Juridic, cererea „petentei” maghiarilor, această neavocată-avocat, este nulă de facto… Chiar dacă încearcă să strecoare șiretlicuri, cum ar fi acela că maghiarii nu pot să scrie în limba română, justificând formularele prin raportarea la procentul de minimă reprezentare a colectivităților… Dar de asta ne arde acum?…
Din păcate, aici ne-au adus anii de neimplicare… Iar specularea de către venetici a oricărui moment fragil pentru țară era doar o chestiune de timp… Putea fi o pandemie, putea fi o catastrofă naturală, deși ei și-ar fi dorit o rupere secuiască „cu arma în mână”, putea fi orice moment de vulnerabilitate a țării… Pentru că trei decenii de răceală, de înghețare în noi a emoției colective, a empatiei, de înzidire a rădăcinilor de unitate sub lespezile lui Decembrie ´89, ne-au făcut ca, în astfel de clipe, nu unitatea să ne fie caracteristică în fața greului și chiar a tragediei, ci egoismul și indiferența…
Da, vom trece de această epidemie… Dar să nu ne trezim într-o lume în care să ne pară rău că am ajuns… Într-una în care să ni se ceară socoteală că am intrat… Și în care, dreptul nostru de viețuire să fie taxat, impozitat… Suntem descărnați de propria ființă… Suntem puși să plătim pentru a ne raporta la sfinții noștri… Pentru dreptul de a-i mai vedea în cărți și în icoane… Arsenie Boca ne-a fost confiscat și ni se cer bani pentru imaginea lui… Brâncuși ne este confiscat și doar încă nu ni se cer bani pentru a-i vedea lucrările… Un cetățean de etnie maghiară a cumpărat drepturile de imagine ale lui Arsenie Boca… Un altul, „canadian”, dar de aceeași speță, pe cele ale lui Brâncuși… Iar noi aflăm doar accidental… Deși nimic din toate aceste nu sunt accidente… Toate au fost pregătite și toate au, pe lângă veneticii „izvorâtori” de astfel de propriri, trădători și cozi de topor…
Este momentul ca Biserica să iasă mai mult în față… Să apere mai mult decât dreptul de a ne închina și de a merge în pelerinaje… Să ne aducă, să ne readucă în patrimoniul național ceea ce ne-a fost furat… Să protejeze imaginea marilor noștri duhovnici prin includerea lor în rândul sfinților, să vegheze lucrările sculptorilor și pictorilor noștri prin inserarea în marele panteon bisericesc al neamului românesc, ca filantropi și binefăcători ai neamului românesc… Căci doar acolo ne vom mai putea salva panteonul.
Suntem în cele din urmă ceasuri ale Anului comemorativ al filantropilor ortodocși români! Un an ce poate rămâne fie simplă consemnare șoptită din spatele măștilor, fie momentul în care să am început a ne rezidi drepturile noastre!
Lasă un răspuns