Arhiva zilnică: 1 ianuarie 2023

Faptul că au fost totuși repornite câteva unități energetice pe cărbune, nu înseamnă că, de acum, putem răsufla ușurați… Că s-a securizat acea marjă de rezervă în cazul în care seceta se va repeta… Ori în situațiile în care vor apărea alte lucruri neprevăzute, fortuite… Pentru că decidenții nu au făcut nici un pas spre o asemenea direcție… Precum declararea ultimelor unități energetice pe cărbune ca parte a unei rezerve de forță majoră… Secetă, războaie, neînțelegeri viitoare în UE, care vor putea duce la reconfigurări ale piețelor de producție și de transfer de energie, ale deschiderii unor țări în a exporta energie electrică (dar și alte resurse vitale) către cutare sau cutare stat… Iar declararea stării de alertă energetică nu a vizat nici o secundă rostul posibilității de a notifica, la o adică, CE-UE, sub impactul unei situații de forță majoră (deja europene), despre, nu dorința, nu solicitarea, nu rugămintea, nu permiterea, ci redeschiderea (ca decizie unilaterală garantată de Tratatul european) a unităților energetice „pe cărbune”… Nu atât pentru punerea lor „otova” în funcțiune, ci, mai ales, ca posibilitate de a le transforma în soluții de rezervă active și certe… Sigur, nici UE nu se așteaptă la asemenea decizii curajoase din partea noastră… Mai ales că, în calendarul ei energetic, noi nici nu mai trebuia să avem la această oră ce să repornim (nici măcar sub motivația urgenței energetice dată de o secetă, de un cutremur, de un război)… Trebuia să ne aflăm, deja, în etapa desființării clădirilor și a relocării patrimoniale a terenurilor… Nu să mai avem șuruburi ce mai pot fi strânse… Cazane și instalații tehnice…. Toate grupurile energetice pe cărbune trebuiau la această oră să fie indisponibilizate, demontate, tăiate, vândute, rase… Iar faptul că a mai „scăpat” câte o unitate se leagă strict legat de tiparul nostru (îl putem numi, uneori, da!, chiar „noroc”) mioritic… Dar nu are nici o legătură cu vreo grijă „din umbră” a guvernanților, cu vreun șiretlic de salvare și conservare a unor instalații pentru binele nostru… Doar „tempoul” nostru în a pune la pământ ceea ce ni s-a spus a desființa ne-a „salvat”… În rest, sunt doar abureli și fumigene politice… De la „repornirea” (ca strigăt de P.R. politic) „pentru țară” a grupurilor vechi, cu exerciții emoționale de imagine cu bătrânii pensionari ai termocentralelor chemați de la tablele și jocurile de șah din parcuri să repornească grupurile (cetățeni, nici măcar atât de bătrâni, ci doar pensionari…), de la vehicularea de legi de „compensare” obligatorie a grupurilor ce se vor mai închide cu sisteme energetice alternative… Dar toate, doar alți și alți „cai verzi” (neputere) pe pereții populismului politico-guvernamental…

Pentru că repornirea de acum a grupurilor energetice pe cărbune nu a reprezentat o aliniere cu măsurile deja luate de celelalte state europene… Care au pus pe primul loc propria lor securitate energetică… Nu a venit nici sub forma asigurării unei rezerve (inclusiv, „pe viitor”) pentru apogeul situațiilor situațiilor de forță majoră… Pentru că, la noi, nu vor mai fi îndeajuns doar stările de forță majoră pentru a avea posibilitatea de a mai lua vreo decizie… Va trebui să avem de a face, la propriu, cu situații aproape catastrofale… Și nu de „alertă energetică”, asta a fost cât să-și „apostileze” guvernanții măsurile pentru importul masiv de curent și, mai ales, pentru a dispune ei (printr-o companie de stat transformată, printr-un OUG ilegal, abuziv, penal, într-un braț punitiv energetic aflat la dispoziția lor) cine, cât și cum să mai funcționeze în economia noastră… De a putea impune restricții, că la asta se pricep, prin asta se simt ei puternici, nu prin faptele de bine pentru țară, cum să taie iluminatul public, să dicteze cât, cum și când să mai consume românii curent, între ce ore (pentru a le reaminti și „de cele două ceasuri pe seară”, adesea lungi nopți de iarnă, de care au cam uitat, nu-i așa?!). Iar existența unor rămășițe de grupuri tehnologice pe cărbune nu reprezintă nicidecum, ca șansă, o soluție de avarie pentru viitor. Pentru că decidenții nu au făcut și nu vor face nici un pas pentru a notifica CE-UE despre eventualul nostru refuz de a mai închide ceea ce ni s-a trasat, poate impus… Și nu pentru că, astfel, ar face dovada unei demnități, ca o sfidare energetică ea însăși de dimensiunile unei alerte UE, ci pentru că sunt prea lași, prea vânduți… În fapt, cu mult mai mult vânduți decât lași…

Așa se explică și graba unor responsabili din energie care au anunțat că nu vor fi reparate, revizuite, cu atât mai puțin modernizate, grupurile astea vechi, care se încăpățânează să mai funcționeze… Iar dacă o să înceapă să le crape câte o conductă, câte un cazan, așa cum s-a întâmplat deja, nu se vor face înlocuiri majore… Pentru că, „oricum, trebuie desființate până în 2030”… Și nu pentru că acolo s-ar opri orizontul alertelor energetice previzionate (climatic), ci pentru că așa a impus UE… Iar justificarea anunțului (aproape cât o recunoaștere a culpei penale de a nu mai investi în aceste grupuri vechi) prin faptul că în 2030 trebuie să fie toate închise, reprezintă doar o altă dovadă a „interesului” guvernanților față de binele țării… E drept, până în 2030, oricum mulți dintre cei ce decid astăzi nu o să mai fie la butoane… Ci retrași pe serpentinele viețuirii în huzurul postpolitic… Invocând, eventual, în numele a tot ceea ce atunci va crăpa, va fi fost crăpat sau va fi crăpat în numele solidarității punitive a UE, „greaua moștenire”… Ca în cazul tuturor jafurilor post-decembriste, salvgardate pentru binele și liniștea deturnătorilor, jefuitorilor, penalilor politici și guvernamentali, prin feluritele „grele moșteniri”…

Or, ce va mai însemna starea de alertă energetică pentru noi, în „viitor”? Ce beneficii, posibilități vor mai putea fi activate în numele ei? Probabil, tot doar ceea ce se întâmplă acum: justificarea importului masiv de curent. Pe principiul idioțiilor din și de sistem (și nu doar energetic, nu doar politic, nu doar guvernamental) de astăzi, care spun că oprirea unui grup pe cărbune nu reprezintă o problemă pentru că „se pot compensa megawații pierduți prin import de curent”. Dar ce se va întâmpla când importul de energie va ajunge a fi disputat (și nu neapărat din 2030, ci și mai devreme…), va fi tratat la adevărata sa valoare: de resursă finită?! Și când statele UE vor produce poate mai puțin, iar bursele de energie vor stabili prețuri „de referință” cu mult peste posibilitățile noastre (și financiare, și geopolitice)? A, pe cei de astăzi nu-i interesează acel „orizont”… Pentru că nu va mai fi „problema” lor. Chiar dacă părți din ea au fost generate chiar de ei: prin vânzări ale intereselor energetice, și de resurse, și de posibilități și oportunități energetice, și de piețe…

În tăcerea asurzitoare a câmpurilor de luptă, acolo unde pământul este ud nu de rouă, ci de sânge, se petrece cea mai cinică alchimie din istoria umanității. Nu este vorba de transmutarea plumbului în aur, visul vechi al alchimiștilor medievali, ci de o transformare mult mai brutală și reală: fierul rece al săbiilor, al baionetelor și al obuzelor se topește în lingouri strălucitoare de bogăție. Aforismul „Cel mai bun negustor este războiul, el transformă fierul în aur” (Friedrich Schiller) nu este doar o metaforă sumbră, ci o diagnoză crudă a mecanismelor economice și morale care guvernează conflictele armate. Războiul, acest mare bazar al morții, funcționează pe principiul unei oferte și cereri perverse, unde marfa vândută este distrugerea, iar profitul este acumulat de cei care stau departe de linia frontului. Pentru a înțelege această paradoxală prosperitate, trebuie să privim dincolo de eroismul romanticizat și să ne concentrăm asupra infrastructurii invizibile a conflictului. Industriile militare sunt motoarele acestei alchimii moderne. Fiecare glonț tras reprezintă o unitate monetară cheltuită; fiecare tanc distrus necesită înlocuirea cu unul nou, mai scump, mai complex. Astfel, fierul, materialul brut, modest și comun, capătă o valoare exorbitantă prin simplul fapt că devine instrument al suferinței.

Fabricile care produc arme nu văd soldați, ci clienți; nu aud strigăte de durere, ci sunetul monedelor căzând în casele de marcat. Această distanțare morală permite ca oroarea să fie contabilizată ca progres economic, iar haosul să fie reinterpretat ca oportunitate de piață. Mai mult decât atât, războiul nu se limitează la vânzarea directă a armamentului. El este un catalizator pentru reconstrucție, un ciclu infinit de distrugere și creație forțată. Orașele reduse la ruine trebuie ridicate din nou, podurile prăbușite trebuie refăcute, iar sistemele energetice devastate trebuie reconectate. În acest sens, fierul devine scheletul noilor clădiri, dar aurul rămâne în conturile celor care dețin contractele de reconstrucție. Este o ironie tragică faptul că aceeași mână care a semnat ordinul de bombardament poate semna, ulterior, contractul de reconstrucție, dublându-și astfel profitul. Războiul creează o dependență economică, o spirală în care națiunile epuizate sunt obligate să cumpere securitatea cu prețul viitorului lor financiar. Totuși, această „poleire” a fierului are un cost ascuns, plătit nu în monedă, ci în umanitate. Dacă privim atent, vedem că aurul obținut este pătat iremediabil. Prosperitatea construită pe temelii de oase este șubredă și iluzorie. Societățile care înfloresc în timp ce altele ard poartă povara unei vinovății colective care, în timp, erodează coeziunea socială și integritatea morală. Transformarea fierului în aur este, în realitate, o iluzie optică a valorii: ceea ce pare bogăție este, de fapt, capitalizarea suferinței. „Negustorul” război nu vinde doar produse, ci vinde frica, incertitudinea și moartea, iar prețul este plătit de generații întregi care trebuie să trăiască cu ecoul exploziilor în memorie.

În concluzie, deși istoria ne arată că războiul a fost adesea un accelerator tehnologic și economic pentru anumite elite, eticheta sa de „cel mai bun negustor” rămâne o etichetă a cinismului suprem. Fierul se poate transforma simbolic în aur prin balanțele comerciale ale industriilor de apărare, dar această aurire nu aduce lumină, ci umbre lungi peste conștiința umană. Adevărata valoare nu rezidă în lingourile acumulate din vânzarea distrugerii, ci în pacea fragilă care permite fierului să fie folosit pentru pluguri, pentru șine de tren și pentru structuri care susțin viața, nu care o curmă. Războiul poate fi un negustor eficient, dar este unul care falimentează sufletul omenirii, lăsându-ne cu un aur rece, greu și steril, incapabil să hrănească sau să încălzească. Privesc cu teamă la televizor, ce văd: În lumina spuselor premierului nostru, am rămas pe întuneric, iar armele care apără țara noastră sunt ascunse în pantalonii scurți ai aleșilor. Doar dronele dansează pe valurile Dunării. Dar suntem apărați de sălile sacre europene unde aerul este încărcat de mirosul de cafea stătută și cerneală proaspătă. Acolo se naște un nou tip de birocrație. Nu răcnește ca un leu; șoptește ca un teanc de hârtii care foșnește. Aceasta este era reglementărilor, o rețea labirintică atât de densă încât chiar și arhitecții ei își pierd uneori drumul. Pentru observatorul ocazional, aceste reguli par garanții benigne, protejarea consumatorilor, conservarea mediului, asigurarea confidențialității digitale. Dar pentru antreprenor, fermier și proprietar de mică afacere, ele se simt mai puțin ca protecție și mai mult ca sufocare. Suntem martorii nu doar ai unei expansiuni a legislației, ci ai unei potențiale nebunii a supra-reglementării, semnalând chinurile dureroase și agonizante ale globalismului așa cum îl știam odinioară. Să fie pace!

Văd că se vântură în continuare pseudo-știri despre Mihai Viteazul. Firește că, de când era în viață, domnul român a stârnit mari adversități. Și nici nu este de mirare acest lucru. Nu degeaba, în secolul în care murise Mihai, cronicarul Gheorghe Brancovici (care nu era de neam român) nota: „Domnul Mihaiu […] au lățit puterea neamului românesc, cu fericire stăpânind Măriia Sa câte trei țări, adecă Ardealul, Moldova și Țara Muntenească”. Invidia înflorea și atunci și conducea, ca și azi, la invective grave, la caracterizări pline de ură, la pamflete abominabile, despre domn și familia sa, despre români în general. Cum adică, un valah să ajungă în grațiile împăratului romano-german Rudolf al II-lea, să semneze acorduri scrise de colaborare cu acesta, să intre în Transilvania și să guverneze țara în numele acestui mare suveran (cel mai mare și mai puternic atunci suveran creștin din Europa). Numai Ștefan cel Mare reușise o astfel de performanță cu regele-împărat Maximilian de Habsburg. Vă rog să vedeți lucrările celor patru diete (ultima nu a mai ajuns să se reunească) convocate de Mihai în Transilvania, cât a fost el principe la Alba Iulia. Au lucrat aceste „parlamente”, la porunca domnului român și au stabilit: folosirea limbii române, alături de latină și maghiară, ca limbă oficială a țării; acordarea dreptului la pășunat al turmelor din satele românești în hotarul satelor săsești și ungurești (anterior doar reciproca era valabilă și se ajunsese inclusiv la pedepsirea cu moartea a păcurarilor români care nu-și stăpâneau turmele și le lăsau să pască „iarba privilegiaților); scutirea preoților români (ortodocși) de robotă, pas important pe calea eliberării lor din iobăgie, după cum suna „dorința expresă a Măriei Sale” (dieta, ostilă, s-a văzut obligată să se conformeze: „În ceea ce privește a doua dorință a Măriei Tale, ca persoanele preoților români să nu poată fi silite de nimeni la robotă, am respectat și în această privință dorința Măriei Tale și am hotărât ca preoții români să fie scutiți pretutindeni, în persoana lor, de astfel de slujbe” ); anterior, doar preoții calvini, luterani, unitarieni și romano-catolici erau oameni liberi, ortodocșii români, nerecunoscuți legal (ca și credința lor) erau ținuți drept șerbi, obligați la robotă.

În afară de aceasta, Mihai a emis, verbal și în scris, spre marea scandalizare a privilegiaților, porunci în limba română, a introdus în consiliul principelui și în dietă boieri români; a creat funcții comune pentru Țara Românească și Transilvania, a pus căpitani români în fruntea unor cetăți, juzi români în fruntea unor orașe; a dăruit moșii nobililor maghiari, dar și boierilor români din Făgăraș și nobililor români din Caransebeș; a făcut un fel de recensământ, o „samă” a județelor (așa numește el comitatele transilvane), vămilor și ocnelor; domnul a sprijinit Mitropolia Transilvaniei (a numit un ierarh al său, cu titlul de „arhiepiscop și mitropolit al Bălgradului, Vadului, Silvașului, Făgărașului și Maramureșului”), a adus ierarhi și preoți din Țara Românească acolo unde nu existau, a ctitorit o seamă de biserici românești; i-a scris împăratului să accepte legalizarea ortodoxiei, adică socotirea acestei confesiuni între cele legale și egale toate între ele, iar împăratul i-a răspuns lui Mihai: („Eu, împăratul, rog pe Domnia Ta să nu lași într-acel loc [în Transilvania] mulți credincioși, numai să lași trei: greci, frânci și lotreni, numai să gonești calvinii și arianii și să le iai biserica…”); împăratul, în plină Contrareformă, voia ca Mihai să-i sprijine pe „frânci”, adică pe romano-catolici (cum erau și el și Casa de Habsburg), pe „greci” (ortodocși, cu era Mihai și neamul său), pe „lotreni” (cum erau sașii, de aceeași limbă cu împăratul), dar pe calvini (cum erau majoritatea ungurilor) și pe „ariani” (adică pe unitarieni, tot unguri și secui, dintre categoriile lor mai sărace) să-i „gonească”.

Natural, nu s-a petrecut nicio „gonire”, dar anumite acțiuni anticalvine ale lui Mihai Viteazul sunt atestate. În pofida clișeelor, Mihai s-a ocupat și de țărani și a sprijinit cererile satelor românești din Transilvania. Dar era greu să fie darnic cu țăranii în timp de război. Era nevoie de dări strânse la timp, de mari cantități de bani, de cereale, de bunuri pentru armată. Nobilimea cere mereu măsuri grabnice și aspre, pe care domnul trebuie să le aprobe. Chestiunea era destul de delicată și datorită faptului că acești supuși erau în marea lor majoritate români și aveau încredere în domnul român ajuns stăpân peste ei. Numai că timpul a fost foarte scurt, iar Mihai nu putea să acționeze altfel decât un guvernant (un conducător, un mare boier) al timpului său. Un lucru putea însă să facă domnul – pe fondul sensibilităților naționale moderne, tot mai puternice – și l-a încercat: să elimine discriminările etnice din rândul țăranilor, al supușilor, adică să ia anumite măsuri ca țăranii români să nu fie tratați mai rău decât ceilalți țărani, cum era practica obișnuită în principat. Încă de pe la jumătatea secolului al XVI-lea, anumite decizii dietale, precizând că țăranul maghiar/catolic putea fi acuzat pe baza a șapte martori, iar românul pe baza a trei, îl puneau pe acesta din urmă în gravă inferioritate în fața legii. Un început în sens reparator a fost făcut de domn prin pomenita cerere adresată unei diete din iulie 1600, în privința dreptului la pășunat al turmelor satelor românești. Dieta nu se arată prea entuziastă să îndeplinească dorința Măriei Sale, dar admite la urmă: „din respect față de Măria Ta și din bunăvoința noastră față de Măria Ta, încuviințăm aceasta ca toate satele lăzuite, atât cele ungurești, cât și cele săsești, să dea satelor românești, precum și satele românești altor sate românești, pășunat liber pentru cai, boi, junci și porci, afară de oi, fiindcă pentru oi nici până acum n-a dat nici un vecin altui vecin asemenea locuri de pășune” .

Mihai Viteazul nu a putut să fie la 1600 un democrat cum erau luptătorii de la 1848 și cum l-ar fi vrut Bălcescu. Dar nici un tiran nu a fost, pentru că nu cerut pentru români regim special, ci numai egalitate cu „cele trei națiuni și patru religii” privilegiate din Ardeal. Ideea că Mihai ar fi fost un asupritor mare al țăranilor s-a născut prin pana lui Nicolae Bălcescu, așa cum „legătura lui Mihai” a fost și ea greșit interpretată. Era vorba despre o „samă”, o evidență a locuitorilor țărani, care, în timp de război și de jafuri otomane, se mișcaseră și se stabiliseră pe alte moșii decât cele de baștină. Domnul voia să-i știe bine, numărați bine acolo unde erau, ca să-și plătească fiecare dările față de domn (stat) și boieri. Nu e vorba de nicio „legare de glie” făcută de Mihai. Țăranii vecini (rumâni) erau mai demult legați de moșiile unde trăiau și nu se puteau mișca în voie, fiindcă altminteri s-ar fi creat haos. Așa că ideea că Mihai și-a robit poporul, că i-a asuprit crunt pe țărani vine din regimul comunist, când toți domnii și boierii făceau parte din „clasa exploatatoare” și trebuiau condamnați „cu mânie proletară”. Mihai a fost un om, nu un sfânt, cu greșeli și cu păcate. Dar a fost o mare personalitate a trecutului românilor și a devenit, pe bună dreptate, simbol național. Luați simbolurile naționale ale altor popoare (vecine, să zicem) și veți vedea că toți acești oameni deveniți eroi naționali au păcate. Mihai nu a fost numit „Viteazul” de noi sau de generația romantică. El a intrat în folclor încă din timpul vieții, iar apoi, în timp, poporul român i-a multiplicat imaginea: „Auzit-ați de-un Mihai,/ Ce sare pe șapte cai,/ De strigă Stambulul vai!”.

Cei ce cârtesc acum, habar nu au de istorie, ori sunt puși pe denigrat, ori sunt inamici ai numelui de român, ori sunt stipendiați ca să împroaște cu noroi. Despre trecut, trebuie vorbit cu argumente, cu surse, cu citate din epocă, nu cu povești, cu opinii vagi, ci zvonuri. Cronicile nu sunt izvoare de primă mână, ci sursele documentare trebuie să aibă întâietate. Cum să dăm crezare lui Szamosközi Istvan, umanistul, care zice la început, cât a luptat numai cu turcii, că Mihai era un erou, un eliberator, un apărător al Creștinătății, iar apoi, după intrarea lui în Transilvania (în numele împăratului, de altfel), îl face „Tiranul” și „Valahul”? Acest umanist are însă o remarcă memorabilă. El spune că românii (care locuiau peste tot), la vestea intrării lui Mihai în Transilvania, s-au ridicat la luptă contra asupritorilor lor (nobililor), „mânați de încrederea că aveau de-acum un domn din neamul lor”. Este surprinsă aici marea solidaritate românească, peste granițele politice ale timpului. Sigur, au fost atunci mari dezordini, „oastea românească” (așa era percepută, fiind condusă de un principe român, dar ea era de mercenari, de mai multe etnii) a prădat peste tot, a lovit și a ucis. Ea trebuia să sprijine puterea lui Mihai, contra puterii Bathoreștilor și a nobilimii. Așa a fost la război, oriunde și oricând. După moartea voievodului, dieta a stabilit cum să fie urmăriți, descoperiți și uciși românii care fuseseră de partea voievodului (un român, Daniel din Zlaști, a fost prins și legat de doi cai mânați în direcții diferite, apoi tăiat în patru și expus la porțile a patru orașe, „ca să se îngrozească valahii”); a mai stabilit ca valahii din cele două principate extracarpatice să nu mai poată intra în Transilvania; mai ales preoții trebuiau să fie prohibiți, fiindcă Mihai și-ar fi pregătit venirea „prin tainica lucrare a preoților săi care se numesc călugări”. Nobilimea a cerut împăratului ca, de-atunci înainte, principele și conducerea Transilvaniei „să fie numai de sânge unguresc și de națiune ungară”. Nu mai spun cum a fost pedepsit căpitanul Baba Novac de către nobili, la Cluj, februarie 1601 (ars pe rug și lăsat neîngropat, la cheremul ciorilor). Toate aceste cruzimi nu au cum să fie puse în seama lui Mihai Viteazul, dimpotrivă ele au fost cauzate de „civilizata nobilime” a Transilvaniei.

Așa că ar fi bine să fim mai echilibrați și să nu condamnăm înainte de face un proces corect și drept. Dar cum – vorba lui Umberto Eco – „hoarde de idioți” se revarsă acum pe mijloacele de difuzare în masă, este greu de ales grâul de neghină. Oare nu ne putem, cetățeni români fiind, înfrâna ura față de români? Ce se câștigă prin revărsarea valurilor de ură și de invidie? Cine i-a stabilit pe unii judecători ai națiunilor și popoarelor?

De ce românii și România să se lase mereu ponegriți și umiliți? Cred sincer că este nevoie de demnitate în acest caz și de o undă de generozitate. Nu degeaba, exemplele noastre creștine ne conduc nu numai spre adevăr și dreptate, ci și spre bunătate și iubire. Iar analiza faptelor lui Mihai trebuie lăsată cercetătorilor autentificați, celor care cunosc limbile izvoarelor, care pot distinge și compara evenimentele. Mihai nu a stat o clipă locului și a făcut bune și rele. În plină glorie, era așteptat în Balcani ca eliberator al Constantinopolului. Știu că voi fi criticat (înjurat, căci așa fac unii), fiindcă sunt persoane care doar văd numele meu și pornesc mașinăria calomniei. Mi le asum pe toate și mă duc înainte. Și nu, problema nu este că unii critică personalitatea lui Mihai Viteazul, ci faptul că se bagă în treabă oameni care nu au citit niciun un izvor despre Mihai. Nu neapărat un izvor în original (adică în latină, germană, maghiară, turcă, franceză, italiană etc.), cu prescurtări și chei paleografice grele – treabă pe care o fac numai specialiștii – ci unul publicat și tradus în română. Câți au citit cartea fundamentală a lui P. P. Panaitescu, intitulată chiar „Mihai Viteazul”? Fără așa ceva, numai pe bază de impresii „progresiste”, neomarxiste, xenofobe, șovine, antiromânești etc., e simplu să intervii din vârful buzelor, fără cunoștințele necesare. Și eu am opinii despre fizica nucleară, despre teoria relativității, despre metalele rare și chiar despre plantele de leac, dar mă limitez la observații de profan, de nespecialist. Și am învățat să o fac fără ostentație, cu respect pentru cei care știu domeniile respective în funcție de meseriile lor. Nici legat de inteligența artificială (IA) nu mă prea pronunț. Dar nu mă pot împiedica să mă mir mereu de prostia naturală (PN)! Oare de ea, de PN, când se va ocupa cineva? Totuși, revin: cred sincer că ne-ar merge mult mai bine dacă ne-am ocupa fiecare nu de toate câte sunt, ci de ceea ce știm mai bine, de meseria noastră, de specialitatea noastră. În comunism se spunea: „Să facem totul, tovarăși!” și era greșit. E bine să facem doar ceea ce trebuie făcut și ceea ce știm să facem fiecare. Orice om de pe lumea asta poate să fie criticat, dar cu decență și în cunoștință de cauză.