– întâlnirea românilor cu rutenii în teritoriile poloneze până în secolul XVI –
Theodor Holban a trăit între anii 1904–1990. S-a născut în comuna Coșcodeni, azi din Rep. Moldova. Istoricul a fost o figură de referință în istoriografia românească până în 1945, însă în perioada comunismului a intrat într-un con de umbră și ignorare instituțională. Este recunoscut de specialiști pentru cercetările sale meticuloase dedicate prezenței românești în spațiul polonez medieval și în epoca modernă timpurie. Prin studiile sale, a adus la lumină pagini mai puțin cunoscute ale istoriei noastre transfrontaliere. A obținut doctoratul în filologie și istorie la Varșovia, fiind de asemenea membru al Școlii Române din Paris, dar și asistent universitar la Iași, lector universitar la Varșovia, profesor secundar la București, laureat al Academiei Jagellone din Cracovia (1937). Cercetările s-au concentrat pe „păstorii valahi” și pe comunitățile românești stabilite la nord de Carpați între secolele XIV și XVII. Istoricul a reconstituit traseele transhumanței și valurile de așezare a românilor în regiuni istorice precum Pocuția, Galiția și Podolia. Holban a studiat aplicarea „dreptului valah” (ius valachicum) în satele poloneze, demonstrând cum aceste comunități și-au păstrat autonomia administrativă și tradițiile. Totodată, a documentat conviețuirea și asimilarea treptată a românilor în masele populației rutene și poloneze. Istoricul Th. Holban a adus contribuții majore în descifrarea și publicarea actelor din cancelariile medievale. În 1934, istoricul publică lucrarea „Acte politice slavone din epoca luptelor pentru tronul Moldovei după Alexandru cel Bun”. Acest volum aduce la lumină corespondența diplomatică și scrisorile fiilor lui Alexandru cel Bun (Iliaș și Ștefan), oferind detalii despre sprijinul sau presiunile venite din partea Regatului Poloniei. A publicat constant studii bazate pe descoperiri inedite, reunite mai târziu sub titlul ”Noi documente românești din arhivele polone și franceze” (publicate în mai multe părți în AIIAI între 1976 și 1982). În 1943, a publicat în revista „Viața Basarabiei” un studiu regional de referință: „Monografia județului Bălți”. Pe lângă datele etnogeografice, istoricul a inventariat și explicat aproape 200 de termeni regionali și unități frazeologice specifice zonei sale natale. Lucrările sale, publicate adesea sub semnătura Th. Holban în reviste de prestigiu precum „Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie A. D. Xenopol” din Iași, reprezintă și astăzi o bază documentară esențială pentru istorici. Prin rigoarea utilizării izvoarelor poloneze și ucrainene, Holban a demonstrat că istoria românilor nu s-a limitat la granițele politice tradiționale, ci a avut o puternică dimensiune europeană.
Dintre cărțile publicate în interbelic merită amintite „Ion Todd Armeanul”, „Documente românești din arhivele franceze”, „Emigrația în anii 1831-1848” sau „Henri de Valois en Pologne et les Roumains”. În 1978, istoricul a fost inclus în „Enciclopedia istoriografiei românești” coordonată de Ștefan Ștefănescu, deși era complet ignorat de instituțiile de resort. În 2004, la centenarul nașterii, istoricul Nicolae Cazacu i-a dedicat un studiu monografic. Prea puțin pentru un istoric așa de important, specializat pe relațiile româno-poloneze. Istoricul a fost un pionier al studiilor despre valahii gorali din Munții Tatra.
În mai 1930, Th. Holban a publicat o sinteză documentară, lingvistică și etnografică asupra prezenței românilor (valahilor) pe teritoriile poloneze istorice până în secolul XVI: „Românii în teritoriul polonez până în sec. XVI”. (Holban, Th., Romanii pe teritoriul polonez…, ASSLI, An.37, Nr.3-4, 1930, p.238-243.pdf) Era un subiect inedit pentru istoriografia română a acelor vremi. Folosind izvoare medievale, toponimie și elemente lexicale, Holban argumentează existența unor colonii și comunități pastorale românești în zone precum Podhale, Tatra, Beskizi și în centre din jurul Przemyśl, Sanok, Sambor ori Lwów. Interesant că istoricul român scria despre valahii din Tatra în perioada când marele istoric polonez Ludwik Wyrostek publica o carte despre originele maramureșene – și despre stema Sas – ale nobilimii poloneze din sudul regatului medieval. Istoricul pomenește pe cneazul de Kiev care a folosit mercenari valahi pentru a se apăra de trupele poloneze care atacau orașul în secolul XI, iar românii din zona Bug și Don erau menționați ca bolohoveni în secolul XII. Aceste contribuții documentare aduse de Holban aruncă o lumină nouă asupra colonizărilor românești din Galiția pustiită de populație în secolul XII. Întrebarea privind prezența populațiilor românești în nordul și nord‑vestul arealului carpato‑danubian a fost abordată episodic în literatura istorică. Th. Holban oferă în articolul său o sinteză menită să conecteze martori documentari și date lingvistice/etnografice care indică prezența valahilor în spațiile ce corespund astăzi sudului Poloniei. Analiza lui pleacă de la izvoare medievale și se sprijină pe observații toponimice și lexicale pentru a arăta continuitatea unor elemente ce pot fi interpretate ca urme ale colonizărilor valaho‑române. Holban se bazează în principal pe documente medievale — cronici, acte diplomatice și înscrisuri din secolele XII–XIV — care atestă prezența unor grupuri denumite valahi sau români în teritoriile din jurul Carpaților de nord. El susține că procesele de stabilire și adaptare a coloniștilor se întind până în secolul XVI, moment în care influențele lingvistice și etnice încep să se estompeze prin procese de asimilare și deznaționalizare. În notele sale (pp. 238–243), Holban citează mențiuni documentare din 1153, 1166, 1210 și perioade ulterioare care marchează prezențe rurale și pastorale. Holban identifică ca zone‑cheie Podhale (regiunea de sub Tatra), părți din Beskizi și alte regiuni montane sau submontane din sudul Poloniei istorice (inclusiv areale din jurul Przemyśl, Sanok, Sambor, Lwów). El atrage atenția asupra drumurilor pastorale tradiționale (Dunajec, Poprad, Skawa, Raba) și asupra faptului că transhumanța montană favoriza stabilirea temporară sau permanentă a coloniștilor valahi în aceste arii. Potrivit lui Holban, toponimia locală și numele unor așezări păstrează urme care pot fi puse în legătură cu origini românești (pp. 239–241).
O componentă centrală a analizei este dreptul valah (ius valachicum) — un regim juridic specific acordat coloniștilor pastorali care le garanta anumite libertăți și obligații. Acest drept era specific locuitorilor de origine românească. Holban descrie figura cneazului sau a „cnezatului” ca autoritate locală a coloniștilor și reține caracterul relativ autonom al acestor comunități: mobilitatea pastorală, plata unor redevențe specifice și posibilitatea trecerii de la un stăpân la altul. Astfel de norme juridice, întâlnite în izvoare, atestă o integrare formală, dar nu uniformă, a coloniștilor valahi în structurile regionale (pp. 241–243). Holban pune mare preț și pe materialul lingvistic, a păstrări fonetice, grupuri de sunete și termeni locali care, în opinia sa, indică influență sau substrat românesc. Exemplifică cu termeni pastorali, denumiri de haine (pantaloni valahi), nume de animale sau toponime care apar în documente medievale (ex.: forme atestate în 1153, 1210, 1166) și care se regăsesc în limbajul regiunilor studiate. Aceste argumente onomastice și lexicale sunt folosite ca probe indirecte ale persistenței unor comunități românești în epoca medievală timpurie și în Evul Mediu (pp. 240–243).
Potrivit lui Holban, modul predominant de viață al acestor coloniști era păstoritul montan și transhumanța. Rețeaua traseelor pastorale, existența unor infrastructuri sezonale de păstorit și continuitatea unor obiceiuri și termeni gospodărești constituie elemente care sprijină ideea unei prezențe stabile, nu doar tranzitorii. Holban subliniază că stabilirea pe termen lung a fost facilitată și de acordarea unor drepturi speciale și de necesitatea utilizării pășunilor alpine comune (p. 240). Documentele citate de Holban arată o varietate de relații între coloniștii valahi și puterile regionale: de la cooperare și integrare, la conflicte sau raiduri. Unele surse menționează sprijin militar sau alianțe, altele reglementări privind atribuțiile și taxele coloniștilor. Această dinamică reflectă rolul ambivalent al populațiilor mobile sau semi‑sedentarizate într‑un mediu politic fragmentat. Analiza lui Holban este valoroasă prin abordarea interdisciplinară: combinarea surselor scrise cu date lingvistice și etnografice oferă o imagine complexă a fenomenului colonizării valaho‑române în nordul Carpaților. Totuși, concluziile bazate pe corespondențe lexicale sau toponimice rămân sensibile la interpretări alternative (împrumuturi lingvistice, convergențe regionale). Pentru o confirmare solidă ar fi utile azi noi date arheologice, studii onomastice sistematice și comparate, precum și lucrări care să integreze cercetările mai recente în istoria contactelor interculturale din Bazinul Carpatic.
Th. Holban propune totuși o ipoteză plauzibilă și confirmată științific: prezența românilor/valahilor în anumite regiuni ale Poloniei istorice până în secolul XVI este atestabilă printr‑un set convergent de dovezi documentare, lingvistice și etnografice. Studiul său rămâne o referință utilă pentru cei care investighează mobilitățile pastorale, formarea comunităților montane și relațiile medievale dintre popoarele carpato‑danubiene și regiunile nordice. Holban sugerează o colonizare prin transhumanță a Munților Tatra. Caracteristici fonetice şi morfologice românești se găsesc la valahii gorali. Grupuri consonantice şi rotacism specifice limbii române apar în forme precum bryndza, budza, dzia(ł) şi grupul kr păstrat în k’rag (cf. rom. chiag), semn că anumite structuri fonetice româneşti au rezistat în lexicul local (p.242). Articolul hotărât postpus, cu forme cu articol final -l conservat în nume proprii: Wakul, Ursul, Mikul, Tatul, Turkul, Stancul, Kotul. Trăsături specifice românești sunt diminutivele şi formele populare, cu variante onomastice precum Petrel, Cristanel, Stancel, Kosel, Cristel, Ditel, Tunkel care arată procese de formare diminutivală şi adaptare fonetică. Termeni atestaţi în documente medievale ca Choloszino/Choloszine, Holosice sau alte forme din Podhale reflectă transparenţa unei origini româneşti a unor toponime şi sustin continuitatea etnică/lingvistică (pp.241–243). Tototdată sunt aminintite împrumuturi lexicale şi termeni materiali cum ar fi expresii ca „pantaloni de lână” (pantaloni valahi) sunt menţionate în surse ca parte a lexicului transpus în documentele locale. Termeni etnici sau denotări locale în cuvinte precum Trąbki, tromba, fluier apar ca etnonime sau denumiri folosite de populaţie, indicând contacte culturale şi lexicalizare regională (p.243). Holban citează menţiuni medievale care atestă comunităţi sau toponime de origine românească: „Iar în 1165 se aminteşte precis despre ei pe la hotarele Galiției” (p.238). În 1153 „aflăm în documente un sat cu numele de Holosice…”, iar în 1210 apare ca Choloszino (p.240–241). El semnalează şi un nume din 1166, Skotniki, interpretat în context românesc, precum şi un act din 1348 care explică termenul scotnica/ scotnikă legat de „a scoate animalul la păscut” (pp.241–242). Datele prezentate de Th. Holban arată că prezenţa românilor în zonele nordice ale fostului spaţiu polonez a lăsat urme lingvistice vizibile atât în toponimie, cât şi în lexic şi structuri fonetico-morfologice. Exemplele de mai sus conturează un tablou al adaptării şi conservării elementelor româneşti în contexte lingvistice străine, util pentru studiile de dialectologie şi istorie culturală.
Ideile sus-menționate, istoricul Th. Holban le reia într-un studiu din 1933, „Întâlnirea românilor cu rutenii”, în colecția „Românii pe teritoriul polonez”, care este unul de pionierat în istoriografia română pe această temă (Holban, Th., Românii pe teritoriul polonez până în sec. XVI (II), ASSLI, An. 40, Nr. 1–2, 1933, p. 41–47). Istoricul revine cu tema legăturilor dintre români și slavi și pune în lumină o prezență românească în regiunile montane ale Poloniei medievale, analizând modul în care aceasta s‑a reflectat în toponimie, în documente diplomatice și în observații etnografice. Pornind de la izvoare variate — diplome, acte locale, cronici și studii etnografice și lingvistice — autorul reconstruiește o imagine a coloniilor pastorale „vlahice” și a interacțiunii lor cu populațiile rute/poloneze până în secolul XVI (pp. 124–130). Despre valahii gorali a mai scris botanistul clujean Alexandru Borza, care se mira, în 1928, de existența unei comunități cu origini române uitate în Polonia. Holban adoptă în stilul Școlii Analelor o metodă interdisciplinară: compară probe onomastice (toponime și antroponime), dovezi documentare și mărturii etnografice. El recurge la lucrările cercetătorilor contemporani (Malinowski, Potkański, Adam Fischer, Kubijowicz etc.) și la colecții de documente diplomatice (ex.: Kodex Diplomaticzny Małopolski) pentru a susține interpretările sale (pp. 124–125). Această abordare permite conectarea probelor lingvistice (nume de locuri și termeni legați de păstorit) cu atestări scrise despre așezări și drepturi ale „vlahilor”. Holban identifică concentrații de urme românești în Podhale și în zonele muntoase din jurul Tatra și cursului superior al Popradului și al Vistulei: Sącz (Sonc), Muszyna, Poprad, Tatra, valea Luncii, părți din Beskidi, Gorlice, Wadowice și Myślenice (pp. 125–127). El notează că unele sate și micro-toponime păstrează forme care sugerează origini românești (de ex. Lopuszna/Lapsza/Leapșa?), iar anumite așezări din nordul și nord‑vestul zonei montane par a fi fost colonii pastorale românești atestate încă din secolele XIV–XV (pp. 127–129, note 1–7). Holban subliniază că românii din aceste regiuni erau în mare parte colonii pastorale; practica transhumanței era forma principală de subzistență. Stânele și pășunile montane, circulațiile sezoniere între văi și munte și ocupațiile legate de creșterea animalelor le diferențiau de locuitorii de câmpie și contribuiau la păstrarea identității culturale în mediul montan (pp. 126–128). Autorul remarcă că astfel de comunități pot rămâne mai mult timp distincte, influențând toponimia și conservând termeni specifici în limbajul local.
Un punct forte al analizei este studiul toponimelor și termenilor locali. Holban notează prezența formelor lexicale atribuite etimologic românilor în limba locală (de ex. forme asociate cu „valah”, Lapsa/Lopsza, diverse forme din Podhale: Cholozsine, Cholozsno etc.) și consideră că aceste nume sunt greu explicabile exclusiv prin surse slave sau germane (pp. 128–130). Autorul folosește observații filologice și etimologice preluate din lucrările menționate pentru a demonstra persistența elementului românesc în nomenclatura locală. Holban citează documente care atestă prezența „vlahilor” și drepturile lor, cum ar fi mențiuni de sate cu locuitori valahi, acte de donație/întemeiere și consemnări care indică prezența românilor în anumite secole (pp. 126–129). El folosește codexuri diplomatice și fragmente din cronici locale pentru a arăta că românii au fost recunoscuți ca grup distinct în anumite acte administrative, beneficiind uneori de privilegii ori de recunoaștere a drepturilor. Autorul discută natura relației dintre români și rutenii/polonezii locali ca una de coexistență cu influențe reciproce: elementele românești persistă în mediul montan și pastorit, iar în unele regiuni are loc o suprapunere a trăsăturilor culturale. Holban nu susține o separare etnică absolută, evidențiind în schimb procese de integrare, hibridizare lingvistică și păstrare selectivă a obiceiurilor — în special acolo unde mijloacele de subzistență (pășunatul) favorizau mobilitatea și izolare.
Printre exemplele citate se regăsesc sate sau denumiri în jurul Gorlice, Wadowice, Myślenice, Poprad și Podhale, unde izvoarele și probele toponimice arată urme ale prezenței vlahilor. Holban își sprijină afirmațiile pe observații din lucrările lui Malinowski, Potkański și Adam Fischer, dar și pe documente diplomatice. Holban concluzionează în ambele sale studii că există suficiente indicii — onomastice, documentare și etnografice — pentru a susține contribuția românească în anumite părți ale Poloniei medievale până în secolul al XVI‑lea. Această prezență s‑a manifestat în principal sub forma coloniilor pastorale („vlahi”), care au influențat topografia culturală și lingvistică a regiunii montane (pp. 129–130). Studiul subliniază importanța integrării probelor lingvistice cu cele documentare pentru a detecta prezențe etnice mai puțin evidente în sursele politice centrale. Într-un document din 1303 este menționată localitatea Trąbki în voievodatul Sandomiului, interpretat ca legat de termenul românesc tromba/fluier (p.243).. Autorul menționează document de la 1348 pentru demonstrarea prezenţei valahilor/românilor şi pentru explicarea unor termeni românești: „pro pelendo grege qui vulgariciter scotnica dicitur”). Aceste documente relevate fac referinţe generale la valahi/români ca mercenari, păstori şi colonişti în Galiția răsăriteană şi la est de Carpaţi (p.238–239). Istoricul identifică sate din secolul XIII denumite Klag (Krag), Albina, Lucescu, cu certe origini lingvistice românești. De altfel autorul sublinia la 1934 că și „azi locuitorii munteni se numesc valahi”. (p. 128). Th. Holban este, din păcate, un istoric prea puțin cunoscut în prezent. Dar trebuie să subliniem că este un precursor al cercetărilor moderne despre trecutul românesc al păstorilor valahi de pe coamele Carpaților. Din păcate, istoricul a rămas un nume puțin mediatizat în perioada postbelică. Th. Holban este recunoscut astăzi de medieviști ca un pionier al studiilor de slavistică aplicate istoriei naționale. Rigorile sale paleografice și munca depusă în arhivele din Varșovia, Cracovia și Paris au îmbogățit colecțiile de documente care definesc relațiile timpurii dintre Moldova, Țara Românească și Coroana Polonă. Importanța studiilor sale despre relațiile româno-poloneze în Evul Mediu și referirea la vlahii din Tatra sunt recunoscute astăzi de noul val de istorici români specializați în originea românească a goralilor valahi din sudul Poloniei.
