Cozile de topor din mâinile noilor „aborigeni” energetici

Mai bine i-ar spune „notificare în CSAT”… Pentru că asta semnifică. Nu o aprobare… Iar Statul Român doar află, doar ia la cunoștință prin CSAT, despre cine și ce a mai transferat din fostele perle ale economiei printr-o rotire „geopolitică” (și „geotimp”, expirând intervalul de acțiune al unor sfere de influență), dintr-o parte în alta… Dinspre un jucător regional și, iată, trans-regional, spre altul, fără a avea posibilitatea reală de a se opune.

Sigur, statul român nici nu ar trebui să se opună vânzărilor de active între marii jucători străini de pe piața noastră energetică. Dimpotrivă, ar trebui să încurajeze o „fluidizare” a acestor tipuri de tranzacții! Pentru că doar așa ar mai putea recupera câte ceva din ceea ce guvernele postdecembriste, cele prim-trădătoare!, au dat pe nimic: averea țării… Patrimoniul economic, industrial și energetic, nu al prezentului, ci al viitorului… Și ar trebui să fie interesat de aceste vânzări de active între noile grupuri de interese care jinduiesc la resursele unei țări. Și care se învârt în zboruri prădătoare deasupra unei hălci încă insuficient descărnate, se rotesc și sfârtecă precum ulii (și asta de trei decenii, la început au fost „vulturii”, apoi niște „șoimi” mai stângaci, și pesemne, la sfârșit, la resturi, vor încăpea și „cucii”, dar niciodată noi!). Statul ar fi trebuit să fie vigilent în fața unor asemenea ocazii de a mai recupera câte ceva. De a îndrepta o situație industrială pe care o privim doar ca un opis, dar pentru care încă trudim tot noi. Statul a stat însă deoparte… Din nou… A lăsat „marii jucători” fără să-și impună propriile condiții. A așteptat finalizarea negocierilor dinte cei mari pentru a primi notificarea tranzacției. Pentru că el este mândru că măcar îi mai poate spune „aprobare în CSAT”… Acolo unde, de fapt, nici o astfel de malversațiune de afacere, de mega-afacere, nu a fost vreodată refuzată, blocată, întoarsă, ci doar s-a vânturat populist ca o șansă, aidoma tuturor „șanselor” din România, doar iluzii, ca un fel de aprobare salvatoare a unui ultim for…

Și este evident că nici „jucători” nu și-au făcut prea multe griji, dovadă că în comunicatele lor, oricum laconice (despre o pradă vorbești cât mai puțin, nu?!), ei nu amintesc despre importanța unei aprobări în CSAT, ci doar de cele ale autorităților europene anti-monopol!

Și am fost acolo, dar nu a contat pentru autoritățile noastre… Am participat la tranzacționarea activelor pe care cehii de la CEZ le au în România prin intermediul unui consorțiu autohton, reprezentat de Hidroelectrica, Electrica și SAPE. Și, chiar dacă nu s-au prezentat oficial cifrele, ai noștri par a fi avut o ofertă mult mai mică decât cea a „aborigenilor” (energetici, desigur) de la MIRA Australia (Macquarie Infrastructure and Real Assets). Și, probabil, nu vom afla niciodată prețul tranzacției, pentru că însăși legislația noastră a fost în așa fel ticluită… Chiar dacă vorbim despre structuri energetice importante: o companie de distribuție, cel mai mare parc eolian de pe uscat din Europa, cel de la Fântânele-Cogealac, și sistemul hidroelectric din Reșița (patru lacuri de acumulare și patru micro hidrocentrale)…

Statul român putea interveni pentru a sprijini consorțiul românesc. Putea apela la dreptul de preemțiune și atunci activele s-ar fi întors măcar în parte în patrimoniul nostru. Nu a făcut-o și a privit în altă parte. Și, în mod cert, chiar acel consorțiu românesc ar fi câștigat, tot statul român ar fi fost cel care i-ar fi pus piedici, vehiculând existența a cine știe ce înțelegeri oneroase între companiile participante, ar fi trimis și consiliul concurenței, care nu întâmplător în această perioadă a ieșit cu o jalnică listă a rușinii companiilor românești, părți în presupuse înțelegeri de prețuri și tarife. (Și a făcut acest gest mârșav, de subminare a imaginii companiilor noastre, fără a se atinge de multinaționale).

Prin manifestarea dreptului de preemțiune de către statul român, consorțiul nostru ar fi câștigat. Și am fi avut și noi un început de rescriere patrimonială. Am fi putut pune bazele acelui lucru care ne lipsește de 30 de ani. Un fond național de investiții, România fiind singura țară din UE care nu are o asemenea structură. Probabil tocmai pentru a nu avea capacitatea de a cumpăra. Și poate și pentru a nu a mai avea nici o țară… Căci în momentul în care vom fi „decopertați” de tot ceea ce s-a realizat la prima industrializare a țării, pur românească, cea din anii ´60, aceea pe care, încă din 1990, Occidentul ne-a reproșat-o că a fost făcută „fără participarea Vestului”, iar sumedeniile de consilii de investitori străini ne-au tot promis că vor îndrepta lucrurile (și iată, trăim această „îndreptare”, prin ciopârțirea și înlăturarea noastră), disoluția țării rămâne doar o chestiune de timp…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*