În anul de grație 2006, granița spre Europa nu era pentru oricine. Ca să prinzi o ștampilă de Schengen, trebuia fie să fii om politic, fie să ai un frate providențial care să-ți trimită de la Atena 300 de euro. Eu îl aveam pe frate-miu Costel . Planul era simplu ca o ecuație de gradul întâi: cumpărat excursie până la Roma, luat avionul spre Atena, ajuns la liman. M-am urcat în autocar cu bagajul de mână și inocența de la țară. La ieșirea din România, ghidul și șoferii – băieți cu școala vieții – ne-au adunat prompt câte zece euro de căciulă:„Pentru vameși, neamule, că altfel ne țin aici până la Paștele Calului!”. N-avea nicio treabă vama cu banii noștri, era doar fondul de protocol pentru ciorba și friptura băieților, dar de unde era să știu? Mie mi se mai întâmplase faza asta și în ’98, când am plecat la muncă în Turcia, dar asta-i altă poveste. Așadar, după ce am plătit biletul de avion de la Roma și șpaga regulamentară din autocar, m-am trezit pe aeroportul Fiumicino din Roma cu fix zece euro în buzunar. Mă plimbam prin aeroport ca un prinț scăpat la civilizație. Și cum stăteam eu așa, îmi zic: „Băi, dar eu să ajung la Roma și să nu beau o cafea italiană… super renumita Lavazza? Păi ce șmecherie mai e și asta? Cât dracului să coste o cafea? Maxim un euro!”, făceam eu convertirea rapidă în lei. Eu în viața mea nu băusem decât cafea la ibric, fiartă bine și turnată cu tot cu zaț în cană. Habar n-aveam ce-i ăla aeroport și de unde să știe țăranul ce-i șofranul? Mă duc la un bar elegant, ridic un deget și zic fudul:
– Un espresso please!
Iese italianul cu o ceașcă din aia mică, cât un degetar, în care abia dacă se vedea o pată neagră pe fundul paharului. De o sorbitură.
– Eight euros! zice el zâmbind.
– Cât, bre?! Opt euro?! am încremenit eu, dând banii cu mâna tremurândă. Am băut picătura aia de opteuro de parcă era aur lichid. Am lins și marginea paharului ba că îmi venea sa mănânc și paharul la cât am dat ! Așa se face că am aterizat la Atena cu fix doi euro în buzunar, dar cu o demnitate de milionar rămas temporar fără lichidități. Noroc că m-a recuperat frate-miu de la aeroport. A doua zi, fratele meu m-a luat de mână și m-a dus în piața Omonia – bursa de valori a muncii la negru. Acolo stăteau băieții aliniați pe trotuar, ca fetele la produs, așteptând să fie racolați la betoane, la zidărie sau ca argatis (muncitor necalificat) și voitos (ajutor de meșter). Înainte să mă lase acolo, frate-miu mi-a făcut instructajul:
– Băi, fii atent! Dacă vine vreun grec, nu accepți sub nicio formă fără 40 de euro pe zi! O să-ți zică „saranda evro”. Dacă nu zice saranda, nu te miști! Ai înțeles? Saranda!
N-au trecut zece minute și se oprește o camionetă. Coboară un grec cu ceafa lată, se uită la mine, mă măsoară din cap până-n picioare și strigă:
– Laspi, tufla? Exinda evro?! (Mortar, cărămidă? 60 de euro?!)
Eu, setat ca un robot programat doar pe un singur cuvânt, încep să dau din cap atotștiutor:
– Nu, nu… No! Ohi! îi răspund eu țâfnos. No saranda, no work! Ohi dulia!
S-a uitat grecul la mine de parcă văzuse un extraterestru. Omul îmi oferea 60 de euro (exinda), iar eu îi striam în față că fără 40 (saranda) nu mă ridic de pe bordură! S-a scărpinat în cap, a râs de se scuturau geamurile la mașină și a zis, adica mi-a facut semn sa urc . Seara mi-a dat toți cei 60 de euro. Când am văzut banii, mă uitam la ei și nu-mi venea să cred ce afacere făcusem refuzând de la obraz! Tot la Omonia am auzit și povestea celor doi băieți trimiși la o carmangerie să descarce carne. Cel care îi dusese acolo, un fel de pește de muncitori, le zisese scurt:
– Bărbaților, descurcați-vă! Când terminați camioanele astea două, vă duceți la efendi (șeful), îi spuneți că ați terminat, vă dă banii și plecați. Că terminați în trei ore sau în toată ziua, banii sunt aceiași!
Băieții, ca să scape repede, au tras ca robii. În două ore au dat gata camioanele. Transpirați, roșii la față și gâfâind ca locomotivele, fug în birou la șef, dând din mâini spre curte:
– Efendi! Gata! Gata!
În limba greacă, „gata” înseamnă… pisică. Grecul, când i-a văzut așa agitați, roșii la față și strigând „Pisica! Pisica!”, a crezut că a intrat vreo matahală de cotoi comunitar în depozitul de carne și le-a mâncat marfa.
– Gata?! Pu ine gata?! (Pisica?! Unde-i pisica?!) urlă grecul, punând mâna pe un par cât piciorul de scaun și pornind spre ei amenințător.
Băieții, când l-au văzut pe efendi ieșind cu parul ridicat și cu ochii ieșiți din orbite, n-au mai stat să facă analiză gramaticală. Au rupt-o la fugă de mâncau pământul, de s-a auzit de ei abia a doua zi la Omonia, când povesteau încă speriați cum era să-i omoare grecul nu pentru că au muncit prea repede , ci fiindca le-a tras teapa de bani! După vreo două zile, mi-am găsit de lucru pe un șantier mare. Toate bune și frumoase, până într-o dimineață când ne trezim cu șantierul încercuit de Astynomia (poliția). Căutau dreptul de muncă. Cine n-avea actele la zi – arestat și trimis pachet acasă. Văzând panică generală, mă iau după un alt român experimentat:
– Fugi, bă, și aruncă pașaportul! Fără acte nu te pot trimite în țară imediat!
Zis și făcut. Am aruncat pașaportul în puțul liftului deja montat. Bineînțeles că ne-au săltat imediat și ne-au dus direct la arestul politiei din Keratsini-Amfiali. Acolo, organizare ca la carte: grecii nu puneau în aceeași celulă creștini cu musulmani. Înainte să te bage la zăbrele, te luau la întrebări: religia și țara. Eu am nimerit singur în celulă. În stânga mea erau unii din Iran, în dreapta albanezi, iar mai încolo unul din Uganda care, când îl întrebai de religie, răspundea ba că-i creștin, ba că-i musulman, depinde cum era meniul la masa de prânz. Eu greacă nu știam mai deloc, iar engleză… eu o rupeam pe a mea, dar polițiștii greci refuzau cu desăvârșire să o vorbească. Sau poate chiar n-o știau. Pe la 3 dimineața, nerăbdător, făceam pași prin celulă. Măsurasem spațiul: avea fix șase tălpi de pantof lățime pe 14 lungime. La un moment dat, zăngănește ușa și polițistul mai aduce o victimă, un pakistanez. Văzându-mă pe mine că mă plimb ca un leu în cușcă, polițistul se răstește la mine:
– A po pu iste?! (De unde ești?!)
– I’m sorry, I can not sleep! (Îmi pare rău, nu pot să dorm!) îi răspund eu spășit, crezând că mă ceartă că fac zgomot.
– Re malaka! A po pu iste?! (Măi fraiere, de unde ești?!) se enervează el.
– Please believe me, I can not sleep! (Vă rog să mă credeți, chiar nu pot să dorm!).
– Pes-mu, malaka, a po pu iste che terma! (Spune-mi, fraiere, de unde ești și gata!) țipă grecul de se auzea în tot demisolul.
– Ok, ok… zic eu resemnat și mă duc direct la culcare pe patul de beton covered doar cu o saltea subțire și o pătură militară.
Am stat în custodia lor 40 de zile. N-aveam voie să ne bărbierim, așa că pe zi ce trecea arătam tot mai mult a pustnici din Sfântul Munte. În astea 40 de zile, înainte să învăț vreun cuvânt util în greacă, am învățat de la vecinii de celulă să cânt impecabil în albaneză: „Dua nana, dua nana, dua ede uni nana… Grie kokar larta moi, siman do gimali…”. Cântam de răsuna arestul!
Și vine ziua de 30 decembrie 2006. Zgomote de chei, ușile se trântesc. De la 1 ianuarie 2007, România intra în Uniunea Europeană! Vine un polițist la celula mea, se uită la mine și strigă:
– Romania! Exo! (Afară!)
Mi-am strâns puținul bagaj și am ieșit umil în urma lui. În mintea mea rulam deja filmul: „Gata, mă pun pe un autocar și mă trimit pachet la București”. Când ajungem sus, la parter (că arestul era la demisol), polițistul deschide ușa dinspre stradă și-mi face semn cu mâna să plec.
– Ohi! răspund eu speriat, privind în jur după vreun Aro al poliției sau vreun autocar de deportați. În mintea mea eram convins că e o capcană: dacă fac doi pași, sar pe mine că am încercat să evadez și mă rup cu bătaia!
– Fighe, re malaka! Romania Evrop tora! Fighe! (Pleacă, măi fraiere! România e în Europa acum, fugi!)
Am ieșit timid pe trotuar. Coboram spre Pireu ușor-ușor, privind la fiecare trei secunde în spate să văd dacă nu vin polițaii după mine cu dubele. Ajunsesem la o tavernă. Mai aveam vreo șase euro pierduți prin buzunare și am comandat o cafea caldă. Nu mai bausem o cafea caldă de 40 de zile! Când m-a văzut grecul de la bar cum arătam — nebărbierit de o lună jumătate, ciufulit și cu ochii măriți de paranoia — mi-a dat cafeaua și mi-a făcut semn că e din partea casei. Îi era milă de mine! Se însera. Era frig, decembrie târziu, iar eu habar n-aveam cum să ajung din Pireu înapoi în Kypseli, la Atena. Așa că ce-am făcut? M-am întors la poliție! Era singurul loc pe care îl cunoșteam și unde mă simțeam în siguranță. Intru la parter și le zic băiețilo in engleza:
– Șefu’, lăsați-mă să mai dorm o noapte la arest, că e întuneric afară! Plec mâine pe zi, la pas!
Grecii au înlemnit:
– Re malaka, poliția nu-i hotel! Dacă te bag iar înapoi, îți fac foaie de arest și mai stai 40 de zile! (Naiba să-i ia, acum știau toți engleză!).
M-am rugat de ei măcar să mă lase să dau un telefon. Aveam o cartele telefonică rămasă de la un albanez care fusese deportat cu câteva zile înainte. Am sunat la frate-miu:
– Alo! Costel ! Sunt la poliție la Keratsini, veniți de mă luați că nu știu unde sunt!
– Stai acolo, nu mișca, venim acum!
N-au trecut 50 de minute și au apărut amândoi frații mei cu mașina. Când m-au văzut ieșind la stradă – cu barba cât toate zilele, creață și neagră, ciufulit și înfășurat în geacă – Ștefănel, fratele cel mare, a albit la față, a deschis repede portiera și a strigat la mine panicat:
– Hai! Fuga! Intră în mașină rapid, până nu vin ăștia!
– Care ăștia, mă?! întreb eu speriat, uitându-mă în toate părțile după mascați.
– Ăștia de la mănăstire, mă! Că dacă te văd cum arăți, te înrolează direct la manastire!
