În copilărie, evident că nu suntem conştienţi de împărăţia de aur pe care o deţinem. Era suficient că dăm edicte şi toată lumea din împărăţie era la picioarele noastre. Şi aceasta, de la primele noastre edicte: „Adă apă!” (apa este esenţială pentru împărat, respectiv împărăteasă), apoi „Adă papa!”, sunt edicte clare, fară să lase loc de negocieri, unele doar mai sunt admise, de exemplu „Dacă mă laşi să te pup”, ceea ce, în fine, un monarh adevărat mai cedează pentru a fi pe placul supuşilor. Apoi o întreagă cohortă de sclave de aur şi de sclavi de aur te slujesc: mama, tata, bunicii (eu am cunoscut numai pe o bunică, cea din partea mamei), surorile, mătuşile, unchii (un sclav de aur l-am avut pe unchiul cecea Gică, fratele mamei, venind des pe la noi şi îmi punea fum în sticluţe albe de medicamente, ceea ce mi se părea magic şi eram fericit de acest joc), vecinele cele bune de aur (cum aveam eu pe lelea Anuţă de peste drum de noi, pe lelea Palagie de la a doua casă din sus de noi, pe mătuşa Anişcă de la a patra casă din sus de noi, cea care mi-a dat nişte farfuriuţe de lut colorate, o adevărată feerie).
Desigur că aveam pe sclava de aur cea mai importantă, pe mama, căreia îi convenea de minune sclavia, ca şi surorilor mele şi tatălui meu. Mama mă spăla zilnic cu apă rece pe faţă, îmi făcea baie, mă schimba cu hăinuţe împărăteşti curate, unele peticite, dar tot împărăteşti erau, conta doar curăţenia „lună şi bec”, pentru că noi, oamenii, aparţinem biologiei şi nu trebuie să fim stingheriţi de acest fapt, deoarece – graţie biologiei – suntem capabili de cele mai frumoase şi mai sublime sentimente. Dacă am fi făcuţi din regnul mineral, nici măcar sentimente de piatră nu am avea. Când începem să umblăm în patru lăbuţe, să cucerim noi teritorii, ca Alexandru Macedon, toată împărăţia râde de noi, dar nu este un râs demolator, ci unul de drag şi de aprobare. Şi apoi să ne ierte domnul Darwin, dar nu ne simţim atunci deloc maimuţă, ci împăraţi sadea. Mergem apoi în picioare pe lângă pat, deja credem că mersul nostru drept este un fapt câştigat definitiv, nu prevedem atunci că mersul nostru drept va fi contorsionat de societate, după ce vom ieşi din împărăţia noastră. Cucerim apoi ograda, livada mică, grădinile noastre, toate cu nemaipomenitele lor culori şi bunătăţi. Le luăm în stăpânire ca pe ceva sacru şi ferit de orice rele şi răutăţi de pe pământ, pentru că vedem gardul nostru (din nuiele şi crengi şi pari de lemn), pe care-l intuim extrem de protector contra tuturor răutăţilor şi agresiunilor. Poate de aceea le zicem, unor copii care ne ofensează, la joc sau la şcoală: „Las`, că mai treci tu pe lângă noi!” Nu era o ameninţare pentru violenţă fizică, ci pentru a-l face pe respectivul să se simtă mic şi slab în faţa împărăţiei noastre, pe lângă care trece, şi unde noi ne vom simţi blindaţi şi extrem de puternici.
Aici era, aşadar, esenţa împărăţiei noastre: tot acel teritoriu al nostru era sacru, pentru eternitate al nostru, şi acolo noi ne simţim Acasă, puternici, ancoraţi pentru totdeauna de partea noastră de cer albastru, pentru că mai încolo, la sud, la est, la vest şi la nord era partea de cer a vecinilor, doar drumurile dragi ale satului mai erau ale noastre, cum erau şi ale celorlalţi. Şi gardurile de la margini de drumuri (tot din nuiele şi crengi şi tufe de liţioni şi spini) delimitau sacru şi misterios o proprietate a cuiva, unde era Viaţă şi unde până şi florile de cireş şi florile de păpădie erau altfel, aveau altă personalitate decât la noi. Câtă cruzime are soarta: trec prin sat în aceste zile şi multe garduri sunt în paragină şi rupte şi casa pustie. Acolo, fostul gard de odinioară nu mai ocroteşte Viaţă. Şi împărăţia copilăriei mele era fericită tocmai pentru că nu era singură în pustiu, ci în mijlocul fascinantelor alte împărăţii, cu garduri ce ocroteau Vieţi. Mi-e dor de voi, garduri de demult!
Lasă un răspuns