Tatăl poetului Ştefan Octavian Iosif, eroul unei manifestaţii româneşti la 1848 în Odorheiu Secuiesc

Una dintre cele mi luminoase bucurii spirituale pe care le-am trăit la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj prin anii `80 a fost cercetarea minunatei publicaţii româneşti din secolele XIX-XX, de până la Marea Unire din 1918, “Gazeta Transilvaniei”, fondată de Nestorul presei naţionale, George Bariţiu. Graţie minunatului colectiv de la această bibliotecă, astăzi, “Gazeta Transilvaniei” se poate citi pe internet, în cadrul Bibliotecii Digitale BCU Cluj, la rubrica Publicaţii. Sigur că nu poate fi acelaşi lucru cu aplecarea asupra “Gazetei” în formatul original, care te pune în priză directă cu epoca, dar pentru informaţii necesare e deosebit de utilă şi această formă digitalizată. Eu am avut prilejul şi privilegiul de a o cerceta sub forma originală, pentru că în anii `80 încă nu era în forma electronică.

Printre constelaţiile de bucurii ale cercetării de atunci, a fost şi aceea a unei poveşti româneşti frumoase petrecute în Odorheiu Secuiesc în chiar „primăvara popoarelor”, la 1848, al cărui erou a fost tatăl poetului Ştefan Octavian Iosif, Ştefan Iosif, atunci student la Liceul catolic din Odorhei, devenit ulterior director al Gimnaziului român din Şcheii Braşovului şi profesor de elină şi germană. Cu un tată pasionat şi cunoscător de limbi străine, Ştefan Octavian Iosif (1875-1913) (vezi foto) a tradus din H. Heine, P. Verlaine, W. Goethe, F. Schiller, H. Ibsen, Al. Petofi, R. Wagner, W. Shakespeare, Corneille, La Fontaine ş.a. Care a fost, aşadar, atitudinea lui Ştefan Iosif tatăl într-un moment de răscruce al istoriei Transilvaniei aflăm din relatarea pe care a publicat-o în „Gazeta Transilvaniei” din 1909, sub titlul „O scenă tragic-comică din 1848”. Scrie că la 1848 era elev în clasa a doua gimnazială la Gimnaziul romano-catolic din Odorheiu Secuiesc, numit de români Odorhei sau Odrihei. Despre locuitorii târgului spune că erau în principal secui liberi, „domni (nemeşi) şi meseriaşi, în prevalenţă argăsitori de piei de boi” şi „meseriaşi organizaţi în bresle (ţehuri), cizmari, măcelari, curelari etc”. Comerţul era, cu puţine excepţii, în mâinile armenilor şi a câtorva negustori aromâni, sau macedo-români, unul din familia Trache era chiar arendaşul primului hotel din centrul oraşului. Aromânii fiind „buni creştini ortodocşi”, slujbele religioase le ţinea tatăl său (al lui Ştefan Iosif), preot în Caţa. În anul 1848 se găseau la Gimnaziul romano-catolic din Odorheiu Secuiesc trei români: povestitorul, Ştefan Iosif, vărul său Ioan Popovici (Popescu) şi în ultima clasă fiul preotului ortodox din Crihalma (BV), Ion Pop. Şi la Colegiul Reformat din localitate era un elev român. Primăvara popoarelor l-a prins pe Ştefan Iosif elev în anul II şi era la internatul numit Seminarium, cu plata de 30 de florini de argint pe an.

La acest internat erau vreo 60 de elevi. În internat şi în şcoală „toată instruirea se concentra în învăţarea teoretico-practică a limbei latine, în care noi, românii, eram mai tari ca colegii noştri săcui”, istoria patriei se preda în latineşte, se învăţa scrierea în limba latină şi aveau ore de limba maghiară. Relatează apoi că şi în Odorhei, începând din luna martie, au sosit veşti de libertate, s-au ţinut adunări în piaţă, „la care căscam şi noi, elevii, gura”. S-au afişat cocarde tricolore maghiare, dar catolicii erau “mai dinastici ca reformaţii”, adică ţineau cu împăratul. În urma unui incident întâmplat la seminar, acesta se închise şi tânărul Ştefan Iosif ş-ia găsit chirie la o gazdă din oraş, unde fetele gazdei le-au pus în piept şi la români cocarde ungureşti. “Într-o duminică din [luna] maiu [1848], mergeam ca de obicei la bisericuţa unită [greco-catolică] din loc. După finirea serviciului bisericesc, părintele Boier ne cheamă în casă, întrebându-ne de unde eram şi cum noi, ca băieţi de român, purtam cocarde ungureşti. Preoteasa, şi mai isteaţă, şi mai fără reserve, ne spune verde că să lepădăm aceste cocarde, în locul cărora ea ne va face naţionale româneşti, căci şi românii au colorile lor naţionale. La moment ticlui buna femeie cocarde din colorile vechi transilvănene şi ne invită ca pe pălăriuţe să ne punem noi panglici cu aceleaşi colori. De aci înainte noi purtam cu fală printre săcui aceste drăgălaşe însemne, pe atunci neoprite de nimenea. La întrebările colegilor noştri, că ce colori sunt acelea, le răspundeam cu mândrie că aceste sunt colorile noastre româneşti. Ei dădeau din umeri, unii, mai naivi, admirau frumuseţea cocardelor noastre, dar prietenia şi armonia colegială nu se conturbă cât de puţin. Într-o zi, un coleg mai ţifnos îmi zice: Ştii mă, Jozsef, că pe vlădicii voştri i-au spânzurat de porţile Clujului? Eu îi reflectai brusc: Minciună proastă săcuiască, căci aşa ceva nu se poate, căci şi noi, românii, avem să ne bucurăm ca şi voi de libertatea din ţară. Cu atât se încheie cearta şi noi ramaserăm tot prieteni, ca şi mai nainte”.

Aceasta era, în linii mari, relatarea tatălui poetului Ştefan Octavian Iosif din „Gazeta Transilvaniei” din 1909. (Integral am publicat-o în „Adevărul Harghitei” din 9 februarie 2000.) Avem astfel un microroman al epocii de atunci, când încă nu veniseră timpurile negre ale războiului civil din toamna anului 1848 – prima parte a anului 1849, datorat exclusivismului etnic maghiar promovat de ideologia revoluţiei ungare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*