Arhiva zilnică: 19 aprilie 2022

Peștera „Albă ca Zăpada” (Snejanka-Cave) din Munții Rodopi (Bulgaria)

Data: 27 martie 2025 by George V. Grigore

Pentru a vedea acestă minune subterană trebuie să ajungem în orașul Peștera, care se află între zona tracică de șes și Munții Rodopi. Peștera este situat la 125 km sud-est de Sofia, la 40 km sud-vest de Plovdiv, la 20 km sud de Pazardjik și 15 km nord de Batak. Orașul se află la altitudinea de 300 – 499 m deasupra nivelului mării, se întinde pe o suprafață de 90.245 km pătrați și are o populație de 19.302 locuitori (recensamant 01/01/2007). Peshtera este o localitate veche, fiind atestată cu un număr de descoperiri arheologice importante. Descoperirile cele mai relevante rămân cetățile tracice, podurile și drumurile pietruite, dovedind că localitatea a apărut ca o așezare în secolul IV î.Hr.. Una dintre acestea este un cimitir (zonă funerară) unde s-au descoperit mai multe vase din bronz și o placă din marmură cu un călăreț trac reprezentat pe ea (cultul cavalerului trac, geto-dacic, danubian; a.s.v. relieful votiv „Călărețul de la Madara”). De asemenea, zonele inconjuratoare ale Beshdere-ului și Dol Barakovski păstrează în continuare ruinele cetății și locuri de ritual. Numele orașului Peștera se crede că vine de la numărul mare de peșteri din vecinătate, inclusiv a celei numite „Albă ca Zăpada”, una dintre cele mai frumoase din Bulgaria. La 6 km de peșteră este situat satul Radylovo, cu „Muzeul Recoltei”, ce arată și participarea localnicilor la rebeliunea (răscoala) din aprilie 1876. Lacul artificial „Batak” și statiunea de vara „Sf. Constantin” sunt la o distanta de 15 km de oraș. În timpul verii, acestea oferă condiții excelente pentru plajă și pescuit, iar iarna pentru schi.

Peștera Snezhanka (în bulgară: Снежанка, „Albă ca Zăpada”) este o peșteră spectaculoasă din Munții Rodopi, la 5 km distanță de orașul Peshtera, în sudul Bulgariei. A fost descoperită în 1961. Peștera are partea vizitabilă de doar 145 de metri lungime, dar compensează printr-o ornamentația foarte bogată. Temperatură anuală este constantă de 8 °C, iar peștera a fost formată de râul Novomahlenska acum 3,5 milioane de ani. Coordonate 42°0′12″N 24°16′13″ECCoordonate: 42°0′12″N 24°16′13″E. Din Bansko puteți face două ore până la peșteră, dar nu veți uita niciodată vizita dumneavoastră, credeți-ne. Drumul până la peștera nu este o problemă. În unele locuri sunt prezente mai multe curbe, dar dacă conduceți foarte atent, chiar ați putea savura vederile extraordinare descoperite în fața dumneavoastră.

Cu apropierea destinației finale veți vedea multe plăcuțe indicatoare care vă vor conduce până la parcarea din poalele peșterii. Până aici a fost partea ușoară … Pentru a ajunge la peștera trebuie să urcați aproximativ 30-40 minute, dar atenție – panta este destul de mare. Chiar dacă sunteți pregătiți, cu siguranța va trebui să vă opriți pentru a vă odihni un pic. De a lungul traseului întreg până la peștera sunt disponibile locuri la care v-ați putea opri pentru câteva minute pentru a vă calma bătăile inimii, așa că nu este nimic înfricoșător. Urcând cu ceva efort, veți vedea multe plăcuțe, care vă încurajează și vă invită la drum în glumă cu: „A mai rămas puțin”, „Deja se vede” „Mergi mai încet!”, sau „Nu te da bătut!” (pe model: „Departe-i Clujul?”) și altele, datorita cărora veți continua drumul cu un zâmbet în colțul gurii.

Peștera „Snejanka” este dintre cele mai frumoase peșteri din țara, care conține aproape toate tipurile de formațiuni de rocă (formațiuni carstice, speleoteme), la care v-ați putea gândi. Este compusă din câteva săli în care ați putea vedea câteva formațiuni din rocă unice, ce par grupuri statuare denumite de speologi „Piticii”, „Papagalul”, „Delfinul”, „Statuia Libertății”. Peștera este populată și de colonii de minim patru spații de lilieci, care sunt greu de văzut, dar se întâmplă să zboare lângă dumneavoastră. În peștera „Snejanka” se intră la fiecare 15 minute cu un ghid. Deși temperatura de acolo este constantă, de aproximativ 10 grade, ar fi bine să aveți la îndemână și o haina.

Peștera este bogată în stalactite, stalagmite, draperii și lacuri subterane. Se compune din mai multe săli numite inspirat: „Sala Ugerelor”, „Sala Mare”, „Sala Muzicii”, sau prin „Răsturnarea”, zonă peste care trece un pod metalic. În „Sala Minunată”, formațiunile sunt create din cristale albe ca zăpada, unde natura a modelat o figură, asemănată adesea cu personajul de basm „Albă ca Zăpada”, după care a primit numele peștera. În mijlocul peșterii s-au aflat vetre circulare de foc, unde au fost descoperite oase de animale și artefacte care datează din epoca timpurie a fierului. Specialiștii au concluzionat faptul că și tracii au folosit peștera ca refugiu împotriva dușmanilor lor. Snezhanka se numără printre cele 100 de locuri turistice naționale ale Uniunii Turistice Bulgare.

Colaborare româno-londoneză în situl de 7000 de ani de la Tăşnad (jud. Satu Mare)

Data: 27 martie 2025 by Redacția

Încă din anul 2012 prin prisma colaborării dintre Muzeul Judeţean Satu Mare, Universitatea din Londra şi Institutul de Arheologie din Anglia, în spatele ştrandului termal din Tăşnad, în locul numit şi „la sere“ se fac săpături din ce în ce mai adânci. S-au găsit situri din mai multe epoci, din neolitic, din epoca cuprului, din epoca bronzului, dar și câteva contexte celtice şi din epoca migraţiilor. Până în prezent aici au fost centralizate aproximativ 7000 de obiecte care mai de care mai interesante. Coordonatorul cercetării este arheologul Ciprian Astalos, arheolog la Muzeul Judetean, care a studiat la Universitatea Babeş Bolyai şi University College London. Din 2001 lucrează la situl arheologic de la Tăşnad împreună cu colegul lui Cristian Virag de la Muzeul Judeţean. Au mai avut colaborări şi cu regretatul arheolog Neţa Iercoşan, descoperitorul sitului arheologic Tăşnad. Mulţi dintre oameni din păcate nu cunosc ce însemnă arheologia în adevăratul sens al cuvântului, mai mult de atât tot la fel de mulţi au implementată în minte o percepţie greşită faţă de acest domeniu atât de vast şi atât de important pentru noi toţi oamenii. În fiecare zi arheologii muncesc, chiar şi în condiţii nu tocmai plăcute, dar cu dorinţă mare de cunoaştere, să găsească şi să desluşească în acelaşi timp tainele omenirii. Un exemplu foarte bun în această privinţă pot fi cu siguranţă persoanele care muncesc nu de azi, nici de ieri, ci de ani de zile în situl de la Tăşnad. Despre acesta se spune că este unul dintre cele mai întinse amplasamente arheologice unde totul este pus cap la cap precum într-un puzzle, doar pentru a afla cum a trăit pe aceste meleaguri omul cu 7000 de ani în urmă.

„Pentru mine cel mai important lucru e ca oamenii să înţeleagă că nu suntem vânători de comori, nu căutăm obiecte pentru a le expune, aşa cum cu siguranţă multă lumea crede. Pe noi ne interesează mai mult relaţia dintre obiecte, identificarea unor urme de structuri de locuinţe. Pentru noi mai interesant decât un obiect spectaculos pot fi aşchiile de oxidian sau de silex care ne arată că în acel loc cineva a cioplit piatră. Prin studierea lor ne putem da seama de modul în care a fost cioplită piatra. De asemenea importantă este descoperirea unor grâne carbonizate care ne dau informaţii despre ce cultivau şi ce mâncau aceste populaţii. Încercăm să facem tot posibilul pentru a identifica crâmpee din modul de viaţă cotidian a populaţiilor din preistorie“, a declarat specialistul Ulrike Sommer.

Situl arheologic de la Tăşnad are o istorie destul de lungă din punct de vedere al cercetării arheologice. Bogăţiile locului au fost descoperite încă din anii 1970 pe când se construia canalul Cehal. Locul a fost valorificat abia în anii 1980 de către Neţa Iercoşan, pe atunci arheolog la muzeul din Carei. Săpături au fost efectuate aici încă din anii 1990, ca mai apoi din 2001 Muzeul Judeţean Satu Mare să înceapă să facă prin intermediul specialiştilor care lucrează în această instituţie, numeroase săpături de salvare datorită extinderii ştrandului. Bogăţia sitului este incomensurabilă, dat fiind faptul că timp de zece ani de zile de aici informaţiile parcă tot ieşeau la suprafaţă. Dat fiind acest fapt, în anul 2012 a început o colaborare cu Universitatea din Londra şi cu Institutul de Arheologie din Anglia. „Prin această colaborare ne propunem să studiem în detaliu o mică parte a acestui sit care a fost la scară largă deja explorat. În detaliu însemnând, înregistrarea fiecărui obiect în locul unde a fost găsit şi efectuând numeroase analize asupra lui. Pământul este spălat astfel încât să obţinem seminţe carbonizate şi pentru a nu pierde nici cele mai mici obiecte. Sperăm ca aceste analize pe viitor ne vor da cât mai multe răspunsuri la întrebările noastre“, declară Astaloş Ciprian. Arheologia înainte de toate depinde foarte mult şi de noroc, cu toate că poate părea absurd. Răspunsurile pe care crezi că le poţi găsi într-un anumit loc din păcate nu sunt tot timpul acolo. „De la început am sperat să pot găsi diferite contexte precum case sau gropi de provizii. În ultimii ani am săpat pentru a afla nivelul ocupaţional al aşezării, dar nici acum după trei ani, din păcate nu am ajuns la nivelul unde am putea identifica ceea ce dorim să găsim cu adevărat. Este foarte posibil ca după finalizarea săpăturii să constatăm că nici nu existau în acest loc“, mărturiseşte arheologul britanic Ulrike Sommer. De-a lungul anilor nu interesul pentru artefactele găsite i-a impulsionat pe specialişti să continue săptăturile cât modul în care erau ele amplasate pe cuprinsul şantierului. Acele informaţii puse cap la cap le-a permis să construiască o imagine a locului în care oamenii din preistorie găteau, locul în care îşi construiau uneltele, locul în care îşi ţineau animalele şi multe altele.

Zona unde actualmente se sapă este foarte importantă, putând fi chiar considerată un punct de referinţă atât pentru ţara noastră cât şi pentru toată partea de est a Europei. „Este un loc într-adevăr foarte important atât pentru România cât şi pentru neoliticul est-european, datorită poziţiei Tăşnadului la limita ultimelor dealuri ale Transilvaniei şi la întâlnirera cu marea câmpie ungară. Oamenii traversând România din orientul apropiat au întâlnit alt mediu fiind nevoiţi să se adapteze altor forme de relief. Au trebuit să înveţe cum să cultive noi plante şi noi metode de a-şi creşte animalele. Din acest punct populaţia vremii a trecut spre marea câmpie ungară spre centrul Europei şi pe urmă în vestul Europei“, mărturiseşte Ulrike Sommer. De curând aici a fost găsită o statuetă de dimeniuni mici care înfăţişează o siluetă umană. „Una dintre cele mai interesante artefacte a fost găsită cu câteva zile în urmă. Este o figurină umană, un exemplar frumos al artei neolitice. Realizată din argilă aceasta înfăţişează o femeie şezând. Nu este foarte bine conservată, dar pentru noi este încă o dovadă ce ne îndeamnă să mergem mai departe în căutarea răspunsurilor“, explică specialistul britanic.

Pe lângă toate cele prezentate mai sus, situl arheologic de la Tăşnad a devenit şi un loc educaţional, unde de câțiva ani de zile vin studenţi de la Universitatea din Londra. Săpăturile se efectuază de către aceştia pe durata a două luni. Au fost și câte 20 de tineri.„Unii studenţi stau doar cât e perioada de practică şi anual trei săptămâni, iar alţii au decis să stea până la finalizarea săpăturilor. Avem doi viitori arheologi care au venit al doilea an consecutiv, atât de mult le-a plăcut aici“, ne mai spune Astaloş Ciprian. Specialiştii români şi cei din Marea Britanie sunt de părere că săpăturile vor mai dura ceva timp. Momentan săpăturile sunt făcute în adâncime în speranţa că o structură de locuinţă din perioada neolitică va ieşi la suprafaţă. Până în acest moment au fost înregistrate aproximativ 7000 de obiecte. Planul este ca la finalul săpăturilor să se creeze o imagine tridimensională a aşezării. „Înregistrăm fiecare obiect găsit cu ajutorul staţiei totale, iar la final dorim să facem o reconstituire tridimensională care ne va da idei despre relaţiile dintre obiecte şi implicit despre modul de viaţă al oamenilor din neolitic“, concluzionează arheologul Ulrike Sommer. (G.V.G.)

Popoarele au dreptul la fericire!

Data: 27 martie 2025 by Mihai Batog-Bujeniță

Timp de mai bine de trei decenii, prestigiosul Institut de Sociologie cu întreaga sa elită de savanţi executaseră un studiu amplu, iar acum întocmiseră un raport strict secret referitor la rezultatele obţinute. Raportul a fost înaintat, conform protocolului, printr-un curier specializat în asemenea acţiuni, direct şi personal, preşedintelui ţării. La primirea acestuia, preşedintele îşi întrerupse şedinţa de masaj şi trecu urgent la lectura documentului. Îi făcea o mare plăcere să citească ceva ce numai el avea dreptul! Cum însă inteligenţa preşedintelui nu era chiar punctul forte al uriaşei sale personalităţi, când a încheiat lectura a rămas cam confuz şi cu o mulţime de întrebări care i se învârteau în minte fără a găsi vreun răspuns… Situaţia era gravă fiindcă, datorită caracterului top-secret al documentului, nici pe consilieri nu-i putea pune la treabă, pe miniştri nici atât că ăia sifonau imediat orice informaţie şi nici măcar pe adorabila Kitty, secretara lui personală, cea care-i mai înviora existenţa cu drăgălăşeniile ei. Disperat, dădu un telefon şi o invită pe prima doamnă la un ceai în Pavilionul Chinezesc, acolo unde petreceau ei unele momente romantice intens mediatizate pentru a arăta poporului cum se relaxează preşedintele după cele treizeci sau chiar cincizeci de ore de muncă neîntreruptă în fiecare zi! Iar poporul se bucura deoarece ştia că numai pentru el ziua are doar douăzeci şi patru de ore stabilite aşa tot de preşedinte, cel care-i proteja ca să nu se ostenească prea mult!

Prima doamnă primi mesajul, întrerupse partida de canastă unde cam pierdea şi, cunoscând codurile de comunicare cu distinsul său soţ, plecă în grabă spre Pavilion. Şi ei îi plăceau secretele!

Sub acoperişul din lemn curbat smălţuit de culorile tradiţionale ale meşterilor chinezi din vechime, o aştepta soţul, dar şi o ceaşcă de ceai din flori de iasomie. El o întâmpină zâmbitor, îi luă mâna cu un gest plin de tandreţe şi o invită pe scaunul din faţa sa. Timp de aproximativ un minut purtară discuţia prevăzută de protocol, iar apoi cameramanii şi fotografii fură scoşi din peisaj, aşa că doamna putu să afle adevărata problemă care-l frământa pe preşedinte:

– Dragă, idioţii ăia de la Institut mi-au trimis o analiză socială în care se spune că familiile care benficiază de o stare materială corespunzătoare, adică aproximativ 8%, au, de regulă, unul sau doi copii, iar restul sărăcanilor, în medie, cinci copii şi că în următorul dece-niu vom deveni o ţară de asistaţi social deoarece familiile cu mulţi copiii nu-şi bat capul cu educaţia lor şi nici cu problemele integrării sociale!

– Da, şi?

– Păi, culmea este că mi se cere să iau măsuri!

– Bill, porcii ăştia te cred mai prost decât eşti şi vor să te forţeze să iei măsuri nepopulare pentru a te scoate din cărţi la alegeri! Numai că tu eşti mai inteligent decât ei toţi la un loc, aşa că vei face exact aşa cum îţi spun eu acum!

Peste numai cinci minute, preşedintele se afla în extaz. Găsise soluţia şi era într-adevăr foarte inteligent, aşa că declară încheiat momentul de relaxare, se ridică, mulţumi doamnei pentru plăcutele clipe petrecute împreună, apoi plecă spre birou fredonând o melodie populară de mare succes: „Cucul şi pupăza!”. Doamna îşi termină ceaiul, oftă discret şi gândi că o lume condusă de femei ar avea mult mai multe şanse de progres. Numai că… Mai oftă o dată! A doua zi, dimineaţa, preşedintele făcu o mică terapie de relaxare cu nostima sa secretară apoi, foarte bine dispus, se pregăti pentru întâlnirea cu preşedintele Concernului de Produse Strategice. Nu-i plăcea deloc moaca îngâmfată a acestui negustor de arme, dar cum era un adevărat politician nu arătă deloc acest lucru atunci când îşi strânseră mâinile şi se bătură prieteneşte pe spate. Ce-i drept nici industriaşul nu era prea încântat că fusese nevoit să amâne o partidă de vânătoare însă venise la întâlnire ştiind că-l va convinge pe fraier să-i mai dea nişte comenzi de stat cu finanţările de rigoare.

Aşadar, cam sub aceste auspicii s-au aşezat la discuţii, părând doi vechi prieteni: – Kill, dragă, (pe şacal îl chema Killman, iar preşedintele îl tachina!) este timpul să ne sacrificăm pentru popor! Vei trece producţia de androizi de luptă pe producţia unora mai simpli care să răspundă nevoilor sexuale ale omenirii! Apoi vei organiza o distribuţie masivă la preţuri foarte mici astfel încât şi cel mai sărac om din ţară să-şi poată procura cel puţin un model!

– Hmââhhh, hmmm, mpââhhh, mpââhhh, făcu nesuferitul continuând să pufăie din trabuc deoarece ştia că preşedintele este asmatic şi nu suportă fumul de tutun. Ce-i drept mintea îi mergea cu viteza luminii şi calcula ce profituri se pot scoate din afacerea asta aparent filantropică. Mdaa, era deja clar! Un android cu funcţii sexuale era de cincizeci de ori mai ieftin decât unul de luptă, iar o campanie publicitară bine organizată ar fi impulsionat vânzările care se întrevedeau a fi uriaşe. Prin urmare mai pufăi odată şi răspunse:

– Dragă Bill, ce nu fac eu pentu tine? Numai că se întrevăd nişte pierderi uriaşe, aşa că în compensaţie te rog să-mi oferi un război zonal, fiindcă am cam produs pe stoc şi nişte vânzări ar mai redresa situaţia, plus că de aici ar ieşi şi ceva fonduri pentru campanie…

Era clar că, dincolo de părerile personale, erau nişte gentlemani care se înţelegeau de minune aşa că preşedintele spuse pe un ton absolut prietenesc:

– Nici o problemă! Şi cam pe unde ai dori conflictul, fiindcă am mai multe oferte şi în Asia şi în Africa, dar şi pe alte continente?

– Africa mi se pare cea mai bună opţiune fiindcă acolo mai sunt multe resurse, nu ca la sărăntocii ăilalţi!

– Perfect, putem trece la treabă de mâin

– A! Eu mă gândeam să pornim încă din această după amiază, nu are rost să întârziem!

Cei doi se despărţiră ca doi buni prieteni ce erau strângându-şi din nou mâinile şi bătându-se pe spate… Aparent întâmplător, în săptămânile care au urmat, toate mijloacele presei scrise sau vorbite au publicat analize şi studii care vizau sănătatea populaţiei funcţie de obiceiurile sexuale. Faptele deveneau foarte clare fiind prezentate de medici, profesori, savanţi de renume sau scriitori celebri. Reieşea că sexul, aşa cum îl cunoaştem şi îl practicăm noi, este cea mai distructivă şi nefericită alegere. Păi, de unde ne vin cele mai cumplite boli? Sau violenţele, ori traficul murdar cu carne vie, dar obsesiile, sumele colosale cheltuite anapoda pentru vreun favor din partea unei sau a unui amant, trădător, laş, meschin şi patetic?

Toate acestea, dar şi multe altele ar putea fi eliminate din viaţa oamenilor dacă am folosi androizi specializaţi pe problematica sexuală, androizi care ar fi reprodus figurile unor celebrităţi din toată lumea, sex-simboluri la care în mod normal nici nu puteai visa! Plus că în asemenea situaţie îţi puteai exprima orice fantezie, iar după epuizarea acesteia puneai liniştit adroidul în debara şi îţi vedeai de treburile tale fără să te mai bată cineva la cap că nu-i dai atenţie! Iar singurele cheltuieli, în afară de achiziţie care era chiar foarte accesibilă, erau berile pe care le beai singur sau trabucul de după! Nu tu pantofi sau poşete de firmă care costau mai mult decât un automobil, nici seri romantice la restaurante unde un pahar cu apă costă cât o sticlă de vin de colecţie, probleme cu graviditatea sau familiile, injecţii şi spaime atroce să nu cumva să te fi căptuşit cu vreo boală gravă, în fine, viaţa putea deveni cu adevărat frumoasă, în condiţiile în care libertatea sexuală căpăta cu totul alte conotaţii!

Ei bine, când întreaga societate începuse deja să fiarbă de nerăbdare, mai ales că televiziunile, la ore de maximă audienţă prezentaseră unele modele experimentale care începuseră deja să înfierbânte imaginaţia chiar şi celor care nu aveau aşa ceva, apărură o mulţime de centre de distribuţie a acestor produse revoluţionare atât în marile oraşe cât şi în cele mai mici comunităţi rurale. Primul val de cumpărători, unul uriaş, a fost format din adolescenţi. Ei scăpau astfel de obsesiile, dar şi de obiceiurile specifice vârstei, de suferinţele epidermice sau cheltuieli inutile pe care le susţineau, normal, părinţii. Nu mai simţeau nevoia să se drogheze sau să fumeze pentru a se da mari şi, în context, nici maşinile de fiţe nu-şi mai aveau rostul… Au urmat imediat doamnele, dar şi domnii care deşi depăşiseră anumite vârste se considerau tot nişte adolescenţi rebeli, aşa că şi-au luat şi ei câte trei patru modele, doar aşaa, pentru variaţie. Nu a fost uitată sărăcimea, cea care s-a bucurat de progame speciale suţinute de guvern, dar şi de uriaşe înlesniri bancare, inclusiv unele cu dobândă zero! Doar cine nu avea minte ar fi refuzat astfel de oferte! Nu au lipsit din peisaj nici seniorii, cei care preferau modele vintage ceva mai scumpe, dar şi mult mai bine utilate.

Desigur, atunci când cei bogaţi au intrat în afacere lucrurile au căpătat o nouă dimensiune! Modele imitând celebrităţi cu rochii făcute de marile case de modă şi cu bijuterii extravagante umpleau casele şi palatele fiindcă nu puteai avea precum tot muritorul doar trei-patru exemplare. Vânzările au întrecut şi cele mai optimiste aşteptări, depăşind pentru prima oară în istorie piaţa de armament sau cea de droguri! Ca să nu mai vorbim de exporturi! PIB-ul ţării a crscut de cinci ori, iar bunăstarea a cuprins toate sferele sociale. Preşedintele a câştigat detaşat alegerile şi a fost numit: Binefăcătorul, vorbindu-se chiar de o numire pe viaţă în acest post! A primit în dar, din partea industriaşilor, un model celebru, care o amintea pe o actriţă folosită la vremea ei şi de un alt preşedinte. În context, zburdalnica blondă Kitty a plecat în Africa să facă opere de binefacere deoarece de la o vreme se dovedise a fi foarte generoasă cam cu tot personalul palatului prezidenţial. Nici prima doamnă nu a fost uitată! Ea a primit în dar un model foarte asemănător cu regele rock-ului din vremurile când rock-ul mai era muzică, iar interpretul nu se îngrăşase, deoarece se ştia foarte bine că doamna adora încă din tinereţe muzica de acest gen!

Peste aproximativ trei ani de la implementarea acestui program destinat fericirii maselor largi Institutul de Sociologie a mai trimis un raport secret preşedintelui. Era menţionat faptul că genialul program reuşise marea performanţă de a reduce numărul săracilor cu aproximativ 30 la sută iar media copiilor într-o familie de acest gen cam cu 50%. Efectele în plan economic erau vizibile iar în plan social dispăruseră violenţele în familie, crimele pasionale, bolile cu transmistere sexuală, consumul de droguri, violurile sau tulburările psihice care aveau drept cauză frustrările. Aceste adevărate fenomene sociale diminuau însă considerabil mortalitatea specifică şi, în consecinţă, determinau creşterea speranţei medii de viaţă cu, evident, afectarea negativă a bugetului, aşa că preşedintele era solicitat, foarte subtil, să instituie, cu genialitatea sa recunoscută măsurile care se impuneau în noua conjunctură!

Acesta, exact aşa a şi făcut! A dat un telefon şi s-a întâlnit din nou cu soţia în Pavilionul Chinezesc.

– Dragă, io-i bag la puşcărie pe toţi nemernicii de la Institut! Ei mănâncă banii bugetului cu tâmpeniile lor!

– Bill, nu te enerva! Măreşte-le bugetul, fiindcă ai de unde, iar idioţii utili pe care să dai vina la vreo nevoie sunt tot ce poate fi mai bun pentru un conducător!

Ecranul Gol: Cum Televiziunea a Abandonat Cultura…

Data: 26 martie 2025 by Lucian Ciuchiță

A sosit momentul să ne aplecăm cu o luciditate nemiloasă asupra unei categorii aparte de figuri publice, care, în aroganța lor, se autoproclamă genii neînțelese. Acești mici titani ai nimicului, aparținând stratului inferior al celor ce au contribuit decisiv la distrugerea culturii române, merită să fie demascați. Și ce prilej mai potrivit decât să analizăm cazul emblematic al lui Dan Negru, acest erou autodeclarat al revelioanelor televizatate. Negru, mândru nevoie mare de cele 23 de revelioane care i-au asigurat supremația în topul audiențelor, își construiește legenda personală cu anecdotica unei seri în care, după cum afirmă el însuși, a reușit performanța de a urma în clasament după BBC. Dar ce stă în spatele acestei „glorii” cu ghilimelele de rigoare? Secretul său nu este decât un simptom al unei lumi îmbrobodite de propria prostie. În fața unor ecrane care hrănesc superficialitatea, publicul larg scapă din vedere adevărata întrebare: ce legătură are calitatea reală a conținutului cu un simplu rating? Dan Negru și Teo Trandafir sunt, fără doar și poate, „gemeni spirituali” în epoca spectacolului ieftin. Frate și soră într-un univers al decadenței morale și artistice, ei sunt maeștrii de ceremonii ai unui carnaval grotesc care a înlocuit valorile autentice cu nonvaloarea. Acești „arhitecți” ai declinului au adus în prim-plan maneliști, dansatoare din buric și personaje obscure, toate pentru un singur scop: ratingul. Dacă Teo a inventat formatul emisiunilor kitsch, cu maneliști și vedete ofilite, Negru l-a rafinat până la grotesc.

De fapt, succesul lor se sprijină pe o rețetă cinică, testată deja de politicienii tranziției, precum Ion Iliescu sau Traian Băsescu: exploatarea unui electorat predominant format din romi. În cazul televiziunii, publicul „manelizat” a devenit resursa de bază. Cu o precizie matematică, acești „artizani” au atras masele prin divertismentul de joasă speță, substituind orice urmă de cultură autentică cu o ceață densă a vulgarității.

Dan Negru este, în esență, emblema perfectă a superficialității strălucitoare. Nu există în el niciun sâmbure de cultură autentică, doar o spoială ieftină, menită să impresioneze un public care, în mare parte, nu a deschis vreodată o carte. Formatele sale, resuscitate de Valeriu Lazarov, sunt relicve ale televiziunii occidentale de acum cinci decenii, reciclate pentru un public pe care producătorii l-au considerat „nepregătit” pentru mai mult. Aceeași poveste se repetă și în cazul altor emisiuni cu pretenții: de la „Surprize, Surprize” a Andreei Marin până la „Din dragoste” cu Mircea Radu, toate au fost clonate din formate expirate, dar comercializate ca mari noutăți în peisajul autohton. Publicul emisiunilor lui Negru si Teo este, în proporție covârșitoare, compus din maneliști sau oameni fără educație. Adevărata tragedie nu constă doar în existența lor, ci în faptul că această masă amorfă a devenit normativă, impunând standarde care au transformat televiziunea românească într-un spectacol al mizeriei spirituale.

Dan Negru și alții ca el nu sunt decât simptome ale unei boli mai profunde: o societate care, orbită de fascinația cifrelor și a „succesului”, a uitat să distingă între strălucirea falsă și adevărata lumină a valorii.

Elogiul valorii autentice în televiziune: lecții de la Alexandru Bocăneț și Tudor Vornicu

V-ați întrebat vreodată ce înseamnă cu adevărat măreția în televiziune? Nume precum Alexandru Bocăneț și Tudor Vornicu strălucesc ca repere incontestabile în universul televiziunii. Oameni de o cultură vastă, creatorii unor emisiuni memorabile și a unor revelioane minunate, aceștia au ridicat ștacheta către noi culmi, oferind publicului nu doar divertisment, ci și artă autentică. Bocăneț și Vornicu nu au alergat după audiențe efemere, nu au transformat cultura în circ și nici nu s-au coborât la nivelul mediocrității pentru a obține aplauze ușoare. Ei au creat pentru a ridica sufletul românesc, pentru a oferi ceva durabil, pentru a ne încânta ochii și mintea cu realizări ce respirau eleganță și substanță. În fața operei lor, orice încercare de a glorifica ratingurile devine o banalitate ridicolă.

Apropo de acest „rating” – obsesia contemporană a mediocrilor – să ne întoarcem puțin în timp, la începuturile anilor ’90, când România încă mai păstra un firicel de idealism. În perioada ianuarie-iunie 1990, am avut privilegiul de a realiza și prezenta emisiunea studențească Gaudeamus la TVR1. Ce timpuri! Vineri de vineri, 19 milioane de români urmăreau această emisiune. Nu pentru că cineva contabiliza audiențele, nu pentru că ne ghidam după grafice seci, ci pentru că emisiunea respira autenticitate.

„Gaudeamus” nu era despre spectacol ieftin, ci despre spirit și valoare. Era despre studenți excepționali, despre cultură, despre visul unei Românii unite prin principii și idealuri comune. Nimeni nu vorbea atunci despre „rating”, pentru că nu conta. Importante erau aprecierea și emoția, care veneau de la oameni de cultură, de la intelectuali – adevărata măsură a calității unui produs artistic. Astăzi, însă, trăim o altă epocă, una în care mediocritatea se laudă cu cifre, iar valoarea autentică este uitată. Ratingul, această sirenă a pieței de televiziune, este, în fond, o măsură falsă, atunci când este obținut de la o populație îndobitocită de programe lipsite de substanță. Să te mândrești cu „milioane” de privitori care consumă un conținut manelizat nu este un semn de succes, ci o dovadă a decăderii spiritului uman. Adevărata evaluare a unei emisiuni nu vine de la „mulți, dar proști”, ci de la acei puțini care știu să distingă între efemer și etern. Bocăneț și Vornicu au demonstrat acest lucru prin creațiile lor. Au arătat că o emisiune bine făcută nu trebuie să strige pentru a fi auzită, ci să vorbească prin profunzimea și eleganța ei.

Astfel, în loc să alergăm după aplauzele unei mase îndoctrinate de vulgaritate, poate ar fi cazul să căutăm respectul celor care prețuiesc cultura, spiritul și adevărata artă. Nu cantitatea, ci calitatea ar trebui să fie emblema oricărui creator care își dorește să lase o urmă demnă de respect în istorie.

Actorul, perfidul Albion și bolovanul…

Data: 26 martie 2025 by Marin Neacșu

După meciul de box de la Casa Albă, spectacolul a continuat. Nu voi comenta părerile de după meci, unde fiecare parte a comentat conform graficului. Echipa lui Trump s-a axat pe pe ținuta lui Zelensky și tupeul de a da lecții Americii, pe „ingratitudinea” acestuia, fără a spune nimic însă despre faptul că (prin senilul Biden) S.U.A. a întreținut războiul din Ucraina. Susținătorii lui Zelensky (care au transformat actorașul de trei parale în „erou” – n.r.), alții, lipsiți de „argumente” au comentat atitudinea de diktat a lui Trump și înverșunarea lui Vance care mai avea puțin și rupea lanțul. A fost fără îndoială cea mai urâtă întâlnire la nivel înalt a tututor timpurilor și ambele părți au contribuit la asta. Zelensky nu ar fi trebuit să se ducă dacă știa că nu vor converge către același obiectiv, Trump nu trebuia să îl primească. Amândoi însă au crezut că pot forța lucrurile și amândoi s-au înșelat. Diferența este că Trump a făcut ce a vrut el, iar Zelensky ce l-au sfătuit „prietenii”. Având în vedere ce a urmat, este clar că Zelensky a fost împins de „reprezentanții Europei” să meargă și să bată cu pumnul în masa, probabil Macron i-a spus că el a „pregătit terenul,” Trump e „fezandat” e momentul să meargă și să își ceară „drepturile”. Prost sfat. Poate, cine știe, a fost dat în interesul Franței, nu al Ucrainei și poate nici chiar al Franței. După câte se pare, altcineva și-a băgat mai adânc coada în apă și pescuiește la copcă. Personal nu înțeleg pe deplin ce joc face „perfidul Albion” organizatorul „regatei U.E. de la Londra” unde se credea că se vor lua măsuri categorice privind atitudinea U.E. față de loviturile S.U.A., sau mai bine spus ale lui Trump, căci la fel ca și pe vremea lui Biden, este impropriu să spunem că întreaga Americă ar împărtăși politica lui Trump, așa cum era impropriu să fi spus că întreaga Americă a împărtășit „politica” senilului Biden. Dar cum până la urmă dirijorul contează, să spunem că asistăm la un conflict aproape deschis între U.E. și S.U.A..

Perfidul Albion, după ce a împins europenii spre înființarea U.E., s-a lăsat „rugat să intre” apoi s-a retras frumos lăsându-i pe europeni să se certe între ei și cu toată lumea. Aparent acestă mișcare a părut aiurea, dar britanicii, cu umorul lor caracteristic explică simplu și clar pentru toată lumea, filosofia politicii externe britanice. A se vedea episodul „Why the U.K. is in the EU”

Aceeași politică o practică și acuma, când i-a împins pe ucraineeni să refuze medierea lui Erdogan, pe francezi să trimită trupe „de «menținere» a păcii” în Ucraina, pe Zelensky să meargă la „negocieri” la Casa Albă știind că toate aceste acțiuni vor duce la conflicte. Dar totdeauna au avut o constantă, menținerea colaborării cu S.U.A., căci de la conflictul din Malvine, britanicii au înțeles că fără sprijinul fratelui american nu îi pot bate nici pe argentinieni. Acuma, aparent, Marea Britanie este de partea „Europei” împotriva S.U.A., dar de fapt împinge Europa în conflict împotriva Rusiei știind că S.U.A. nu se va amesteca decât la sfârșit, pentru a impune pacea din care doar S.U.A. și Anglia vor ieși cu fața curată. Unii spun că Starmer ar fi semnat cu Zelensky, cu câteva zile înaintea investirii lui Trump, un acord economic, politic, militar și ar fi primit spre exploatare pământurile dorite de Trump. Dacă ne uităm însă pe hartă, aceste pământui se află în cea mai mare parte pe terenurile revendicate de Putin, așa că nici chiar Zelensky nu poate promite ceea ce nu are. De aceea Trump a mers pe mâna lui Putin. Oricum ar fi, europenii fac un pas greșit mergând pe mâna britanicilor, mai ales francezii și germanii, pe care britaninicii „îi iubesc nespus”.

Ei bine, la marea întâlnire de la Londra (unde a fost invitat și interimarul nostru, nu pentru că ar fi o mare personalitate ci pentru că U.E. a avut și va avea nevoie de gurile Dunării, de litoralul, de spațiul aerian și de teritoriul românesc, ba chiar și trupele noastre pentru a sprijini conflictul din Ucraina), de la care toată lumea aștepta un verdict, pace sau război, s-a încheiat cum nu se putea mai penibil. Marii războinici au ajuns la concluzia la care și „Celentano” ar fi ajuns, fără să se consulte cu Firicel, și anume că nu pot mișca niciun deget fără sprijin american, și atunci ce ce au hotărît ei? Au hotărât să își întărească armatele, să mărească bugetele apărării, și să continue să dea bani Ucrainei. Adică bani, bani și iar bani, aruncați pe apa sâmbetei. Dezastrul fnanciar European este semnat chiar de europeni, de oare ce capetele pătrate de la conducerea Europei nu vor să renunțe la orgolii. Atât de mult țin ei la libertatea Ucrainei încât o îngroapă sub cenușă. Primele două decizii sunt de fapt cereri ale lui Trump, dar ei au vrut neapărat să se prefacă că ei ar fi decis asta. Orgolii de oameni mici. Niciodată Europa, Franța și Germania, nu au avut oameni mai mici și mai orgolioși la conducere. De România… „no comment”!

Probabil Zelensky va fi sfătuit să facă cumva să fie reprimit la Washington, să îl îmblânzească pe Trump dar se pune întrebarea câtă răbdare va avea Trump, mai ales după ce a fost beștelit de întreaga presă Europeană. Va fi greu de atins acest obiectiv fără ca U.E. și Zelensky să se facă de râs, pentru că Trump nu cred că va ceda. Pe el contrele îl întârâtă, nu îl fac să își schimbe opinia, el nu cedează. Cred că vom mai sta o perioadă în această mocirlă politică, diplomatică în care Zelensky a fost împins de Franța și Marea Britanie, până când ori Europa va schimba macazul, ori Trump va da un ultimatum mai mult sau mai puțin voalat. Un război declarat și deschis între Europa și Rusia va duce clar la lovituri neconvenționale, și indiferent cine ar avea „supremația” la capitolul nuclear (se știe cine o are – n.r.), nimănui nu-i va fi moale, cu atât mai puțin celor mici și neînsemnați care fac jocul altora doar ca să fie și ei invitați la discuții și puși în colțul mesei.

România ar trebui să profite de situație, de conflictul dintre U.E. și S.U.A. și să își aleagă doar variantele care îi convin, având față de ambele părți scuza că „nu e lăsată” să facă altfel. Am putea să renunțăm la sprijinirea Ucrainei, sub pretext că altfel se supără americanii și își iau jucăriile și pleacă. Am putea să renunțăm la contractele cu „sponsorii” militari americani, contracte plătite dar care vor fi onorate când poate nici nu mai are cine să le primească, motivând că U.E. nu ne mai dă bani dacă nu cumpărăm de la ea. Unii ar putea spune că asta este incorect politic – citez un serial britanic, „We call this, diplomacy” (Numim asta, diplomație).

Asta ar fi o dovadă de adevărat patriotism și Trump, marele „patriot universal” nu ne poate învinui oficial că îi urmăm politica suveranistă.

Și pentru că tot a venit vorba de patriotism, cum toată lumea a lăudat „patriotismul” lui Zelensky care nu a acceptat condițiile de pace „umilitoare” ale lui Trump, pentru cei care nu au văzut serialul „Sluga Naroda” în care Zelensky, un actor care zice că știe să cânte la pian, joacă rolul unui profesor care ajunge președinte. două secvențe din În două episoade, președintele Ucrainei din film, participă la negocieri cu o echipă a F.M.I. și U.E., care îi promite împrumuturi și intrarea în U.E., dar cu „anumite condiții”. Viața bate filmul!

La fel ca în serialul „Yes MinisterI” realizat tot de britanici, adevărul este exspus dezbracat de haine, negru și urât, „parodiat” ca și când ar fi doar un scenariu care nu are nicio legătură cu realitatea. Se poate vedea însă, iar românii știu din proprie experiență, că banii de la instituțiile europene nu vin de dragul amărâților ci spre beneficiul „samaritenilor”. În film, președintele poartă discuții la el acasă, și cum nu este în război cu nimeni iar soarta țării nu depinde de nimeni altcineva, acesta își permite să îi trimită acasă pe samsarii europeni. Acest mod de a „ajuta” și de a impune „ajutorul” este specific celor mari și acei 2-3 % pe care președinții sau prim miniștrii îi primesc ca fond personal sunt de fapt mita pentru vânzarea țării. Nu știu dacă ucrainenii realizează că de fapt țara lor este motiv de dispută între șacali care nu au nici un pic de milă față de soarta lor, dacă înțeleg că niciunul din ei, cei care au pretins și pretind că îi ajută, nu se gândesc la binele lor, ci la resursele pe care vor să pună mâna. Toți, fără excepție!

În realitatea zilei de azi, același personaj a crezut că se mai filmează un episod din serial și a încercat să îl trateze pe Trump cum i-a tratat în film pe reprezentanții U.E. Greșeală fatală, căci cu toată aprecierea pentru încercare, abordarea a fost total greșită iar Zelensky ar trebui să știe, să înțeleagă că cine l-a sfătuit să procedeze așa, numai bine nu i-a vrut. Putea aborda subiectul și refuza cu totul altfel. Dar așa e când joci prea multe roluri, uneori uiți sau nu mai știi ce e real și ce e ficțiune și cum trebuie să te comporți. Din păcate acuma nu își joacă doar soarta lui ci a țării sale, a țărilor vecine și Doamne ferește, a Europei. Dar probabil că își spune în sinea lui: „L’Europe c’est moi!”. Despre bolovan ce se poate spune? Dacă în Vâlcea avem trovanți despre care se spune că ar crește, prin Oradea avem bolovani care se fac din ce în ce mai mici. Interimarul de la Cotroceni, despre care se spune că deja visează să se prelungească un mandat întreg, este și el un alt actoraș, care joacă rolul scris de scenariști, cu regizori de talie mondială, cu actori străini în rolurile principale și cu figuranți autohtoni. Și el face jocul altora, nu îl interesează soarta țării, dar el, care crede că îi reprezintă cu adevărat pe români, dă dovadă de aceeași indiferență față de soarta românului ca și dulapul care i-a cedat locul. Urât blestem pe capul românilor!

Numărul 717

Data: 26 martie 2025 by Administrator

Descarcă PDF

„Nu te întreba ce poate face țara ta pentru tine, întreabă-te ce poți face tu pentru țara ta”…

Data: 26 martie 2025 by Petru Jipa

Discursul inaugural al lui John F. Kennedy, rostit în 1961, este celebru pentru apelul său la cetățeni de a contribui la binele public și pentru retorica sa inspirațională. Kennedy a subliniat importanța unității naționale, a cooperării internaționale și a angajamentului Statelor Unite în lupta pentru libertate și dreptate în lume. Una dintre cele mai memorabile fraze este: „Nu te întreba ce poate face țara pentru tine – întreabă-te ce poți face tu pentru țara ta”. Acesta a stabilit tonul pentru administrația sa și a continuat să inspire generații. Ce putem face noi pentru țara noastră când politica este făcută de cei ne aleși?  Am citit o carte cu un titlu interesant: „Tehnica loviturii de stat” de Curzio Malaparte. El analizează mecanismele și strategiile loviturilor de stat, concentrându-se pe rolul elitei politice, a forțelor armate și a influenței ideologice. Lucrarea explorează tacticile și tehnici utilizate pentru a prelua puterea, precum și factorii care determină succesul sau eșecul unei lovituri de stat. Autorul subliniază importanța momentului oportun și a capacității de a exploata punctele slabe ale sistemului. De asemenea, Malaparte examinează rolul propagandei și al manipulării opiniei publice în procesul de răsturnare a guvernului. În „Tehnica loviturii de stat”, Curzio Malaparte analizează mai multe exemple istorice pentru a ilustra strategiile și mecanismele loviturilor de stat. Între acestea se numără. Lovitura de stat din 1917 din Rusia – Malaparte discută despre Revoluția Bolșevică și modul în care partidele de stânga au exploatat dezordinea socială și militară pentru a prelua puterea. Puciul din 1923 din Germania – El analizează tentativa loviturii de stat a lui Adolf Hitler, cunoscută sub numele de Puciul de la München, evidențiind lipsa organizării și momentul nepotrivit. Lovitura de stat din Italia – Malaparte cercetează contextul politic din Italia și modul în care Mussolini a reușit să-și consolideze puterea prin manipularea situației politice și prin sprijinul forțelor armate. Lovitura de stat a lui Atatürk în Turcia – Autorul abordează modul în care Mustafa Kemal Atatürk a institut un regim autoritar modern prin utilizarea puterii militare și prin reforme rapide. Aceste exemple reflectă nu doar metodele prin care se desfășoară loviturile de stat, ci și importanța contextului socio-politic asupra succesului acestora. Malaparte subliniază  momentul  mobilizării publicului și a strategiilor de propagandă. Oare astăzi ce „moment” trăim, ce trăim?

Am vizionat o emisiune pe internet (trăiască internetul, televizorul a murit). Emisiunea „Dan Diaconescu Direct” îl are ca invitat pe generalul Mircea Chelaru, care discută despre viața sa, cariera militară și problemele actuale ale României. El subliniază importanța păstrării identității naționale și a unei armate puternice, avertizând asupra influențelor externe și a corupției din politică. Generalul Mircea Chelaru este o figură importantă în istoria militară a României. A fost șef al Statului Major General al Armatei Române și a jucat un rol semnificativ în modernizarea și integrarea armatei române în structurile NATO. A contribuit la reforme importante și a avut o carieră dedicată apărării naționale. În emisiunea „Dan Diaconescu Direct” cu generalul Mircea Chelaru, principalele teme discutate au fost: Situația politică și militară a României. Îngrijorări legate de influențele externe și despre starea de urgență. Necesitatea unei armate puternice și a unei identități naționale clare. Corupția și democrația. Critica sistemului politic și a corupției prevalente, care subminează democrația. Discuții despre reforma instituțiilor și protejarea valorilor democrate. Provocările economice- Probleme legate de agricultura românească, modelul economic, și necesitatea sprijinirii fermierilor prin măsuri sustenabile. Critica față de marile rețele comerciale și însemnătatea acestora asupra economiei locale. Identitate națională și istorie: Reflectarea asupra istoriei României și a pierderilor naționale. Importanța educației în formarea unei generații conștiente de identitatea națională. Siguranța și ordinea publică: Discuții despre creșterea criminalității și consumului de droguri, precum și nevoia de a restaura ordinea publică.

Aceste teme reflectă nu doar preocupările actuale ale României, ci și viziunea generalului Chelaru asupra unei țări mai unite și mai puternice. Invitatul domnului Diaconescu mi-a plăcut, un om extraordinar și culmea, dânsul vorbea despre pace. Dar să desprindem câteva idei din această emisiune. România are potențialul de a deveni un stat puternic, dar necesită actualizarea parteneriatului strategic cu Statele Unite pentru a asigura securitatea națională. Controlul eficient asupra influenței externe este esențial pentru stabilitate și dezvoltare. România trebuie să își protejeze identitatea națională și să prioritizeze cetățenii români, în fața influențelor externe și a discriminării în favoarea imigranților. Este esențial să se asigure drepturile și bunăstarea românilor, mai ales în ceea ce privește locurile de muncă și resursele economice. Interviul se concentrează la un moment dat pe pensiile speciale din România, subliniind inegalitățile dintre diferitele categorii profesionale. Unii consideră că este o nedreptate să se facă distincții în sistemul de pensii. Promovarea alimentelor ecologice și naturale ar putea transforma societatea românească. Aceasta ar duce la creșterea sănătății populației și reducerea poverii asupra sistemului de sănătate. Artificiile și artefactele istorice au fost gestionate defectuos, ducând la distrugerea patrimoniului cultural. Lipsa de rigurozitate instituțională și indisciplina în proceduri au contribuit la aceste dezastre. Se vorbește despre istorie, iar Dimitrie Cantemir a avut un rol semnificativ asupra geopoliticii, fiind primul care a realizat o descriere etnografică și politică a Moldovei. Contribuțiile sale au influențat dezvoltarea Academiei de Științe din Petersburg și au lăsat o moștenire importantă în istoria românească. Importanța rugăciunii și unității în societatea românească este esențială pentru menținerea păcii și libertății noastre. Este important să ne educăm copiii în spiritul mândriei de a fi român. Instituțiile pot ajunge la o suficiență de sine care limitează dezvoltarea lor, provocând defecte grave. Aceste defecte influențează negativ atât politica, cât și individul în societate. Suficiența de sine instituțională apare atunci când structurile nu sunt regândite, ceea ce duce la stagnare. Această stagnare afectează progresul și adaptabilitatea organizațiilor. Greșelile minore în gestionarea instituțiilor pot avea repercusiuni mortale asupra națiunii. Aceste greșeli se extind la nivelul individului și al societății. Defectele instituționale pot să apară din cauza absenței unei dezvoltări continue. Aceasta subliniază importanța revizuirii constante a strategiilor pentru a evita stagnarea.

Mărturisesc mi-a plăcut emisiunea, dar să fie pace. Mă tot întreb: ce putem face noi pentru țara noastră?

Memorialul „Închisoarea Tăcerii” de la Râmnicu Sărat…

Data: 25 martie 2025 by George V. Grigore

Pe lângă lagărele de muncă în care se ostoiau sufletele celor ce nu acceptau ca viața să le fie comandată de un guvern zis comunist, mai erau închisorile unde erau „ascunși” cei declarați foarte periculoși. Închisoarea de la Sighet, cea de la Pitești sau cea cunoscută ca „Închisoarea Tăcerii” de la Râmnicu Sărat sunt doar câteva dintre fortificațiile în interiorul cărora se anihila speranța ultimilor luptători ai libertății. La Râmnicu Sărat, în județul Buzău, a existat în perioada comunistă una dintre cele mai dure închisori pentru deținuți politici, ale României interbelice și României comuniste mai ales în perioada 1956-1963, când la comanda penitenciarului a fost cunoscutul torționar Alexandru Vișinescu. Închisoarea mai este cunoscută și sub numele de „Închisoarea tăcerii” din cauza regimului extrem de dur ce le interzicea deținuților să vorbească sau să scoată sunete. În rechizitoriu, procurorii Curţii de Apel au arătat că, în perioada 1956-1963, Alexandru Vişinescu, în calitate de comandant al Penitenciarului Râmnicu Sărat, a săvârşit acţiuni şi inacţiuni sistematice care au avut ca rezultat persecutarea colectivităţii reprezentate de deţinuţii politici încarceraţi în acest penitenciar, prin privare de drepturi fundamentale ale omului sau prin restrângerea gravă a exercitării acestora.

Existența unei instituții penitenciare la Râmnicu Sărat poate fi documentată încă din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, după mutarea reședinței județului de la Focșanii Munteni la Râmnicu Sărat (1862), instituția funcționând sub denumirea de Arestul Preventiv Județean. Construirea clădirilor penitenciarului care există în zilele noastre s-a făcut în perioada 1898-1900, iar primii deținuți au fost mutați aici în primăvara anului 1900. Clădirea este realizată cu elemente neoclasice și neogotice, după modelul francez și englez. În 1907, în timpul răscoalei țărănești, orașul Râmnicu Sărat a fost scena unor dramatice confruntări între armată și populația răsculată. Deznodământul a fost tragic: numeroși țărani au fost împușcați iar pentru reprimarea răscoalei au fost încarcerați în Arestul Preventiv un număr de 657 de țărani răsculați (655 de bărbați și două femei). Amenajarea actuală datează din perioada interbelică, cu excepția gardului exterior care a fost înlocuit cu un gard de sârmă ghimpată. Un alt eveniment important legat de penitenciar a avut loc în 1938, când au fost încarcerați aici capi ai legionarilor printre care s-a numărat și liderul mișcării, Corneliu Zelea Codreanu. În noaptea de 29-30 noiembrie 1938 aceștia au fost luați sub pretextul mutării la Jilava, dar în apropiere de pădurea Tâncăbești au fost uciși. În interiorul penitenciarului au fost executați la 21-22 septembrie 1939 un număr de 13 fruntași legionari, care au fost ulterior îngropați în cimitirul orașului. În perioada martie-octombrie 1940 au fost închise la Râmnicu Sărat peste 30 de deținute comuniste, printre care și Ana Pauker. După 1945, aici au fost închiși membri ai guvernului Ion Antonescu, generali ai armatei, fruntașii Partidului Național Țărănesc. Dintre ei amintim: gen. Dobre Dumitru, gen. Constantin Pantazi, gen Gheorghe Jienescu, gen. Nicolae Stoenescu, contraamiralul Horia Macellariu, Ion Petrovici, Victor Pogoneanu, Titel Petrescu, Ion Mihalache, Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, Mihai Godó, Radu Ciuceanu și mulți alții care au suferit din cauza prigoanei comuniste. Anii 1945 și 1946 au fost anii de început ai perioadei comuniste. Comuniștii n-au trecut din primii ani la înfăptuirea programului de socializare a țării. Mai întâi s-au infiltrat în toată administrația statului. Apoi au început eliminarea tuturor oamenilor politici, a persoanelor din administrație din conștiința românilor prin înscenarea unor procese sau, pur și simplu, prin înlăturarea lor definitivă prin diverse mijloace. Astfel penitenciarele din toată țara au început să fie umplute cu deținuți politici și sabotori. Potrivit memoriilor lui Ion Diaconescu, comandantul Alexandru Vișinescu obișnuia să intre peste deținuți în celule, ca să îi arunce de pe paturi. Loviturile preferate ale lui Alexandru Vișinescu erau cele cu biciul. De asemenea, pedepsele cele mai grave erau aplicate personal de acesta. Închisoarea a fost desființată în anul 1963, iar supravieţuitorii au fost trimişi în domiciliu obligatoriu, rămânând şi în perioada următoare sub atenta supraveghere a Securităţii, fiind chemaţi frecvent pentru declaraţii şi investigaţii. După aprilie 1963, închisoarea a fost închisă oficil și folosită ca depozit. În 2007, închisoarea a fost trecută din administrarea Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional în administrarea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România (devenit ulterior IICCMER). În prezent, în orașul Râmnicu Sărat, există un număr de opt opere de for public, monumente și plăci comemorative dezvelite în amintirea victimelor penitenciarului.

Fosta închisoare de la Râmnicu Sărat (jud. Buzău), cu o istorie atât de zbuciumată, este inclusă într-un proiect de restaurare și punere în valoare cu bani din Planul Național de Redresare și Reziliență, finanțarea europeană fiind de circa nouă milioane euro. Una dintre cele mai dure închisori pentru deținuți politici va fi transformată în Memorialul „Închisoarea Tăcerii” și Centru Educațional. La mijlocul lunii mai, Cancelaria Prim-ministrului României a organizat o întâlnire de lucru dedicată stabilirii calendarelor de acțiuni pentru două obiective de Investiții prin Planul Național de Redresare și Reziliență: Memorialul „Închisoarea Tăcerii” de la Râmnicu Sărat și Centrul Educațional privind Comunismul în România și, respectiv, Muzeul Național de Istorie a Evreilor și al Holocaustului. În urma discuțiilor s-a stabilit ca, în perioada imediat următoare să fie depășite toate etapele birocratice premergătoare lansării licitației pentru atribuirea proiectului de investiții de la „Închisoarea Tăcerii” (semnarea protocolului între IICCMER și CNI, aprobarea indicatorilor tehnico-economici, semnarea actului adițional la contractul cu MIPE și aprobarea unei Hotărâri de Guvern privind valoarea prevăzută a investiției). Potrivit IICCMER, aceasta este una din cele mai mari investiţii din domeniu din ultimii 33 de ani. Memorialul se va transforma într-un obiectiv cu valenţe memorialistice şi de identitate istorică, respectându-se conceptul iniţial de arhitectură conceput la sfârşit de sec XIX. Durata execuţiei lucrărilor este de 33 de luni, iar obiectivul va intra în circuitul turistic al României începând cu anul 2026. În această investiţie este inclusă şi realizarea unui Centru Educaţional privind Comunismul din România, în vederea informării şi conştientizării memoriei regimului comunist şi a consecinţelor acestuia.

Umanismul confucianist și misticismul daoist, cei doi poli între care a oscilat îndelung filosofia chineză (Partea a IV -a)

Data: 25 martie 2025 by George Petrovai

3. Mo Zi și școala sa – Moismul, curentul întemeiat de Mo Zi (Mo Di), a fost până în secolul al III-lea î.Cr. marele rival al confucianismului. La fel ca în cazul altor gânditori antici chinezi, datele din biografia filosofului sunt în egală măsură sărace și nesigure: a trăit aproximativ între anii 479-381 î.Cr., s-a născut în regatul Lu taman în anul morții lui Confucius și se pare că a avut legături cu regatul Song (actualul Hunan). Foarte priceput în materie de apărare militară, se presupune că această calitate l-ar fi impus în atenția unor principi și că ar fi colaborat cu ei. La fel se presupune că, fiind originar din Lu, Mo Di s-a instruit după Clasicele lui Confucius, în special după Shi jing (Poezia) și Shu jing (Documentele). Întrucât admira simplitatea, însușirea ce ar fi caracterizat viața din vremea vechilor dinastii Xia și Yin (Yu cel Mare era eroul său favorit), Mo Di critica ceea ce era mult îndrăgit de către confucianiști – instituțiile dinastiei Zhou. Aidoma altor cărți antice chineze, Mo zi este o colecție de scrieri aparținând reprezentanților școlii: câteva capitole cuprind convorbiri în care Mo Zi își expune ideile, altele sunt scrise mai târziu, iar cinci capitole sunt consacrate aforismelor despre logică, științele naturii și morală.

Marea diferență dintre confucianism și moism vizează înseși fundamentele lor doctrinare: iubirea circumstanțială sau ierarhică (Ren) în cazul primei orientări, dragostea universală sau egalitară (Jian ai) pentru cea de-a doua. Desigur, recunoaște Mo Zi, Ren-ul confucianist înseamnă iubire, dar o iubire limitată, asta deoarece „ai datoria să-ți iubești în primul rând propriii părinți”. Dar iubirea universală (egalitară), deopotrivă pentru toți, este net superioară celei de tip Ren, prin aceea că evită conflictele ce rezultă dintr-un sentiment mai slab față de alți părinți și față de patrie.

Teza iubirii universale este argumentată de Mo Zi cu ajutorul interesului și al rațiunilor religioase. Astfel că, fiind omul funciarmente egoist, temeiul judecății și acțiunilor sale va fi întotdeauna atât de practic-utilitar, încât până și iubirea față de semeni va fi condiționată/dimensionată în funcție de profitul ce-l poate obține de pe urma ei: „Cel ce-și iubește aproapele va fi neaparat iubit, cel ce face servicii aproapelui va fi neapărat răsplătit; iar cel ce urăște va fi urât și cel ce face rău, de rău va avea parte”. Dacă absența iubirii creează neînțelegeri și tensiuni între indivizi, între state ea generează conflicte și războaie. Mo Zi condamnă cu hotărâre orice război de agresiune, arătând că pagubele sunt de fiecare dată mult mai mari ca avantajele obținute de pe urma unei victorii militare.

În fine, ne înștiințează Mo Zi, iubirea universală trebuie completată, iar prin aceasta întărită, cu virtuți precum cumpătarea, economia și renunțarea la lux. Da, căci podoabele și lucrările somptuoase, inevitabil duc la scăderea nivelului de trai al celor mulți, motiv pentru care statul și clasele aristocratice măresc impozitele și corvezile. Dar exagerând în susținerea acestei idei, filosoful ajunge să condamne toate artele frumoase, îndeosebi muzica cea mult apreciată de confucianiști. De asemenea, Mo Zi condamnă excesiva durată a doliului impus de rituri și marea risipă din decursul funeraliilor. Prin depășirea sferei profitului, iubirea universală dobândește o bază religioasă, loc în care din nou Mo Zi se deosebește de confucianiști. Într-adevăr, pentru că dacă aceștia se arătau rezervați până la discreție în chestiuni de ordin religios, gânditorul nostru credea cu tărie într-o divinitate suprem (Cerul sau Cel de Sus) și în spirite. Deoarece Cerul este conceput de Mo Zi ca o Ființă ce iubește binele și urăște răul, ca împărțitor al dreptății (răsplătește pe buni și pedepsește pe răi) și ca atotiubitor de oameni (aprobă dragostea dintre ei și dezaprobă discordia), iubirea universală propovăduită de el este „conformă cu voința divină”.

Nu numai că Mo Zi credea în demoni și spirite (Confucius se abținea să discute despre soartă, minuni și duhuri), dar întrebuința următoarele argumente pentru a dovedi existența acestora: a) Înțelepții antici atestă existența lor; b) De-ar fi numai folosul de pe urma prieteniei cu ele și tot e de dorit ca spiritele să fie venerate și să li se aducă ofrande; c) Credința în spiritele atotvăzătoare și perfect juste ține oamenii pe calea virtuții, pentru că fără teama de pedepsele supranaturale, aceștia se îndepărtează de ea la prima ocazie.

Cu toată credința în spirite, Mo Zi a combătut fatalismul și predestinarea, considerând că omul este autorul propriului destin, că Cerul și spiritele nu sunt decât niște judecători drepți și că ordinea sau dezordinea din societate depind numai și numai de capacitățile organizatorice ale cârmuitorilor.

Socotind că politica nu poate avea alte scopuri în afară de îmbogățirea poporului și de sporirea lui numerică și mai socotind că regele este reprezentantul Cerului pe pământ, Mo Zi preconizează un regim copiat după cel despre care crede că a funcționat la începuturile civilizației – regele să fie ales dintre cei mai virtuoși cetățeni și apoi să fie ajutat în misiunea lui de către înțelepți!

Predarea dialecticii în școala moistă, o școală foarte bine organizată (ca un fel de sectă cu ținută religioasă și disciplină severă), întotdeauna a ocupat un loc de prim rang. Cerându-le discipolilor să argumenteze corect, Mo Zi a imprimat dialecticii un prim impuls, pe care succesorii săi, preocupați mai mult de teorie, l-au concretizat în definiții, aforisme foarte concise și eseuri logice. Cu toate că n-au ajuns la o adevărată teorie a cunoașterii, meritul acestor dialecticieni constă în aceea că „au știut să dea o mai mare precizie gândirii” (M. Kaltenmark), că au căutat moduri de raționare corectă și că, prin denunțarea modului defectuos de folosire a numelor, au avut relații cu Școala Numelor. De altminteri, formulele paradoxale ale acestora (îndeosebi ale lui Hui Shi și Gong Sunlong) figurează în cartea Mo zi.

4. Școala Numelor – Cei mai cunoscuți sofiști, care – mai mult sau mai puțin legați de școala lui Mo Zi – au avut preocupări de logică și de arta discursului, au fost, după cum spuneam mai sus, Hui Shi și Gong Sunlong. Contemporan cu Zhuang Zi, Hui Shi a fost nu numai prietenul, ci și adversarul acestuia de idei. În cartea Zhuang zi, Capitolul 33, sunt incluse câteva dintre paradoxurile sale: multe dintre ele sunt obscure și, ca atare, lipsite de interes, dar unele cu adevărat constituie concluziile extrem de subtile ale cercetării unor probleme de logică. Ideea centrală a cugetării lui Hui Shi era unitatea universală („Universul este Unul”), de unde trăgea concluzia morală că trebuie iubite printr-o dragoste universal-moistă toate ființele, nu numai oamenii. Pentru a dovedi această unitate, el evidențiază cu ajutorul paradoxurilor relativitatea fenomenelor (diferențele se contopesc în întreg și individualul în universal), conceptualizări care fac ca filosofia sa să semene cu cea a lui Zhuang Zi. Foarte important pentru uimitorul sincronism cultural și filosofic al vremii, sincronism ilustrat de mai multe ori în această lucrare, este faptul că cele mai izbutite paradoxuri ale gânditorului chinez („Ceea ce n-are grosime nu poate fi stivuit, dar se poate întinde pe o mie de li”; „Fie o prăjină de un picior lungime: dacă în fiecare zi o tai în două, poți continua așa la nesfârșit, timp de generații, fără să-i dai de capăt”; „Zborul unei săgeți aruncată cu putere este făcut din timpi în care aceasta nu este nici în mișcare, nici oprită”), par prelungiri ale sofismelor lui Zenon din Eleea (zborul săgeții, întrecerea dintre Ahile și broasca țestoasă). Spun „prelungiri”, din pricina micului decalaj în timp dintre cei doi: Zenon a trăit în secolul al V-lea î.Cr. (490-430), iar Hui Shi în secolul al IV-lea.

Prin aceste subtile paradoxuri, Hui Shi vroia să demonstreze, ne înștiințează Kaltenmark, „inconsistența ideilor preconcepute despre conceptele de mărime, întindere, timp sau mișcare”.

Gong Sunlong (circa 320-250 î.Cr.) profesează idei complet opuse celor susținute de Hui Shi și de daoiști. Fiind preocupat de „corectarea numelor”, idee potrivit căreia fiecărei realități trebuie să-i corespundă un termen cu sens precis, el nu doar că nu înglobează toate ființele într-o unitate, dar insistă asupra diferențelor dintre ele.

Două chestiuni i-au asigurat neuitarea în filosofia chineză: (a) „Calul alb” nu este „cal” și (b) Deosebirea dintre „tare” și „alb” într-o „piatră albă”.

Dar cu toate că au pus bazele unei logici, operele celor doi, în general puțin cunoscute, nu s-au bucurat de succesul meritat, chinezii – ne spune Kaltenmark – fiind mai interesați „de arta de a califica decât de modul de a raționa”.

5. Școala Legilor (legistă) – Pentru a construi temeinic ideea de Stat, Lege și randament economic, de progresele Școlii Numelor (Ming jia) a știut să profite mult mai realista Fa jia (Școala Legilor). A apărut prima dată în Qi, cel mai puternic dintre toate statele din prima jumătatea a secolului al VII-lea î.Cr., a continuat în cele trei regate în care acesta s-a divizat (403 î.Cr.) și a atins apogeul în regatul Qin: datorită reformelor inspirate de legiști, acest stat a devenit suficient de puternic ca să-și învingă rivalii și să poată înfăptui în anul 221 î.Cr. unitatea Chinei. Prima lucrare cu caracter legist, atribuită unui ministru al statului Qi din secolul al VII-lea, se intitulează Guan zi, o lucrare compozită, care redă discuțiile purtate de cărturarii invitați la academia din capitala respectivului regat. Dar cei mai faimoși legiști sunt Chang Yang, mort în anul 333 î.Cr. (a fost ministru în Qin, lui datorându-i-se introducerea reformelor care au stat la originea puterii militare  regatului), dar mai ales Han Fei (mort în anul 233 î.Cr.).

Fost discipol al lui Xun Zi și aflat în slujba regatului Qin, Han Fei este autorul cărții Han Fei zi, tratatul în care sunt sintetizate doctrinele școlii. Principala idee a școlii este aceea că atât pretinsele virtuți confucianiste cât și riturile (li) trebuie respinse și înlocuite cu supunerea tuturor față de lege (fa). Întrucât de la această supunere nu sunt exceptați nici măcar aristocrații, universalitatea legii devine aproape un principiu metafizic.

Dar legiștii nu caută, aidoma confucianiștilor, să restrângă între anumite limite autoritatea monarhului, ci – dimpotrivă – sunt adepții despotismului (prințul se confundă cu statul, „Statul sunt eu!” va susține Ludovic al XIV-lea peste aproximativ 2000 de ani, și propria sa valoare morală sau intelectuală este irelevantă), astfel că , suprimându-se vechiul sistem al ierarhiilor intermediare, în final rămân doar două forțe: despotul și supușii. Firește, cei din urmă fără niciun drept, în schimb striviți de obligații.

Împrumutând filosofia politică de la Lao Zi (imparțialitatea distribuirii legilor, singura virtute pretinsă principelui, este comparată de legiști cu Dao), adepții legismului consideră că principele cîrmuitor dispune de două mijloace eficiente: sancțiunile negative (xing) și cele pozitive (de), respectiv pedepsele și recompensele. La drept vorbind, legiștii contau mai mult pe pedepse decât pe recompense pentru obținerea maximului de hărnicie în muncă și de osârdie în luptă, cele două însușiri de căpetenie cerute la supușii din acele vremuri.

Han Fei reușește să adapteze wu wei (doctrina nonacțiunii) la guvernare, prin creerea imaginii „principelui luminat”. Acesta, în înaltul poziției sale rămâne în mod aparent inactiv, în timp ce supușii tremură la picioarele sale. Voința despotului fiind „perfect autonomă și secretă” (subl. mea, G.P.), el poate să procedeze astfel încât „supușii să acționeze spontan în sensul dorit”. Iată de ce el lasă funcționarii să acționeze: ca să poată culege roadele și gloria izbânzii lor și să-i poată pedepsi în caz de eșec!

Odată promulgată, legea devine intangibilă și nici măcar principele nu mai poate interveni pentru a-i modifica aplicarea, funcție juridică ce se traduce prin supunerea tuturor în fața legilor, indiferent de viciile cu care aceasta s-a născut, lucru care în constituțiile statelor moderne a căpătat formularea: Nimeni nu este mai presus de lege!

În schimb, principele posedă acea tehnică guvernamentală a „rețetelor”, care, bine folosite, fac din el un „cârmuitor luminat” prin buna lui informare. Vasăzică, reiese din Han Fei zi, principele are datoria să știe tot ce se petrece în regat prin mijloace de felul următor: declarație obligatorie, solidaritate penală și critica mărturiilor.

Punând în joc „procedee logice ale căror antecedente se găsesc la dialecticienii școlii lui Mo Zi”, Kaltenmark crede că cel de-al treilea mijloc (critica mărturiilor) este de departe cel mai interesant dintre mijloace.  Cu completarea că, preocupată doar de fapte și complet insensibilă la considerente de ordin moral, dialectica legistă a pus accentul pe interes și teamă, cele două instrumente prin care pot fi conduși oamenii.

În concluzie, întemeind și promovând o artă politică practică și eminamente materială, se poate spune fără teama de-a greși că filosofia legistă este diametral opusă umanismului în general, celui confucianist și moist în special.

Cu toate că pe ansamblul ei influența legistă a fost negativă, până și detractorii acestei doctrine au avut tăria morală să recunoască că metodele legiștilor, între anumite limite, au contribuit în perioada lor de glorie la îmbunătățirea vieții țăranilor. Spiritul legist nu a dispărut cu totul atunci când împrejurările care i-au dat viață și-au încetat existența, ci el se regăsește în întreaga istorie a dreptului chinez, un drept esențialmente penal și, după cum se vede în zilele noastre, tocmai de aceea eficient.

„Visul primei nopți polare – Belgica – expediția antarctică 1897-1899” la Muzeul Naţional de Istorie Naturală „Grigore Antipa”

Data: 25 martie 2025 by Redacția

Iubitorii de expediții misterioase și de informații legate de către acestea și participanții la asemenea aventuri pot să se bucure. Și asta, pentru că, Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa” are plăcerea de a vă invita la vizitarea expoziției temporare „Visul primei nopți polare – Belgica – expediția antarctică 1897-1899”, un proiect realizat în parteneriat cu Academia Română Filiala Cluj-Napoca și Institutul Polonez / Instytut Polski w Bukareszcie. Deschiderea expoziției a avut loc în prezența domnului dr. Luis Ovidiu Popa – director general al Muzeului Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa”, a curatorului expoziției, dna dr. Oana Paula Popa, a dlui Prof. Univ. dr. habil. ing. Mihai Emilian Popa, directorul Școlii Doctorale de Geologie din cadrul Facultății de Geologie și Geofizică a Universității din București, a dlui Ion M. Ioniță, redactor-șef la „Historia”, a dnei dr. Oana Teodora Moldovan și a dlui dr. Traian Brad de la Institutul de Speologie „Emil Racoviţă” al Academiei Române precum și a dnei Natalia Mosor, director al Institutului Polonez din Bucureşti.

„Visul primei nopți polare australe” a fost înfăptuit de un tânăr comandant belgian împreună cu un echipaj de nouă savanți ofițeri și zece mateloți, care au fost călăuziți de o mică corabie, cu un trecut modest de balenieră în apele nordului înghețat, remodelată și rebotezată Belgica. Naturalistul acestei expediții, de la a cărei finalizare aniversăm 125 de ani, a fost Emil Racoviță. Belgica a devenit celebră prin faptul că a fost prima expediție al cărei echipaj a petrecut 13 luni captiv în banchiza australă, timp în care savanții ei au făcut observații și măsurători meteorologice și oceanografice extrem de valoroase și au luptat din greu pentru a supraviețui scorbutului și „anemiei polare”. Rezultatele științifice ale Belgicăi au fost publicate vreme de aproximativ patru decenii sub forma a nouă volume (65 de fascicule) care reprezintă și astăzi lucrări de referință pentru domenii ca zoologie, botanică, meteorologie sau glaciologie.

Printre exponate se află microscopul și lupa comandată special pentru laboratorul lui Emil Racoviță de pe Belgica, jurnalele ținute de naturalistul român pe parcursul expediției, file din corespondența purtată de „Raco” cu toți membrii echipajului. Toate acestea vă vor trezi dorința de explorare și vor transforma voiajul Belgicăi într-o experiență de neuitat pentru fiecare! Primele fotografii realizate dincolo de Cercul Polar de Sud la finalul anilor 1800, scrisori și dedicații pe care Emil Racoviță le-a primit de la Roald Amundsen (tânărul locotenent secund îmbarcat pe Belgica), cel care, ani mai târziu avea să devină un geniu al explorărilor geografice din secolul XX, vă așteaptă să le admirați în expoziția aceasta din muzeu.