațiul este atestat pentru prima oară într-un hrisov semnat de Neagoe Basarab, la 16 martie 1515, prin care voievodul întărea mai multe ocine mânăstirii Snagov și în care printre martori se afla și boierul Oancea din Urlați. A doua mențiune documentară, cunoscută nouă, este hrisovul din 1527 – 1528, semnat de Radu de la Afumați, prin care voievodul reconfirma aceleiași mânăstiri dealul cu viile de la Poiana (în Valea Călugărească) și Valea Călugărilor a patra parte, cât ține ocina până în apa Teleajenului, cu vinăriciul (impozitul pe cârciumi) și perperii (impozitul pe buțile de vin și putinele cu struguri), partea domnească și un vad de moară în Cârciumari pe Cricov. Întocmirea hrisovului se făcuse pe baza cercetării făcute la fața locului de Stoica din Cozleci însoțit de boierii: Oancea din Urlați (același de mai sus), Șoplea și Miclea din Șoplești, Dragomir din Cozleci, Craina din Stăncești, Grozea din Pădure (lângă Plopu). Registrele vamale ale Brașovului din 1545, care țineau evidența târgoveților din Țara Românească, veniți pentru tranzacții comerciale cu negustorii brașoveni, menționează pe un anume Stan din Urlați, printre comercianții din alte localități prahovene: Gherghița, Târgșor, Breaza, Slănic, Comarnic, Filipești, Văleni. Noile descoperiri arheologice de pe Dealul Melez din Urlați (jud. Prahova), ce au adus la lumină urme de locuire de peste 5000 de ani au confirmat existența în această zonă a unei populații umane numeroase, ce stăpânea tehnica fabricării de arme și unelte, de vase, de construire a fortificațiilor de pământ și a locuințelor. (G.V.G.) 

Brățări (nedacice) pentru poterele analfabetismului de sistem…

Data: 6 septembrie 2024 by Cezar Adonis Mihalache

Faptele ar fi cam în felul următor… Și chiar dacă nu vorbesc ele, la propriu, concret, merită totuși „declasate” măcar pentru irealitatea lor anecdotică… Sau nu… Pentru că, în momentul în care un cetățean se trezește cu un dosar penal pentru ceea ce el credea a fi o bucată de metal fără valoare, atunci umorul nu mai e savuros… Nici spumos… Poate doar pentru cel în cauză, la spălătorul penitenciarului dacă are ghinion de neșansă de judecător rațional (tot mai des o asociere pleonastică, nu-i așa?!). Așadar, un bărbat din Teleorman s-a trezit săltat de polițiști pentru că avea acasă o bucată de fier… Experții au spus că este un artefact… Nu l-au putut data, dar, pentru a nu cădea nici în ridicol, deși, la câtă istorie se mai face azi, oricum nu o să se supere nimeni dacă îl așezau în epoca… de piatră, au spus că obiectul ar fi din epoca bronzului… Deh’, bronz-nebronz, pe asta o pot ghici doar pirandele la adunat de fier vechi, și fără a avea o certitudine a vechimii obiectului, ori o expertiză a ceea ce reprezintă artefactul, omului i s-a făcut dosar penal pentru deținerea de obiecte din patrimoniul național. Și nici nu conta pentru anchetatori de când zăcea obiectul cu pricina prin gospodăria omului… Ori ce foloase i-a adus… Doar încadrarea ca „bun al patrimoniului național”, deținut ilegal de un cetățean cu apucături cam nenaționale, justifica măsura confiscării și trimiterii către un muzeu. Atât. Fără „punctum” în stoparea devalizării patrimoniului nostru. În fine, în cazul omului nostru, în neștiința despre valoarea de patrimoniu, fie și probabilă, a unui obiect. Că, deh’, nu toți s-au născut învățați…

Așa cum a stat treaba și în cazul unei bătrâne vinovate la rândul ei în fața polițiștilor, dacă nu au găsit-o pe marginea trotuarului vânzând pătrunjel (rușine mamaie, la vârsta matale să dai de lucru organului cu astfel de teme?!), vinovată, dară, pentru sprijinirea ușii de acasă cu un „artefact”. Că ținea biata femeie piatra, altminteri rarisimă, spun alți experți în dezexpertizare (!), pe post de blocator de ușă… Ușa aia din scânduri găurite, roase și înnegrită pe deasupra de mucegaiul vremurilor precum mâinile bătrânei pigmentate în ani de țarina ogorului pe care îl răsucea ea cu sapa. Că așa a și dat de obiectul cu pricina. Un bolovan pe care l-a pus la ușă…

Și în cazul ei, deși „experții”, nu ăia locali, ci specialiștii de la oraș (că pentru cei de la țară orașul e acum definit de îngrămădeala aia mai mare de case, suficient de mare, să-i lase pe oameni la „păcănele”), nu i-au spus femei ce ținea în casă. Că nici ei nu s-a dumerit. Dar au luat „bolovanul”, lăsând ușa scâncind după pripornul ei de odinioară, deja, la cum arăta casa, pământul din ea, de o viață, și au plecat. Alt raport, altă sancțiune, alt expozeu de duritate și neaplecare în modul de aplicare a legii.

Și cine știe câte babe și câți moși au rămas fără „sarea” din necomoara caselor lor… Confiscate și înapoiate… cui, aici este o altă întrebare!… Că, deh’, dacă săpau și ei mai jos de latul de palmă de pus arpagicul în pământ, și nu scrijeleau cu genunchii tremurând și oasele scrâșnind a prăpăd de vârstă, a rece de oase, a reumatism și boli neimportante pentru alții, de ar fi săpat și ei mai din tinerețe, să adâncească brazdele până în cavernele pământului, poate ar fi găsit ceva mai de preț. Suficient de important, de valoros, pentru a nu mai fi trecut în raportul delatorilor analfabeți funcționali. Și uneori și analfabeți, trebuindu-le pentru a scrie câteva rânduri mai mult timp decât au avut nevoie împricinații să sape până la descoperirea „comorilor”.

Cum ar veni vorba, o brățară dacică nu găseau și ei prin pământurile uscate ale Teleormanului? Sau prin grădina bătrânei punând cu degetele-i tremurânde, și vederea slăbită, arpagicul cu mucul în sfârc de coadă în sus?! Că aici a ajuns ilarul devenind el însuși prea de necrezut… Cu promovări la vânzări la licitație de către casele mezându-ne trecutul, artefactele, istoria, dar nu, nici măcar a cozilor de lemn de la topoarele nedatate, nici spuma de corali uscați de însetare de pe bolovanii ținuți la ușile prea părăginite pentru a mai sta deschise, ci brățări dacice. Pentru că, domnii la costum nu sunt luați la întrebări, de unde au procurat obiectul „de peste 3000 de ani”… Mai mult pre-dacic, dar nu prea le au cu istoria negustorii de licitații și nici cu subsemnatul pentru nerespectarea legii patrimoniului, și predarea imediată, sau măcar notificarea muzeelor despre intrarea în garderoba lor de șmenari a unei brățări dacice. Iar dacă la felul de căpătuire cu un asemenea artefact s-au spălat pe mâini, menționând că este în posesia posesoarei care l-a posedat (!) de la o altă, evident, posesoare (iar rostogolirea în trecut se pierde „la și alții”), pentru neraportarea prețioasei comori și punerea ei la vânzare (într-o licitație în mod cert trucată pentru a ajunge la colecționarul de dinainte desemnat și albirea certificatului, nu de autenticitate, ci de drept moștenitor) ar trebui și pușcărie și închiderea casei de licitații, dar și confiscarea colecțiilor deținute de aceasta până la realizarea unor expertize.

Altminteri, rămânem doar cu aparenta unealtă din Teleorman nezdrobind, nu țestele hoților de identitate, de patrimoniu, de cunoaștere spre universal, ci nici măcar bolovanii de țintuit ușile înecate de amarul și atât amarul de viață al bătrânilor noștri. Neduși poate nici măcar o dată la un muzeu…

Cultura, viața normală în Scandinavia…

Data: 6 septembrie 2024 by Grid Modorcea

Cultura este un lux. Mereu am spus asta. Și Norvegia mi-a întărit observația. Abia o țară care îi oferă cetățeanului protecție, să nu mai aibă grija zilei de mâine (salariul minim al unui lucrător norvegian est e de 4 700 euro), se ocupă de cultură. Aici cultura este prioritară, fiindcă nivelul de trai este superior. De aceea, comparativ cu prețurile din România, toate prețurile de acolo ni se par enorme, dar pentru nivelul de trai norveg sau scandinav sunt normale. Iată câteva cifre pe care le-am notat într-un supermarket din Geilo, în coroane norvegiene: cartofi – 29, 90 kr, lămâi: – 99 kr, pâine – 34, 30 kr, salata verde – 26, 90 kr, snikers – 51, 90 kr, avocado – 29, 90, ciuperci – 29, 90, iar, printre ele, sunt cărți, un roman de Stephen King, de pildă, costa 199 kr. Da, acolo am văzut ceva uimitor, cartea e regină, în toate magazinele, restaurantele sau cafenelele există rafturi cu cărți, mici biblioteci, în care poți citi ce vrei în voie, iar dacă îți place cartea, o iei, dar cu condiția să pui alta în loc. Așa ceva mai văzusem numai la Heidelberg.

Masa și Cartea. Unde există un loc de parcare, de gustare, există și cartea, mica bibliotecă cu cărți rare. Și unde este un loc de citit, există și un bufet. Ce mare paradox, într-o realitate cosmică, super tehnologizată, bătrâna carte, vechea minune tipărită de Gutenberg, e regină, nu și-a găsit sfârșitul, cum profetiza un Bill Gates, dimpotrivă, fără ea, nu există viitor. Și demonstrația supremă este Biblioteca Națională din Oslo, care se poate compara cu faimoasa Grand Central Library din New York, 46 St. Ceva fantastic. Fiecare etaj are specificul său. Cititorul se servește singur. Mesele unde citește, computerizate, sunt aproape de Rafturile cu cărți. Religia e la ultimul etaj, iar etajul 1 e dedicat copiilor, nu numai cărților pentru copii, dar și jocurilor, fiindcă ei sunt invitați să deseneze. Toată lumea acolo, în cetatea cărții, e fericită. Așa cum am fost și eu, când pe computer, la numele meu, am dat peste trei cărți, Brancusi in America, Shakespeare and Eminescu, The American Film, evident, cărți trimise de americani, fiindcă eu le-a dat acolo, la bibliotecile din New York, greu de concurat, fiindcă acolo, în Manhattan, aproape pe fiecare stradă există și o bibliotecă.

Prioritatea dată cărții în marile orașe ale lumii, arată că viitorul nu se poate lipsi de carte. Ea e fundamentul învățăturii, al înțelepciunii. Nemaivorbind că aspirația spre cultură a făcut ca orașele mari scandinave, Oslo, Bergen, Stockholm, Copenhaga, să respire prin statui. Peste tot statui. Statuia are rolul să potențeze spațiul, să-l facă vast și mai luminos. Ea este un reper, faptul că o personalitate a meritat acest respect statuar. Ce să mai spun de parcul regal Vigeland, prezentat într-un articol anterior, cel mai mare parc cu statui din lume, un colosal muzeu în aer liber. I-am dedicat acolo și o poezie, pe care o reproduc din caietul de note:

Vigeland, gând frumuos și viguros,
cu oameni în rotocoale,
cu imagini de Sisifi și Laocooni,
rostogoliri, acuplări și îmbrățișări,
Viață,
bulgări umani dați de-a dura,
mișcare nebună, în aventură,
o lume herculeană,
în splendoare vikingă,
coloană infinită de trupuri umane,
piatră boltită în tăceri ancestrale.

Toate drumurile aici duc la artă, la un palat, la o catedrală, la o statuie. Nu se poate imagina ce fenomenale sunt primăriile, primăria orașelor Oslo, Stockholm sau a capitalei daneze Copenhaga. Sunt clădiri monumentale, dar se vizitează cu rânduri interminabile, fiindcă în interior sunt adevărate palate, cu fenomenale picturi murale sau gigantice goblenuri, parcă ai fi la Versailles. Un circuit cu vaporașul pe canalele din Copenhaga, te fac să numești acest oraș Veneția Nordului, mai ales că în partea mai deschisă a fiordului, spre promenada Langeline, unde se vede un mare parc, te așteaptă Mica Sirenă, o statuie din bronz, de 1, 25 m, așezată pe o stâncă potrivită, care este atracția nr. 1 a turiștilor. E creația lui Edvard Eriksen, care a imaginat o sirenă care devine om. Am văzut-o și de pe uscat, din parc, și din vaporaș. E atât de cuminte și tăcută, față de vociferările oamenilor încât n-am înțeles de ce este atât de dorită vederea ei. Dacă n-ai văzut Mica Sirenă, n-ai văzut Copenhaga, n-ai văzut nimic!

Civilizația scandinavă este atât de înaltă, de personală, de inimitabilă încât luxul material, ca și cultura spirituală sunt lucruri normale, firești, au devenit viața de zi cu zi a oamenilor. Am rămas uluit de importanța acordată teatrului. Teatrul Național regal în Stockholm este o minune. Ca și cel din Oslo sau Copenhaga. Ideal ar fi fost să văd și câteva spectacole, dar acum stagiunea era închisă. Am văzut în schimb, la Oslo, un spectacol de balet transmis la TV, la concurență cu Olimpiada, unde pasiunea scandinavilor pentru sport făcea ca toate posturile să transmită în draci participarea sportivilor locali. Și suedezul Armand Duplantis, la săritura cu prăjina, și norvegianul Jakob Ingebrigtsen, la 5 000 m, au fost onorați ca niște regi! La fel handbalistele norveginene, ca și handbaliștii danezi. Nici măcar știrile politice de la BBC nu-și aveau locul, cu excepția unei știri legată de Kamala Harris, cu că și-a ales vicepreședintele. Se vedea limpede că scandiamvii se bucură că Trump și-a găsit nașul în Kamala, o procuroare dură care nu-i iartă infracțiunile. Sigur, am văzut și Muzeul ABBA, fiindcă la Stockholm există un mare cult pentru această formație. Peste tot se cânta „Waterloo”. Nu mai vorbesc de cultul pentru vikingi. Și aici există un muzeu al vikingilor, unde se conservă cea mai mare ambarcațiune vikingă care a fost construită vreodată. Se numește Vasa și a fost construită la 1 600. Povestea ei a anticipat soarta Titanicului, fiindcă, de cum a ieșit din port, la prima ei plecare, s-a scufundat. A fost găsită peste 300 de ani intactă. Așa cum o vedem și azi. La fel de pregnant este și cultul pentru Premiul Nobel, căruia i s-a dedicat un muzeu. Azi premiile Nobel se anunță în Sala Albastră și se înmânează la primărie, care este poate cea mai măreață construcție din Stockholm. Aici primăriile orașelor sunt ca niște cetăți, simbolul guvernărilor, alături de palatele regale.

Stockholm, pe care l-am mai văzut și altădată, este pe drept numit Veneția Nordului, fiindcă e plin de canale, nai ceva decât Copenhaga. Se spune chiar că orașul e construit pe un fjord, fiindcă apa e peste tot, îi cuprinde clădirile ca brațele unei imense caracatițe. Un singur lucru lipsește, gondola. Totul este de o densitate colosală, nu ai timp să asimilezi, totul se reduce la o trăire impresionistă, pentru aprofundare e nevoie de multe zile în asemenea orașe. Unde la fiecare pas există o statuie, un obelisc, o catedrală, o clădire impresnantă, un teatru, o galerie, o stație de metrou cu opere de artă, toate cu istoria lor, cum sunt palatele de pe strada regală, care necesită explicații istorice, aprofundări temporale. Am adăsta cel mai mult în cartierul medieval din Stockholm, unde există și cea mai îngustă stradă, ca strada Sforii din Brașov. Uluitor în Stockholm sunt cișmelele, peste tot, iar apa este pură, se spune că aici este cea mai bună apă din lume. Dar și la Oslo, și în Copenhaga, apa e la fel de curată, bate orice altă băutură. Sigur că preferi apa naturală, când un pahar cu bere Eriksberg costă 88 de coroane suedeze. Dacă n-ai coroane, mori cu cardul de euro în buzunar.

Să revin la spectacolul de balet. E vorba de opera Hammer, creația coregrafului Alexander Ekman, cunoscut balerin de la Royal Swedish Ballet. Ceva năucitor. Balet modern cum am văzut numai la Juiliard School sau la New York City Ballet, unde Ekman a fost invitat, ca și pe multe alte mari scene ale lumii. Predomină mișcările de grup, totul este axat pe teme erotice. Căutarea cu disperare a dragostei și împreunarea cuplului. Insolitele mișcări, la limita atletică a ființei, ne arată posibilitățile infinite ale trupului de a se contorsiona. Personajele se caută până se întâlnesc. E o permanentă intersecție de mișcări, un păienjeniș care aspiră spre destrămare și spre identitatea cuplului. La sfârșit, dansatorii intri în sală, peste spectatori, ca să-i atingă, să vadă că există, fiindcă spectacolul continuă cu actul 2, într-un alt decor cosmic, cu altă gamă de lumini și de mișcări abrupte, în diverse costume strident decupate și colorate. Acum apare și dialogul dintre ele, sumar, esențializat, pantomimic. E de fapt încercarea de dialog, efortul muțeniei de a rupe tăcerea. Te impresionează inventivitatea mișcărilor și plastica lor, mereu învăluitoare, cursivă, ca notele dintr-o simfonie wagneriană.

Și concurența este acerbă. Fiindcă teatrul și opera sunt artele preferate ale scandinavilor. Ei aici se întrec cu europenii și mai ales cu americanii. Sau să vedeți clădirea în care s-a decernat decenii la rând Premiul Nobel, devenită muzeu, cu toată povestea lui Alfred Nobel, plasată în cea mai frumoasă piață a orașului Stockholm. Azi premiul se decernează în Sala de concerte, numită „sala albastră”. O atracție zilnică este parada militară de pe strada regală, unde au loc, la amiază, ceremoniile militare, o stradă muzeu, plină numai de statui și case arhitecturale impunătoare. Totul e masiv, construit monumental, cum îți demonstrează și călăuza din croaziera daneză, în care fiecare clădire este o operă de artă arhitecturală.

Toate hotelurile în care am stat sunt din seria „Quality”, de patru stele, sunt adevărate modele de îmbinare a utilului cu plăcutul, adică aspectul estetic este impregnat în calitățile materiale. Nu mai vorbesc de breakfast și dineurile pe care le primești, sunt absolut regale, de o bogăție colosală. Le privești ca la un muzeu gastronomic, de parcă ar fi create de Salvador Dali pentru Gala. Arta nu e numai în muzee, a ieșit în stradă, este în vitrine și în toate această artă gastronomică. Și nu e hotel în care să nu primești o carte, un album, o revistă, un pliant memorabil. Frumusețea estetică este peste tot. Tehnica, mijloacele electronice, au ajutat ca tot ce este pentru om să fie cât mai artistic. Toate magazinele sunt construite ca niște opere de artă. Iar tehnologia a ajuns atât de departe încât la Aeroport nu mai există vameși. Omul este total înlocuit de tehnică. Aparate ultrainteligente îți verifică pașaportul, identitatea, și îți eliberează biletul de îmbarcare.

Ai sentimentul că trăiești în viitor, într-o altă lume. Ai devenit o musculiță, condusă de o gigantică făptură IA. Parcă ai trăi pe altă planetă. Desigur, vrei să ajungi cu picioarele pe pământ, acasă, fiindcă acolo e viitorul și nu ești obișnuit să trăiești în Lumea II, în viitor, ești obișnuit să trăiești în prezent și mai ales în trecut. Dar acolo trecutul s-a transformat în viitor, așa cum vezi toată tradiția vikingă, care a fost asimilată de tehnologia modernă și proiectată într-un viitor palpabil. Euro este umilit în Norvegia, Danemarca și Suedia, fiindcă puterea de cumpărare a cetățeanului valid este foarte mare. Să cumperi un pahar de bere cu nouă euro, acolo este ceva firesc. Sau să vedeți la Tivoli, în Copenhaga, unde, pe lângă jocuri fabuloase, concurând mult mai ingenios și rafinat Dinsneyland, există o grădină cu restaurante elegante italiene, franțuzești, turcești, la care au acces numai oamenii bogați, care și-au adus copii să se dea în tiribombe, iar ei să-i privească de la o masă foarte simandicoasă, regală. O bere aici costă 425 kr, iar un hel hummer (homar întreg) – 500 kr. Un euro = 11, 5 kr. Sunt și locuri cu prețuri mai accesibile, precum la Gasoline Girll.

Nivelul de trai a făcut ca Norvegia să fie numită Țara Milionarilor. Fiecre norvegian este aici milionar. Fiecărui cetățean îi revine un million de coroane din vânzarea petrolului. Nivelul de trai și cultura împing țara înainte. Norvegienii, ca și americanii, sunt oameni care stau cu fața spre viitor. Dar dacă americanii vor să evadeze în cosmos, norvegienii apără zestrea cea mai mare a universului, Pământul, cu minunățiile lui. Ei nu evadează în pustiu, pământul este adevărata moștenire a omului. Evadarea înseamnă să faci aici, din pământul pe care îl calci, o comoară. Norvegienii au și un Fond al Viitorului, în care au strâns până acum 5 100 miliarde de coroane. Acest fond e ca o pușculiță, în care puneam și noi câte un bănuț, când eram copii. Apoi, la Crăciun, spărgeam pușculița (purcelușul de argilă) și cu banii adunați cumpăram ultimul disc cu înregistrarea Concertului pentru pian și orchestră de Edvard Grieg. Sau îi făceam mamei un cadou. Fondul este darul pentru viitor al norvegienilor.

Din rău în mai rău…

Data: 6 septembrie 2024 by Petru Jipa

Când jurnaliștii sunt opriți de politicieni să spună adevărul, acest fenomen se numește cenzură sau restricționare a libertății presei. Acest lucru poate fi realizat prin diverse metode, cum ar fi amenințările la adresa jurnaliștilor, interzicerea accesului la informații sau sancționarea lor pentru dezvăluirea unor informații sensibile pentru politicieni. Cenzura și restricționarea libertății presei sunt grave încălcări ale dreptului la liberul acces la informație și pot avea consecințe negative asupra societății în ansamblu. Aceste acțiuni pot duce la creșterea corupției, abuzurilor de putere și manipularea opiniei publice. Ideal este ca jurnaliștii să rămână vigilenți în fața presiunilor politice și să continue să-și facă datoria de a furniza informații corecte și imparțiale publicului, chiar în condițiile unei posibile cenzuri din partea politicienilor. De asemenea, este responsabilitatea societății civile și a organizațiilor non-guvernamentale să apere libertatea presei și să lupte împotriva oricărui tip de cenzurare. Dar „capul plecat sabia nu-l taie”, iar spaima de consecințe ne așează pe rând la eșafod. Tot scriu ce înseamnă adevărul și minciuna, tot vorbesc despre manipulare, apoi apar armatele de bine care doresc doar răul și ne spun că numai răul este bine. Îl cred pe domnul Elon Musk când spune: „Când pierdem libertatea de exprimare, pierdem democrația”. Libertatea de exprimare este piatra de temelie a democrației, iar libertatea de exprimare este ceea ce ne permite să fie denunțate atrocități și ca oamenii să fie conștienți de ele. De aceea nemții au vrut să închidă presa (al doilea război mondial) imediat. Deci, cred că ar trebui să facem tot ce putem pentru a păstra libertatea de exprimare. Și când pierdem libertatea de exprimare, cred că pierdem democrația”.

Spune aceasta în Interviul cu Ben Shapiro / Daily Wire, ianuarie 2024. Apoi tot el mai spune: „Avertizez că libertatea de exprimare ar putea să nu existe dacă Kamala Harris, care a fost un puternic susținător al înlăturării lui Trump de pe Twitter, va intra în funcție.” Apoi face cronologia atacurilor la libertatea de exprimare din ultima lună: „Brazilia anunță că oricine folosește un VPN pentru a accesa X va fi amendat cu până la 8.874 USD pe zi. Gazdele germane de pe podcastul „Hoss and Hopf” se confruntă cu o amendă € 250.000 și închisoare în Germania, după ce au „deformat” o persoană transsexuală cheală. Fondatorul Telegramului, Pavel Durov, este arestat în Franța pentru că nu a cenzurat utilizatorii. Marea Britanie arestează o femeie de 55 de ani pentru că a împărtășit „informații greșite” online. Regatul Unit caută să avanseze cu o nouă legislație care ar eticheta misogin-ia drept o formă de extremism. Comisarul UE Thierry Breton i-a trimis o scrisoare lui Elon Musk, cerându-i să respecte legile lor de cenzură. CEO-ul Rumble, Chris Pavlovski, a fugit din Europa, invocând amenințări din partea guvernului francez. CEO-ul META, Mark Zuckerberg, a lansat o scrisoare, în care detaliază modul în care administrația Biden-Harris și FBI au lucrat pentru a cenzura conținutul de pe platformele META”.

Liniște, vă vorbește stăpânirea! Cine nu se supune pătrunde în cel mai disperat Halloween al planetei. Se spune că un rus se scoală dimineață și vede tancuri cu steagul Americii în fața casei. Iese urlând: „freedom, freedom!”. Un soldat iese din tanc: „niet freedom. Halloween”.

După „celebra” Olimpiadă din Franța, acum ard bisericile de spui că sunt la întrecere. Nu mai știu ce popor celebra nunta cu focuri de armă, dar nu știu nici de ce o făceau? Dar dacă se vorbește despre o teorie a conspirației a acestei „întâmplări” să zicem, am spune: Creșterea tensiunilor culturale și religioase a dus la speculații despre motivele incendiilor. Frecvența incendiilor la biserici a generat suspiciuni și teorii legate de vandalism sau atacuri intenționate. Unele grupuri pot folosi aceste incidente pentru a promova agende politice sau sociale, insinuând că există o conspirație mai largă. Fără explicații oficiale concludente, oamenii pot căuta răspunsuri în teorii alternative. Toate acestea contribuie la proliferarea teoriilor conspirației în jurul acestor evenimente. Dar cine mai știe cine am fost, sau unde am ajuns, disperarea parcă se citește pe chipul fiecărui om. Una votezi și altul „trabucește” a democrație. Dar ce este disperarea? Disperarea este o emoție puternică de tristețe, neliniște sau resemnare. Pentru că de obicei te împaci cu răul fără împotrivire prin resemnare. Este adesea asociată cu sentimentul de lipsă de speranță și incapacitatea de a găsi soluții pentru problemele sau dificultățile cu care se confruntă o persoană. Disperarea poate fi declanșată de diverse situații, cum ar fi pierderea unei persoane dragi, probleme financiare sau stresul excesiv. Trebuie să fim conștienți de această emoție și să căutăm suport și ajutor atunci când ne simțim copleșiți de disperare.

Mișcarea „O Nouă Românie”…

Data: 5 septembrie 2024 by Grid Modorcea

Am să scriu o carte despre Scandinavia. Despre ce a realizat mai măreț omul, unde au ajuns elanul și bucuria lui. Desigur, multe din cele scrise de mine se cunosc. Internetul este plin de informații despre Norvegia și Scandinavia. Te sperii, să nu greșești vreo informație. Dar eu am urmărit să trăiesc din interior Scandinavia, nu s-o știu după informațiile pe care le culesesem la plecare. Să văd ce e dincolo, în spatele cortinei. A fost o călătorie foarte densă și obositoare, am mers cu multe mijloace, avion, autocar, tren, teleferic, tramvai, vapor gigant (hotel plutitor) și mici ambarcațiuni, foarte mult per pedes, dar am rezistat. Nu am avut nici un necaz. Merită să scriu cu de-amănuntul ce am văzut și ce am făcut acolo! E o altă planetă, Scandinavia e mai interesantă decât America, și mai stabilă, și mai umană. E obligatoriu în viață să vezi Norvegia. Să vezi orașele, munții, tunelurile, fiordurile, să cunoști oamenii. O, ce vis real, palpabil, să călătorești cu feribotul de la Oslo la Copenhaga! Și să-i îndemni pe români să urmeze acele valori nordice, fiindcă unele se potrivesc cu lipsurile din țara noastră, în sensul de a le pune în locul golului, cum sunt alegerile prezidențiale, inutile, pentru care s-a alocat o sumă astronomică, s-ar fi rezolvat cu ea definitiv problema pensiilor, nu ar mai fi atâta circ. Faceți ca ei! Norvegia e țara care are un colosal cult al familiei! Ca și Suedia. Protecția mamei și a copilului este copleșitoare, prioritară!

Dar să pătrunzi mai adânc, cel mai bine e să vezi aceste locuri separat, deși cele patru țări, Olanda, Danemarca, Suedia și Norvegia, au f. f. foarte multe asemănări, parcă ar fi doar una, dar Norvegia le întrece pe toate, fiindcă are la baza foarte dezvoltat spiritul viking. Singura problemă a fost ca eu nu am spirit de turmă, nu m-am simțit bine în grup și când ne dădea liber, de voie, eram cel mai fericit, fiindcă eu m-am dus acolo nu să văd români cum se îndoapă și hâhâie, m-am dus să cunosc… vikingi. De aceea, am vorbit cu f. f. foarte mulți oameni, localnici. Cu engleza pe care o știu eu, m-am descurcat perfect. Minunat că a doua limbă a lor este engleza, sunt în topul 1 al țărilor vorbitoare de limba engleză. Dacă știi limba, 50 la sută ești câștigat. Oamenii sunt de o amabilitate totală și mereu veseli. Chiar când sunt fff ocupați, se opresc și îți acordă o atenție specială. Și mereu îți arată pe mobil unde te afli și unde trebuie să ajungi. Așa cum s-a arătat o daneză grăbită, care, în Central Station din Copenhaga, s-a oprit și mi-a dat toate relațiile, cu computerul la vedere, despre cum să ajung cu trenul la Helsingor, să văd castelul care i-a inspirat lui Shakespeare piesa Hamlet. Marele Brit i-a spus castelului Elsinore după Helsingor. După cum e obligatoriu să vezi parcul de distracții Tivoli, care bate Disneyland. La fel, nimeni din grup nu a vrut să vadă această minune! Dacă mergi la Copenhaga, obligatoriu sa mergi la Tivoli, e cea mai înaltă formă de distracție la care a ajuns omul!

Încă o dată spun, această experiență îmi confirmă faptul ca utopia mea Civitas Innocentiae este pe drumul cel bun. Nordicii sunt deja cu un pas în Lumea II, fiindcă au ajuns să dea prioritate absolută culturii. Opera și Biblioteca din Oslo sunt simbolul acestei idei. Așa e când nu mai ai grija zilei de mâine (salariul minim e 4 700 euro, iar orice intelectual câștigă 10 000 de euro pe lună!), tot efortul se îndreaptă spre cultură. Evadarea prin cultură. De aceea, eu mereu am spus că ea, cultura, este un lux. La Tivoli, mă gândeam mereu la copiii României. Să aibă și ei parte de așa ceva. Și vor avea. Ce fericiți vor fi! Sigur, ei vor vedea mai repede acea împărăție a jocului, a spiritului, nu ca mine la 80 de ani! Dar mă bucur ca am fost din nou copil. Am să public tot ce am trăit în Scandinavia, să afle și alții, să le folosească și celor care nu au posibilitatea să ajungă acolo.

Norvegia nu e o țară de vizitat, de căscat gura, de bifat că „am văzut-o și pe asta!”, e o țară a muncii, o țară reper, de la care ai ce învăța, care poate fi și trebuie să fie model pentru toți care vor să intre pe poarta Civilizației Omului, în competiția muncii, a valorii. De pildă, înseși țările arabe o iau ca model pentru felul cum știe să exploateze petrolul (e cea mai mare exportatoare de petrol din lume). Orice norvegan este milionar, fiindcă statul îi dă din afacerea cu petrol un milion pe an! La fel, e model pentru felul cum folosește energia solară, cum a făcut dintr-o țară curată una și mai curată (prin prioritatea acordată mașinilor electrice), cum folosește tehnica săpării tunelurilor în munți, cum construiesc drumurile și blocurile unicat, cum numai în cartierul Chelsea din New York am mai văzut! Ce să mai spun de pasiunea pentru cultură, un adevărat reper pentru societatea fără dependențe a viitorului. Sigur, deocamdată e de meditat dacă societatea pe care au creat-o scandinavii, va rezista avalanșei globaliste. Cum va rezista în fața ei oaza scandinavă, izolaționismul scandinav, implicit dependența puternică de moneda națională? Cu politica și religia stau bine, le-au rezolvat, în sensul că nu mai sunt dependenți de ele. Pot trăi și fără politică, și fără religie. Le ajunge Predania, cultul pentru tradiție. Și proiecțiile pentru ziua de mâine. De aceea, acum, toată energia lor se canalizează spre viitor, bat la ușa lui principală, pe care scrie cultură.

*

Experiența scandinavă m-a făcut să visez la o Nouă Românie. Tot ce a creat mai bun omul scandinav, poate fi și trebuie preluat și de România. Țara noastră are o istorie mai bogată decât a țărilor scandinave. Ba eu am urmărit acolo o ipoteză, să văd dacă vikingii au o sorginte dacică. Vikingii sunt daci. Cultul viking i-a făcut mari și tari pe scnadinavi. Noi de ce nu am dezvolta cultul dacic? Visez la un parc național cu sculpturi în care să strălucească eroii și valorile neamului. În el să-i văd pe Zalmoxe, Bendis, Sarmis, Zalmis, Burebista, Decebal, Dochia, grupuri de tarabostes, ca în lucrările lui Vigeland, ca în Monolitul său înveșmântat cu trupuri umane. Apoi să-i văd sculptați, laolaltă, pe Mihai Viteazul, Vlad Țepeș, Avram Iancu, Eminescu, Brâncuși, Enescu și alte personalități dragi poporului român. România are valori, are oameni neînregimentați, ea trebuie să urmeze calea dreaptă a Omului purificat. Sigur, e nevoie de o nouă clasă politică. Generația O, tinerii de azi, trebuie să ia puterea în mâini. Fără violență! Să-i învingă la alegeri pe semianalfabeții cu internet, de tip Ciucă, despre care am citit că ia pe lună circa 50 de mii de lei! Cum e posibil? Om care nu a făcut nimic pentru România, care nu are o operă (are una plagiată), care nu are pregătire politică, iar când deschide gura, tot ce spune el trebuie inclus în volumul „Umorul involuntar”. Ce face cu acești bani? Îi ia de la popor. Și sunt zeci de mii ca el (cazul pensiilor speciale). Sug poporul fără să facă nimic pentru el. Numai vorbe și circ. Bandiții sunt în coaliția minciunii, a puterii prefabricate, și trebuie demascați. Acești oameni de nimic trebuie să dispară. Prin votul popular, cinstit, nefraudat. Fără violență! Dacă tinerii de 18 ani vor înțelege situația gravă a țării și vor ieși toți la vot, se va face un mare pas pe calea Noii Românii. Ei trebuie să aibă un spirit dacic, al dacilor liberi, așa cum norvegienii au un spirit viking. Vikingii au fost daci. Norvegienii și suedezii sunt vikingi, românii vor fi ca ei.

Noua Românie trebuie să pregătească istoria pentru o Nouă Geneză, care să ducă la Civitas Innocentiae. Să pregătească societatea viitorului, a conviețuirii fericite fără politică, religie și bani. E departe acest viitor, dar ei să-l pregătească, fiindcă e palpabil, mai devreme sau mai târziu omenirea îl va realiza. Și Noua Românie va fi focarul, sămânța rodului, de aici va începe Renașterea omenirii.

Legea nr. 360/2023 și injustiția față de persoanele cu dizabilități: Necesitatea apărării legale

Data: 5 septembrie 2024 by Redacția

Federația Consiliul Național al Dizabilității din România organizează protest în data de 16 septembrie, în intervalul orar 10-14, în fața Guvernului României. „Având în vedere situația profund nedreaptă și discriminatorie creată de Legea nr. 360 din 29 noiembrie 2023 privind sistemul public de pensii, este esențial ca persoanele cu dizabilități care au contribuit la sistemul de pensii în condiții de handicap să își apere drepturile prin toate mijloacele legale disponibile. Deși Consiliul Național al Dizabilității din România a făcut nenumărate demersuri în ultimii patru ani pentru a atrage atenția asupra acestor inechități, guvernanții și parlamentarii au ales să ignore aceste avertismente și nu și-au îndeplinit obligațiile de a proteja drepturile celor mai vulnerabili cetățeni. Toți pensionarii cu dizabilități care au beneficiat de stagiul de cotizare contributiv redus, conform legilor anterioare, au primit recent decizii din care rezultă că pensile lor recalculate sunt mai mici cu procente între 50% și 80%. Există 10 tipuri de handicap conform legislației românești: fizic, vizual, auditiv, surdocecitate, somatic, mintal, psihic, HIV/SIDA, asociat, boli rare. Colegii noștri cu aceste handicapuri au muncit și au realizat stagiul contributiv de cotizare prevăzut de lege. Este inadmisibil ca eforturile și contribuțiile noastre sociale să fie anulate printr-o lege care ignoră specificul și dificultățile cu care ne confruntăm. Nu putem accepta să fim penalizați pentru dizabilitățile noastre și să fim împinși la marginea societății prin politici publice nedrepte”, a declarat Daniela Tontsch, președinta Consiliului Național al Dizabilității din România.

Legea nr. 263 din 16 decembrie 2010 privind sistemul unitar de pensii publice, care este în vigoare până la data de 31 august 2024, cuprinde prevederi menite să asigure o tranziție mai ușoară către pensionare pentru persoanele care au realizat un stagiu de cotizare în condiții de handicap.

Conform art. 58 și 59: Persoanele cu handicap grav beneficiază de o reducere a vârstei standard de pensionare cu 15 ani, dacă au realizat cel puțin o treime din stagiul complet de cotizare în aceste condiții. Persoanele cu handicap accentuat pot ieși la pensie cu zece ani mai devreme, dacă au realizat cel puțin două treimi din stagiul complet de cotizare. Persoanele cu handicap mediu beneficiază, de asemenea, de o reducere de zece ani a vârstei standard de pensionare, cu condiția să fi realizat stagiul complet de cotizare în condiții de handicap mediu. De asemenea, nevăzătorii beneficiază de o măsură specială, aceștia putând accesa pensia pentru limită de vârstă indiferent de vârstă, cu condiția să fi realizat ca nevăzători cel puțin o treime din stagiul complet de cotizare. Noile modificări legislative din Legea nr. 360/2023 anulează recunoașterea unui stagiu de cotizare contributiv redus pentru persoanele cu dizabilități.

Aceasta este o problemă socială semnificativă, deoarece nu doar că descurajează integrarea persoanelor cu dizabilități pe piața muncii, dar și subminează recunoașterea eforturilor acestora de a participa activ în societate. Este, de asemenea, o profundă nedreptate constituțională și legală față de persoanele cu dizabilități grave și accentuate, precum și față de alte categorii vulnerabile, care au contribuit la sistemul de pensii din România în baza unor legi specifice. Prin modificările aduse de Legea pensiilor nr. 360/2023, drepturile câștigate anterior, prin care se recunoștea un stagiu de cotizare contributiv redus pentru persoanele cu dizabilități, sunt efectiv anulate. Această lege introduce o formulă de calcul care are la bază aplicarea unui stagiu de cotizare uniform de 25 de ani, fără a ține cont de stagiile reduse recunoscute anterior pentru persoanele cu dizabilități grave și accentuate, ceea ce produce o diminuare semnificativă a pensiilor acestor persoane. Mai mult, se produce înghețarea pensiilor la valoarea din 31 august 2024 și lipsa oricărei indexări pe o perioadă de 10-15 ani, ceea ce reprezintă o încălcare a dreptului la o viață demnă și a principiului echității sociale. Persoanele afectate, în special cele cu handicap grav, vor fi puse într-o situație economică și socială extrem de dificilă, pierzându-se orice recunoaștere a efortului lor de a participa activ la societate, în ciuda limitărilor fizice sau mentale.

Acest tratament discriminatoriu contravine atât principiilor constituționale, cât și angajamentelor internaționale asumate de România privind protecția drepturilor persoanelor cu dizabilități.

Într-o societate justă, legile trebuie să protejeze și să susțină categoriile vulnerabile, nu să le penalizeze. Modificările aduse prin Legea nr. 360/2023 nu doar că subminează aceste principii, ci creează și un precedent periculos pentru viitorul protecției sociale în România.

A consemnat Daniela Tontsch

Profilul de scriitor al lui Ionel Marin în volumul „În constelația ființei”…

Data: 5 septembrie 2024 by Ionuț Țene

Ediția a 3-a a voluminoasei antologii a scriitorului Ionel Marin, intitulată „În constelația ființei ”, are 516 pagini, și se deschide cu o prefață, intitulată „Poezia, în drepturile ei!”, semnată de Michaela Al. Orescu, din București, în care se specifică, în încheierea textului: „Poezia lui Ionel Marin ne vorbește despre delicata lui sensibilitate, o sinceritate strict necesară poeziei, formă de confesiune dar și de trezire a lucidității, o imagine a gândirii, concretețe a visului, cutremurare a dorului, o convertire a tristeții în jubilarea izbânzii”. În continuare sunt reproduse poeziile din volumul „Constelații”, apărut la Editura „Sogent”, din Focșani, în anul 1997, poeme care respiră iubire față de natură, de jumătatea mitologică a bărbatului, femeia, de imensitatea universului etc. În același stil sunt scrise și poemele din volumul „Crâmpei de veșnicie”, tradus în limba italiană de Molinul C. Ștefan din Italia. Poeziile din acest volum, eul poetului își face un proces de conștiință, personificând inima poetului, dezvoltând o analiză a propriei conștiinței, în dorința de dărui lumina înțelepciunii. În volumul „Crinul din inimă”, apărut la aceeași editură, tot în acel an, descoperim poeme frisoanate de pastele, unde personificările inundă textele. Iarba, constelațiile, floarea de crin, amurgurile devin personaje care alături de sentimentele poetului, creează o atmosferă lirică profundă.

În volumele: „Printre ani”, „Picături de timp”, „Dincolo de coline albastre”, poemele scrise în versuri albe, dau posibilitate poetului să dezvolte ideile ce tangențiază cu filosofia. Un om rafinat și cult, Ionel Marin, ctitor de reviste, și promotor cultural, nu zugrăvește litografii realiste, precum un citadin în trecere prin lume, el caută în sine un profund eu categorial, atât de cuprinzător încât să exprime prin subiectiv tot ceea ce are trăirile sale în tangență cu etnicul mai ireductibil. Cromatician, el iubește, florile, natura, constelațiile, femeia de alături, însă nu doar pentru motivații picturale, ci mai cu seamă din rațiuni de ordin sentimental și tradițional cu rădăcini în mitologie, care umple cu luminile lui universul liric. Toate acestea așază poezia lui Ionel Marin în cu totul altă ereditate.

Autorul cărții, de care facem vorbire, este și un om al Cetății. În reproducerea articolelor din volumul „Patrie, credință, regăsire”, descoperim articole și eseuri, ca ecouri ale evenimentelor istorice prin care a trecut țara noastră. Subiectele articolelor din volumul „Freamăt, nesfârșit ecou…” apărut la aceeași editură, amintită mai înainte, dar în anul 2020, cuprinde eseuri și articole despre copilărie, relatări despre călătoriile pe care le-a făcut autorul, despre sentimentele omenești, și cele de împăcare, fericire, tărâmul viselor, despre divinitate. Volumul „Zâmbetul veșniciei” cuprinde poeme scrise în vers liber, prin care poetul își exprimă stoicismul său, adică aceea fatigabilitate cu sentimentele în inimă. Lirismul poetului stă în proporție directă cu percepția lumii. A cita din poeziile lui Ionel Marin ar însemna să elimin misterul liric extrăgând o clipă lirică din această poezie ale cărei anotimpuri se consumă, precum focul, cu înalte consumpțiuni imateriale.

Volumul de eseuri „Adevărul, vremelnic în derivă” cuprinde eseuri ce sunt texte conținând reflecții ale autorului pe diverse subiecte, fie filosofice, istorice, literare, politice, științifice etc. Din acestea se desprinde o dorință expresă și adâncă a autorului de spiritualitate și credință. Aceasta este „coloana vertebrală” a tuturor eseurile din această carte. Din medalioanele literare despre unele personalități desprindem empatia lui Ionel Marin pentru aceste statui vii care și-au dăruit viața culturii noastre. Capitolul cu „Referințe critice”, selective, publicate, creionează portretul de cărturar, poet și scriitor militant și promotor cultural al lui Ionel Marin, scrise de scriitori și personalități culturale din țara noastră aflați în topul culturii naționale. Datele biografice ale autorului ne face cunoscut evoluția pe firmamentul culturii române a unui harnic și talentat scriitor, al cărui portret spiritual se creionează în Istoria Culturii noastre contemporane.

Numărul 688

Data: 4 septembrie 2024 by Administrator

Descarcă PDF